namaste

Imi pare rau ca n-am mai putut posta in ultima perioada. Jurnalul tace aruncat intr-un colt de camera. Am pierdut un prieten acum putin timp, intr-una din primele zile in care ne-am putut rasfata mobrele cu cateva raze de soare. Va rog sa nu imi cereti mai multe detalii. O sa continui povestea in curand, sperand ca o poate citi si el, de acolo de sus. Va multumesc pentru intelegere. Andrei..

Mi-a fost imposibil sa plec mai mult de o luna din cauza serviciului. Din fericire colegii m-au inteles chiar daca am depasit cu 3 zile planul initial. Mi-as fi dorit sa stau mai mult in Goreme. Totusi, nu pot spune ca regret ceva din tura asta. Am omis multe obiective, am comis greseli enorme (asa cum veti vedea in urmatoarele posturi), dar a fost o experienta care m-a maturizat mult ca turist, motociclist si mai ales ca om. Andrei..

Goreme este o localitate aflată în vechea Cappadocie, o regiune cu o puternică istorie. Privită într-un cadru mai larg, aceasta este așezată în provincia Nevsehir din Anatolia Centrala. Parcul National Goreme, aflat în localitatea cu același nume, a fost trecut pe lista monumentelor mondiale UNESCO în anul 1985. Ajung aici la apus, numai bine pentru câteva cadre. Mi-e greu să cred că aparatul va reuși să surprindă armonia perfectă dintre istoria geologică, cea a umanității și un soare răpus care împrăștie o lumină galbenă asupra mușuroaielor uriașe. Mă trezesc făcând poze pe o mică plantație de viță de vie. În zona asta turcii preferă să producă stafide în pofida licorii lui Bachus. Strugurii sunt culeși, întinși pe folii de plastic și lăsați în grija soarelui. Nu plătesc biletul de intrare în parc pentru că e aproape întuneric. Din păcate, sunt nevoit să îmi găsesc un loc de campare pentru ca mâine dimineață să plec mai departe. Mă îndrept către Nevsevir și opresc lângă niște motocicliști bulgari călare pe chopere și vitezane. Au pornit într-un tur al Turciei și sunt cu nevestele în spate, ascunse printre corturi, saci de dormit și bagaje aleatoriu aranjate. Ne despărțim rapid pentru că în general găsirea unui loc de pus cortul pe timp de noapte durează mult. Peste 20 km opresc langă o cișmea și campezl în apropiere cu gândul de a face o baie. Temperatura apei este foarte scăzută și consider că e mai bine să nu-mi asum riscul de a răci. Mă retrag în cort, consult hărțile și schițele inițiale și constat că sunt cu trei zile în urma planului. Nu-mi rămâne timp să vizitez în amănunt Goreme în ziua următoare și asta nu mă prea încântă. Unul din lucrurile neplăcute într-o călătorie cu multe obiective este faptul că nu poți savura nimic pe deplin. Nu pot spera decât că după ce voi cotropi întreaga planetă, voi redeschide jurnalele fericirii și voi încerca să revăd locurile care mi-au plăcut cel mai mult. Nu e decât un vis, pentru că societatea avansează (evoluează, spun unii) cu un vehicul ce distruge tot ce ține ce natură și cultură. Mă strecor în sacul de dormit optimist, legănat de argumentul suprem : Și excursia asta a fost în stadiul de vis... cu puțin timp în urmă! Cam atat pentru saptamana asta. Un weekend minunat va doresc! Andrei..

