Into the World - Misiune CHINA

[mrwwwhite]

...Altfel, ne-am gandit ca daca tot a venit iarna, controversa bicicleta versus motocicleta merita dezbatuta si aici. Hai sa va povestim cum am lasat motoarele la iernat (KTM-ul in pionieze dupa cum s-a inteles mai sus) si am ajuns in China. Sa speram ca relevanta turei raportata la experienta unor motociclisti pe bicle va indupleca adminii sa nu ne puna ban. Asadar, doamne si domni, asta e intriga: o aventura low cost si low key, de-a curmezisul Chinei, de la nord la sud, catre Asia de Sud-Est, pe parcursul iernii 2013-2014. Calatoria incepe pe 25 septembrie 2013 in Beijing si se incheie niste luni mai tarziu, absolut din intamplare intr-o zona mai fierbinte ca iadul. Dar despre locul ala vorbim mai incolo. Ca sa schimbam un pic tonul, povestitorul e Ana, cu mine in continuare "capul rautatlor".

 

Misiune China

E 25 septembrie si suntem intr-un avion cu directia Beijing. Dupa ce am mers pe rotile noastre in Africa si Asia Centrala, nu ne inchipuiam sa ajungem prima oara in China stand pe un scaun suspendat in vazduh. Dar asta e inceputul calatoriei si al acestui jurnal. De vreo 10 ani ne batea gandul sa o exploram si ni s-a parut o idee buna sa alegem pentru tara care se grabeste cel mai tare cel mai lent mijloc de transport. Planul e simplu: cumparam doua biciclete second hand in Beijing si pedalam spre sud catre Vietnam sau Laos, dupa care mai vedem… Nu am avut timp sa ne pregatim in nici un fel. Din discutiile cu alti biciclisti, am decis sa vizitam superficial zona urbana din nord si sa ne focusam pe provinciileSichuan si Yunnan din sud-vest.

Pe avion ma lupt zadarnic sa atipesc. Ma holbez intr-un monitor situat la o palma de fata mea, hipnotizata de un punct sub care scrie Ulaanbaatar. Nu stiu cum sa explic cat de ciudat mi se pare ca ne-a luat cateva ore sa ne intoarcem deasupra locului catre care am condus luni de zile la rand. In trecut mi se parea convenabil, dar acum cred ca transportul aerian e brutal. Ma face sa ma simt vinovata ca trisez si sa ma oftic ca m-am lasat inselata. La stanga mea e Ionut, care nu isi etaleaza ca de obicei anxietatea. Ma amuz sa il observ cum isi impinge usurel vecinul, un mustacios care ii sforaie duios pe umar. La dreapta am versiunea asiatica a lui Johnny Depp. Un barbat cu plete si degetele incarcate de bijuterii vintage. Intamplarea face ca si el e arhitect, deci avem ce vorbi. Dar pe masura ce orele trec, conversatia degenereaza in gesturi amortite si onomatopee. Asa ca la ora cand aterizam in Beijing, mai mult zombie decat oameni, aeroportul lui Foster, cel mai mare si mai sofisticat la ora asta din lume, nu ne impresioneaza pe cat de mult am fi crezut.

Avem intalnire cu prietena unei prietene a unui prieten care are sa ne dea o cheie de la biroul unde vom dormi in urmatoarele zile. O gasim la iesirea din metrou in dreptul scarii, silueta ei despicand multimile in doua. Ceva mai tarziu ne suna si Killva: Sunteti OK, v-ati instalat cum trebuie? Ii spunem ca suntem impresionati de numarul de oameni care fac naveta zilnic. Ea chicoteste: Asta nu e nimic. Stati sa vedeti cum va fi saptamana viitoare. Va sfatuiesc sa parasiti orasul pana pe intai octombrie, sau sa stati in casa pana la sfarsitul Saptamanii de Aur. Sa nu spuneti ca nu v-am prevenit!
Pentru cateva zile ii urmam sfatul, dar nu de voie, ci rapusi de jet lag. Reusim sa ne urnim din casa abia noaptea, cand ce altceva ar fi amuzant de facut in Asia decat sa mananci. Incepem antrenamentul lejer, cu o plimbare pe faimoasa strada Wangfujing – unde gasim mai mult circus si mai putina panem.

Dupa care preiau operatiunea prietenii nostri foodie – Killva si Bridge. Suntem introdusi in universul pofticiosilor, asa-numita Strada a fantomelor (Gu Jie). Candva aici erau aliniate tarabele si buticurile negustorilor, ale caror lampi cu kerosen ramaneau aprinse de la apus pana la rasarit, facand strada sa para o naluca iar siluetele targovetilor niste stafii. Seara mii de lampadare din hartie de orez alunga intunericul si tinerii gurmanzi formeaza cozi consistente, fiecare in fata localului preferat. Pentru ca asteptarea poate sa fie lunga, patronii ofera musteriilor tabureti de plastic unde se sta la o bere si o samanta, in timp ce in bucatarie ti se sacrifica si perpeleste in usturoi cel mai delicios homar.

E lesne de banuit ca noaptea nu am rezolvat nimic legat de biciclete. In fine, cand izbutim sa ne miscam inainte de pranz, trecem la treaba. In oras exista cateva pravalii cu biciclete uzate si piese, dar nu reusim sa incropim doua toagle complete. Inca si mai problematica se arata misiunea achizitionarii ultimelor piese de echipament care ne mai trebuie: un alt arzator in locul celui care s-a stricat in Rusia, niste geci de ploaie, tenisi si papuci pentru Ionut si alte maruntisuri. Ne dumirim incet incet ca in China se prefera produsele de firma cumparate direct din mall si bicicletele de ultima generatie. Chestiile ieftine si copiile articolelor din goretex (“chinezariile”) se gasesc numai online. Eu imi gasesc o pelerina de ploaie intr-un butic cu stocuri millitare. Pentru restul e limpede ca va trebui sa cautam in alta parte.

Deocamdata este imposibil sa gasim bilete de tren spre sud, asa ca ne intoarcem la activitatile turistice. Capitala-mamut este sideranta. La nivelul strazii peisajul urban ne face adesea sa ne intrebam daca suntem pe stanga sau pe dreapta. Bulevarde cu cate sase sau opt benzi sunt decupate printre fronturi compacte de cladiri rezidentiale care sfideaza norii. Iar deasupra acestei distopii, smogul abia lasa sa se distinga soarele care se prajeste ca un ou intr-o tigaie fierbinte.

Mega-orasul pare pe alocuri facut de roboti, nu de oameni. Sunt zgarie-nori proiectati de designeri celebri dar care esueaza intr-un context oarecum mort. Exista un Soho pe jumatate gol. Sunt blocuri care asteapta sa fie ocupate de locatari dependenti de autoturisme care pretuiesc dotarile high-tech si mai deloc mediul inconjurator. Sunt forme geometrice necrozate anapoda in tesutul urban.

China insa nu poate fi redusa la urbanizare galopanta si consumerism. In cartiere traditionale, asa-numitele Hu Tong, respira un alt Beijing. Guo Zi Jian Street este poate cel mai incantator dintre toate. Unii vizitatori mustacesc pentru ca rezidentii impart toalete rudimentare si pentru ca problema deseurilor e inca nerezolvata. Dar o plimbare pe aleile pietruite ingaduie o intruziune interesanta in viata celor care traiesc intre zidurile gri.

Locuintele sunt in genere de tip vagon, separate de curti inguste care reunesc activitatile mundane ale familiilor nucleare. Daca in Africa cresterea copiilor cadea in sarcina intregii comunitati, aici politica de control al populatiei si o speranta de viata foarte ridicata permit copiilor sa isi faca primii pasi cu sprijinul stra sau stra-strabunicilor. Chiar daca zona este usor-usor cucerita de hipsteri, batranii sunt inca o prezenta consistenta in hutonguri, fie ca stau la taclale cu prietenii, fie ca isi fac piata sau plimbarea de dimineata.

In ciuda asaltului globalizarii, e cert ca hutongurile nu si-au dat ultima suflare. Deocamdata chilotii mamaielor pot sa atarne linistiti la geam.

Stradutele converg spre intrarea in tempul Yong He Gong LaMa. Cele mai placute ore pentru plimbare sunt cele ale diminetii, cand hutongul Wu Dao Ying este pustiu si nu sunt cozi la ceainaria Wu Yu Tai, unde se gaseste inghetata de iasomie, cea mai populara din Beijing.

Candva erau mult mai multe hutonguri in Beijing, dar au fost demolate pentru a face loc marilor dezvoltari imobiliare si pentru infrastructura. Familiile expropriate au fost despagubite cu pana la cate zece apartamente in blocuri noi, care au fost imediat inchiriate expatriatilor. O noua patura sociala s-a inchegat aproape peste noapte: rentierii. Ne intrebam ce sa va intampla cu hutongurile peste cateva generatii. Sa fie fantoma viitorului ceea ce vedem in fundalul cartierelor traditionale?

[ADVRadu]

Scorpionii aia arata MESERIE!!! Ce gust au?

