In 2 pe doua roti

[Crina]

“Du-mă, fericire, în sus, Âşi izbeÂşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă Âşi în nesfârÂşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt Âşi mult mai curand"

(Nichita Stanescu, Ce bine ca esti)

 

 

 

 

Astazi ploua si e frig. Ieri, soarele se hlizea jucaus pe cer, printre nori alburii si pufosi, iar temperaturile erau cu multe grade peste 10. Aceeasi luna, mai multe incercari de anotimpuri. De ce am inceput astfel?! Pentru ca aceste momente m-au convins ca nimic nu e ce pare a fi. Nici soarele din timpul zilei, nici frigul de peste noapte, nici oamenii, nici locurile. Da, mai ales locurile…nici cele pe care nu le cunosti inca, dar ai vrea sa ti-i le apropii; nici cele pe care ai avut ocazia sa le cunosti, dar ti-au rasturnat asteptarile…

Septembrie…este la fel ca aceste locuri. Calda, dar totusi imprevizibila, captiva undeva intre promisiunea unei veri calduroase si temperamentale si tristetea si incertitudinea toamnei. Are destinul situat pe muchia subtire, pe interstitiul dintre vraja, miraculos, fascinatie si…realitate. La fel a fost si calatoria noastra.

Imi place “calatoria” pentru felul in care ma provoaca sa vad lumea. Ea reprezinta o metafora pentru un univers intreg. Pentru ca “impune” anumite sentimente, o anumita rigoare chiar. Este, pana la urma, un scenariu de viata pe care ti-l construiesti asa cum vrei tu. E metafora cautarii locului in care te simti tu insuti si un pic mai mult decat atat. In plus, orice astfel de calatorie te face sa reconstientizezi ca viata nu e decat o insiruire de clipe traite sau ratate si insufla acea atitudine molipsitoare de “carpe diem”. Calatoria este, pana la urma, despre curaj. Curajul de a transforma visul in realitate si (mai ales) realitatea in vis…

O ploaie, nori, vant, un parfum de demult, o privire, un moment, soare, un zambet, un gest, un cuvant, mai multe taceri, o inghetata, clipe de abandon, clipe de avant…un puzzle imperfect. Incerc acum sa creez un tablou din culori disparate si poate prea subtile pentru ochii nostri grabiti.

Doua persoane diferite. Fiecare vede ce vrea. Amandoi detinem o bucatica din puzzle, fiecare din noi este martor al evenimentelor, insa niciunul nu vede povestea din acelasi unghi. Doua fiinte diferite in care natura, insa, a sadit o furtuna de curiozitati. Dilemele si curiozitatile traiesc alaturi de cele mai ingenue sentimente. La final, chiar si tu poti avea propria versiune... Este la fel ca in fotografie. Daca ti se pare ca realitatea din fata ta nu are prea multe de oferit, te muti un pas mai la stanga sau mai la dreapta. Si, poate, realitatea se va schimba.

Cinci tari (ne)obisnuite m-au convertit la “indrazneala”. In “panteonul memoriei mele” sper sa ocupe cate o parcela insorita: Bulgaria, Macedonia, Albania, Grecia, (si prea putin din) Turcia.

 

…Ca de obicei, am lasat totul pe ultima clipa. Bagaje, nopti pierdute, ghiduri citite pe “nerasuflate”, fara timp de sedimentare si partajare a informatiilor, facut si refacut traseu (incluse la inceput si, din cauza informatiilor de ultim moment, scoase Nordul Albaniei si Kosovo). Si aceste sentimente “m-au urmarit” cam toata calatoria. Detaliul semnificativ, gestul relevant, tensiunea care se naste la intalnirea dintre realitate si vis.

Cand am pornit la drum, afara ploua, ca si acum, cand imi adun gandurile. S-a oprit doar atat cat sa reusim sa montam bagajele si sa iesim din tara. Bulgaria. Vant. Si frig. Si mai aspru vant. Si mai frig. Ploaie. Ploaie de toamna, mocaneasca. Urat. Am adormit pe motor, din nou, spre disperarea lui Angi. Stiu, sunt incurabila. De data asta, din cauza frigului (sunt imbatabila in gasit motive…). Ne oprim pentru o cafea (nu prea tare, din pacate) si ajungem la Sofia. Din acest moment pot spune ca m-am indragostit de Bulgaria. Locurile sunt ca oamenii. De unele te indragostesti pe loc, pe altele le respingi din prima clipa, iar la altele ai nevoie de timp pentru a le decanta povestile. Bulgaria mi se dezvaluia mai frumoasa ca niciodata, cu coline linistite la inceput, urmate de munti inalti in departare, parea mai frumoasa ca nicicand si te imbia sa “o mangai” cu privirea. Iti readucea linistea drumului, sentimentul ca, din nou, esti acolo unde iti este menirea.

Incetul cu incetul, totul devenea veridic, exaltant, proaspat, scaldat in lumina vivida a unui sfarsit de vara atemporal. Nu existau nostalgii sau reverii sentimentale, ci doar “aici” si “acum”. Daca o lasi sa-si spuna povestea, Bulgaria are un simt extraordinar pentru dozarea detaliilor, pentru complicarea realitatii vizuale pana la o limita la care simti ca te lasa nervii, pentru ca, mai apoi, sa iti lase placerea iluziei ca ai dezlegat misterul vrajii sub care te-ai aflat. Sub aceasta “vraja”, am ajuns in orasul Blagoevgrad, unde ne-am cazat la un hotel dragut, cu doar 15 euro. Din prima clipa m-am simtit bine acolo. Oameni surazatori, relaxati; trei catei haiosi (buldog englez, chow chow si chihuahua), si mai relaxati. Aveam, insa, o problema. Hotelul avea iesire direct in strada si nu stiam unde sa lasam motorul. Frumos-frumos, dar totusi eram in Bulgaria si nu voiam sa riscam chiar din prima seara. Ne uitam nedumeriti la receptionera si un pic cam dezumflati. Ne intelege din priviri si ne pofteste, cu tot cu motor, sa trecem prin receptie si, de acolo, intr-un fel de curticica din care se intra in camere. Ne uitam, cam buimaci de data asta, la ea si consideram ca a fost o mica neintelegere…cu tot cu motor?! E da, Angi a trecut cu motorul prin receptie si l-a asezat frumusel in fata camerei in care am stat (la plecare n-am rezistat tentatiei de a filma “tranzitia”) .

 

Bun, trecut motor prin receptie, familie intregita. Intram in camera. Ok, cu tot ce trebuie. Mergem la baie. Dumnezeule, in viata mea n-am vazut o chiuveta mai mica si, pe langa asta, mai era si “ascunsa” intr-o nisa a peretelui! Daca voiai sa te speli pe maini, inevitabil intreaga cantitate de apa era pe jos, imprejmuindu-te. Nu mai conta. Motorul era in fata camerei, iar urarile de “noapte buna” ii puteau fi adresate direct…..din pat. O scurta plimbare prin oras ne-a definitivat starea de liniste din suflet.