Multumesc, inca unul va rog ca se apropie week-ul si nu voi mai putea posta

Îmi curm somnul mai tarziu decât de obicei fiindcă traseul planificat pentru azi pare u?or din punct de vedere al lungimii. De?i mi-a? dori sa rămân mai mult în Cappadocia, faptul că sunt în urma planului ini?ial cu două zile mă face să comprim ultimele două obiective principale. Azi trebuie să ajung în Ihlara Valey ?i spre înserat sper să prind apusul în Goreme. Pentru a ajunge în Ihlara trebuie să ma îndrept spre Nevsehir ?i să urmez indicatoarele maro care îmi dau sfaturi referitoare la principalele obiective ale zonei. Sunt zeci de indicatoare maro orientate în toate direcțiile. Ajung devreme în Ihlara, parchez fierul într-un loc umbrit, îmi alin rapid stomacul, încal? sandalele Âşi mă îndrept către prăpastie. Biletul de intrare costă cinci lire. Trec de barieră Âşi încep să cobor pe scările de metal, construite peste cele originale săpate în stâncă. Valea Ihlara, situată lângă Muntele Hasan ?i Muntele Melendiz (doi din cei trei mun?i vulcanici din Cappadocia) reprezintă un canion cu o adâncime de aproximativ 100 m , format de râul Melendiz în urmă cu milioane de ani. Valea începe în satul Ihlara ?i se sfâr?e?te cu Mănăstirea Selime, din satul cu acela?i nume, după o distanță de 14 km. Cea mai spectaculoasă parte a văii o reprezintă primii 7 km, din satul Ihlara până in Belisirma, unde se pot vedea multe din bisericile rupestre. Frescele bisericilor rupestre din Ihlara ne oferă solide mărturii despre acea artă monastică, populară si provincială, întalnită în epoca paleocre?tină ?i care este atestată până în Italia meridională, trecând prin filiera Greciei. Pentru decorarea bol?ilor ?i a pere?ilor s-a folosit fresca, a cărei execu?ie era mai u?oara ?i mai pu?in costisitoare. Majoritatea picturilor datează din epoca prosperă pe care a cunoscut-o regiunea între dispari?ia amenin?ării arabe sub Constantin al Vll-lela Porfirogenetul (913-959) ?i venirea turcilor seldgiucizi sub Constantin al X-lea Ducas (1059-l067). Pornesc la pas către capătul îndepărtat al văii cu inten?ia de a vizita căt mai multe grote ?i bisericu?e. Am surprinderea să constat că traseele până la bisericu?ele mai îndepărtate sunt aproape înghi?ite de vegeta?ia sălbatică. Cu greu mă ab?in să nu fac o baie în râul Melendiz, mai ales că în ultima perioadă n-am avut parte de prea multe igienizări. Mă întind pe iarba crudă ?i-l ascult pe Melendiz cum cântă neobosit la pietre verzi ?i ramuri putrezite. Timp de câteva ore mă ca?ăr în grotele accesibile ?i mă rog în bisericile colorate. Ceasul mă împinge către scările false ?i pornesc înspre Goreme pe o căldură cumplită. De?i sunt presat de timp, mă opresc la Catedrala Selime pentru că biletul pentru Ihlara imi permite să intru ?i aici. Catedrala e de fapt un amalgan de grote, biserici ?i tuneluri, comprimate pe o arie restrânsă. Plec grabit, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea ?i mai trag la loz în plic câteva indicatoare maro. După două necâ?tigătoare mă îndrept la sigur către Goreme. Reply, va rog, n-am reusit sa pun toate pozele..

Promit ca la sfarsit voi oferi toate detaliile posibile. Acum transcriu urmatoarea zi, sper ca azi sa o postez. Andrei..

Mi-a luat-o timpul inainte . Nu pot scrie mai mult pentru ca de fapt transcriu (cu mici modificari) ceeea ce mi-am notat la sfarsitul fiecarei zile. Da, tura am inceput-o anul trecut pe 20 septembrie. Daca ziua de in care am plecat nu imi e prea clara, suma pe care am cheltuit-o cu siguranta mi-o amintesc. Aste pentru ca mai am cateva luni bune pana voi reusi sa imi achit datoriile ce au au putut materializa o linie trasa pe harta din spatele biroului. Nu cred ca amanuntele legate de costuri isi au rostul acum, din moment ce nu am terminat de povestit. Toate cele bune. Andrei..

Sunt obisnuit sa ma descurc singur . La drum lung imi place sa merg in ritmul meu, sa opresc atunci cand vreau, sa pun cortul unde vreau etc. Pot fi numit egoist, dar sunt egoist pe timpul si banii mei, asa ca nu-mi pasa. Lucrez si traiesc printre tot felul de oameni intreg anul, macar in vacanta sa iau o pauza. Oricum, atunci cand calatoresti in zone neizolate nu esti niciodata singur, interactionezi continuu. Turele lungi si usoare prefer sa le fac fara partener/parteneri. Atunci cand o sa fie nevoie (Rusia de ex) o sa plec in grup bine organizat. Fragmentele din calatorie le povestesc (fara prea mare placere sincer) unor coli, in fiecare seara a turei. Salut, Stefan! Tura am inceput-o la sfarsit de septembrie anul acesta. Am plecat pe 20 septembrie, daca imi aduc bine aminte. Andrei..