[bob66]

Asteptam de ceva vreme descrierea biciclistica a aventurei. De mult timp ma intreb cum e sa strabati cu bicicleta niste distante pe care cu motoreta le faci in cateva zile / saptamani. In Pamir am vazut si eu zeci de biciclisti, dar nu stiu daca as merge neaparat acolo cu bicla. E enorm de mult de urcat, e foarte mult praf si soarele te omoara sus la altitudine. In schimb, oamenii cred ca sunt cei mai misto pe care i-am intalnit pana acum.

 

Bob

[mrwwwhite]

 

Scuze, dar aici trebuie sa te contrazic (putin) si eu:

 

Daca te referi la valea Panj, nu mi-a parut deloc izolata. Din contra, mi-a parut dintre cele mai populate si mai cultivate zone din Pamiri (deh, in lunca raului au si ei ceva pamant, nu doar piatra). Am fost destul de neinspirati sa nu campam la primul loc gasit (am zis ca e inca prea devreme) si apoi am dat doar de terenuri agricole imprejmuite cu garduri...Wakhanul din Afghanistan nu stiu ca (inca) n-am fost pe-acolo. Cam peste tot in Pamiri am intalnit mai multi straini pe biciclete decat pe orice altceva. Doar ca mie nu mi s-a parut sa fie prea distractiv, si nici nu m-am simtit tentat sa incerc (desi in lumea 'civilizata' biciclesc aproape in fiecare zi). Daca as mai merge in zona, as merge ori tot pe moto, ori cu autostopul si m-as organiza mai bine sa fac o urcare mai serioasa pe munte, macar vreo cateva zile. Sa ajung undeva unde cu moto sau masina n-as putea ajunge. Inca visez la Fedchenko...

 

E in studiu...imi imaginam doar ca ar fi mai simplu sa iau o mobra chinezarie 'de la mama ei' si apoi sa o port pana cand crapa...si daca nu crapa, sa o iau la pachet acasa Plus, din ce am citit, ar fi mai usor sa iesi din Tibet spre Nepal, decat invers. Oricum, in caz ca e prea complicat cu Tibet, socot ca nici nordul Indiei si/sau Nepal nu sunt in niciun caz de lepadat.

» Post actualizat in 05 Dec 2014 14:55

 

Scorpionii aia arata MESERIE!!! Ce gust au?

I guess we have to agree to disagree. Oameni mai faini ca in Pamir nu gasesti cu usurinta. Daca vrei pristine wilderness Mongolia si Siberia sunt pe-acolo. Sau ce zici de Africa de Sud? Aia cu Fedchenko e de facut. Noi inca ne mai muscam buzele ca nu ne-am dus macar pe Bartang. Dar stii cums e zice, pentru asta exista o a doua oara,,,

Scorpionii sunt de facut senzatie. Mancarea buna e la cateva statii de metrou mai incolo, sau ca sa ne raportam la Bucuresti, undeva pe la Ploiesti, hahahaha.

 

Asteptam de ceva vreme descrierea biciclistica a aventurei. De mult timp ma intreb cum e sa strabati cu bicicleta niste distante pe care cu motoreta le faci in cateva zile / saptamani. In Pamir am vazut si eu zeci de biciclisti, dar nu stiu daca as merge neaparat acolo cu bicla. E enorm de mult de urcat, e foarte mult praf si soarele te omoara sus la altitudine. In schimb, oamenii cred ca sunt cei mai misto pe care i-am intalnit pana acum.

 

Bob

Bine spus. E valabil cel putin in Pamir si in Mongolia. E clar ca e greu sa opresti cand esti pe motor, dar cand esti pe culme la o zi de orice suflet si ninge si vezi un cort si doua motoare parcate, cum dom'le sa nu opresti. Biciclistii, pe drumurile alea grele, erau ok sa se opreasca si la jumatatea dealului. Noi am stat cate o jumatate de zi cu grupuri diferite, si daca ati citit jurnalul ati vazut ca de un grup anume ne am legat foarte tare. Am ajuns sa campam impreuna, sa ne dam intalnire de la o tara la alta si pot sa spun ca la un an de cand ne am cunoscut vorbim destul de frecvent si nu prostioare de facebook.

Bun, inapoi la poveste. Ana, ia microfonul.

 

Unul dintre cele mai pitoresti hutonguri din Beijing se afla chiar in axul Orasului Interzis si al parcului Jin Shan, care se citeste prin ceata din fundal. Cartierul contine rusticele turnuri de observatie din perioada Ming. Chinezii au un stil poetic de a descrie lucrurile. Prietenul nostru Bridge spune ca turnurile sunt ca doi indragostiti care se privesc in ochi. Clopotul de fonta din primul turn are o legenda interesanta care ar putea avea ceva legatura cu viziunea lui Bridge. Se spune ca pentru a-l turna, o printesa si-a sacrificat viata, asa cum Ana a fost zidita de Manole in Cozia. Cica in trecut se auzea de la 5 kilometri distanta si suna stingerea pe strazile Orasului Interzis. Vizavi e turnul din care se batea toba cu ocazia anumitor ceremonii sau in vreme de razboi. Din ora in ora se tine o scurta demonstratie, care nu e destul de kitch pentru a o evita.

 

 

 

Daca zborul pana in China ne-a pus nervii la incercare, Sarbatoarea Nationala pluseaza cu noi momente de tensiune. Cei 440000 de metri patrati ai pietei Tienanmen Square par dintr-o data neindestulatori. Pe intai octombrie la cinci dimineata trebuie sa cuprinda milionul de oameni care se aduna sa asiste la ceremonia inaltarii drapelului. Multimile izvorasc din toate strazile si gurile de metro, exuberanti ca niste artificii umede. Securitatea e cu ochii pe ei – unii dintre cetatenii din public sunt agenti sub acoperire, iar soldatii care executa parada isi ascund cu greu anxietatea. Azi nu se pune problema sa luam metroul spre casa – jur ca am vazut in cateva ore mai multi oameni decat de cand m-am nascut.

 

 

 

Pentru a doua oara incalcam sfatul prietenilor si ne aventuram intr-o plimbare pe perimetrul Orasului Interzis. Cele mai bune pozitii au fost de mult ocupate de armate de fotografi amatori si profesionisti.

 

 

Noi nu avem atata rabdare si traversam spre nord, in parcul Jing Shan. Si aici e plin de fotografi. Cine nu pozeaza peisajul, isi face selfiuri in costumele minoritatilor nationale. Pagoda din varful dealului ofera cea mai frumoasa perspectiva asupra Beijingului. In ax e Orasul Interzis. In plan secund in laterale sunt siluetele galagioase ale turnurilor de birouri – simbolurile capitalismului incadrand centrul unuia dintre ultimele state comuniste din lume.

 

 

Apusul e minunat si foarte “secolul cincisprezece”. Lumina de ambra ricoseaza in orasul plin de secrete, apoi se disipa pe fetele audientei care ramane cu privirea suspendata la orizont. Pentru cine are urechi de auzit, soarele spune o poveste de dragoste.

 

 

China e plina de contradictii, multe mai usor de observat in timpul celor doua mari sarbatori anuale. Sa ne uitam de pilda la calatorii din metrou. Majoritatea sunt provinciali care au strans banut cu banut ca sa poata calatori in capitala. Altii sunt paria de la oras, anonimii care traiesc semi-ilegal la periferie, pana cand li se vor termina banii sau norocul sau cand vor fi luati pe sus de buldozere. Altii stau in mastodontii cenusii de la marginea metropolelor. Ei sunt de regula emigranti din provincii – vechea Hubei, paupera Anhui, subtropicala Sichuan. Fara studii sau abilitati usor de valorificat, sunt condamnati sa nu obtina niciodata hukou, adica statutul de rezident, ceea ce inchide cercul vicios. Manierele sunt deci ultimul lucru care ii preocupa pe acesti oameni sarmani. Se impinge, se vorbeste cu voce tare, se scuipa si se dau coate viguroase in coaste; ocazional are loc o implozie a multimii si trupurile se prabusesc unele peste altele ca niste piese de domino in hohote tunatoare de ras. Ceea ce pentru vestici pare impolitete, e rezultatul izolarii de alte culturi si de eticheta internationala. Oamenii astia au crescut luptandu-se la cozile pentru ratiile cu mancare care nu permiteau luxul bunelor maniere sau al spatiului personal.

 

Simtim nevoia de o gura de aer proaspat. Chiar daca stim ca a fost cosmetizat si alterat pentru a fi mai pe placul turistilor, e vremea pentru Marele Zid. Pentru ca nu avem inca propriul mijloc de transport, ne prezentam la uriasa autogara de la statia de metrou Dongzhimen, unde ne suim intr-un autocar cu directia Mutianyu. La sosire avem norocul sa navigam rapid prin turma de ghizi si negustori de suveniruri, care sunt preocupati sa hartuiasca turistii chinezi.

 

 

Structura de piatra si lut ars e impresionanta. Unele sectiuni sunt din secolul opt inainte de era noastra!

 

 

Din ctitoria imparatului Qin Shi Huang, parintele natiunii, au ramas putin pietre in picioare; restul zidului e din perioada dinastiei Ming. Sunt multe turnuri de observatie, iar intre ele sunt sectiuni abrupte, scari inalte si portiuni care urmeaza profilul muntelui, ceea ce a atras porecla de “dragon al pamantului”. Cealalta porecla – “granita insangerata” – era la fel de justificata, pentru ca Zidul a cerut multe sacrificii, atat pentru a fi inaltat cat si pentru a-si indeplini rostul. Marele Zid Chinezesc a fost creat pentru a controla invaziunile nomazilor si sistemul de taxe de la capatul Drumului Matasii. Astazi birocratia e zidul invizibil care impiedica calatorii sa treaca din Mongolia in China.

