Dal, rice & veg: cu Himalayan prin Himalaya

[m0jave]

Nu stiu de unde sa incep, asa ca o sa incep cu ideea. Prima idee, primul plan, era sa mergem in Alaska. Ne-am razgandit. Ne place sa-l stalkerim pe bursyllac, asa ca am zis sa mergem pe TET-ul albanegrean. Nu mai stiu de ce, dar si asta a picat. Mai era un plan sa mergem in Maroc, dar pentru asta macar unul din noi ar fi trebuit sa urmeze un curs de supravietuire post-idei proaste in desert. Asa ca am ajuns la varianta de avarie: mergem in Himalaya! O saptamana de planificare, cincizeci de mailuri, si doua luni de invartit in loc mai tarziu...

Ziua 0: 30+ ore

 

Dupa trei zboruri si o cursa inspaimantatoare de taxi ajungem in Srinagar, un orasel mic si nesemnificativ, pe la vreo 1.7 milioane de locuitori, si capitala de vara a teritoriului Jammu & Kashmir. In centrul Srinagar-ului, un lac. In jurul Srinagar-ului, munti. In centrul lacului din centrul Srinagar-ului, pe un boathouse subred, dar aratos, trei floricele buimace si bagajele lor deja pline de praf.

 

 

 

In rolul floricelei cu inclinatii de mecanic, caraus, busola pe doua picioare si ocazional comic relief il avem pe Robert, cunoscut fanilor din expeditiile anterioare drept El Capitan. In spatele lui El Capitan, pe jumatatea ei de sa, nu o mai avem pe subsemnata, ci pe sora lui Robert, Andreea, in rolul sacului beligerant de cartofi. Iar ca ariergarda a cetei lui Pitigoi avem naratorul cu picioare scurte,  blagoslovit intre timp cu propriul mijloc de locomotie.

 

 

Dar sa nu ne pripim. Abia urcati in barcuta (cu trolere, catel si purcel), avem mai bine de juma' de zi sa ne acomodam cu atmosfera indiana, pana sa vedem la fata magarusii de "fer" pe care o sa-i calarim. Ca orice turist proaspat coborat din avion, abandonam bagajele si ne punem pe explorat peisajul local, in cazul nostru manati de Hussein si al lui taxi in piele crem.

Primele atractii cu care ne facem introducerea in atmosfera nord-indiana sunt gradinile botanice dimprejurul lacului, infiintate de mughali pe la 1600 si-un pic, si deschise muritorilor de rand ca parcuri publice, pe modelul ExpoFlora - adica lucruri candva minunate, astazi intretinute dupa posibilitati, de oameni cu multa pasiune si putine resurse.

 

 

 

 

Populatia locala pare un mix eclectic de musulmani sobri, hindusi in panze colorate, copii galagiosi in miscare browniana, si politie militarizata omniprezenta. Daca n-ar fi suspect de vizibila ultima categorie, am fi chiar impresionati de pacea si armonia intre popoare si confesiuni.

 

 

 

 

 

 

 

Hussein pare baiat dezghetat si se arata ingaduitor in a fi tras politicos de limba apropo de contextul socio-politic, ocazie cu care aflam ca zona, butoi de pulbere in trecut si ocazional in prezent, cunoaste totusi o perioada ceva mai calma in ultimii ani. Mai exact, cam de cand au aflat si unii si altii ca turismul fara turisti nu prea misca (pe motiv de pandemie, nu de alta, dar nici atentatele nu-s chiar atractive, s-au prins ei). 

 

 

Terminam turul gradinilor, rezolvam cateva necesitati logistice (exchange, cartele de net, apa imbuteliata pentru stomacuri firave...), si ne retragem inapoi pe lac, la cazare, raspunzand evaziv in treacat unui nenisor care ne ofera insistent plimbari cu barca.

 

 

 

 

 

Ne retragem in camera, unde mai bananaim pret de vreo ora invartind bagaje din trolere in rucsaci, apoi in papornite de pus in cutiile moto, iar in rucsaci, si inapoi in trolere dupa concluzia inevitabila ca am luat prea multe chestii la noi... Nimic nou, ritualul uzual al zilei zero. Ne luam la revedere de la trolere (urmand sa le primim inapoi la sfarsitul turei), si se face dupa-masa. Inca mai avem vreo ora - doua de frecat menta pana la cina, asa ca ne hotaram sa-ne lasam pe mana domnului cu barca si sa ne plimbam boem pe lac. Cat de rau poate fi?...

 

 

 

Soarele abia incepe sa se coloreze romantic, si noi cotim pe langa sirul de pensiuni plutitoare, inspre jumatatea mlastinoasa a lacului.

...Trei sprancene ridicate sincron...
Hmm... 
Asta e... neasteptat. 