Ritul începe la ora șase și se termină rapid urmat de o plecare în trombă către cea mai spectaculoasă zonă a Turciei. Cappadocia este numele unui vis a cărui materializare se apropie. E în același timp o rezervație situată în centrul Turciei formată exclusiv din depuneri de cenușă vulcanică și lavă. Cappadocia este cu siguranță unul dintre cele mai extraordinare locuri de pe Pământ. Se întinde pe 129,5 km pătrați la sud-est de Ankara. Roca moale, denumită tuf calcaros, s-a erodat, rezultând în timp ciudate formațiuni conice, în care locuitorii din zonă au săpat de-a lungul secolelor încăperi pentru locuit Âşi pentru rugăciune. Primul obiectiv spre care mă îndrept este zona Karapinar dorind să vizitez în special lacul de crater Meke. Ajung în Konya și pornesc înspre localitatea Karapinar. Trec de localitate, dar nu văd ceva ieșit din comun. Merg încă 3 km și fac dreapta pe un drum de beton îngust. Este drumul ce leagă planeta Pământ de Lună. Dupa cațiva kilometrii îmi lovesc genunchii de rezervor. Percep durerea, dar tot nu sunt pe deplin convins că aici nu se toarnă un film SF. Îmi reamintesc că cel mai mare regizor nu e un om și îi mulțumesc că mi-a oferit posibilitatea să ajung aici. Las motocicleta la un colț de lavă și pornesc spre vârful craterului. Ajung cu greu sus pentru că multitudinea de roci care-mi fug de sub picioare îmi îngreunează ascensiunea. În vârf nu e nimic, dar peisajul e splendid. Soarele se grabește să apună și îmi amintesc că trebuie sa apăs declanșatorul de câteva ori înainte de lăsarea întunericului. Mă învârt fascinat admirând peisajul, mustrându-mă pentru că nu am curajul necesar pentru a campa chiar aici. E primul moment în care mi-aș fi dorit să am un partener pentru a nu fi nevoit să caut un loc de vise mai sigur. Ies în drumul principal și observ un drum secundar către pustiu. Pe indicatorul ruginit scrie Emirgazi. Mă uit pe hartă și îl descopăr. Într-adevăr, zona pe care o parcurge e foarte izolată, dar la capătul drumului așteaptă un orășel. Pornesc sper Emirgazi cu gândul să ajung în Akasaray. Încet, încet soarele apune. Sunt într-un imens negru, fara niciun fir de lumină în raza vizuală. Nu-mi place să merg pe întuneric, în special atunci când nu mă grăbesc. Un puternic miros de oaie îmi pătrunde viziera, chiar dacă încă nu zăresc urme de civilizație. poponeataând ajung într-un mic sătuc de oieri unde mirosul devine și mai țipător, dar nu am de gând să înaintez. Găsesc o mică benzinărie, îl înștiințez pe vânzător că o să pun cortul în apropiere și alerg către salteaua gonflabilă care-mi alină oboseala. Cam atat pentru azi, e si maine o zi

Mă trezesc din când în când din cauza mării ce parcă vrea sa-mi răpească sacul de dormit. Rezolv par?ial problema a?ezând un prosop între sac ?i scaun. Cu ochii întredeschi?i privesc luna ce se înal?ă fără grabă. A?ipesc din nou ?i revin pe uscat atunci cand emisarul unei noi zile se ive?te din marea lini?tită. Nu am un plan pentru azi. Mă îndrept către micul sat cu inten?ia de a cumpăra mâncare pentru mesele de prânz ?i seară. La întoarcere, primesc ?i micul dejun din partea unui mandarin ?i a doi portocali. Le mul?umesc ?i mă îndrept din nou către plajă. Pe drum, mă gândesc la ce a? putea face în ziua de fa?ă. Aleg cea mai dificilă ofertă; o sa încerc să fac nimic, gândind nimic. Plaja e aproape pustie. Îmi iau scaunul devotat ?i mă îndrept către locul umbrit unde m-am adăpostit ?i ieri de soarele înfuriat. După câteva fructe urmează o baie rece care nu se finalizează înainte de a abandona ultimul strop de energie în sticla udă. Mă târăsc spre ?ezlong ?i a?ipesc. Mă trezesc des, respir adânc ?i a?ipesc din nou. Soarele se plictise?te repede de mine. Astăzi voi dormi în rezerva?ia Chimaera, în pădurea de conferi iară nu în compania flăcărilor. La baza muntelui, o multitudine de turi?ti ru?i petrecăre?i se îndreaptă către zona flăcărilor într-un mar? zgomotos. Campez la cateva minute de punctul de taxare pentru a fi în siguran?ă, ridic pânzele ?i adorm pe marea de ace parfumate. Zona este declarata rezervatie naturala din cauza mititelului din poza de mai jos : Cred ca l-au suparat diacriticele Inca unul, va rog. Multumesc mult! Andrei