Am adormit “fortat” mai repede decat as fi vrut, pentru ca “aveam drum lung” in fata a doua zi. Asteptam cu mare nerabdare sa vedem ce avea sa ne ofere Macedonia (adica FYROM = Former Yugoslav Republic of Macedonia). Istoric si geografic, Macedonia se divide intre Republica Macedonia (FYROM), provincia greceasca Macedonia (Aegean Macedonia - care cuprinde si cea mai mare parte a vechii Macedonii) si un colt din Bulgaria numit Pirin Macedonia.

[motorcicle]

Buuuun, vad ca a reusit sa te convinga sa asterni randuri

Inca o tura faina plina de poze minunate ! Abia astept si continuarea !

[Crina]

Multumesc, Gabi. Esti un dragut

--------------------------------------------------------

 

Macedonia. Frig. Munti. Si mai multi munti. Gunoaie. Iar munti. Oameni urati. Locuri “reci”.

De la bun inceput, trebuie sa mentionez ca toate aceste stari, toate aceste perceptii “imi apartin”, intr-un context dat. Realitatea locurilor se afla si dincoace si dincolo de cuvintele mele. Exista persoane care, poate, citindu-mi randurile vor considera ca delirez. Bulgaria, “frumoasa”?! Macedonia, “urata”?! – cu nuantele de rigoare. Poate ca daca voi mai reveni, la randu-mi, in aceste locuri, perceptia mea va fi cu totul alta. Imi asum descrierea locurilor de acum. Reflecta sentimentele pe care aceste locuri mi le-au insuflat atunci cand le-am vazut. Macedonia este o tara foarte frumoasa, geografic vorbind. Poate la fel de frumoasa precum Croatia, poate chiar mai frumoasa. Dar, pentru mine, conteaza foarte mult ceea ce-mi inspira, ceea ce ma face sa traiesc, sa gandesc, oamenii pe care ii vad, viata pe care o intuiesc in ei. Asa cum spuneam la inceput, felul in care locul respectiv ma provoaca sa vad lumea. Poate ca n-am vazut-o eu in “momentul potrivit”. In plus, sunt adepta ideii ca “Frumusetea se afla in ochii privitorului”. In Macedonia am avut ce sa vedem, dar nu m-a inspirat nimic. A fost ceva de genul: am vazut; ok, frumos; hai sa plecam odata de aici. Aproape ca intr-un caleidoscop, realizezi ca locul din fata ta are nevoie doar de un impuls minim ca sa se dezvaluie…dar mie-mi lipsea chemarea. Ma atragea mai degraba indepartarea. Cam atat despre perceptia “uratului”.

Cam la fel stau lucrurile si cu perceptia “frigului”. Sunt locuri solare, prin emotiile pe care ti le transmit din prima clipa; iar acolo, oricate grade ar fi, simti ca “iei foc”; reusesc sa tes adevarate povesti in jurul culorilor solare; si viceversa este valabila. Mi se pare ciudat acum, rememorand totul, ca ceea ce mi-a ramas in suflet este steagul Macedoniei, poate unul dintre cele mai frumoase pe care le-am vazut vreodata.

Stevenson spunea sa incerci sa iei maximum din ce este bun si sa minimalizezi ce este rau. In dorinta de a realiza o asonanta a contrastelor, a vocilor diverse, a impulsurilor contradictorii pe care le incerc vrand-nevrand, va voi creiona sper o Macedonie demna de un asemenea steag “solar”.

Bun, intram in Macedonia. De la intrare si pana la iesire ne-au calauzit muntii. Munti inalti, maiestuosi, cu mici alternante, atat cat sa te poti desprinde pentru cateva clipe de ameteala inaltimilor si sa te mai linistesti vizual. Eventual, sa-ti reversi privirea intr-un lac imens, in mijlocul muntilor si sa poti porni, cu si mai mult avant, din nou spre inaltimi. Sau sa ti-o pironesti o fractiune de secunda pe un semn ciuruit de gloante…

 

 

 

 

 

La un moment dat, luand-o prin Stip si Veles, ajungem intr-un orasel numit Izvor. GPS-ul nu ne prea mai ajuta, pentru ca nu are harta Macedoniei, exceptie facand vreo doua drumuri principale. Ne uitam pe harta. Intrebam. Ne mira de fiecare data inocenta cu care oamenii iti raspund in limba lor, desi ar trebui sa realizeze ca nu intelegi o boaba. Ni se explica, asadar, in aceeasi maniera, cam cum sta treaba mai departe. Nu intelegem, insa, nimic. Mergem mai departe. Intram pe un drum neasfaltat. Incetul cu incetul, se transforma intr-un fel de drum macadam, dar in unele locuri, mai ales acolo unde a trebuit sa urcam, bolovanii devenisera putin cam mari, iar motorasul nostru a cam inceput sa “danseze” (bucuria lui Angi). Cel care ne explicase cu atata indarjire intr-o limba necunoscuta noua ce avea sa urmeze, ne indicase la un moment dat numarul 20. Prin asocieri doar de noi stiute, am fost convinsi ca suntem pe drumul cel bun, drum care avea sa fie lung cam de 20 de km. De fapt, omul incerca sa ne explice ca, pe langa portiunea de drum asfaltat, cei 20 de km sunt fara asfalt. Si cu cat mergeam, cu atat inaintam in inima muntilor. Sentimentul era cu atat mai straniu cu cat nu stiam ce ne astepta si cat vom mai merge asa. Nu vedeam decat munti peste tot. In sus munte, in jos munte, in jur munte. Nimic altceva. Niciun suflet de om. De altfel, senzatia generala in Macedonia a fost de tara aproape nelocuita, de taram parasit (cu exceptia capitalei, Skopjie). Daca la inceput ne opream pentru cate o poza, o tigara sau un ras, cu cat inaintam, cu atat simteam nevoia sa tacem. Parca ne conservam pentru tot ce poate fi mai rau. In fine, vedem in departare o manastire. E de bine. Sunt suflete in apropiere. Reusim, intr-un final, sa dam de un drum asfaltat. Se facea tarziu, iar pauzele trebuiau rarite.

 

 

 

 

 

Ajungem la Ohrid, unde ne propuseseram. Oras turistic, cazari peste tot, dar fiind noapte, greu de descoperit. La un moment, un mosulica incepe sa strige dupa noi. Neintelegand exact ce vrea cu noi, trecem mai departe, asa ca mosulica se urca pe bicicleta si, perseverent, incepe sa dea la pedale pana cand ne ajunge. Ne oferea cazare, intr-o engleza perfect vorbita gramatical (ceea ce ma uimea). Cu 15 euro pe noapte, ni s-a parut mai mult decat ok, mai ales ca aveam de gand sa stam doua zile aici. Ne cazam si plecam dupa cumparaturi. In drumul de intoarcere, am vazut lacul Ohrid. Prima senzatie a fost ca ma aflu la mare. E cel mai adanc lac tectonic din Balcani (294 m) si unul dintre cele mai vechi din lume. Este unul din locurile care merita vazute in Macedonia. Valurile sale, muntii din departare, frigul care punea stapanire pe mine din ce in ce mai tare ma ademeneau la somn.