Baltoaca insipida si murdara care nu ne-a spus mare lucru la sosire se transforma vazand cu ochii intr-o scena din Miyazaki, cu tarabe plutitoare cu fructe si legume colorate, mirosuri imbietoare de frigarui perpelite la gratare ingenios portabile, turisti si localnici veseli si galagiosi, si o atmosfera atat de calda, luminoasa si stranie in acelasi timp, incat aproape ma astept sa vad personaje fantastice vaslind nonsalant printre oameni si nuferi. Se lasa seara, si sub luminile chioare palpaind pe prispele buticurilor plutitoare de artizanat apar strigandu-si marfa vanzatori infasurati in margele si alte brizbrizuri, cu aer de Bayou mai mult decat de Hindustan.

 

 

 

 

 

 

 

Nici nu ne dam seama cand ajungem inapoi la boathouse, unde luntrasul nostru ne debarca si dispare pe nevazute asa cum a aparut, lasandu-ne sa ne intrebam daca ne-a plimbat pe lac sau intr-o nuvela de Eliade.

 

 

 

 

Ne regrupam usor buimaci in livingul pensiunii plutitoare, unde suntem intampinati cu ceea ce va deveni laitmotivul culinar al excursiei - dal, rice & veg. Sfanta treime a bucatariei nord-indiene, combinatia dezarmant de simpla, dar condimentata si imbietoare, de ghiveci de linte, orez basmati si verdeturi inabusite, isi face cunoscuta inca din prima seara prezenta perpetua. Dupa vreo patru mese consecutive marca Oneworld, infulecam la dal, rice & veg pana bagam gazdele in sperieti. Printre linguri cu varf si pasat castroane de la unul la altul, facem cunostinta cu Tsewang, ghidul nostru in tura propriu-zisa, care tocmai si-a facut si el aparitia in Srinagar, impreuna cu cele doua motoare pe care vom ajunge sa le cunoastem foarte, foarte indeaproape. Incercam un pic de conversatie, un pic de barfa apropo de ce ne asteapta, dar Tsewang, baiat foarte de treaba altfel, pare timid si tacut, asa ca nu insistam.
Dupa cina ne retragem in camera, mai invartim cateva pungi, pungute si pungulite dintr-un rucsac in altul, si bagam schlafen. Maine ne apucam de treaba...

 

Ziua 1: Unde facem cunostinta cu prima trecatoare, camioanele offroad, si arta claxonului

Dimineata vine cu oracait de broaste si noi ne prezentam la apel, care mai de care mai echipat cu protectii, papornite, si cate una bucata morcov. Pe Tsewang, in ghetute de strada si o geaca subtire, il umfla discret rasul. Clampanim in cizmele noastre curate si lucioase (asa cum nu vor mai fi in tot restul existentei lor) pana la cele doua Himalayan-uri (ale noastre)  si un Bullet (al lui Tsewang), parcate cuminti peste drum de lac. In timp ce facem bagajele gramada pe iarba asteptand marea incarcare, Robert ma lasa galant sa-mi aleg motorul. Intr-o scurta rabufnire a spiritului goth din tinereti apuse, il aleg pe cel cu cutii negre, urmand sa aflu mult mai tarziu ca asemenea papagalului inocent care trage lozul norocos, l-am nimerit pe cel mai nou si mai puternic (cu un sfert de cal-putere).

 

 

Cu toate catrafusele indesate, legate, prinse si agatate, ne urcam pe motoare si Tsewang o ia hotarat spre poarta parcarii, cu un gest scurt peste umar, semn sa venim dupa el. Robert ridica din umeri si se conformeaza, naratorul are un scurt moment de "asta n-are cum sa se termine bine", si cum - necum, ne punem in miscare, in traficul proverbial indian, pe stanga (orientativ), si printre vehicule cu toate felurile de tractiune cunoscute si necunoscute umanitatii.

 

...Hai ca nu-i asa rau. Haotic si dezorganizat, fluxul de masini, motoare, scutere si ricse se desira molcom si iertator, ca un parau prin iarba, pe calea cu cea mai mica rezistenta. Cand iesim din oras si Tsewang ne facem semn de tras pe dreapta pentru prima pauza, deja nu mi se mai pare nimic de speriat. Cum, deja oprim? Abia ma obisnuisem...

 

 

 

Schimbam cateva prime impresii, fac o poza - doua, si plecam iar la drum. Doar ziua abia a inceput. Mai mergem ce mai mergem si aproape fara sa ne dam seama, drumul incepe sa urce, sa se ingusteze, sa se aglomereze de masini si camioane in negociere aprinsa cu serpentinele stranse, asfaltul e inlocuit de niste dale ciudate si ocazional tarana, iar eu incep sa transpir. Oprim in sfarsit intr-un punct de belvedere, si cat noi ne tragem sufletul (bine, bine, cat *eu* imi trag sufletul), Tsewang rade si ne felicita pentru prima trecatoare bifata pe pamant indian. 