Singurul lucru care face Turcia inaccesibila turistilor cu buget redus este pretul benzinei. Baile Cleopatrei nu le recomand tocmai datorita concentratiei mari de saruri. Acum 2 luni in Turcia se zvonea ca pretul benzinei urmeaza sa creasca din nou semnificativ. Si eu sunt curios de evolutia pretului pentru ca ma gandesc deja sa o revad. In zilele urmatoare voi continua tot cu Turcia, in masura timpului disponibil. Andrei.. Mesaj completat Reply, va rog.. Vreau sa postez o noua zi. Andrei..

Cobor Âşi plec înspre Olympos. Pe drum culeg câteva mandarine, portocale Âşi rodii. Olympos e la 3 km distanță de Cyrali Âşi la 12 de Chimaera; ajung numaidecât. Conform legendelor acesta ar fi oraÂşul naÂşterii zeilor din mitologia greacă. Orașul a fost fondat în perioada elinistă (sec. III î.e.n.) și a fost unul din cele mai importante orașe ale Liciei antice. În anul 78 î.e.n. orașul e inclus, împreună cu restul Liciei, în provincia romană Licia și Pamfilia. Orașul își păstrează importanța și în perioada bizantină, dar în secolul XV, după cucerirea otomană își pierde importanța și decade vertiginos. Mă aÂşteptam să găsesc doar ruine (orașul e în mare parte neexcavat), dar sunt întâmpinat de o plajă pustie ce mă conduce la ruinele oraÂşului antic. Parcurg oraÂşul în 30 de minute. Ruinele nu sunt nici pe departe la fel de impresionante ca cele de la Efes, dar aÂşezarea oraÂşului pe un părâu, puzderia de vegetație Âşi distanța mică față de mare, mă umplu de invidie față de foÂştii locuitori ai oraÂşului. Viță de vie salbatică, copaci de dafini, smochini salbatici și pini, leandru si tufe de laur acopera Valea Olimpului. Mă întorc pe plajă Âşi îmi pun Âşezlongul la umbra unor plante cățărătoare. Lenevesc aici, eu Âşi gândurile până seara. Adorm tot aici, sub o lună plină ce se înalță suav, sub un zumzet de stele agățate de albastrul în comă.