 

 

 

O pornim spre cazare, unde ne intampina foarte vesel un tip mic, haios, cu o barba imensa…care incepe sa vorbeasaca in romana. Parca aterizase direct dintr-o poveste. Noi ii tot “dadeam” in engleza, pana cand am realizat…un roman acolo?! Era Polo, din Arad, care venise impreuna cu sotia sa, Rodica. Sentimentul vederii unui roman in acele locuri era imbucurator. E un lucru ciudat. Uneori, cand esti departe de casa, mintea ta poate lucra in directii diferite. Stiu oameni care se adapteaza foarte usor unui loc nou, culturii locului respectiv, prind repede limba tarii respective si oameni care poarta stereotipia tarii lor oriunde ar merge. Cred ca am devenit ca acestia din urma (dar nu in sensul negativ). Poate ca e un semn ca o parte din noi e impregnata mereu de acest “dor de casa”. Stand la taclale pana tarziu cu Polo si cu Rodica mi se facuse deja dor de “acasa”. Cam devreme totusi…

 

 

Am adormit tarziu si m-am trezit naucita. Visasem cumplit. Fapt care mi-a intarit “antipatia” fata de aceste locuri. Am plecat, prin Velesta si Lukovo, spre Parcul National Mavrovo. Dupa Jance, am intrat in Parcul National, iar din satul Mavrovo, am luat-o spre dreapta spre Galicnic. Parcul National Mavrovo este superb. Munti mai inalti decat vazusem pana atunci si mai impaduriti, lacuri imense, senzatia ca, daca risti sa-ti arunci privirea in lac, nu te mai opresti pana jos…curbe line, peisaje desprinse din povesti, o casuta ireala in mijlocul lacului; iar curbe line, munti si mai inalti, pajisti in miniatura la marginea padurilor, culori ireale (nu era soare, dar nici nori, iar lumina aceasta te facea sa crezi ca esti pe un taram de basm…parasit).

 

 

 

 

 

 

Ajungem in Galicnic, pe un drum care, brusc, ne trimite in timp in Muntenegru, in inima Durmitorului. Pentru o clipa, am fost fericita. Retraiam momentele de atunci. Numai florile acelea ciudate lipseau. Le cautam cu privirea peste tot. Nu erau. Poate ca asta mi-a lipsit in Macedonia. Florile….si oamenii. Mi-au lipsit oamenii veseli, relaxati, care sa ma impulsioneze sa iubesc si mai mult viata. Nici pe ei nu i-am gasit. In locul lor, munti. Peste tot munti, mari si mici, de toate “staturile”. In fine, Galicnic e un sat desprins din peisajul obisnuit al Macedoniei, care trebuie vazut. Cateva case ingramadite pe o stanca, stradute inguste care urca pana in locul din care ce ai in fata ta depaseste cu mult orice asteptare. Ne-am tras sufletul pentru cateva clipe aici si am plecat din nou prin munti. Care deja la un moment dat mi se parea ca nu se mai termina. Socializam minim, distrat si ajunsesem sa-mi port “degradarea” boem si nonsalant, hranindu-ma din propria “disperare” ca dintr-un drog pretios.

 

 

 

 

 

Asa ca am hotarat sa schimbam un pic peisajul si sa mergem in Skopjie. Greseala fatala. Skopjie este cea mai urata capitala pe care am vazut-o eu vreodata. Pe langa agitatia aferenta oricarei capitale, am gasit murdarie, oameni urati (la propriu) si trafic infernal. Asa ca ne-am grabit sa depasim si “momentul Skopjie”. Totusi, imi aduc aminte cu drag de drumul din Mavrovo pana in capitala. Mi se parea ca m-am intors foarte mult in timp, pe vremea faraonilor. Nu are nicio legatura cu locul in sine, dar peisajul asta imi inspira. Munti si de o parte si de alta a autostrazii, copaci ciudati si un sentiment straniu. Priveam inapoi pentru a inventa un prezent mai frumos. Imi treceau prin fata ochilor vremuri demult apuse, dar oarecum aievea, goneam spre timpuri indepartate, tot mai indepartate, ma transpuneam, visam, ma dedublam, auzeam muzica, instrumentul zeilor…

 

Singurul lucru care mi s-a parut dragut in Skopjie

[Angi]

se pare ca un post permite un nr. limitat de poze, asa ca trebuie sa bag niste .........

astfel, Crina poate pune un nou post cu restul de povestire si poze

[Crina]

Din Skopjie ne-am indreptat spre Matka Canjon. Locul acesta m-a readus la sentimente mai umane. O apa verde strajuia printre stanci si de acolo, la ora fixa, urmau sa fie aprovizionate toate “apele” din Macedonia. Aici am cunoscut un englez, John, ghidat de o macedoneanca, foarte tineri amandoi, pe un Moto Guzzi, care avea pe rezervor si pe sa un fel de husa rosie de catifea cu ornamente orientale (un soi de ciucurasi). Ne pare rau ca nu i-am “imortalizat”, pentru ca reprezinta o amintire frumoasa.

 

 

 

 

Am plecat mai “impaciuitori”, cu aceste locuri in suflet, spre Ohrid, pe un alt drum, mai direct. Se innoptase de-a binelea cand am ajuns.

[Angi]

sa bag niste .........

 

Sper sa nu se inteleaga obscenitati.

Vroiam sa zic: sa pun niste puncte puncte

[Mario MT 03]

Talent la povestit este, poze frumoase este, protagonisti simpatici este. Continuare inca nu este .

[freemoto]

In primul rand... lasa ma fata sa scrie nu te mai baga... ca o sa-ti iasa vorba si cu Bagaciosu-le

In al II-lea rand draga BMW-istule si draga Selectivu-le te salut si ca de obicei sunte-ti de tata lauda, am citit si terminat numai acum calatoria voastra de anul trecut in Muntenegru...sublim!!!

 

 

Iar tu...mai draga poezie si povestitoare desavarsita...m-ai lasat fara cuvinte. Nu stiam ca ai astfel de talente. De acum (cum am ma spus) tu si numai tu sa povestesti iesirile voastre.

 

Bravo Crina de o mie de ori. Am citit cuvant cu cuvant si abia astept continuarile.

 

 

Semnat:

cel ce-ti spune....>>fata doar un zambet<<

[BiG]

foarte frumos,

felicitari pentru poveste si amintiri..