 

» Post actualizat in 06 Dec 2014 06:42

Imediat cum gasim bilete, ne suim intr-un tren spre sud, unde am dibuit niste contacte bune pentru biciclete second-hand. Cu ocazia asta avem o recomandare pentru masochisti: Trans-Siberianul e minciuna. Daca te dai erou, lupta-te pentru bilete intr-un tren de noapte in China, cu locuri pe scaun (sau in picioare!), in Saptamana de Aur. Killva ne conduce la gara cu un aer care nu stiu daca este ingrijorat sau compatimitor. Inainte sa imbratisam de final aceasta minune de fata, o rog sa imi scrie in caiet traducerea in Mandarina a unui mic text de introducere cu care intentionam sa ne negociem accesul in intimitatea caselor taranesti. Nici macar nu ne imaginam ce rezultate hilare o sa aiba acest gest!

 

 

Trenul care ne duce in Xi’an incheie cumva simbolic calatoria pe care am inceput-o in mai, cand ne gandeam sa facem cat mai mult din Drumul Matasii pe roti:

-Pentru ca Drumul asta transformat istoria Asiei centrale, conectand Estul indepartat cu Timbuktu – acum avem amandoi harta asta tatuata in bataturile din palmele cu care am strans de ghidon.

- Pentru ca marfurile si obiceiurile continua sa circule pe urmele caravanelor, dar cu motorete cu atas, autobuze rapciugoase, magarusi si aici cu trenuri ultra-moderne de mare viteza.

- Pentru ca dupa ce am savurat potecile alpine, vaile fertile si pasurile cu zapezi vesnice, dupa ce am dormit in castele abandonate desertului, in orase cu caravanseraiuri glorioase si in cele mai modeste iurte de nomazi, in ambitioasa China e logic sa facem economie la odihna si sa ciulim urechile la povestile poporului din tren. Si chiar daca trenul pare desprins din Star Trek 2077, metodele de transport si jovialitatea drumetilor este la la fel ca in 1477.

 

Daca pe strazile capitalei chinezii erau teribil de timizi, inghesuiala le dezleaga limbile: ne pun in poale copiii, ne cotrobaie prin jurnal, ne pipaie mie coditele si lui Ionut parul valvoi si barba de nomad si nu contenesc sa ne indoape cu tot soiul de chestii. Fiecare mica interactiune reverbereaza pana in fundul vagonului care duduie de hohote si barfe, asa ca pe la ora cand isi face aparitia si controloarea de tren, am devenit niste mici celebritati.

Xi’an este unul dintre cele mai vechi si cele mai frumoase orase ale Chinei, dar noi am venit pentru doua motive mari si late: potol si Armata de Teracota. Penibilul parcului de shopping pe care grandomania ministerului de turism l-a pus intre vizitatori si obiectul vizitei chiar nu conteaza. Ceea ce gasim in pantecele halei merita tot efortul:

 

Fiecare chip e unic, de parca niste soldati adevarati au fost trasformati in piatra de un mag nebun.

 

Cu lasarea serii, tot Xi’anul se muta pe o singura straduta al carui caldaram a fost tocit de rotile calestilor de acum aproape doua milenii. Aici e cartierul musulman cu fabuloasa piata de noapte, unde avem rendez-vous cu Alan, un localnic la fel de gurmand ca si noi.

 

Sunt aici toate nebuniile: alei laterale care ascund adresa celor mai bune galuste din China, pe care nu o poti primi niciodata in scris… sunt unghere in care se piseaza orez glutinos intr-o pasta aromata in lapte de cocos, pe care un nene burtos o indeasa in recipiente de bambus si o caramelizeaza atat cat trebuie, pentru a o perpeli la final in fistic. E standul cu cel mai delicios sandwich cu pastrama, cu chifle delicate ca aerul si paine tadjica; e carciuma cu zeci de feluri de galuste si dim-sum-uri care plutesc in sos de peste, sunt castronele cu congee si goji, sunt gogosi cat o moneda de cincizeci de bani umplute cu persimon si scortisoara, sunt… dar mai bine le descoperi singur, pentru ca un articol pe blog si o singura noapte pe strada asta nu sunt de ajuns.

 

Urmatorul tren de noapte ne duce in Chengdu. Ciclistul chinez cu care ne-am intalnit in August in Mongolia ne-a pus in legatura cu cel mai faimos aventurier pe bicicleta din tara, care la randul lui ne-a dat adresa unui cartier specializat pe ceea ce cautam (Nota: in timp ce faceam stepa mongola cu mobrele, ne-am gasit cu un scriitor din China care se afla intr-un tur de cateva luni, pe piste extrem de dificile de pamant si piatra, pe el mai modest set-up cu putinta: o bicicleta de supermarket, haine de strada si saci din rafie impermeabila pe post de genti. Asta asa, ca idee de ce se poate face cu bani putini, fie ca nu-i ai, fie ca vrei sa vezi cum e cand cand te expui la maxim cu investitie minima).

Pe tren circula animatoare care nu intretin atmosfera cu rochite decoltate, ci cu demonstratii despre periajul corect la dintilor, care se termina aruncand in public un bax de periute. In zori Chengdu e o incarnare bizara a cartierelor sufocate de smog din Beijing.

 

Ne oprim o singura noapte la host, dupa care lasam gazda in plata bongurilor si beat-urilor si ne retragem intr-un hostel, unde da buzna peste noi un roman. Andrei este cetatean Canadian dar la fel ca si Killva din Beijing si Alan din Xi’an, este topit dupa mancare. Chengdu este cel mai grozav loc pentru asta, pentru ca am uitat sa mentionez ca ne aflam in faimoasa provincie Si Chuan. Orasul e mult mai usor de explorat la pas decat capitala; cu fiecare zi descoperim motive in plus sa ne indragostim de locul asta cu clima blanda, cu piete animate si ceainarii in care se vine de multe generatii.

 

 

 

Aproape fiecare straduta contine macar un restaurant sau o toneta cu ceva bun. Si chiar daca Drumul Matasii a ramas undeva in nord, nu lipsesc din peisajlipiile si kebapurile arabesti.

 

Zilnic ne sorbim ceaiul in compania lui Andrei. Cand vrem sa ni se umple la loc cescuta cu apa fierbinte, dam capacul de portelan la o parte si un strabunic cu doua fante in loc de ochi isi face aparitia cu un ceainic aburind. Andrei studiaza de un an chineza, prilej sa luam niste lectii. Nu vom reusi pana la plecarea din oras decat sa numaram scolareste pana la zece…

 

Aproape fiecare provincie a Chinei a creat cate un curent gastronomic care continua sa influenteze toate marile bucatarii ale lumii. Daca ai impresia ca nu iti place sau ca nu ai mancat chinezeste, da-mi voie sa te contrazic: de la paste la umpluturi, de la dulciuri complicate la tehnici de marinare si preparare a proteinelor, aproape tot ce facem in bucatarie isi are originea in China. Si Chuan este una dintre cele mai faimoase provincii cu traditie culinara. Si chiar daca nu iti place iute, in Si Chuan e musai sa gusti celebrul sau piper care explodeaza in tample si iti pune la incercare glandele lacrimale. Felul de mancare ubicuu este asa-numitul hot pot: mesenii se aseaza in jurul unui cazan cu supa iute care se pune pe foc. Alaturi primesti un asortiment de ingrediente crude – vita, zarzavaturi, ciuperci, maruntaie, chiftele de peste si felurite dracovenii din soia – pe care ti le fierbi in supa dupa cum crezi ca te tin puterile. Rareori primesti orez sau taitei pentru a mai potoli focul si de obicei asta iti poate atrage priviri dezaprobatoare din partea bucatarului.

 

Daca pietele diurne sunt fabuloase, ca de obicei cele de noapte sunt si mai si. Cand se aprind lampioanele, se stinge rusinea: fiecare lopateaza cat poate, iar oferta e pe masura lui Gargantua si Pantagruel.

 

Intre timp am dibuit straduta cu biciclete uzate si nu mai stam pe ganduri. Ne-am saturat de transportul in comun si nu ne dorim decat sa ne recapatam libertatea. Batem palma pentru un Giant si o Merida, iar Ionut glumeste ca bicicleta mea are un nume predestinat.

 

 

Am venit de acasa cu anvelope, genti si cu sei, iar Ionut va transporta in continuare bagajele soft de la motocicleta. Tranzitia merge usor, pentru ca ne-a intrat in reflex sa impachetam minimalist. E dragut sa calatoresti ca un backpacker, dar e complet altceva sa ai rotile tale si o idee pe post de plan.

 

 

 

Pregatiti si nerabdatori.

» Post actualizat in 06 Dec 2014 09:34

Cu povestea etapei urmatoare, te invitam sa inveti un cuvant nou, de folosit cand te simti in forma: Shuang! Foloseste-l cu incredere mai ales acum, in perioada de sarbatori, cand prietenii vor inceapa sa se planga ca sunt stresati de goana dupa cadouri.