 

 

 

 

 

 

Odata strecurati prin trecatoare, drumul se aplatizeaza si se indreapta din nou, suficient cat sa prindem ceva viteza si ceva curaj sa depasim mastodontii colorati si inzorzonati care ne ies periodic in drum. Cum depasim? Pai claxonam, ne asiguram, claxonam din nou, iesim pe contrasens, mai claxonam un pic, prindem viteza claxonand intermitent, ne retragem inapoi in banda, si claxonam sa multumim camionului ca nu ne-a calcat. Simplu, nu?

 

 

 

 

 

 

Si uite asa, mai un claxon, mai o poza, mai un claxon, ajungem la primul bivuac al excursiei, intr-un orasel numit  Kargil, unde tragem la un guesthouse care, judecand dupa parcare, pare a fi punctul de adunare pentru intreaga suflare motociclistica din intreg Kashmirul.

Ne bucuram de ceea ce va fi (ooo, daca am fi stiut noi...) ultima apa calda curenta pentru... ceva timp, si dupa sesiunea de deparazitare si igienizare, ne prelingem curati si parfumati pe terasa ampla a pensiunii, unde comitem prima gafa a excursiei, intreband patronul daca au cumva bere. Intr-o regiune predominant musulmana... Din nou aparent usor amuzat, dar ingaduitor cu ignoranta noastra de turisti vestici (...ish), Tsewang se face discret disparut, spunand ca ne vedem la cina. Ne multumim cu cate cate un masala chai cu lapte (primul din multele, si o alta tema recurenta de o valoare nebanuita) si ne intindem la vorba.

...Si vine cina... Ne asezam in sala de mese pe langa alte cateva grupuri de turisti straini pe motoare (cu unele din ele urmand sa ne tot reintalnim periodic), arestam la masa niste dal, rice & veg (evident), si-l asteptam pe Tsewang... si asteptam... si mai asteptam ceva...

Aruncam un ochi afara, vedem ca a plecat cu unul dintre motoare, si deja incepem sa ne facem griji. Se intunecase bine intre timp si lumea deja incepuse sa se retraga prin camere. Incercam chiar sa-l sunam, dar nimic...

Dupa inca un pic de asteptare si toate scenariile horror din bibliografia Stephen King, vedem un Himalayan (cu cutii negre!) tragand cuminte in parcare, si apare Tsewang cu o sacosa de beri de la gheata. Osti victorioase si eroi legendari nu au fost intampinati in atatea urale. Il primim la loc de cinste (cu dal, rice & veg pe post de paine si sare) si ne punem toti patru pe baut captura. Timiditatea lui Tsewang se topeste incet - incet, iar noi prindem din ce in ce mai mult drag de el si de candoarea lui.

 

O sa fie o excursie buna...

 

[ Va urma... ]

[bursyllac]

în sfârșit!!! când vedeam că numa' te plimbi și povestea asta nu mai apare, mai că îmi pierdusem speranța. a început bine și cu poze faine!

 

cum facem? așteptăm cuminți să termini povestea și apoi punem întrebările sau le aruncăm din mers? nu de alta, dar le am pregătite de când ai aruncat cu primele poze pe facebook.

spor la poveste!

Edited November 8 by bursyllac

[m0jave]

Acum 4 ore, bursyllac a spus:

în sfârșit!!! când vedeam că numa' te plimbi și povestea asta nu mai apare, mai că îmi pierdusem speranța. a început bine și cu poze faine!

 

cum facem? așteptăm cuminți să termini povestea și apoi punem întrebările sau le aruncăm din mers? nu de alta, dar le am pregătite de când ai aruncat cu primele poze pe facebook.

spor la poveste!

 

Saru'mana si iertare, asa-i cand esti lepra si tre' sa fii batut la cap sa pui mana sa scrii.

Intrebari oricand, ca daca e ceva de spoiler alert, zic eu ca "veti vedea" si am grija sa raspund cand ajung acolo.

Gata, ma duc sa scriu la ep. 2!

Si de asemenea, erata, pentru ca postarea pe forum pare implementata pe modelul alea iacta est:

* "sa ne", nu "sa-ne",

* tragem pe stanga, nu pe dreapta (din motive evidente)

* un singur "cate", nu doua, jur ca nu ma balbai

 

Daca n-aveti idee unde-s astea, mai bine, inseamna ca doar eu am OCD.

 

 

[apriliacluj]

Acum 5 ore, m0jave a spus:

Gata, ma duc sa scriu la ep. 2!

 

de abia astept!

bravos!

[ianachim]

super experienta

felicitari!!!!

[ilie.ardeias]

Ha! Misto tura!
Am petrecut o luna in zona aia intre Amritsar - Srinagar- Leh - Pangong Lake - Manali in 2017 si cand am vazut titlul topicului, am avut sentimentul revederii pe cineva drag..

Asteptam urmatoarele parti si multe poze...cat mai multe poze   

[trasan]

Frumos. Felicitari!

Daca este posibil, te rog sa ne spui si ceva detalii organizatorice - cheltuieli, transport intermediar, ponturi etc

Multumesc

[Figment]

Sunteti niste norocosi. Foarte tare experienta, e de bucket list! 