DeÂşteptătorul, sub forma unui camionagiu frustrat, sună din goarnă pe la 6. Strâng totul în grabă, nerăbdător să văd dacă înlăturarea termostatului a rezolvat problema. Primul zâmbet pe ziua de azi se declanÂşează la o scurtă atingere a butonului de pornire. Motorul porneÂşte grăbit; cel mai probabil a scăpat nevătămat. Pornesc spre Antalya distras de fiecare reacție de ordin mecanic. Din fericire temperatura e în parametri Âşi motorul trage normal. Peisajul începe să mă fascineze, pentru că ne apropiem de coastă. Piscuri mici presărate cu verdeață încep să se îngrămădească către locul unde cerul Âşi marea se contopesc. Un miros puternic de conifere îmi ridică viziera Âşi-mi inundă plamânii. Ajung în Antalya Âşi sunt îndrumat către Ciraly, 50 de km căte Est. Virez stânga pe un drum îngust, merg câțiva km Âşi ajung în Raiul din Vama Veche. Ciraly e un sătuc maritim aÂşezat de-a lungul unui drum îngust ce abundă în verdeață Âşi pomi fructiferi. Trec de sătucul scufundat într-o liniÂşte deplină Âşi ajung pe plajă. Sunt înmărmurit! Mă aÂşteptam să găsesc o plajă plină de turiÂşti, dar e aproape pustie. E o lipsă totală de exces, de lux. Respir adânc câteva minute parcă temându-mă să mă apropii. Îmi trântesc echipamentul lângă motor Âşi în compania Âşezlongului mă duc să mă scald în mare. Mi-e greu să descriu adunătura asta de picături divine! Mă scald vreme de un ceas în apa limpede Âşi caldă, apoi mă foiesc în Âşezlong până ce soarele apune. La lăsarea întunericului îmi aduc aminte că cea mai bună perioadă pentru a vizita flăcările de la Chimaera e înseratul. Pornesc într-acolo în sandale Âşi cu o pălărie pe țeastă. Mobra se desfată pe drumul pietruit vreme de câțiva km. O pironesc la lumină, achit 3.5 lire Âşi încep ascensiunea către flăcările divine. Chimaera este considerat locul de unde, conform legendei, Prometeu a furat focul de la zei (mai exact de la zeul meÂşteÂşugarilor, Hefaistos) pentru a-l oferi oamenilor. De fapt, aici este un loc unde flacarile ard izvorand parca din pamant datorita emanatiilor de gaz metan natural. Fenomenul nu este chiar unic, fiind întâlnit și la noi în țară: în Buzău și în Vrancea. Sus, în jurul flăcărilor sunt câteva grupulețe de turiști. Unii cântă în jurul flăcărilor, alții le privesc înmărmuriți de metamorfoza fierbinte, câțiva încearcă fără succes să le stingă. În final, cand frigul se lasă, toți se apropie de flăcări pentru a se încălzi sau pentru a-Âşi face un ceai. Admir o flacără vreme de câteva ore, fară să întâlnesc plictisul. Mă goleÂşte de gânduri Âşi mă relaxează complet. Mă întind pe o piatra caldă Âşi ațipesc. Spre dimineață rămân singur cu flăcările care îmi țin de cald până când soarele se satură de mare.

Prin furtunul de supraplin. Daca te referi la cel care apare in poze, ala s-a scurs atunci cand am desfacut radiatoarele si furtunele conectate la cutia termostatului. O sa transcriu cat de des pot, dar mai mult de o zi/zi nu cred ca am sa reusesc, mai ales ca vreau sa pun si multe poze. Andrei..

Inca unul....