 

爽 Shuang

 

Cum iesim din hostel si intram in trafic ne simtim alt oameni. Chinezii numesc starea asta ‘爽’ – Shuang. Poate sa insemne mai multe lucruri: ca te bucuri ca ai castigat ceva la care ai muncit din greu; ca e rost de petrecere (cu chinezoaice dragute si vesele). In cazul nostru e mai simplu. Ne-a lovit shuang-ul in contact cu seile Brooks 17, fiecare balansata deasupra unui set de roti.

 

 

 

Orasul Chengdu e inghitit curand de un amestec inecacios de ceata si smog. Mergem pe zona de carosabil dintre banda din dreapta si canalul de pluviale. Asfaltul e impecabil. Un baietandru de scoala care se intoarce acasa cu bicla i se alatura lui Ionut. Eu sunt in urma lor, tragand cu urechea la discutie. Ii aud razand cu pofta si ma bucur ca nu toti chinezii sunt prea timizi ca sa socializeze cu strainii. Pustiul e desigur incredul ca vom pedala pana in Thailanda. Ionut ii spune ca o luam catinel. De pilda destinatia zilei e orasul Dujiangyan, la numai 65 km de Chengdu.

 

 

 

Cand tragem in oras ma cam doare, scuzati-mi franceza, fundul. Dar am plecat tarziu dupa pranz si am ajuns lejer pentru cina. Atmosfera este cat se poate de provinciala: magazine urate cu vitrine din termopan ieftin, blocuri comuniste cu rufe la balcon. Nu as banui insa ca e un oras de 600000 de suflete. Ei bine, asa e in China. Burtile noastre goale protesteaza sonor. Avantajul in China e ca mancare buna ar trebui sa fie usor de gasit. In seara asta bucatareasa inspira destula incredere cat sa o lasam sa ne prepare ce-o vrea ea. Orezul e afanat si legumele crocante si aromate. Nu seamana cu nimic din felurile uleioase si doldora de MSG pe care le numim mancare chinezeasca pe la noi prin Europa.

 

 

Hotelurile sunt ieftine ca braga. Ne ingaduim “luxul” unei camere cu baie inclusa la aproape 8 euro. Singura problema ar fi ca nu apucam sa adormim, ca ne trezim cu un rozator familiar cotrobaind pe sub pat. Incercam sa-l prindem, dar animalul stie camera mult mai bine decat noi. In fond noi suntem intrusii la el in vizuina. Este prima noapte de menage a trois cu un soarece. Si nu o sa fie ultima.

 

Dimineata traversam raul Min care odinioara devasta satele limitrofe cu inundatii anuale. Sistemul de Irigatii Dujiangyan a rezolvat problema acum doua mii de ani. In loc sa se construiasca un baraj, s-a ridicat un dig din cosuri de bambus umplute cu bolovani. Cursul raului a fost astfel deviat, iar excedentul deversat in arida campie Chegdu, transformand-o in cea mai productiva zona agricola din China. E firesc ca aici s-a nascut draga noastra bucatarie Sichuan. Noi mergem insa in directia opusa, spre vest. Drumul incepe sa urce si multii isi apropie umerii, lasand umbre verde inchis pe oglinda apei.

 

 

 

 

 

 

 

 

Trecem printr-un orasel pustiu. La iesire ne trezim cu o silueta delicata peste fundalul de munte si cer. E o aparitie stranie, o pagoda singuratica exilata la marginea monotoniei citadine. Ne da ghies sa tragem mai tare. Sa ne simtim si mai shuang.

 

Niste ore mai tarziu drumul se ingusteaza. Urcusul e mai viguros si dupa cum o sa confirme orice ciclist, mancarea e combustibilul nostru. Supa sa fie – intunecata, cu bucati de carne misterioasa clocotind in cazan, taitei proaspeti, zarzavaturi, ciuperci si cea mai iute iuteala, toate inghesuite intr-un castron de fericire. Costa vreo saizeci de centi si Ionut declara ca ar intra si o portie de galuste. Vin la pachet cu niste muraturi condimentate bine, nu ca ne-am plange.

 

Harta spune ca urcam. Inainte de tunelul care ne va scoate pe munte ne intalnim cu un cuplu de biciclisti din Elvetia. Ei vin din nord, dinspre Kirghizstan, pe alta bucata de drum decat ce avem noi in cap. Mai tarziu ne gasim cu alti doi straini, din Marea Britanie, care traiesc si muncesc in China si sunt intr-un trip pe scutere. Ne pacalim impreuna cu o punga de kiwi necoapte si ne despartim – noi spre Districtul Wenchuan, ei inapoi in Chengdu.

 

Cu o ora inainte de apus suntem departe de locul pe care ni l-am propus. Urmeaza o zona abrupta, cu ace de par care imi dau fiori. In fiecare curba e cate o casa, cocotata deasupra tarlalei aferente. Una dintre ele pare pustie; e sansa noastra sa campam. Gasim apa intr-un bazin de irigatii si curatam noroiul de pe roti. Locul asta e in regula pentru o noapte, dar pute. In spatele casei e o ferma de porci, acum goala. O mazga puturoasa acopera peretii si aleea din jurul casei pe care coboram pe terenul cultivat. Cortul ni-l punem cu fata spre rau, in afara razei de actiune a parfumului porcin. Dormim bine. Omul din poza isi face aparitia abia in zori, cand incercam in zadar sa ne facem intelesi cu ajutorul caietului si textului tradus de Killva.

Editat Decembrie 6, 2014 de mrwwwhite

[matrixx]

De ce nu va-ti angajat voi la National Geografic sau Discovery ca la cum explicati voi natura lucrurilor puneti in umbra pe cei care au si posturi Tv pentru asa ceva .

Sanatate va doresc !!!

[mrwwwhite]

De ce nu va-ti angajat voi la National Geografic sau Discovery ca la cum explicati voi natura lucrurilor puneti in umbra pe cei care au si posturi Tv pentru asa ceva .

Sanatate va doresc !!!

omule, multumim frumos pentru aprecieri, dar sa stii nu e asa usor sa ajungi pe un post de media serios si asta nu e rau; sanatate si tie si mersi ca ai comentat ca sa mai putem da o pagina din jurnal. lectura si inspiatie placuta!

 

La pranz ne luam gustarea pe o platforma pietruita, langa acest panou. Daca asta ar trebui sa fie piramida nutritiei corecte, sa ne fereasca sfantul!

 

Cum ne rontaim noi cuminti biscuitii, observam un monument in plan secund. Am patit ceva asemanator acum niste ani in turul insulei Sri Lanka, cand am nimerit intr-o zona afectata de tsunami. Aici drama se datoreaza tot unui cutremur, cel din 12 Mai 2008, caruia chinezii ii spun “5.12”. Suntem la abia 80 de kilometri nord-vest de Chengdu, dar seismul de grad 8.0 s-a simtit atunci pana la 1500 km nord-est, in Beijing si Shanghai. Zgarie-norii metropolelor doar s-au clatinat; cladirile paupere din Wenchuan s-au lichefiat pur si simplu. Cifrele oficiale spun ca au murit 69197 de oameni; alte zeci de mii sunt dati disparuti si peste 5 milioane au ramas fara adapost. Si problemele nu s-au incheiat pe 12 mai. Replicile cutremurului, unele cu magnitudinea peste 6, au continuat sa scuture Districtul Wenchuan luni de zile la rand. Nu prea ne arde de explorare pe aici. Valea e incremenita. Nu stiu la ce sa ma astept.

 

Ne ia cativa kilometri sa intram intr-un peisaj de cosmar. La cinci ani dupa seism nu s-a intrat deloc in normal. Asfaltul s-a terminat; rulam pe un mix de bolovani taiosi, pietris si mal. Chiar daca anvelopele Schwalbe nu ar fi infundate, aderenta e mizerabila. Drumul, asa sfaramicios cum e, a fost framantat de cutremur intr-o succesiune de cocoase. De parca pamantul s-ar fi canibalizat singur. Cum sa spun mai bine? Senzatia e ca rulam pe cicatricile unui trup ranit.

 

 

 

 

 

Ne bucuram de fiecare portiune plata, care pare asternuta cu pietris, dar se simte sub roti ca sapunul ud.

 

 

 

 

La stanga si la dreapta muntii imi dau claustrofobie. Intre culmi zac sedimente masive aduse de alunecarile de teren. Totul e cenusiu. Dar nu suntem singuri in locul asta al nimanui. Teoretic, se lucreaza la sistematizarea drumului. Unele utilaje sunt parcate in cate un morman de deseuri; pe alte sectiuni se sapa si se cilindreaza. Ceea ce rezulta nu e facut pentru MTB-uri si picioare de om, e pentru senile.

 

 

 

Pedalam si blestemam, impingem si ne muscam buzele de ciuda. Uite cum arata singurele cladiri intregi pe care le-am intalnit.

 

 

 

Cand credeam ca nu poate fi mai sisific, incepe sa ploua. Apoi norii incep sa improaste cu ace de gheata. Am incurcat-o. Punem pe noi cele mai calduroase haine si pelerina de ploaie. Mai rezistam vreun kilometru si ceva. In fine ne dam seama ca daca nu vrem sa innoptam pe o movila de pamant, va trebui sa facem autostopul. Ne postam la intrarea in tunelul Huayanzi. Este singurul reper intr-o zi in care toate satele care ne apar pe harta au fost imposibil de depistat. Nici macar nu avem pe cine sa intrebam daca au fost maturate de cutremur, sau ce s-a intamplat?