[m0jave]

Multumim de aprecieri si ma bucur daca trezesc si altora amintiri placute!

 

La 08.11.2023 la 16:46, trasan a spus:

Daca este posibil, te rog sa ne spui si ceva detalii organizatorice - cheltuieli, transport intermediar, ponturi etc

 

Cu toate detaliile organizatorice, bilant de cheltuieli, etc. o sa revin pe larg la sfarsit, dar ca idee, toata chestia e mai mult decat accesibila, si ca bani, si ca organizare, si ca "temeri" uzuale. Sunt foarte multi care se ocupa de tururi de genul (majoritatea localnici, dar si cativa vestici), si cam toti vin cu o propunere de traseu, pe care apoi o discuti si o modifici cum vrei tu in functie de ce vrei sa vezi, cata experienta ai (offroad sau nu), daca ai chef sa cari bagaje, daca ai oameni in grup care nu vor pe moto, mai multe persoane, mai putine persoane, absolut orice. Sunt extrem de flexibili oamenii si majoritatea fac asta de foarte, foarte mult timp.

 

Si acum sa purcedem...

 

...

 

Ziua 2:     Unde mergem la shopping, facem cunostinta cu altitudinea, si dormim la hotel de 1 milion de stele

 

De dimineata gasim cazarea in mare verva, iar parcarea invadata de ghizi, turisti, masini cu bagaje (noi nuuuu, batman, batman), toata lumea echipata si pe picioar de plecare. Ii lasam sa ia ceva avans, ne punem si noi in miscare, dar tot ii ajungem din urma. Nu-i bai, incet - incet ne imprastiem fiecare in alta directie si ne gasim iarasi doar noi cu drumul.

Pe la unsprezece trecute fix ni se face pofta de un masala chai, si gand la gand, Tsewang ne face semn de oprire cand vede o ceainarie draguta cu belvedere. Mai sunt cateva motoare oprite in fata, tot Himalayan-uri, tot inchiriate, dar nu suntem chiar *atat* de antisociali, asa ca tragem si noi langa, si ne asezam la una din cele doua mese de plastic. La cealalta masa, patru tantici japoneze foarte vesele si vorbarete, toate patru trecute de prima tinerete. Suntem intrigati, dar nu par sa ne bage in seama, asa ca ne vedem de ale noastre, eu catarata pe niste bolovani dupa poze, Robert rastignit peste o balustrada, Andreea pigulind la manusile moto de imprumut, si Tsewang sprijinit de tejghea, cerand ceaiuri pentru toata lumea.

 

 

 

Ne inghesuim toti la masa, ne luam ceaiurile in primire, si dupa o sorbitura (si trei limbi fripte), auzim un "hello" timid. Aparent si tanticile japoneze erau reciproc intrigate de noi, dar ceva mai sociabile. Dupa cateva schimburi de impresii, poze cu flotele personale de acasa, si mult entuziasm debordant, plecam din nou la drum mai bogati cu doua prietene pe Facebook si o pensiune-ferma care ne asteapta cu bratele deschise pe insula Shikoku. Traiasca ideile si planurile!

La urmatoarea oprire de poza Andreea incepe sa mormaie ca o doare fundul de la sa, drept pentru care in prima urbe prin care trecem oprim in targ, sa mergem la cumparaturi dupa creature comforts. Parcam, Tsewang o ia hotarat in zig zag printre tarabe si noi ramanem in urma furati de piesajul usor suprarealist al unui Obor mai hardcore.

 

 

 

 

Nu apucam sa cascam prea mult ochii la aprozare si macelarii in praf, ca reapare cu un prosop colorat si pufos, numa' bun de dat o nota de clasa orientala caravanei noastre deja pestrite.

 

 

Plecam din targ, mai mergem vreo 2-3 ore, mai un ghetar, mai un ceiut, mai un pranz pe marginea drumului...

 

 

 

 

 

 

 

 

...Si pe dupa-masa ajungem la cazarea zilei, o flota de corturi marisoare, pe o pasune cu iaci, la marginea unui sat cu trei case rupt parca din National Geographic. Termin ultrarapid de dat jos bagajele si instalat in cort (cu pat, baie, si covoare pe jos - ce mai, glamping toata ziua), o iau pe Andreea de-o aripa, si plecam pe campii sa alergam dupa cornute pufoase.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unele pastreaza distanta, altele se lasa chiar scarpinate, iar dintr-o curte ne invadeaza doi copii extrem de volubili si dornici de joaca. Andreea da vreo 50 de ture de rock paper scissors cu fetita, eu il invat pe baietel cum sa stea la poza, si in general ne juram sa nu mai plecam de acasa fara bomboane in buzunare.

 

 

 

 

 

 

Soarele apune, se face din ce in ce mai racoare, si eu incep sa trepidez doar imaginandu-mi cum va arata cerul in locul asta unde probabil exista trei becuri pe o raza de 50 km. Sau de frig, nu vom sti niciodata...