Mi-e mai greu sa mut un manunchi de vorbe de pe niste coli pline de nisip pe un ecran prefacut decat sa incalec o vita ruginita si sa indrept ghidonul catre necunoscut. Asta-i motivul pentru care trairile de pe celuluza alba s-au transformat cu greu in pixeli fara cuvant.. Ma simt dator sa ofer o umbra stearsa din luna pentru care am trudit tot anul, pentru ca luna mea de fericire e rezultatul altor umbre din aceasta sectiune a forumului. Din nou, imi cer scuze pentru calitatea pozelor. Promit solemn ca nu voi mai pleca fara un DSLR si cunostintele necesare. Intro-ul de anul trecut ramane valabil: "Textul de mai jos e o parte din jurnalul meu de calatorie. Nu e scris special pentru motociclisti si n-am avut timp sa ii fac un rezumat. Spor la citit pentru unii, la holbat pentru altii si la comentat pentru nimeni... O sa incerc sa raspund la toate intrebarile legate de traseu, dar mai tarziu..." "- Blana de oaie îți lipsea! Mă duc să fac un weelie cu o bere, odihneÂşte-te până mă întorc! Rareori am ieÂşit în ultima perioadă. A pregăti o astfel de tură înseamnă, printre altele, privarea de la multe plăceri materiale. Am ajuns să transform mental fiecare monedă captivă în portofel în kilometrii de fericire. Savurez cu amicii o Holsten nefiltrată, într-una din terasele Âşantierului Centrul Vechi. Gândurile parcă mi-au rămas captive în cutiile laterale, pentru că nu mă pot opri din inventariat bagaje. După o bere mă ridic Âşi plec, pentru că n-am nicio Âşansă să pătrund în atmosfera creată. Îmi amintesc într-un târziu că am uitat să-mi achit berea, dar deja sunt departe. Portarul doarme dus păzit de subalternii patrupezi. Intru în laborator, aÂşez de-a lungul câteva scaune Âşi ațipesc instantaneu. Mă trezeÂşte din când în când câte un țânțar dornic să soarbă din sângele agitat. La ora 4 sună prima alarmă, precedată la o oră distanță de cea finală. Îi răspund celei de la 6 printr-un jargon comun, dar insistă până mă ridic. Totul e pregătit de ieri, nu trebuie decât să mă echipez. Intru în nădragi în timp ce verific ultima listă Âşi închid laboratorul. Îi dau o cheie Âşi încep migrația către țările calde.. Vama cu Bulgaria o trec rapid pe la Giurgiu Âşi încep ascensiunea către Sud, având drept scop escaladarea graniței cu Turcia, undeva pe la înserat. Singurul oraÂş pe care mi-l amintesc e Veliko; nu fac decât să urmez GPS-ul, care se încurcă în apropiere de vama turcă. Autostrada către Istanbul e în lucru, dar muncitorii îmi fac semn sa o țin tot înainte. Fac ultimul plin înainte de vamă, căci o să flirtez cu cea mai scumpă benzină din lume peste câțiva kilometri. Granița turcă e formată din 5 puncte de control în care mi se cer diverse acte, pentru ca apoi, la capătul răbdării să zăresc un morman de bagaje în care grănicerii scotocesc. Opresc abătut lângă ei, mă privesc fix, îmi citesc dezamăgirea în ochi Âşi îmi fac semn să trec. Rulez de mai bine de 14 ore Âşi oboseala începe să-Âşi facă simțită prezența. Blana de oaie a avut efectul scontat, dar fiind de proastă calitate s-a destrămat rapid Âşi astfel am fost nevoit să renunț prematur la serviciile ei. Astăzi trebuia să ajung la Efes, dar constat că am omis multe variabile atunci când măzgăleam pe hartă. Soarele coboară uÂşor Âşi nu mai e mult până când cortina îl va urma. Aproape de Cannakale urc agale un deal Âşi ajung la granița de unde începe cu adevărat călătoria. În față am marea, iar pe față un zâmbet ce o întrece. Sunt cuprins de o fericire ce contrastează puternic cu starea de oboseală în care mă aflu. Fac dreapta pe un forestier care duce către mare, dar nu ajung pe mal din cauza vegetației. Pun cortul, mă închin vreme de o oră mării întins în Âşezlongul aventurier Âşi mă retrag odată cu sosirea fanfarei greierilor. După truda de ieri ceasul nu îndrăzneÂşte să-mi tulbure dimineața. Mă trezesc la 7, surâd mării Âşi încep să strâng bagajele. Un cioban se apropie Âşi mă priveÂşte atent până ce strâng totul Âşi încalec. Aleg acelaÂşi forestier Âşi mă sperii de țipetele scoase de motor la fiecare groapă adâncă. Nu înțeleg de unde vin Âşi nici care e cauza lor. Sunt aproape convins că sunt de la lanț, dar e schimbat recent, ar trebui să fie mut. Pornesc din nou spre Cannakale. Ca să ajung în oraÂşul port sunt nevoit să trec marea cu un bac plictisit de care mă descotorosesc in 15 minute. Ajuns pe uscat încerc să mă acomodez cu asfaltul care are o mixtură foarte ciudată: un amestec de bitum Âşi pietriÂş (calcar), acesta din urmă fiind în proporții foarte mari. Am impresia că merg pe un forestier bun Âşi deseori primesc câte o telegramă dură în vizieră, expediată de cei care mă depăÂşesc. Mi-e greu să cred că drumurile astea nu sunt construite de fabricile de pneuri, la cât de repede îmi ronțăie Anakee-urile. Merg agale cu privirea înfiptă-n gardurile ruginite, căutând o bucata de sârma pentru a modifica sistemul de