 

PS tin sa spun ca semnul ala de restrictie cred ca a servit ca tinta pentru aer comprimat, nicidecum pentru gloante

[Angi]

In primul rand... lasa ma fata sa scrie nu te mai baga... ca o sa-ti iasa vorba si cu Bagaciosu-le

 

Stai bre, sa nu intelegi gresit. Cum am mai spus, vad ca acum, intr-o singura postare, ai voie sa pui un nr. limitat de poze. A trebuit sa pun un post in care sa scriu orice numai ca sa poata pune Crina un nou post cu restul povestire si poze.

Mesaj completat

PS tin sa spun ca semnul ala de restrictie cred ca a servit ca tinta pentru aer comprimat, nicidecum pentru gloante

 

Daca mecedonenii nu-ti par "oameni seriosi", si se poate sa ai dreptate, atunci hai sa vedem ce mai spui despre greci

Mesaj completat

Semne de circulatie luate in "vizor" se gasesc mai peste tot prin Balcani. Daca nu au aparut deja, probabil o sa fie si prin Romanica noastra.

In Grecia credeam ca oamenii sunt ceva mai civilizati si nu-si exerseaza tinta pe semnele de circulatie. Zecile de semne gaurite din Creta mi-au dovedit contrariul...

[Serban.S]

Frumoase locuri. Frumoasa povestirea. Meserias povestitoru'. Si pozaru' e la fel de meserias

Felicitari Angi pentru asa o tura. Coane, esti tare.

[marook]

Iti multumesc!

[motorcicle]

 

... Ma duc sa ma dau cu mobra pana acasa visand la locurile din pozele voastre.

 

Hai cu continuareaaaaa !!!

[Alexxus]

Bravo bai bemveistule! Tare frumoasa tura... m-ai facut sa visez.

Bravo Crina, ca povestesti tare frumos Meriti sa te plimbe peste tot

[Angi]

In primul rand... lasa ma fata sa scrie nu te mai baga... ca o sa-ti iasa vorba si cu Bagaciosu-le

In al II-lea rand draga BMW-istule si draga Selectivu-le te salut si ca de obicei sunte-ti de tata lauda, am citit si terminat numai acum calatoria voastra de anul trecut in Muntenegru...sublim!!!

 

 

Iar tu...mai draga poezie si povestitoare desavarsita...m-ai lasat fara cuvinte. Nu stiam ca ai astfel de talente. De acum (cum am ma spus) tu si numai tu sa povestesti iesirile voastre.

 

Bravo Crina de o mie de ori. Am citit cuvant cu cuvant si abia astept continuarile.

 

 

Semnat:

cel ce-ti spune....>>fata doar un zambet<<

 

 

Tu m-ai lasat fara cuvinte...Iti multumesc mult. Vorbele tale mi-au mers direct la suflet si acum...stau ferecate bine acolo

[Crina]

Tu m-ai lasat fara cuvinte...Iti multumesc mult. Vorbele tale mi-au mers direct la suflet si acum...stau ferecate bine acolo

 

din greseala, am raspuns mai inainte fara sa ma uit ca era logat Angi.

Mesaj completat

Bravo bai bemveistule! Tare frumoasa tura... m-ai facut sa visez.

Bravo Crina, ca povestesti tare frumos Meriti sa te plimbe peste tot

 

Multumesc mult, Alex!

Mesaj completat

Iti multumesc!

 

Nu, eu va multumesc voua! Ma ajutati sa trec peste momentele de incertitudine si-mi dati curaj sa scriu.

Mesaj completat

Sunt un suflet animat de dulceata vorbelor, a privirilor si de emotiile care taie vazduhul ca niste fluturi colorati. Si, totusi, timpul, in cele din urma, nu creeaza valori de conjunctura, ci este cel mai precis barometru al unicitatii. Un singur detaliu ramane constant in timp: emotia. Nimic din tot ce am vazut nu mi-a adus “animarea” mult ravnita. La gandul ca voi pleca de aici, imi revenise deja zambetul pe buze. Asa ca m-am trezit plina de energie de data asta, cu mult inainte de a suna ceasul (ceea ce mie mi se intampla o data intr-un secol) si mi-am facut in mare graba bagajul. Desi afara era frig si incepuse sa ploua, eu reuseam sa vad o mica raza de soare la orizont.

Am plecat din Ohrid, trecand prin Parcul National Galicica, spre sudul lacului spre granita cu Albania. Desi ne-a plouat cam tot drumul pana la granita, mie mi se parea ca am intrat intr-un fascicul luminos care nu lasa loc indoielii sau tremurului. Priveam prin viziera ca printr-un geam dincolo de care devii spectatorul relaxat al lumii de afara si invitatul de onoare al festinului vizual dinauntru. In drum spre Parcul National Galicica, copacii aveau agatate, printre putinele crengute, ornamente de Craciun. Mi se parea ca, fara sa vreau, am facut un salt in timp, ca nu era acesta “filmul” in care trebuia “sa joc”. Era inca ceva in neregula. Visam la un spatiu cald si colorat, in care timpul sa curga altfel si sa-ti lase ragazul sa te bucuri de povestile intiparite pe fetele unor oameni din cale-afara de zglobii. Visam sa le prind din zbor mirajul nepamantean, desprins dintr-o lume in care intunericul si lumina nu sunt forte antagonice, ci doar contraste ale frumusetii. Pe ultima suta de metri si sub “masca” de ceata care se lasase, Macedonia mi se dezvaluia dintr-o data in alta lumina, mai frumoasa. Ca atunci cand, din spatele unei fotografii blurate, descoperi in ultimul moment detaliul tehnic ce aseaza culorile la locul potrivit.

 

Fara sa-mi dau seama, am ajuns in Albania (sau Shqiperia, cum isi numesc albanezii tara). Am mers prin Elbasan spre Vlore (oras-port, “locul de intalnire” intre Marea Adriatica si Marea Ionica; aici si-a proclamat independenta Albania). Dragii mei, nu sfatuiesc pe nimeni sa mearga in Albania. Dar, daca totusi nu va puteti stapani impulsul, vizitati doar partea cuprinsa intre Vlore si Sarande. Ideal, ar fi sa treceti din Grecia in Sarande si sa mergeti pana la Vlore…Altfel, saracie lucie, un peisaj dezolant, case parasite cu geamurile sparte, gunoaie, mormane de gunoaie peste tot, frica din suflet si sentimentul ca nu vei mai ajunge in veci la o oaza de civilizatie. Sentimente pe care eu nu mai vreau sa le mai traiesc in veci.

De cand am intrat in Albania, muntii nu foarte inalti si “dezgoliti”, spatiile imense dintre ei, “cazematele” existente peste tot m-au trimis de data asta in timp, in Mesopotamia.