 

 

Oprim un pickup unde nu e loc pentru noi. 30 de minute mai incolo se apropie o dubita. Soferul e prietenos, desi nu vorbeste pic de engleza. Se invoieste sa ne duca dincolo de pasul Balangshan, care e la peste 4500m si poate ca si mai departe, in satul Rilong, adica la 3160m altitudine. Cel putin noi cu ideea asta ne-am suit in masina. Cum trantim portierele, incepe sa ninga cu fulgi mari si grosi. Tunelul e lung, inundat si partial blocat cu balast. Pe bezna ar fi fost infiorator sa-l traversam. Pe partea cealalta drumul urca si urca. La un moment dat regasim asfaltul, ca prin farmec, Privelistea din pas trebuie sa fie fabuloasa pe vreme buna. Pe la jumatea drumului soferul nostru trage la o bojdeuca unde un nene fierbe ceai pe carbunii intinsi direct pe jos. E atat de mult fum inauntru ca abia putem respira, daramite sa ne vedem intre noi. Dar ciudatul locatar ne da cate o cutie cu supa instant si apa fierbinte. Si ne mai revenim. Pe la miezul noptii ajungem in Rilong. Suntem debarcati in fata unui soi de hotel. Portarul imi cheama un responsabil care imi propune un pret demn de statiunile din Alpi. Ii multumesc si ii intorc spatele, caci il aud pe Ionut ratoindu-se la sofer. Pe “prietenos” l-a trasnit lacomia; acum vrea 400 de kwai (adica 50 de euro) pentru ca ne-a carat aici. Situatia e albastra. Reusim sa-l facem sa accepte bancnota de 100. Dar ne despartim dusmani. Dupa un timp gasim si o usa la care sa batem si sa intrebam de o cazare, ceva. Ni se ofera un pat ok la un pret decent. A durat ceva sa facem acesti doar 220km din Chengdu si pare ca intre timp ne-a prins si iarna din urma.

 

 

Spre surpriza noastra, ne trezim pe un soare nebun. Cerul e limpede si albastru. Muntii, amenintatori ieri, sunt acoperiti de paduri dese intr-o explozie de culori. E rost de o plimbare prin localitate.

 

 

 

Rilong e o asezare Tibetana si baza pentru cei care vor sa viziteze muntele Siguniang, un varf de 6250m din masivul celor Patru Surori. Pe creasta zapada nu se topeste niciodata. Cum ruta mai scurta din Chegdu – pe care am venit noi – e inca impracticabila, si turistii s-au mai rarit, ca trebuie sa faca un ocol consistent. Pe strada principala sunt cateva buticuri cu prostioare, aprozare si mici restaurante. Unul ii apartine chiar gazdei noastre, care si-a tranformat casa batraneasca in pensiune. Carnea de iac e de baza pe aici. Bucati deshidratate si tavalite prin piper atarna chiar si la intrarea in magazine. Ce e proaspat se perpeleste la foc si se foloseste cu parcimonie, pentru a da gust multor alte feluri.

 

 

Pranzul nostru e simplu si delicios: ciuperci salbatice sotate in grasime de iac, niste verzaturi care seamana la gust cu spanacul, plutind intr-o supa cu bucati mari de tofu si nelipsitul orez pe care troneaza pretioase bucatele de carne macra. Gazda e o dulceata de fata. Ne lasa sa ne spalam cu furtunul bicicletele pline de jeg si sa il giugiulim pe micutul ei, pe care il cheama Rinchen (adica cel preaiubit). Sa fim cu totii shuang! Cu ocazia asta hotaram sa mai stam aici inca o zi.

 

 

Urmatorul mic dejun e Tibetan: lapte de iac cu o dodoloata de unt inauntru si o idee de ceai. Langa alune prajite si paine tibetana umpluta cu carne tocata si untura. Ceea ce ne aminteste de “deliciile” din Mongolia.

 

 

Cat ne facem plimbarea, auzim ca maine vremea s-ar strica din nou. Cica ar fi un microbuz pana in urmatorul orasel, zic oamenii, dar vrem sa pedalam. Asa ca ii lasam lui Rinchen jucaria pe care ne-au daruit-o fetele in Beijing (scuze draga Killva, nu puteam sa-l lasam sa planga!) si parasim simpaticul Rilong.

[cnairda]

Inspiratie pura ce am citit pana acum de la voi. Multa lume isi freaca palmele si-si face planul de drum dupa topicuri de genul asta...ori cel putin asta e impresia mea.

Multumim ca va faceti timp sa scrieti atat de fain si sa alegeti de prin tonele de poze, stiu cat de greu poate fi

Drumuri bune si multe sa avem cu totii!

[bob66]

Foarte tare Ioane, asteptam in continuare !

 

Ma gandeam ca ar fi util daca ai pune pe ici pe colo cate o bucatica de harta cu traseul de unde-s pozele, sa ne dam seama de localizare mai bine

 

Bob

[matrixx]

Inspiratie pura ce am citit pana acum de la voi. Multa lume isi freaca palmele si-si face planul de drum dupa topicuri de genul asta...ori cel putin asta e impresia mea.

Multumim ca va faceti timp sa scrieti atat de fain si sa alegeti de prin tonele de poze, stiu cat de greu poate fi

Drumuri bune si multe sa avem cu totii!

Pai clarrrr !!!! iti dai seama cat inbold au dat multor motociclisti !!! un mare respect !!! eu unu aveam ceva planuri sa termin ceva cu constructia la casa , apoi iti dai seama ca acuma chiar nu-mi pasa de casa, la vara is dusss cat oi vedea cu ochii !!

[mrwwwhite]

Inspiratie pura ce am citit pana acum de la voi. Multa lume isi freaca palmele si-si face planul de drum dupa topicuri de genul asta...ori cel putin asta e impresia mea.

Multumim ca va faceti timp sa scrieti atat de fain si sa alegeti de prin tonele de poze, stiu cat de greu poate fi

Drumuri bune si multe sa avem cu totii!

man, multumim ca pui la corazon, asa si trebuie; lumea e mare numai daca nu te duci sa vezi cat e de mica; drum buna sa fie!

 

Foarte tare Ioane, asteptam in continuare !

 

Ma gandeam ca ar fi util daca ai pune pe ici pe colo cate o bucatica de harta cu traseul de unde-s pozele, sa ne dam seama de localizare mai bine

 

Bob

o idee strasnica, o sa facem o harta cu localizarea punctelor de reper, aia pe google maps e pe blog, dadac dai scrol la orice post

 

Pai clarrrr !!!! iti dai seama cat inbold au dat multor motociclisti !!! un mare respect !!! eu unu aveam ceva planuri sa termin ceva cu constructia la casa , apoi iti dai seama ca acuma chiar nu-mi pasa de casa, la vara is dusss cat oi vedea cu ochii !!

bine gandit!

 

So, daca tot va place, sa amai punem o bucata de poveste:

 

Primele zile in Tibet Kham

Ziua incepe lejer, caci stim ca pe cei 56km pana in Xiaojin urmeaza o serie de coborari cu putine sectiuni de urcat. Suntem deja in regiunea Tibet Kham, careia i se mai zice si Tibetul de Est. Se stie cat de complicat e sa eviti birocratia costisitoare si sa faci rost de capul tau de o viza pentru Regiunea Autonoma Tibet. Asa ca am decis sa venim aici. Cultura Kham este inrudita, dar nu chiar geamana celei din tinutul cu Lhasa drept capitala. Pentru noi e o parte a Chinei complet noua.

Tibetanilor le place sa se instaleze in vai adanci sau pe pasuni si in pasuri alpine aflate la mare altitudine. Sunt locuri numai bune de vizitat toamna. Cum iesim din Rilong, incep sa apara tipicele cabane din piatra (diaofang) ale tibetanilor.

Casele astea sunt construite din piatra si lemn, sau din pamant batatorit. Zidurile groase pot atinge un metru la baza si sunt inclinate spre interior pentru a da iluzia de inaltime. Rezulta veritabile fortarete, pe care nici vantul, frigul sau hotii nu le pot patrunde. Golurile in cladire (usi si ferestre) impiedica accesul spiritelor rele cu ajutorul traforurilor colorate. La interior parterul este destinat vitelor, iar etajul familiei.

 

Arhitectura din Tibetul de Est ca si din RAT este puternic influentata de traditiile chineza si indiana, adaptate la climatul dur de pe podisul himalaian. Simplitatea locuintelor ne aminteste de Mongolia rurala. Si similar cu mongolii, tibetanilor, nevoiti sa se limiteze la resurse modeste, le place sa-si infrumuseteze caminul cu simboluri budiste aducatoare de noroc. Unul dintre cele mai prezente este Nodul Infinit zis si Magic. E intotdeauna desenat ca o linie continua, pliata de mai multe ori, care sugereaza ceva fara sfarsit si fara inceput. Ca simbol religios reprezinta intelepciunea eterna si compasiunea lui Buddha. Daca apare pe obiecte mudane ca de pilda un cadou, inseamna dragoste si conexiune, adica o invitatie sa incepi sau sa aprofundezi relatia personala cu cel care a oferit darul.