ungere de la care se pare ca provin zgomotele misterioase. Zăresc un gard mai nou, scot patentul, îi amputez o coastă Âşi în câteva minute îi creez o Evă lanțului maltratat. Înfulec satisfăcut un pepene turcesc, strâng sculele Âşi zbor. Media de km pe zi se pare că am calculat-o greÂşit; nu numai din cauza asfaltului periculos, dar Âşi din cauza costului benzinei (3.66 lire pe litru – peste 2 euro) care îmi impune forțat un ritm mai economic. Începe să se întunece, iar eu sunt încă departe de Efes. Mă rătăcesc în Izmir, dar un cuplu binevoitor mă conduce către autostradă. Ajung în Efes la 22:30. Îmi pun cortul pe un Âşantier arheologic Âşi îmi caut dormitorul antic. Nu-i chip să-l găsesc aÂşa că ridic pânzele corabiei visurilor. La prima oră strâng totul Âşi caut eternul Efes. E la câțiva km de locul în care am dormit. Parchez lângă un magazin, mă echipez de colindat Âşi pornesc înspre intrare. Biletul costă 20 lire. Nu sunt un fin cunoscător al istoriei, dar am citit câte puțin înainte să ajung aici. Află tu, cititorule, că Efes e un fost oraÂş Grec, devenit ulterior oraÂş Roman, situat în provincia Izmir. În perioada romană a fost pentru mulți ani al doilea oraÂş din Imperiul Roman, după Roma, capitala acestuia. Ruinele nu sunt într-o stare excelentă, dar se pot distinge bine formele structurilor, a amfiteatrului, a băilor publice etc. OraÂşul era faimos pentru Templul lui Artemis, una dintre cele Âşapte minuni antice ale lumii. Se estimează că a fost scos la lumină cam 15% din ceea ce era inițial. Îl parcurg în întregime de două ori. Sunt impresionat de detalii Âşi le studiez atent până când începe să se aglomereze. Pornesc la drum cu intenția de a ajunge în Denzili, apoi în Pamukkale, unde vreau să mă răcoresc în piscinele naturale. 200 km despart Izmirul de Denzili. Îi parcurg uÂşor oprind des la marginea drumului să-mi scripețesc dinții cu câte o mandarină. Ajung la Pamukkale neaÂşteptat de repede. Indicatoarele nu-s necesare pentru că muntele alb este vizibil din depărtare. E foarte cald Âşi ceva neobiÂşnuit se întâmplă cu mobra. S-a încins excesiv, deÂşi nu am forțat-o prea tare. Când opresc constat că lichidul de răcire se prelinge din vasul de expansiune, dar nu iau în serios problema. Achit alte 20 lire Âşi pătrund în castelul de bumbac (denumirea locației în turcă). Se pare că a fost utilizat ca SPA încă din secolul al doilea îHr. Travertinele care îl compun sunt de fapt depozite de carbonat de calciu. Precum Efes, Pamukkale este o locație turistică foarte cunoscută. TuriÂştii sub formă de cireadă se scaldă ca niÂşte rațe în bălțile de apă dură. Poate că m-ar deranja aglomerația daca n-ar fi animată de zeci de rusoaice care-Âşi admiră formele în oglinda udă. Le admir Âşi eu pentru că se spune că cine priveÂşte travertinele timp îndelungat ajunge să orbească. Iau la rând micile bazine, iar apoi mă poziționez strategic într-un canal de colectare a apei. Apa zglobie îmi masează trupul bătătorit, până la apusul soarelui. Îndemnat de foame Âşi întuneric, cobor spre o tavernă unde înfulec un falafel delicios, complet diferit de cel românesc. Arunc o privire mobrei care a asudat teribil. Nu Âştiu de ce, dar sub ea zace mai mult lichid de răcire decât era atunci când am plecat. Pornesc agale înspre Antalya. DeÂşi e aproape întuneric, o căldură insuportabilă mă stoarce de energie. Nu numai eu sunt afectat, dar Âşi motorul care dogoară teribil. Nu mai trage deloc! Schimb treptele încercând să urc turația, dar nu reuÂşesc nici aÂşa. Trag concluzia ca e musai să opresc pentru a depista problema, dar momentan nu am unde. Urmează o rampă destul de înclinată pe care nu reuÂşesc să o urc nici cu viteza a treia. Trag pe dreapta într-un mic refugiu Âşi sar de pe ea. Motorul e foarte încins! O mai chinui puțin încercând să o poziționez astfel încât să poată fii împinsă la vale în caz că nu va mai porni după operație. Lichidul de răcire continuă să curgă. Probabil că radiatoarele sunt demult goale. Sper că nu am calat motorul! E noapte, sunt la marginea unei păduri departe de civilizație Âşi doar zumzetul camioanelor fără diagramă îmi trezeÂşte un neconvingător sentiment de siguranță. Primul lucru pe care trebuie să îl fac e să mă calmez, panica fiind cel mai mare duÂşman în astfel de situații. În timpul ăsta pun cortul Âşi aranjez sculele necesare operației. Telefonez unui fost transalpist ca să mă conving că problema e de la termostat (pompa de apă am eliminat-o din orice ipoteza, de teamă) Âşi mă apuc de lucru. Demontez Âşaua, rezervorul, carenele, radiatoarele, scot termostatul Âşi încep operația inversă. Pun apă de cișmea, dau o cheie Âşi observ că apa barbotează în radiator, deci totul ar trebui să fie în regulă. Montez totul la loc mulțumind frontalei pentru ajutor, intru în cort Âşi adorm ignorând răgetele camioanelor obeze. " N-au incaput toate pozele....reply va rog...