 

 

Iarasi, nu stiu sa va explic de ce. Din nou imi dadeau tarcoale sentimente stranii. Cand nu simteam suflul imaginar al unei mari aburinde pe ceafa sau tempo-ul decadent al unui mars militar, desluseam soapte pagane si plansete de sirene. Ceva nu se potrivea. Muzica pe care o simteam in mine, undele care ma infasurau precum niste tentacule moi, imaginile care ma izbeau dincolo de retina, zgomotele care ma purtau in cea mai bizara din toate transele posibile.Visam la Grecia ca la un vis pe care nu-l voi mai atinge niciodata. Ne era si “frica” sa oprim. Cred ca de vina a fost starea mizera in care am plutit, “zburand” peste valurile agitate ale spaimei. Practic nu exista niciun pericol real si securitatea noastra nu era in niciun fel periclitata, dar pur si simplu asta e sentimentul pe care l-am trait acolo, atunci. De la inceput, in urma ploii, asfaltul era asa de alunecos ca parea de gheata si accidente “la tot pasul” (3 tamponari frontale in mai putin de 40 de km). Dupa “experienta Skopjie”, am spus “pas” Tiranei. Asa ca nu voiam decat sa ajungem in Vlore, in speranta ca vom gasi un loc in care sa innoptam, fara ca “mugurele” de frica si dezgust din suflet sa apuce sa infloreasca.

Albania e ca un roman politist prost. Il citesti pe nerasuflate intr-un weekend ploios, sub povara unui puseu de febra imaginara, pagina dupa pagina (ca sa-l termini mai repede) si la final, brusc, descoperi un criminal pe care nu il puteai banui niciodata. Pentru ca autorul insusi ti-a jucat o farsa. Cea mai urata farsa.

Voiam sa-mi pot oferi o clipa de abandon…Vocea acestui loc, insa, avea efect imediat de bumerang: te inunda de intrebari chinuitoare, te parasea in mijlocul semnelor de exclamatie si nu reusea sa puna punct.

Ajungem in sfarsit la Vlore si avem parte de o schimbare brusca de decor. In cativa ani, se doreste a fi una din viitoarele statiuni de lux ale acestui colt de lume.

 

Se pare ca politia din Vlore prefera acelasi tip de motocicleta cu al nostru

 

Cautam cazare. Aveam doua optiuni: hotel sau cazare intr-un apartament dintr-un bloc ce se construia. Am mers sa vedem initial apartamentul, dar intr-o fractiune de secunda am fost inconjurati de albanezi curiosi sa vada, cu mic cu mare, “strainii”. Asa ca am optat pentru hotel (30 de euro, cu mic dejun inclus). Receptionerul ne privea ca pe doua creaturi venite dintr-o lume “mai buna”. Pentru el, reprezentam un model. Ne stia artistii si chiar anumite versuri ale lor pe de rost. In momentul in care a incercat sa mi le recite, in romana, m-a cuprins un tremur…oare trebuia sa ma bucur ca reprezentam “un model de tara” pentru cineva? Putin indoita si oarecum stanjenita, am urcat in camera. Incet, timid, incercam sa-mi revin. De la balconul nostru se putea zari, printre palmieri, marea, inundata in nuante de rosu, devenit roz cu trecerea clipelor.

 

 

La terasa de vizavi era o nunta (am vazut foarte multe nunti in Albania). Veselie, rasete, chiote, clinchete de pahare. Pe fundal, un vas plutea pe rozul ireal.

 

 

Marea si cerul pareau ca se unesc, intrerupte la orizont de o fasie de munte si de ultimele crampeie de foc ale soarelui. Incep artificiile si tipetele de veselie.

Raman tacerile. Lucrurile care nu pot fi spuse cu voce tare. Intrebarile care se pun in soapta si raspunsurile care vin cu privirea-n pamant.

[Dane_Bad]

tare fain de retinut pt planuri de vacanta

[ladyhawk]

Interesanta calatorie ati avut. Felicitari pentru tura si pentru talentul de narator al Crinei!

Asfalt uscat si la cat mai multe plimbari povestite, sa ne bucuram si noi !

[Crina]

Va multumesc mult. Gandurile voastre bune inseamna mult pentru mine

---------------------------------------------------------------------------------------------

 

Am adormit intr-un tarziu, cu mintea golita de tot…tacerea aceasta a sufletului pusese stapanire pe intreaga mea fiinta. Inima mea era singura, ca un fluture de noapte prins intre doua geamuri…. In plus, in noaptea aceea, fiecare moment in care ma bucuram ca reusesc sa atipesc era urmat de unul nu foarte indepartat in timp in care ma trezea sunetul artificiilor sau al tipetelor de veselie de la nunta din apropiere. Dimineata a venit dupa sine cu un lung cascat. Eram obosita. Fizic si psihic. Visam din ce in ce mai mult la un moment prelung de relaxare totala.

Am plecat din Vlore spre Sarande, pe un drum care la inceput trece prin munti. Prima treime a drumului (de la Vlore pana la Himare) este superba. Serpentine la tot “coltul”, un fel de Transfagarasan aproape de mare. Munti care-si uitau finalul in apa aceea ce parea infinita si te uitau si pe tine cateva ceasuri bune acolo. Nuantele de maro - cenusiu alternau cu cele turcoaz, iar trecerea era atat de lina, incat iti intarea ideea ca natura este cel mai de seama pictor al tuturor timpurilor. Aveam insa acelasi sentiment straniu ca ma aflu in alta lume. Peisajul iti creea impresia ca norii ies din munti, ca si cand o zeitate antica fumase o iarba ciudata si, prin fumul scos, “cristalizat” sub forma de nori, trimitea veste omenirii despre lumea “dintre”… Apoi, brusc, privirea ti se muta asupra pinilor sub forma de steag (“flag pines”), care pareau strajerii cerului. Si in secunda urmatoare te odihneai iar in albastrul infinit al marii.

 

 

 

 

 

 

 

 

La un moment dat am trecut pe un mic pod. De-o parte a podului se vedea asta:

 

De cealalta parte se vedea asta:

 

 

Ne pare rau acum ca nu am vizitat si Sarande, Parcul National Butrint si Syri I Kalter (The Blue Eye Spring – la aproximativ 15 km est de Sarande; citisem ca aici un izvor cu o apa de un albastru ireal, foare adanc, este inconjurat de portiuni de apa de un albastru electric, asemenea irisului unui ochi)…dar atunci, cu toata frumusetea din jur, nu visam decat sa ajungem in Grecia. Fiecare clipa de asteptare imi parea o eternitate. Fiecare moment era dens si transparent ca sticla. Prin fiecare clipa vedeam o infinitate de clipe aliniate, asteptand…

 

In fine, ajungem si la granita cu Grecia. Un vames surazator ne intreaba daca suntem nemti (toata lumea, in toata calatoria, ne-a intrebat acelasi lucru). La auzul cuvantului “romani”, surasul i s-a preschimbat intr-o grimasa si ne-a facut semn grabit sa trecem.

Era deja dupa-amiaza si nu stiam inca incotro sa mergem. Ne uitam pe harta si Angi imi indica Parcul National Vitosaoos. Am zis, ok. Muntii de aici nu aveau cum sa ma mai “inspaimante” in niciun fel. O pornim intr-acolo. La prima curba, ne intampina trufasa statuia unei femei scrutand orizontul.