 

S-a vazut ca si-a facut aparitia si un simbol prezent de peste trei milenii in multe culturi, insa discreditat de nazisti. In Tibet zvastica inseamna viata, soare, putere si noroc. Cuvantul vine din sanscrita – “su” inseamna “bine,” “asti” inseamna “a fi” si “ka” este un sufix.Himalaya si platoul tibetan au fost un fund de ocean si cochiliile de scoica fosile au devenit un simbol al autoritatii si suveranitatii. Vechi scrieri indiene si tibetane confera puteri magice acestor cochilii, despre care se spune ca ar tine la distanta orice nenorocire, spirit malefic sau creatura periculoasa. Iar daca sensul de crestere al cochiliei este spre dreapta, tibetanii cred ca va fi o amuleta invincibila in lupta. Sensul orar este in fond cel al intregului univers; insusi Buddha e desenat in temple cu firele de par de pe cap dispuse intr-un vartej spre dreapta

 

Himalaya si platoul tibetan au fost un fund de ocean si cochiliile de scoica fosile au devenit un simbol al autoritatii si suveranitatii. Vechi scrieri indiene si tibetane confera puteri magice acestor cochilii, despre care se spune ca ar tine la distanta orice nenorocire, spirit malefic sau creatura periculoasa. Iar daca sensul de crestere al cochiliei este spre dreapta, tibetanii cred ca va fi o amuleta invincibila in lupta. Sensul orar este in fond cel al intregului univers; insusi Buddha e desenat in temple cu firele de par de pe cap dispuse intr-un vartej spre dreapta

 

Dupa 7km ajungem la intrarea in Parcul National unde se afla Muntele Siguniangshan, atractia turistica numarul unu din imprejurimile Rilongului. Locuri de felul asta au fost rebranduite de guvern ca obiective “AAAAA” (sau in fine, un numar oarecare de “A”-uri, cu cat mai multe, cu atat mai bine). Amuzant e ca vizitatorii sunt in majoritate chinezi. Suntem singurii laowai (straini) de pe-aici si din pacate aflam ca in parc nu se poate intra cu bicicleta.

 

Am coborat deja la 3000 de metri. Indicatorul e un reminder trist al faptului ca inainte de cutremul 5.12 in Wolong functionau o rezervatie naturala si un centru stiintific dedicat ursilor panda. Facilitatile au fost distruse de seism si animalele au trebuit mutate.

 

Mergem pe cursul raului Dawei. Aerul diminetii e placut si cum ne-am alimentat bine cu lapte si cafeina, avansam frumusel.

 

Spre norocul nostru, conditiile de drum sunt cum nu se poate mai bune, dupa cum ar putea sa confirme si singurul nostru companion, stimabilul iac.

 

 

 

Din cand in cand avem ocazia sa punem foaia mare si sa urcam un deal in varful caruia gasim un catun. Taranii sunt preocupati sa incarce fructe in carute si camioane. Valea asta este faimoasa pentru mere. As zice ca ar merita sa se mandreasca si cu oamenii sai. Imediat cum imi fac aparitia in varful dealului, cu fata rosie de efort si pufaind ca o locomotiva, satenii insista sa iau un loc langa ei pe bancuta si sa ma ospatez cu un mar. E delicios si crocant, ceea ce ma face sa ma intreb de ce or fi fost asa de fade merele din supermaketurile din Ulaanbaatar, chiar si cele aberant de scumpe.

 

 

 

[Grigore Dolghin]

Este incredibil de frumos. Felicitari si tare va invidiez (in sensul bun, evident) ca puteti sa mergeti unde vedeti cu ochii

[mrwwwhite]

La podul Menggu dam peste o stupa ridicata chiar la rascruce de drumuri.


O stupa tibetana (care se mai numeste si Chörten) adaposteste relicve religioase. In zona Kham osuarul e pe plan circular, dar am inteles ca in India, Nepal si Pakistan o astfel de constructie e musai rectangulara.

 

Vechiul pod de lanturi nu mai e demult in uz, dar ca orice trecatoare este ornat cu steaguri budiste inscripţionate cu rugaciuni. La podul nou de beton, steagurile sunt fixate cu pietre.


Nu am cercetat in mod deosebit unde poti sa faci pe turistul in Tibetul de Est. Asa avem ocazia sa fim surprinsi mai des. Cand zarim peste garla turnul din Wori am bifat circa 35 km de drum din Siguniangshan. Hai sa aruncam un ochi mai de aproape.

 

Un panou precizeaza ca localitatea a fost restaurata dupa cutremur. Lucrarile de consolidare nu i-au stirbit farmecul si descoperim cate ceba interesant in fiecare ungher. Din capul satului se vad terenurile agricole, asternute la buza apei.

 

 

Odata cu noi au sosit si niste turisti taiwanezi cu autocarul. Sunt toti volubili si cu zambetul la ei si ne fac sa promitem ca o sa le vizitam tara cat mai curand.

 

La pranz intram intr-un satuc si parcam de indata ce simtim miros de mancare. Nu stiu cum se face ca desi suntem departe de paradisul foodie din Si Chuan, ne trezim cu ceva nemaipomenit de bun pe masa. Nenea si tanti care tin bucataria ne servesc cate un blid din cele doua feluri care clocotesc pe plita. Adica o umila supa cu taitei si galuste cu carne. Ambele de te lingi pe degete.


Dupa ce a urmarit baza canionului, drumul se incovoaie spre culme si ne scoate in oraselul Xiaojin. Cat ne indeletnicim cu procuratul unei gazde, incepe sa ploua. Vocabularul meu numara zece cuvinte schimonosite in mandarina. Gasesc o camera intr-un apartament care nu se incuie si un pat intr-un bordel. In fine, observ cu coada ochiului o femeie care zoreste intr-un gang deasupra caruia scrie “hotel”. Izbutesc sa ii explic ca suntem doi si ca ne trebuie un adapost pentru o noapte si femeia se invoieste sa ne inchirieze receptia. E de etnie Han, asa ca termosul cu apa fierbinte e de la sine inteles. Ma distreaza ca in Beijing Killva ne intreba de ce noi europenii bem apa rece la masa. Intre timp m-am obisnuit atat de tare sa beau apa calda ca e musai sa imi cumpar un recipient numai peste asta.


Cum se opreste ploaia, iesim la o plimbare prin oras.

 

Vizavi de gangul nostru e o fabricuta de familie, unde se fac tot felul de fainoase.

 

O brutarie e ultimul lucru pe care te-ai astepta sa-l gasesti in Tibet Kham! Biscuitii cu unt, fursecurile cu seminte si batoanele de orez sau mei expandat sunt “de casa” si proaspete.

 

De a doua zi ne facem un ritual din ceaiul de la jumatatea diminetii, langa care savuram bunatati cumparate in brutarie. Pe tot Drumul Matasii am fugit de calorii; bicicleta insa cere regulat cate o portie serioasa de carbohidrati.

 

• 11

[b374]

...

[mrwwwhite]

Cheers @b374

 

Ne continuam urcusul cu forte proaspete. Incepem sa suspectam ca va fi din nou dificil sa gasim un loc de campat. Tot ce e relativ plat a fost deja cultivat. Dar sunt numai 59km pana in Dan Ba (1893m altitudine). Pe la jumatea rutei ne intersectam cu varianta spre Ya’an; ni s-a spus ca e un traseu fain de inchis bucla inapoi in Chengdu si ca ar fi asfaltat aproape integral, exceptand portiunea cea mai inalta. Dan Ba se afla pe o terasa cu vedere la raul Da Du. Ajungem pe la pranz, pe o vreme inselator de frumoasa. Degetele sunt bocna de frig. Avem niste coordonate GPS pentru un hostel si navigam pana la locul cu pricina. Dau peste o receptie intunecoasa si o fata care imi asculta pantomima si se hlizeste la ce magzalesc pe un petec de hartie, dupa care ma pune sa pipai un tub de pasta de dinti! N-am nici cea mai mica idee ce ar putea insemna asta si parasesc locul prapadindu-ma de ras. Tanticilor de pe strada ma adresez direct in romgleza. Remarca te rog cat de abrupta e strada

 

 

Mai dau chix de doua ori. Cred ca unii receptionisti nu au aflat ca turistilor straini nu le mai este interzista cazarea in Tibetul de Est. Inainte existau numai anumite stabilimente “oficiale”. Ne sar in ajutor oamenii dintr-un birt unde luam masa si pana la urma nimerim intr-un hostel. Restul zilei batem orasul la picior.

 

 

 

 

 

Zona asta care tine de Prefectura Tibetana Autonoma Garze este supranumita “Valea cosanzenelor”. Pentru ca populatia majoritara este din etnia Qiang, care se remarca prin pielea mai deschisa la culoare si trasaturi delicate Frumusetile locale poarta parul impletit intr-o coada fixata pe crestet. Cine nu are parul asa de bogat foloseste o mesa. Bijuteriile handmade si baticurile din catifea sunt un must. Mie imi plac foarte mult accentele din lana vopsita fucsia.