Suntem convocati la cina si servim o runda de pastile de rau de altitudine ca aperitiv. De vreo cateva ore incoace am inceput toti sa simtim efectele altitudinii - dureri de cap, ameteala, oboseala dupa doi pasi, the works. In caz ca uitam ca suntem deja la 4000m altitudine, e suficient sa vedem florile de colt crescand indiferente printre corturi.

 

Incercam sa bagam si apa cu forta (aparent ajuta), dar e greu cand inca n-ai curaj sa bei decat imbuteliata. Sa zicem ca Rangdum, caminul nostru pentru seara asta, nu are Mega Image. Dar cui ii trebuie, cand te dai jos din pat si vezi asta?...

 

 

Ne luam cina (dal, rice & veg, ce altceva?) foarte gustoasa, cu papadams crocante, pui prajit, si inca o tura, doua, sapte de masala milk tea, si esuam obositi in corturi.

 

Ziua 3: Unde Robert e avariat, vedem prima manastire budista, si invidiem oamenii care dorm la cort

Spre dimineata se anunta prima victima a grupului. Robert, veriga slaba, e verde la fata si sustine ca e indigestie de la mancat prea mult, facut dus rece imediat dupa, si bagat direct in pat. Andreea, compasiunea intruchipata ca intotdeauna, sustine ca e firea lui subreda si ca era absolut de asteptat sa fie el primul lovit de dizenterie. Iar eu? Las copiii sa se certe si scot farmacia din bagaj.

Luam un mic dejun lejer sub privirile compatimitoare ale unui Tsewang proaspat ca o floare de primavara, ne urcam pe motoare proptind cumva si victima in sa, si ne continuam expeditia. Prima oprire a zilei e la Rangdum Gompa, o manastire budista in varful unui deal, deasupra catorva ace de par pe tarana, numa' bune de pus sangele in miscare dimineata.

 

 

 

 

 

Ne supunem pentru prima oara ritualului de dat jos cizmele de RoboCop si ramas in echipament complet si șosețele, si luam la explorat sistematic incaperile mici, intunecate si innegrite de fum. Ne dau binete doi - trei calugari senini, ne invita sa facem poze daca dorim, si asistam la rugaciunea de dimineata, un ritual fascinant pentru noi, cu batut hipnotizant intr-o toba suspendata si recitat mantre dintr-o cartulie rasfoita de mii si mii de ori. Si pentru ca oameni sunt si ei, cu sticla de cola si telefonul langa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Il culegem inapoi si pe Robert, ofilit pe o bordura, si mai mergem o bucata de timp, oprind in Pensi La, o alta trecatoare, si in punctul de belvedere pentru ghetarul Drang Drung, unde aproape ca uitam si de capete, si de stomacuri, si de tot, si ne simtim absolut minusculi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Restul drumului e destul de normal (acum ca suntem deja obisnuiti cu astfel de privelisti)... un brunch cu masala milk tea, un pranz cu dal, rice & veg, un 5 o'clock ginger honey tea, si pe dupa-masa ajungem la inca o cazare cu corturi, de data asta pe marginea unei vai aride ca pe Marte, daca Marte ar avea un rau turcoaz laptos prin mijloc.

 

 

 

 

 

Din pacate aici nu mai avem loc la corturi, asa ca dormim in camarutele cladirii (nu chiar de chirpici, dar nici departe) din interiorul camping-ului. Suntem deja atat de obositi ca nici nu mai conteaza, o saltea pe jos si o galeata de apa calda sunt tot ce ne dorim. Si primim, de altfel. Dar aici cumva nu e nimic rau in ceea ce acasa ne-ar fi facut sa strambam din nas. Gazdele sunt extraordinar de zambitoare si calde - ne primesc ca pe fiii ratacitori, cu un adevarat festin de pui cu sos, naan, curry, si evident, dal, rice & veg.

Tsewang pune la rece (in teava trasa de la rau pentru apa curenta) berile carate in cutii toata ziua, si pana ajung ele la temperaturi acceptabile, ne trateaza cu varianta Ladakhi (teritoriul in care am trecut dupa Jammu & Kashmir) de bere facuta in casa. Robert se inverzeste inapoi cu inca un grad si spune pas, eu si Andreea incercam cu tot entuziasmul calatorului inocent, dar aventuros. Si pana in ziua de azi suntem amandoua ferm convinse ca Tsewang facea misto de noi.

Dupa cina, Robert e ceva mai putin verde, dar tot lovit in aripa, iar eu si Andreea suntem la randul nostru destul de rupte, greu de zis daca mai mult de oboseala sau de altitudine. Dar nu-i bai, maine avem zi de pauza moto, si plan de urcat per pedes pana la o alta manastire, de data asta una celebra, sapata in stanca, si accesibila doar pe o poteca de vreo 2h de-a lungul raului. The plot thickens...