 

 

Habar n-am cine era, dar pentru mine o simboliza pe Nike, zeita “neinaripata” a victoriei la greci si asta era tot ce conta. Iesisem victorioasa din lupta cu mine. Ma interesa tot ce avea sa urmeze, cu entuziasmul naiv al celui ce gandeste in clisee si asteapta, intr-un fel, sa fie convins de contrariu. Dar nu tot ce se ofera privirii poate fi cunoscut cu adevarat. Inainte de a-ti deveni familiara, frumusetea te subjuga. Ne-au intampinat, pentru inceput, aceeasi munti “dezgoliti” si arizi de care tot auzisem. Eram convinsa ca mai mult de atat nu poate fi aici. Cautam inspiratia in altceva…in linistea pe care acest taram mi-o oferea, in clipele ce se scurgeau fara mare repeziciune. Apoi, ca din senin, sunt “sustrasa” din visarea mea de niste stanci ce pareau statuile unor giganti, unite de un pod de piatra. Era ca si cand niste zei dintr-o lume mai buna s-au privit atat de mult, incat au creat, drept marturie, intre privirile lor un pod. Lumina era in asa fel filtrata de ele, incat parca pasisem intr-o noua poveste.

 

 

 

Si, apoi…apoi nu a mai fost nimic cunoscut mie. Existau urme ale unei noi lumi - dar unele impalpabile, diafane, inodore, incolore, pentru care chiar si noi, cei de acum, eram complet nepregatiti. Sa fie oare asta Pandora?! La intalnirea cu realitatea locurilor, m-am simtit de parca eram scoasa la tabla, cu obrajii in flacari si raspunsul ascuns departe, undeva in coltul mintii. Daca aici era, nu mai voiam sa ma intorc. Voiam sa fiu “prizoniera” acestor locuri. Imaginati-va un loc mitic…un tinut misterios al norocului si al frumusetii eterne! Intr-o lume a culorilor “oarecum” neutre, acest loc te vrajea si te invita sa intri intr-un dans cosmic. Te invita sa zbori, pe aripile imaginatiei, catre o noua experienta. Munti magnifici, cum nu mai vazusem, alternau cu rauri, ce serpuiau, la fel de magnifice, spre taramuri de basm. Era un “stil” situat dincolo de granitele canoanelor “clasice”, un hibrid de genuri, care incorpora elemente distincte, “de inovatie”…totul dozat intermitent, precum un joc eclectic de lumini si umbre. Aceste peisaje reprezentau, in acelasi timp, o cultura in sine; o cultura a provocarii, a individualismului, a libertatii si a nostalgiei. Combinatia aceasta se acorda sensibilitatii mele. Eu nu voiam, insa, decat sa fiu martor, nu jucator…Iar locul acela te transpunea in starea perfecta de reverie. Desena povesti, simple si fluide la inceput; apoi, le colora cu acorduri din ce in ce mai stridente, conturand senzatii, efecte si consecinte. Privirile noastre incercau sa puncteze, cu fiecare curba, tremurul epic al fiecarui colt, libertatea neinfranata a muntilor, farmecul cameleonic al cerului sau cel atat de putin teluric al noptilor…

 

 

 

 

 

 

 

Da, ne-a prins noaptea aici. Am fost absorbiti, pe rand, de rauri, de drumul serpuitor, de copaci, de pasarile nemaintalnite, de crestele infinite, de norii de poveste, de eruptia de lumina. Am trecut prin Skamneli, Pades, am ajuns la partia de ski Vasilitsa, unde era un ger de inghetau apele. Totul a plecat de la lucrurile mici, “imperceptibile”, dar capabile de atata emotie, precum un sunet, o culoare, un miros, caderea unei frunze, un copac care taie linia orizontului…iar acum…acum nu mai gaseam iesirea. Fusesem “luata prizoniera” lor, asa cum “visasem”…Cu cat incercam sa gasim o iesire si aveam impresia ca, in sfarsit, drumul coboara, aparea o noua curba ascendenta, urmata de o alta tot la fel. Copacii imi pareau acum ca sunt tot atatea povesti…despre identitate, despre dragoste, credinta si moarte. Daca la inceput imi doream sa gasim un loc tainic, chiar aici, in inima muntilor, unde sa savuram un ceai parfumat, o noapte alba si povesti cu talc, simtindu-ma ca intr-un soi de Seherezada, cu cat inaintam in noapte, nu-mi doream decat sa gasim un loc…orice fel de loc, unde sa adormim bustean, fara niciun vis.

Cand am zarit primele luminite in departare (semn ca am gasit, in sfarsit, primul sat), mi s-a parut ca visez. Ne apropiam de ele, incet-incet, apoi, brusc, dispareau dupa urmatoarea curba. Simteam ca mintea incepe sa-mi joace feste. Panouri, ce pareau imense in “lumina” aceea si in starea in care eram, ne anuntau ca sunt ursi pretutindeni. Asta-mi mai lipsea. Parca-i vedeam, dupa fiecare curba, aruncandu-se hamesiti asupra noastra. Am reusit sa ajungem, totusi, la intersectia cu o autostrada. Iesiti din stransoarea captiva a muntilor, speram sa ne gasim resursele sa plecam spre Meteora. Un ultim avant a fost curmat de un drum pietruit si ulterior macadam, ce se dorea a ne “zdruncina” nocturn vreo 60 de km, cati mai aveam de parcurs pana la locul propus. Asa incat, osteniti, am innoptat in Grevena (cu 55 de euro, in singurul hotel liber din centrul orasului). Desi era tarziu in noapte si era o zi din timpul saptamanii, aici era o veselie inimaginabila. De la mic la mare (asta insemnand, la propriu, de la copii de 3 ani pana la oameni de 70 de ani), toata lumea era pe terasa, ascultand muzica, vorbind tare, topaind, jucandu-se cu mingea, dansand, mancand…pana dimineata. Receptionerul, un tip cu voce extrem de groasa, dar intrerupta, pe care faceai eforturi sa-l intelegi, ne-a asigurat ca va avea grija de motorul nostru pe timpul noptii. Si, intr-adevar, de la balcon ii priveam uimita deplasarile prin jurul motorului, facute din 10 in 10 minute.

Grevena mi s-a parut tipica pentru ceea ce aveam sa descopar ca este spiritul grecesc. Oamenii sunt atat de relaxati, incat te gandesti cateodata daca traim, intr-adevar, in aceeasi lume…

Grecia este o emotie, o stare de spirit, un exercitiu de imaginatie in propria sensibilitate. Si, de ce nu, o calatorie in cutia cu dorinte. Ritmul lor de viata e cu totul altul; incetinit, dar nu plictisitor; relaxat, dar nu monoton. Cred ca de aceea este si atat de “populara”: pentru ca aduce cu sine un alt ritm existential. Obositi de viata traita pe repede-inainte, ne dorim tot mai mult sa ne relaxam, dincolo de orice fel de probleme. Calduros, confortabil si colorat, stilul grecilor poate creea dependenta.