 

 

 

 

[bob66]

Inca nu am citit la voi pe site, am zis ca daca a aparut povestea aici s-o citesc aici.. si-asa aveti nevoie de cate un reply din cand in cand ca sa puteti pune poze in continuare

 

Bob

[mrwwwhite]

Inca nu am citit la voi pe site, am zis ca daca a aparut povestea aici s-o citesc aici.. si-asa aveti nevoie de cate un reply din cand in cand ca sa puteti pune poze in continuare

 

Bob

Multam, Bob, puteai la fel de bine sa pui poza cu Toktogul (aia "de Maldive"), ca am vedea-o mai des

 

Portul femeilor e destul de mohorat din punct de vedere cromatic, cu un sort brodat deasupra.

 

 

 

Ca in orice societate traditionalista, grosul treburilor casnice si crescutul copiilor cade in sarcina femeilor. Copii sunt carati pe spinare, in cosuri de bambus sau slinguri calduroase. Intr-una dintre poze se vede in plan second inca o brutarie din acelea minunate care ne fac ziua.

 

 

 

 

 

 

Barbatii sunt imbracati mai putin flamboiant. Cu exceptia calugarilor.

 

 

 

Scolarii poarta cravate, ca pe vremea cand aveam si noi soimi ai patriei sau pionieri. Brrrr! Pasiunea pentru eroii filmelor de actiune e al doilea lucru pe care il avem in comun.

 

[b374]

+++

[mrwwwhite]

(aproape) Singuri pe munte

Destinatia de azi e Ba Mei, un orasel de pe asa-numita Autostrada Sichuan-Tibet, adica drumul national Nr.317. Ma astept ca peisajele sa fie si mai faine in partea de sus a canionului. Suntem amandoi constienti ca ar fi fost mai intelept sa biciclim in sensul celalalt, adica de la Ba Mai incoace, pentru ca urmeaza o urcare-mamut pe drumul S303: de la 1893m la 3420m altitudine. Despre asta vorbesc:

 

La iesirea din Dan Ba Ionut imi semnaleaza sa ma duc inainte, ca are ceva de rezolvat la anvelope. Ma simt in forma si ii dau bice. Cand realizez ca m-am dus prea tare si ca am pus poate si mai bine de 10km intre noi, trag pe dreapta si deschid mobilul de Romania. Bummer! Aici nu am semnal.
Mai merg un pic in ideea ca o sa dau de o zona cu acoperire si imediat cum pot, ii trimit un mesaj mamei lui Ionut, rugand-o sa il informeze unde sunt. Pentru ca oricat de caraghios suna, nu mi-am notat nicaieri numarul “nostru” de China, care e de gasit numai pe net. Treaba asta genereaza, sunt sigura, ceva griji. Daca as fi fost in Bucuresti, m-as fi lasat prinsa in jocul asta, as fi absorbit ingrijorarea mamei lui Ionut, agravata de propria paranoia ca prietenul meu ar fi fost inghitit de un sarpe boa (ok, de un panda, sa zicem) sau rapit de Securitatea chineza. Dar biciclitul m-a invatat ceva interesant: lucrurile nu sunt niciodata atat de nasoale pe cat par a fi. De pilda, oricine poate sa pedaleze pana pe munte, chiar daca nu a mai dat pe la sala de la bac. Si chiar daca pare ca drobul de sare sta sa cada, de cele multe ori nu se intampla nimic. Asa ca la naiba cu grijile. Stau aici cuminte si-l astept. Nici nu e un loc urat, basca am o sacosa plina cu biscuti de casa.

 

Ionut ma prinde din urma si cat recupereaza diferenta de carbohidrati, se bucura de proaspata lui imigrare in universul smartphone-urilor.

 

 

Made in China

 

 

Singura masina pe care o vedem toata ziua contine membrii clubului Canon din Chengdu, care zoresc spre Xinduqiao (poreclit Paradisul Fotografilor), sa prinda efemerul frunzis stacojiu de sfarsit de toamna. Ne pomenim cu “tunurile” lor atintite asupra noastra taman cand trecem un pod. La capat ne inconjoara cumva… vibrand de… admiratie? Nu suntem destul de fotogenici pentru a provoca asa rumoare si nu inteleg nici cum de poza asta, pe care ne-a-o trimis mai tarziu, a putut fi facuta cu stabilizator de imagine. In fine, asta et:

 

Podul pe care tocmai am trecut.

 

Si muntii invaluiti in ceata, aratand foarte “chinezeste”.

 

Urcarea devine mai abrupta si ne oprim des, ca sa ne tragem sufletul si sa cascam gura la casele tibetane care uneori par ca sfideaza gravitatia, agatate de muchii de granit sau balansate deasupra cascadelor.
Cui a proiectat drumul asta ii plac curbele foarte, dar foarte lungi. In numai 15 km castigam 1500m in altitudine!

 

 

Suntem acum (aproape) singuri pe munte. Cu exceptia vulturilor pe care ii vedem din cand in cand impotrivindu-se vantului. Ne plac drumurile golase, fireste, doar ne-am hranit dragostea pentru calatorii pe off-road si pe la tara. Dar e ceva care ma face sa ma simt mai acut singuratatea pe bicicleta decat pe motocicleta. Linistea. Imi aud respiratia si vantul cum rascoleste frunzele cazute. Si cum pe pantele astea urc ca melcul, e atat de liniste ca ma aud gandind. Zgomotul mintii trece in prim-plan, arzand decibelii in auditoriumul neutru al muntelui. E o magma de dorinte latente, de cifre care ma sperie, de dezamagiri pe care nu vreau sa le recunosc. Sunt acolo intrebari care ma intimideaza, ba chiar si tic-tacul ceasului biologic, poate prematur. N-am ce face. Trebuie sa ma confrunt cu demonii astia in singuratate si sa incerc sa ma descotorosesc de reflexul de a-i amuti. De pe cand am inceput sa vagabondam asa, fara termen, cu motorul, ne-am intrebat cum o fi pe bicicleta la drum lung. Na, ca avem ocazia sa ne raspundem la intrebare. Stii, sunt multe argumente pentru care deocamdata alegem sa fim pe doua roti si nu pe patru. Ca ne permit sa ne lasam sufletul sa umble descult, cum spunea pe undeva Liiceanu, si (parafrazez) pasii lui sa culeaga spinii zilelor. Ca n-or fi pasi, ci rotatii de janta, in fine, ai prins ideea. Ca doua roti ne tin aproape de oameni si de animale si sub stihii. Ca e faina senzatia de echilibru, chiar si atunci cand esti in pericol sa il pierzi. Si tot asa. Acum, e clar ca daca mergi mai incet vezi mai multe detalii si ceea ce observi are ragaz sa se aseze. Sincer, pe motocicleta nu-ti prea vine sa mergi mai incet. Mobra mi se pare un animal care vrea sa-si atinga potentialul si pentru asta e nevoie ca riderul sa devina si el mai bun. Mobra te atata sa te duci la limita, asa ca in tripurile cu motoare am ajuns in astfel de coclauri:

 

 

 

 

[Quetzalcoatl]

I guess we have to agree to disagree. Oameni mai faini ca in Pamir nu gasesti cu usurinta. Daca vrei pristine wilderness Mongolia si Siberia sunt pe-acolo. Sau ce zici de Africa de Sud? Aia cu Fedchenko e de facut. Noi inca ne mai muscam buzele ca nu ne-am dus macar pe Bartang. Dar stii cums e zice, pentru asta exista o a doua oara,,,

Scorpionii sunt de facut senzatie. Mancarea buna e la cateva statii de metrou mai incolo, sau ca sa ne raportam la Bucuresti, undeva pe la Ploiesti, hahahaha.

 

Bine spus. E valabil cel putin in Pamir si in Mongolia. E clar ca e greu sa opresti cand esti pe motor, dar cand esti pe culme la o zi de orice suflet si ninge si vezi un cort si doua motoare parcate, cum dom'le sa nu opresti. Biciclistii, pe drumurile alea grele, erau ok sa se opreasca si la jumatatea dealului. Noi am stat cate o jumatate de zi cu grupuri diferite, si daca ati citit jurnalul ati vazut ca de un grup anume ne am legat foarte tare. Am ajuns sa campam impreuna, sa ne dam intalnire de la o tara la alta si pot sa spun ca la un an de cand ne am cunoscut vorbim destul de frecvent si nu prostioare de facebook.

Bun, inapoi la poveste. Ana, ia microfonul.

 

Unul dintre cele mai pitoresti hutonguri din Beijing se afla chiar in axul Orasului Interzis si al parcului Jin Shan, care se citeste prin ceata din fundal. Cartierul contine rusticele turnuri de observatie din perioada Ming. Chinezii au un stil poetic de a descrie lucrurile. Prietenul nostru Bridge spune ca turnurile sunt ca doi indragostiti care se privesc in ochi. Clopotul de fonta din primul turn are o legenda interesanta care ar putea avea ceva legatura cu viziunea lui Bridge. Se spune ca pentru a-l turna, o printesa si-a sacrificat viata, asa cum Ana a fost zidita de Manole in Cozia. Cica in trecut se auzea de la 5 kilometri distanta si suna stingerea pe strazile Orasului Interzis. Vizavi e turnul din care se batea toba cu ocazia anumitor ceremonii sau in vreme de razboi. Din ora in ora se tine o scurta demonstratie, care nu e destul de kitch pentru a o evita.