 

Edited November 10 by m0jave

[omgs]

[Lup69]

Felicitari e prea putin spus... ma bucur ca am citit pana acum, ca am sorbit pur si simplu pozele...Eu am lucrat in India aproape trei ani, nu am apucat sa ma dau cu motorul p-acolo, am apucat doar sa iau permis ptr A si B si sa ma dau cu masina vreun an jumate, am avut trei conserve acolo, sotiei ii era prea frica sa mergem cu un motor pe-acolo, ce e drept era si acum 10 ani de zile, Enfield-urile erau destul de greu de procurat, se astepta intre 8 luni si un an de zile ptr livrare...Eh...

Am recunoscut cu deosebita placere obiceiurile indiene, candoarea, ospitalitatea aproape romaneasca, nu exagerez deloc...

    

Scuze pentru interventie, dar chiar a fost o placere jurnalul vostru, abia astept continuarea...

 

[m0jave]

La 11.11.2023 la 21:29, Lup69 a spus:

Scuze pentru interventie, dar chiar a fost o placere jurnalul vostru, abia astept continuarea...

 

 

Nu e nevoie de nicio scuza, ne bucuram foarte mult daca place povestea noastra, si cu atat mai mult daca aminteste si altora de propriile povesti. Eu una le-as citi si pe acelea cu cea mai mare placere

 

...

 

Ziua 4: Peste munti si prin canioane mergem la calugari sa ne vaaaaadaaaa... 

Dimineata ne gaseste ceva mai vioi, Robert e un verzui mai rozaliu, iar eu si Andreea aproape ca ne simtim apte de urcat munti. Numa' bine, ca fix asta e in plan pentru azi, imediat ce luam tacticos micul dejun, cu atat mai savurat cu cat descoperim ca Tsewang a fost recrutat la bucataria campingului...

 

Lasam motoare, echipament si traiste la tabara din Purne, prima unde stam doua nopti, luam straturile subtiri pe noi, si o luam la picior pe poteca spre celebra manastire in stanca, in sus de-a lungul raului, manati de un Tsewang debordand de energie. E drept ca si ieri am vazut cam aceeasi priveliste ajungand aici, dar tare arata frumos cand ai timp s-o admiri fara sa dai cu roata-n bolovani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Toata valea pare atat de arida si neprimitoare incat daca n-ar fi ocazionalele momai stivuite (de fapt stupe improvizate, aici) ai crede ca de secole n-a calcat picior de om pe drumul asta.
 

Impresiile sunt, totusi, inselatoare, si nu trece mult pana incepem sa ne intersectam ba cu cate un turist gafaind, ba cu cate o caravana de cai si magarusi incarcati si indaratnici, care mai degraba s-ar opri la scarpinat decat sa care sacii cu provizii.

 

 

 

Altitudinea e in continuare un mic ghimpe in coaste (sau mai degraba in plamani), si gafaim toti trei la fiecare portiune mai abrupta, dar nu e chiar groaznic. Pare ca incepem sa ne aclimatizam, si clar e mai bine decat in prima zi in care ne-a lovit. Abia ne obisnuim cu ritmul, ca Tsewang se opreste si arata triumfator spre un colt din poarta bogat ornata a Phuktal Gompa itindu-se dupa un perete de stanca, semn ca aproape am ajuns. Pff, deja? Dupa cum ne amenintase cu "plimbarea" asta, eram pregatiti de maraton, nu alta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Patrundem printre camarutele de chirpici lipite de peretele de stanca si incepem sa misunam in sus si-n jos, dand din cand in cand peste cate un calugar zambitor vazandu-si linistit de treburile si ritualurile zilnice. 

 

 

 

 

Pare un loc complet neturistic (din toate punctele bune de vedere), dar in acelasi timp, calugarii ne primesc foarte cald si natural, fara sa faca mare caz de prezenta noastra, dar si fara sa para deranjati in vreun fel. Tsewang schimba cate o vorba cu ei, si chiar daca nu intelegem limba, tonalitatea e a cuiva care vine in vizita la rudele care stau doua case mai sus pe ulita. Toate interactiunile sunt cat se poate de firesti si de linistitoare, iar pe noi ne incanta sa luam la rand toate cotloanele.
 

 

 

Dupa ce terminam turul incaperilor coboram la baza stancii si ne parcam la micuta bodega (nealcoolica) unde pare ca si calugarii mai tineri coboara pentru wifi, spre marele nostru amuzament - nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, sunt la fel de zambitori, senini si autentici si cu telefonul in mana.
Ne asezam la masutele de afara, unde ni se alatura doua englezoaice vorbarete cu care schimbam cateva impresii si poze, apoi apare si Tsewang cu ceaiuri si orez prajit cu legume. Un deliciu!

 

Lingem farfuriile, mai schimbam niste urari de drum bun cu comesenele noastre, si cu burtile pline, ne rostogolim incet la vale, inapoi inspre cazare, pe unde am venit.

 

 

 

 

 

 

La vreo 5 minute de camping, Tsewang o ia suspect de hotarat inainte, iar noi il cunoastem deja suficient de bine cat sa banuim ca pune ceva la cale. Ceva care probabil o sa ne placa...