M-am desprins cu greu de viata care ma invaluia si m-am bagat in pat. Stiti momentele acelea in care doar inchizi ochii si o senzatie de pace si liniste se instaleaza cuminte la tine in suflet? In clipa in care pleoapele se odihnesc, o intreaga lume se dezvaluie in spatele retinei. Cand trupul e obosit, iar sufletul e liber…sa zboare. Cand ai nevoie…de un ragaz.

Frumusetea…imi devenise familiara.

 

 

*

 

Voi face o mica pauza in “povestea noastra”. M-am trezit foarte devreme azi, cu un avant nemaiintalnit sa citesc cate ceva despre Grecia (inainte de plecare, a fost singura despre care nu citisesem nimic si simteam acum un mare gol in suflet). Si tot citind, am avut o “revelatie”. Am descoperit ca ceea ce am vizitat noi de fapt este toata vechea Macedonie , despre care vorbeam la inceput (adica: Pirin Macedonia in Bulgaria, Republica Macedonia – FYROM si provincia Macedonia din Grecia). Apoi, si mai straniu mi s-a parut ca “Pandora mea” este nimeni altul decat Olimpul celor 12 zei. Cred ca nici daca ne propuneam sa vedem Olimpul la inceputul calatoriei noastre, nu reuseam sa-l descoperim asa. Adica, am vizitat si o parte din Thesalia.

Ma simt ca si cum as fi o fractie infima din oamenii originari…

[ACHIMOTO]

BRAVO ------------------pt excursie si pt stilul de a povestiii . Daca nu pune-ai poze , parca imi imagineam totul la felul cum ai povestit .

 

Mai asteptam ,, bucati de poveste ''

 

 

RESPECT

[Crina]

ACHIMOTO, multumesc mult pentru gandurile tale

----------------------------------------------------------------------

 

Ne trezim devreme. Ne imbracam in mare graba si mergem sa mancam. Angi ma indeamna sa mananc cat mai mult, ca nu se stie cand si unde ajungem. In fiecare zi era un nou inceput. In fiecare zi ne trezeam devreme si ne grabeam sa plecam, ca sa “ajungem pe lumina” la destinatia urmatoare, dupa pauze lungi si dese. In nicio zi nu reuseam insa performanta nici de a ajunge pe lumina si nici de a face pauze dupa pofta inimii. In fine, ma resemnasem deja.

O ultima privire aruncata orasului care nu mai semana cu nimic din ceea ce fusese acolo cu o seara inainte. Acum, era un mic oras de provincie si atat. Liniste si cateva raze de soare…

Plecam spre Meteora.

 

 

Exista chiar posibilitatea de a ramane acolo, pentru a ne mai odihni. Ajunsi insa la regiunea aceea stranie, cu stanci gigantice in forma de turnuri, nu am simtit nicio vibratie. Le-am privit indelung, am tras adanc aer in piept si am plecat mai departe. Am hotarat ca urmatoarea destinatie sa fie la mare. Visam sa stau linistita undeva pe o terasa si sa privesc marea, band un pahar de vin rosu. Bun. Dar, ca sa ajungem la mare, traseul nostru – evident – era tot prin munti. De la Trikala, am luat-o la dreapta. Am mers o portiune pe autostrada, apoi am intrat din nou in locul nostru atat de familiar…in mijlocul muntilor.

Peisajul nu era cu nimic mai prejos decat ceea ce vazuseram cu o zi inainte. Doar ca, de data aceasta, muntii din fata noastra nu mai reprezentau esenta, nu mai erau forta elementara originara, ci mai mult un semn al existentei sale cotidiene. Si, din acest motiv, ii priveam cu si mai mult nesat, minute in sir. Nu riscam sa ne trezim “invadati” de ei. Ceata nu se urcase inca, tinanad inca prizonieri niste copaci. Coroanele arborilor intepau aerul rarefiat. Era genul de peisaj liric si putin fantasmatic, in care realitatea exista doar pentru a fi transformata in subiect.

 

 

 

 

Muntii aceia impresionanti alternau, pe alocuri, cu portiuni in care brazii se transformau in copaci de diverse marimi, incat aveai impresia ca pasesti intr-o gradina abisala. Ceea ce ma nelinistea atunci erau siluetele acelor copaci (erau fie foarte subtiri si foarte inalti, fie foarte mici si cu o coroana atat de bogata ca pareau infloriti). Simpla lor prezenta arunca intreaga realitate intr-o ambiguitate profunda. Mediau intre cer si pamant, facand cu ochiul cerului.

Am trecut prin Pili, Ag. Nikolaos. La un moment dat, intram pe o portiune de drum macadam. Mergem ce mergem si in dreapta noastra apare o manastire in miniatura.

 

 

O privim o clipa si apoi ne afundam in noroi. Speram sa nu dureze prea mult acest drum. Era prea de tot. Eu stiu ca Angi duce lipsa rasfatului sau enduristic saptamanal, dar totusi…Nestiind cat va mai dura asa, ne intoarcem. Gasim intr-un final doi padurari si, fiind un pic nesatisfacuti de “intoarcerea” noastra, ii intrebam cati km are drumul fara asfalt. Ne raspund foarte voiosi si, cu un suras de final, ne intreaba (cum ne obisnuiseram deja) daca suntem nemti. La auzul vestii ca suntem romani, unul din ei isi schimba instant infatisarea si intra in masina. Putin surprinsi de reactia lui, pornim cu si mai mult avant pe drumul nostru neasfaltat. Capul meu zbura in toate directiile, dar stiam ca, peste doar 16 km, voi intra in linia dreapta spre mult visata mare…

 

 

 

Ajungem si la liman. In stanga noastra, o biserica. Mi se parea ca totul e un semn. Imi aduceam aminte de vorbele lui Sadoveanu: “Daca n-ai timp acum pentru cele sufletesti si frumoase, asteapta vremea.

Indata ce ai intrat in anume zona, la fiecare colt de privelisti si in fiecare fundal de orizont vei gasi locuri care se pot adanci nu numai in trecut, ci si in propriul tau suflet.” (M. Sadoveanu, Excursie la manastiri).

In fata bisericii erau niste leagane si n-am rezistat tentatiei de a ma da “huta” o vreme, drept premiu al “victoriei” neuronului meu supravietuitor “zbuciumului enduristic”.

Apoi, trecand prin Athamaniosi si Petas…aveam sa ajungem pe marginea din stanga a cetii. Imaginile aveau sa se mai “domoleasca”, aveau sa apara sate in departare, apoi lacuri, soarele sa-ti mangaie privirea cu mici raze; peisajul miza pe emotii, trezea amintiri si te implica intr-un mod placut. Se nastea in noi o dorinta de a mangaia lucrurile din jur cu aripa delicata a simplitatii.