Cu toata admiratia, respectul si simpatia, dar nu cumva din graba si neatentie s-a strecurat o mica eroare?

[mrwwwhite]

) Hha ha, asa e, corectasem deja greseala (mare) pe blog, dupa ce ne-a atras atentia altcineva, dar aici, perfid, am lasat-o cum a fost scrisa initial. Foarte tare Quetzalcoatl, dovada ca lumea ne citeste

 

Revenind la bicicleala, tura asta e mult mai pasnica, mai blanda cu adrenalina. E clar ca bicicleta e aliniata mai bine la ritmul natural al corpului. As indrazni sa postulez ca bicla ne invata sa fim mai ingaduitori cu propriile limitari in loc sa incercam sa le incalcam. Uite, sunt 82km din Dan Ba in Ba Mei si nu avem cum sa ii facem pe toti astazi. Daca aveam motocicletele, nu am fi pus punct zilei fara sa cotrobaim muntele dupa un loc senzational de bivuac. Asa, ne crutam fortele pentru pantele de maine. La apus Ionut vede niste steaguri tibetane si in fata lor un loc convenabil de plat. Asa ca nu mai stam pe ganduri si in doi pasi si trei miscari ne-am instalat.

 

Vine ploaia. E nemaipomenit de placut sa stai intins pe pamant si sa o asculti ciocanind in foaia de cort. Sper numai sa nu ne fi culcat pe un mormant.

 

[marele blond]

Felicitari si din partea mea.Ma bucur pentru voi,e mare lucru sa poti calatori atat,intr-o viata de om;si voi sunteti abia la inceput.La cat mai frumos!Spuneati ceva de valea Bartang....se poate trece de la lacul Karakul pana in Rushan?

[mrwwwhite]

Pe culme

A doua zi ne distram cu acealeasi pante interminabile. Noaptea trecuta temperatura a scazut spre punctul de inghet si un gadilat in gat imi vesteste repercursiuni mai putin placute. Ma obsedeaza gandul ca la pedale sunt mai lenta decat daca as merge pe jos, asa ca la un moment dat cobor si incep sa imping. De fapt e mai anevoios decat in sa si la fel de ineficient.

 

 

 

Ionut ma depaseste fluierand si curentul de aer pe care mi-l arunca in fata ma doboara cu arome tari de flori si buruieni de munte. Asta imi da ocazia sa intorc capul si sa arunc o privire in valea pe care tocmai am urcat-o. Hotarasc ca soselele nu ar trebui sa o taie asa prin teren. Dar dracusorul care imi leviteaza obraznic deasupra umarului imi sopteste in ureche: “ah, de-ar fi toate drumurile asa de sexy!”

 

 

 

Indicatorul cu sageata indreptata in sus o sa ma obsedeze zile la rand. Glu. Mesti?

 

 

 

 

 

Continuam sa urmarim canionul sapat de raul Yala. Torenti inspumati peste bolovani cat casa, apa ca gheata care ricoseaza de stanci si ne ploua pe piele cand trecem pe langa parapeti – locului astuia nu-i lipseste nimic.

 

 

 

 

Credeam ca posed o conditie fizica mai buna decat el, dar Ionut ma bate pe fiecare curba. Unde imi lipseste tehnica, tot astept sa compensez cu anduranta. Asa ca atunci cand Ionut oboseste un pic, profit de ocazie si ma bag in fata, singura cu muntele din nou.

 

 

La un moment dat ma apropii de un refugiu, probabil al lucratorilor de la drum. Norii obtureaza cerul ca o patura groasa de lana, pe dupa care soarele face tot ce poate. Valea e scaldata in lumina blanda. Ma destind si ma bucur de scurta pauza. Pedalatul iti permite sa te imbraci mai sumar, dar chiar si putinele lucruri pe care le port pe mine sunt leaorca de transpiratie si asta numai de la cele doua raze care au razbit prin pacla. Asa ca ma despoi la sutien si mi le zvant putin.

 

 

» Post actualizat in 13 Dec 2014 09:12

Felicitari si din partea mea.Ma bucur pentru voi,e mare lucru sa poti calatori atat,intr-o viata de om;si voi sunteti abia la inceput.La cat mai frumos!Spuneati ceva de valea Bartang....se poate trece de la lacul Karakul pana in Rushan?

Salutare si multumim! Am invatat enorm din calatoriile noastre si incercam sa aratam si altora ca nu e chiar atat de dificil si complicat pe cat pare la prima vedere.

Valea Bartang leaga zona de N-E de zona de S-V a GBAO si este accesibila mai ales cu motocicleta. In functie de precipitatii dar mai ales de topirile ghetarilor drumul se mai inchide temporar sau chiar toata vara. In 2014 cativa membri de pe forum au traversat aceasta vale si mai multe detalii gasesti pe threadul lor PAMIR 2014

[samuraimache]

salut. aveti unele dintre cele mai bune reportaje de calatorie. ati putea f usor sa o faceti la profesionisti ( travel, nat geo, etc ). numai bine.

[mrwwwhite]

@samuraimache: multumim pentru aprecieri!

 

La kilometrul 20 de la bivuac, ma resimt putin. Am abuzat de cvadricepsi si bietii de ei incep sa ma lase. Taman cand am ajuns la baza unui urcus mai al naibii decat toate celelalte. Ionut e in varful pantei si imi face semn ca urmeaza ceva. E platoul de dinaintea pasului alpin pe care il pomeneam la inceput. Ala mare.
Platoul e marcat cu obisnuitele steaguri de rugaciune tibetane. Turistii chinezi cu gipane care au ajuns inaintea noastra, se trag in selfie si le posteaza fuguta pe wall-ul personal, pentru cine-o-fi-acolo, desi aici, unde nu e nimeni, as zice ca e mult mai interesant. Ca sa ne putem poza si noi cu piscul Ya La, Ionut are de fugarit o scroafa si niste purcei.

 

 

Iata-ne cu Ya La sau Zara Lhatse cum ii zic Tibetanii. Un munte de 5820m.

 

Panorama zic ca e superba pe toate cele 180 de grade.

 

 

 

Desi, s-o spun pe aia dreapta, cand ma uit in sus la ce serpentine urmeaza, nu stiu daca sa fiu entuziasmata sau sa ma alarmez.

 

 

Bicicletele noastre & Ya La si locul din care am facut poza, numai ca vazut de mai sus.

 

 

Se simte altitudinea. La fiecare pedala, e din ce in ce mai greu sa respir. Ionut in schimb e la fel de sprintar ca mai devreme. Se dopeaza in secret, sau m-am blegit eu?

 

Ultima rampa ma conduce printre tufe suculente. Dintr-o data muntele isi arata chelia si zaresc smocurile de steaguri multicolore care anunta varful. In sfarsit!

 

 

GPS-ul spune ca numai 3915m (nu chiar in varf). Dar uite cum arata profilul drumului!

 

 

Cat ne facem pozele de victorie, doi tineri tibetani pe o mobra obosita trec pe langa noi cu un salut si un zambet. Soferul are mainile incotosmanate intr-un soi de manson care imbraca si manetele de frana si ambreiaj. Baiat destept, caci la altitudinea asta ploicica care ne-a insotit spre varf se transforma iute in burnita.

 

Ma consolez cu faptul ca de-aici pana in Ba Mei e doar de coborat. Ambalat de perspectiva unui downhill de 35 de kilometri, Ionut imi striga “ne vedem jos” si se arunca in vale.

 

 

Vreun kilometru mai tarziu, burnita se umfla intr-o furtuna de toata frumusetea. E musai sa ma opresc, sa dau jos sacul, sa desfac gentile si sa ma dezbrac de windstopper, dupa care sa refac stratul de haine cu tot ce gasesc prin bagaje. Apoi o tai pe urmele lui Ionut, aratand ca un bandit roz, cu pelerina de ploaie fluturand bezmetic si doar ochii nemascati de balaclava.
Nu stiu cate ore ne-a luat sa urcam cei 60 de km pana in pas. Cert e ca ne regasim in Ba Mei in foarte scurt timp.

[Quetzalcoatl]

salut. aveti unele dintre cele mai bune reportaje de calatorie. ati putea f usor sa o faceti la profesionisti ( travel, nat geo, etc ). numai bine.

Si este o incantare sa citesti ceea ce scriu. Nu folosesc acel exasperant "esperanto" al " motociclistilor adevarati", care nu scriu doua vorbe in limba romana fara sa nu tranteasca si o expresie in engleza,( care cat de engleza o fi...Dumnezeu stie), probabil cu gandul ca asta este singura modalitate de a da veridicitate spuselor lor si valoare de adevar incontestabil, ca sa nu mai vorbesc de cat de ..."cool" ii face sa se simta, aratandu-si totodata si inalta eruditie....

In ceea ce-i priveste pe Ana si Ionut sunt convins ca limba engleza nu este singura limba straina pe care o cunosc foarte bine si ca ar putea scrie cu aceeasi usurinta si la fel de spumos totul, cap-coada, in limba LITERARA a lui Shakespeare, dar de,...daca nu fac parte din mult ravnita "casta" a "motociclistilor adevarati"...

DOAMNE-AJUTA CA-I ASA!...

Editat Decembrie 14, 2014 de Quetzalcoatl