Cand sa ajungem si noi, ne iese inapoi in drum si ne informeaza ca s-au eliberat corturile, asa ca ne putem muta in ele daca vrem. Deliberam un pic intre noi daca Tsewang ar incapea intr-un troler sa-l luam cu noi acasa, dar intre timp ne adunam catrafusele si ne luam in primire corturile de glamping cu priveliste. Alta viata...

Cina e acelasi festin cu orez, naan cu usturoi, si 3-4 feluri de legume si carne, dar mult mai animata si mai conversationala, in compania a inca doua grupuri de motociclisti si a ghizilor lor, unul dintre ei chiar coleg cu Tsewang. Din vorba in vorba in vorba, mentionam traseul pe care il avem in plan peste doua zile, un tur de forta de vreo 200km de offroad prin patru dintre cele mai inalte trecatori din regiune. Cei doi ghizi se lumineaza la fata si ne felicita pentru traseu, chipurile preferatul amandurora.

"Si e greu?"
"Da da, e cel mai greu! O sa va placa!"

Ay, Dios mío...

 

Ziua 5: Déjà vu all over again
 

Cu morcovul ferm infipt pentru ziua 6 - turul trecatorilor - ziua 5 e scurta liniste de dinaintea furtunii. Cum drumul pana in Purne si la Phuktal a fost o deviere de la traseul nostru spre Leh, iar cel de maine e deja destul de lung si imposibil de segmentat, astazi trebuie doar sa ajungem inapoi in Padum, prin care am trecut deja la dus, si sa ne cazam acolo.

Fata de privelistile de ieri si cele pe care le banuim de maine incolo, ziua de azi e o pauza din toate punctele de vedere. Nu ca n-ar fi frumos drumul, dar standardele noastre de "spectaculos" au fost deja iremediabil inaltate.

 

 

 

 

 

 

 

Mai vizitam in trecere inca o manastire la fel de draguta, dar nu la fel de impresionant amplasata, si ajungem in Padum pe la pranz, unde ne cazam la un hotelas aproape luxos dupa standardele noastre de cazari bune, si acelea la fel de iremediabil... schimbate.

 

 

 

 

 

Cum suntem intr-un oras, cum zice cantecul, cu strazi pavate, maturate (...ish), ne punem tricourile de duminica (alea doar moderat prafuite) si iesim sa servim pranzul la restaurant. Casa Capsa, nu alta, cand vedem fete de masa si meniuri de hartie. Cu coperta, chiar! Daca tot avem variante, sarim uzualul dal, rice & veg, si ne dedam dezmatului cu momos (un fel de coltunasi in aluat de orez, umpluti cu o tocatura picanta de carne si legume), thukpa (o supa tibetana cu taitei, asemanatoare ramen-ului), orez prajit, si chow mein (taitei trasi la wok) cu pui si legume. Bucataria fusion sa traiasca!

 

Ghiftuiti si fericiti, parca avem chef de un pic de plimbare (cu atat mai mult cu cat la hotel am fost informati ca abia seara vom avea curent, si implicit apa calda), asa ca o luam per pedes pe ulita pana la manastirea de pe deal. Tsewang intreaba doi trecatori daca sunt calugarii acasa, si cum raspunsul pare dupa intonatie un foarte convins "da' un' sa fie?", o luam intr-acolo. Trei strazi, doua pante si aproximativ 500 de trepte mai tarziu, esuam in fata manastirii, transpirand thukpa prin toti porii. Iar la manastire nimeni... 

 

 

 

 

 

Dam o roata, doua, sapte, facem niste poze, Tsewang ne mai povesteste de istoricul locului, dar cum tot nu apare nimeni, ne rostogolim in cele din urma inapoi inspre cazare. 

La cazare, fiat lux! A venit curentul, urmat la scurt timp si de apa calda (la robinet!). Spalat, pus toate cele la incarcat, si bagat cornu-n perna, fratilor, ca maine avem zi grea.

Ziua 6: Cand muritorii de rand afla ce-i poate pielea Ladakh-ului, si muritorii se revanseaza cum pot
 

Iaca si ziua *aceea*... Stiindu-ne in fata unui drum de peste 200km prin tarana si bolovani, si numa-n sus si-n jos si-n ace de par, dam trezirea cu gainile, si pornim motoarele simtitor mai devreme ca pana acum. Pe de alta parte, suntem mancati, spalati, dormiti si plini de asteptari marete, asa ca plecam la drum cu cantec inainte.

Incepem cu o portiune scurta pe asfalt (doar cat sa nu uitam ca exista asa ceva pe lume), si oprim la primul punct de los papeles, por favor. Tsewang aduna pasapoarte, vize si ce mai trebuie, iar noi ne maimutarim cu selfie-uri si concursuri de "cine are cel mai mult praf pe el".