 

 

 

 

 

Cel care a stiut sa gaseasca mereu drumul printre nori si razele de soare, mereu cu zambetul pe buze

 

Mai dam o ultima raita prin “griuri” intinzand cu buricele degetelor stratul de intepenire si…ajungem la Menidi.

Ne intampina aici un soare arzator, oameni extrem de relaxati si un aer boem. Inainte de a cauta cazare, oprim la primul magazin din drum pentru a cumpara o sticla de vin rosu dulce. O babuta ma intampina cu un zambet. Eu incerc sa-i explic ce vreau. Se indeparteaza cu o privire suspicioasa si incepe sa vorbeasca cu ceilalti clienti, mult mai in varsta decat mine. Aleg la nimereala o sticla si plecam. Gasim cazarea la care visasem tot drumul. Avem la dispozitie o terasa intreaga, la etajul doi dintr-o vila indreptata spre mare. Am hotarat pe loc ca vom ramane acolo doua zile. Ma conduce in camera gazda, Vasili, un fost marinar in a carui privire descopeream o pasiune de viata nemaintalnita. Mi-a placut dintotdeauna sa descopar lumea, oamenii, complicitatile si natura umana dincolo de cuvant. Privirea acestui om reflecta un mod de a privi viata prin binoclul libertatii, iar in prezenta lui ma simteam mai frumoasa ca niciodata.

Ne instalam si mergem apoi sa vedem marea. Calda, linistita, surazatoare...intocmai ca oamenii de acolo. Angi se baga primul in ea, iar eu mai raman cateva clipe s-o adulmec. Nici nu ma dezmeticesc bine ca ma bufneste rasul. Angi era dintr-o data inconjurat de babute simpatice, purtand pe cap palarioare albe.

 

 

...Fac o mica pauza in povestire, pentru ca trebuie sa explic, pentru cine nu stie deja, care sunt originile semnului "mijlociu" (desi sunt controversate inca)...Inaintea Bataliei de la Agincourt (1415) din timpul Razboiului de 100 de ani, francezii, anticipand victoria impotriva englezilor, au propus taierea degetelor mijlocii ale arcasilor englezi capturati. Fara degetul mijlociu le-ar fi fost imposibil sa traga cu renumitul arc englezesc (english longbow) devenind, prin urmare, incapabili sa lupte in viitor. Acest faimos arc englezesc era facut din lemnul unui copac tipic Marii Britanii, numit Yew. Gestul brusc de tragere cu acest arc era cunoscut ca "plucking the yew" (sau "pluck yew").

Spre surprinderea francezilor, englezii au intors soarta bataliei si, dupa castigarea ei, au inceput a-i ironiza pe francezi aratandu-le degetele mijlocii si zicand "Vedeti, inca putem trage cu arcul!" ("See, we can still pluck yew").

Cum "pluck yew" e, oarecum, dificil de pronuntat, incomoda aglomerare de consoane de la inceput a fost inlocuita, treptat, de labiodentalul 'F', rezultand expresia deseori folosita in timpul cunoscutului "salut" cu degetul..

 

Plecam linistiti spre cazare, dar ne aducem aminte pe drum ca mai avem de facut niste cumparaturi, asa incat ne oprim la magazinul de la care cumparasem vinul. La casa, un mosulet simpatic ma tot intreba, facandu-mi cu ochiul, “bono la vino roso?”. Rosie pana in varful urechilor, il priveam uimita. Intre timp, zeci de ochi iscoditori ni se alaturasera. Am inceput sa rad si am sfarsit prin a vorbi in romana cu mosulica (el era aroman si invatase romana singur, din carti; era asa de emotionat ca poate vorbi in romana cu noi, incat i-au dat lacrimile). Cred ca realizati ca am fost subiect de discutie mult dupa ce fapturile noastre vor fi disparut spre un alt orizont…Dar lucrurile acestea reprezinta mici nimicuri unice prin farmecul si valoarea pe care timpul le va cristaliza.

…apoi…nu-mi mai doream nimic. Ne odihneam ochii mirati de revarsarile calde de oranj, roz turbat si violet, asteptand binecuvantarea zanelor noptii, care incepeau sa-si ia, diafan, zborul.

 

 

Era ca un clar de luna peste o gradina de inimi…Cand clarul de luna lumina albastrui peste zari, gradina vrajita se umplea de stralucire…

…Inca putina culoare si decorul se transforma intr-o dimineata ireala, eterica, in care fapturile ce eram se minunau de serenitatea ce ne inconjura cu fiecare raza de soare desenata pe cer.

Totul poate descrie o poveste aici. Asternutul in care ne-am lasat caldura si urma corpului dimineata, patura de lana moale care ne-a invelit visele, peretii care ne-au inghitit bucuriile si spaimele noptii. Puteam fi locatarii propriului univers, ai unei singure povesti, aceea a calatorului, ce rezoneaza cu fiecare emotie imperceptibila ce ne strabate. Iubeam acea ordine in dezordine si acea lipsa a obligatiei, acea libertate pe care fiecare si-o asuma, de a face ceea ce simtea.

Aici, timpul este inca ingaduitor cu lumea. Oamenii isi permit privilegiul gesturilor tandre, al lucrurilor facute din pasiune. Timpul nu fuge si iti lasa, in rastimpuri, ragaz sa razi, sa te indragostesti de privirile trecatorilor, sa te adancesti in lumina dulceaga a apusurilor.

Sunt locuri care ti se dezvaluie in calatoriile tale si altele care cer ragaz ca sa le savurezi nuantele. Sunt locuri care, la un moment dat, te fac sa te opresti, pentru a putea oferi mai mult apoi. Sunt locurile retrase “in felia lor de viata”, din care incerca sa inspire, fara sa dea lectii.

 

Grecia este ca un vin frantuzesc de soi bun, pe care il degusti in doze mici, in solitudine, respirand pasiunea enologului, dar si grija celui care i-a pus stampila de valabilitate. Uneori pare sa poarte un titlu de noblete, alteori verdele privirii sale mijit feline te chestioneaza pana la adancimi la care nu stiai ca ai atatea raspunsuri de dat...

[kato_arad]

Ce ne-ar place noua sa ne citesti aceste randuri ca pe o poveste ,la un pahar cu vin fiert. Impresionat de stilul folosit. Ma unge la suflet...

[laura_tazy]

Motociclistului

Pasagerei

Fotografului

+++Povestitorului

 

PS.Sunteti o echipa fantastica!

[Wan Ted]

Ce fotografii superbe. Bravo.

[Enduristul]

Foarte frumoase poze ,dar sunt si mai frumoase vazute prin ochii tai Crina.Talentul tau de povestitor ma face sa traiesc calatoria asa cum nu asi fi facut-o nici daca alegeam sa vin cu voi.Felicitari,ati ramas cu amintiri frumoase.Noi am ramas cu amintirea stresului provocat de zugravi.

Astept continuarea