 

 

 

 

Tsewang revine, ne continuam drumul, si nu trece mult pana ne luam la revedere de la asfalt. E greu sa ne para rau, totusi, cand drumul se metamorfozeaza sub ochii si rotile noastre intr-o poteca sapata in stanca printr-un veritabil defileu roscat si ocru si cenusiu, unde pare ca suntem doar noi si pietrele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar nu suntem doar noi, dupa cum aflam la prima din multele opriri de pe parcursul expeditiei, impuse de cate un excavator lucrand la degajarea drumului dupa cea mai recenta surpare de stanca. Ne asezam cuminti la distanta sigura in spatele camionului cu bolovani, si ne acomodam cu o priveliste care va deveni mai mult decat comuna...

 

In cele din urma baietii termina de incarcat bolovanii, ne fac semn sa trecem, si ne vedem de drum. Nu pana foarte departe, totusi, cum deja cam e ora de ceai, iar Tsewang ocheste pe marginea drumului un cort-hotel-restaurant-magazin-satesc care inca de afara ne imbie cu arome de spiced masala.

 

 

 

Ne continuam drumul incalziti si revigorati, iar eu indraznesc sa ma gandesc ca daca tot asa va fi si restul zilei, nu-i chiar atat de greu.

Ei bine, nu e asa si restul zilei. Drumul incepe sa se lateasca si iesim din defileu, dar in acelasi timp incepem sa urcam destul de hotarat, ba pieptis, ba in ace de par. Trecem rand pe rand prin vreo doua - trei trecatoare, urcand, coborand, urcand si mai mult, si cu cat ajungem mai sus, cu atat intelegem mai bine de ce traseul asta trezise atata veritabila reverenta printre ceilalti ghizi...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Si tocmai cand sunt convinsa ca Himalaya nu are ce sa ne arate azi si mai frumos decat ce am vazut deja, urcam in ultima trecatoare a zilei si suntem recompensati cu o priveliste pe care deja ar fi inutil sa incerc sa o explic in cuvinte.

 

 

 

 

Sirsir La este pana in ziua de azi locul meu preferat din toata expeditia (si din multe altele). Stam cateva minute bune fara sa zicem nimic, pur si simplu sorbind privelistea, linistea, cerul cu vanzoleala lui de nori grosi si furiosi, facandu-ne sa ne simtim ca si cum nu meritam sa calcam aici, de parca am fi ajuns ilicit intr-un loc atat de frumos si de salbatic incat oamenii nu au ce cauta acolo. Nu putem decat sa ne aratam recunostinta proptind la loc un par doborat de vant, de care atarna ghirlande cu sute si mii de stegulete de rugaciune, care ne amintesc ca oamenii trec totusi pe aici de foarte, foarte mult timp, probabil la fel de recunoscatori ca si noi.

 

 

 

Vantul si frigul se intetesc si incep repede sa cada si fulgi rari de zapada, asa ca mai aruncam o privire imprejur cat sa reziste pentru tot restul vietii, si incepem sa coboram pe lungul drum inapoi spre civilizatie. Fulgii se transforma in stropi de ploaie, iar aceia se transforma apoi intr-un ultim bis pe care muntii ni-l ofera pour la bonne bouche.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai coboram o vreme si ne reintalnim cu asfaltul, semn ca mai avem putin si se incheie cea mai frumoasa zi de pana acum. Drumul nu e cu nimic mai putin frumos, iar cand trecem prin primul sat, Tsewang ne face semn sa oprim, apoi ne intreaba unde preferam sa ne cazam. Variantele sunt sa mergem in Lamayuru, alt hub comun al turistilor moto din zona, sau sa oprim aici, la un guesthouse detinut chiar de o matusa a lui. Alegerea era evidenta oricum, dar cand ne spune ca el si familia lui locuiesc doar cateva case mai incolo si ne propune sa servim ceaiul a doua zi la el acasa, deja nu ne putem imagina o urmare mai potrivita pentru ziua de azi.

 

 

Ajungem in doar cateva minute, si deja conform asteptarilor, matusa ne primeste si pe noi, si pe Tsewang, cu aceleasi imbratisari la fel de materne, si ne trimite sa ne spalam repede, ca masa-i aproape gata. Ne conformam, si din nou proaspat spalati si parfumati, ne asezam pe pernute in sufrageria calda si imbietoare, plina de poze cu familia si seturi ornate de ceai.

Ne petrecem restul serii infulecand cei mai buni momos din toata excursia, adusi de matusa lui Tsewang ca pe banda rulanta, bol aburind dupa bol aburind, band milk tea fierbinte si aromat, si "digerand" multitudinea coplesitoare de impresiile ale zilei. 

Si nu suntem nici la jumate...

...

 

P.S. Nu stiu de ce a pus din nou poza din incheiere si nu are ce cauta acolo, iar acum nu mai pot edita..... grrrr...

Edited November 14 by m0jave

[BogdanTm]

Superb! Ireal! Felicitari!

[apriliacluj]

bravos!!