Salut Mihai, Fosta Yugoslafia a primit nenumarate urale si si-a destainuit multe din secrete prin pozele din sectiunea asta a forumului. Nu cred ca s-a saturat cineva de ea, sau ca o sa o faca prea curand. Ne-ai trezit curiozitatea cu podul tau Felicitari pentru tura, Andrei.. ps: Imi cer scuze ca n-am mai apucat sa vorbim la intrunire. Vina mea ca am venit cu domnisoara, n-o sa se mai repete.

Trusa de scule pentru drum scurt si mediu: Scule : Chei de la 8-17, cele mari taiate la capat si polizate pentru a putea fi folosite pe post de leviere Cheie reglabila suficient de mare ca sa pot desface piulita de la ghidon. Set de imbusuri + capete surubeltina+ tubulare de mici dimensiuni (in special pentru suruburile capacelor motorului) Surubelnita lunga pentru scos rulmentii rotilor. Cheie bujii Minipompa de bicicleta O pila mica Patent cu cioc curbat Kutter Chestii: O bucata de furtun lichid racire si una pentru alimentare Bride la greu Banda izoliera O bucata de cauciuc Cabluri electrice Sarma de cupru Poxipol Picatura Minispray W40 Red Gasket De rezerva: Stator, Cdi-uri, releu de incarcare, releu de pornire Camere Placute de frana Sigurante Bec frana O cutiuta cu suruburi si alta cu piulite si saibe Rulmenti pentru ambele roti 2 bujii cablu ambreiaj Cel mai important! Un saculet cu silica gel ca sa nu rugineasca sculele, ca nu deschid prea des cutia:D Desi par multe, nu cataresc toate mai mult de 3kg, ceea ce mi se pare neglijabil. Cutia de scule este acoperita de suportul cobului lateral, asa cum este si toba. Nu incurca cu nimic, ba chiar am senzatia ca echilibreaza motocicleta. La drum scurt iau aceleasi scule, ca mi-e lene sa le dau jos. Toate cele bune.

In general daca roata fata urca, nu se pune problema ca spatele sa nu o faca. Asta pentru ca motocicleta si-a schimbat unghiul odata ce fata a urcat. Chiar daca e un obstacol mic si roata fata coboara inainte ca cea spate sa il urce, n-am intalnit vreu caz in care sa se opinteasca spatele. Poate si pentru faptul ca de cele mai multe ori, la un asemenea impact esti cel putin pe franare usoara (aici nu vorbim de enduristi care stiu ca trebuie sa accelereze), deci greutatea mare e pe fata. Problema majora e cand roata fata trece si obstacolul sparge blocul motor, mai ales la genul asta de motoare, fara scut si cu garda joasa. Nu conteaza doar dimensiunea rotii, daca era turnata sau cu spite ci si tipul sau unghiul furcii, complicata problema. Pana una alta, a avut foarte mult noroc la incidentul ala. Parerea mea, Andrei..

Felicitari! Calatoria voastra e un exemplu ce ar trebui sa inchida gura celor ce afirma sus si tare ca lipsa banilor ii tine in fata sticlei. Ati imbinat perfect cele doua pasiuni, motociclismul si escalada. Asa cum au afirmat si colegii mai sus, consider ca pentru o astfel de tura trebuie sa ai un minim de experienta. Nu pentru ca e mai greu de condus afara ci pentru ca e mai greu de condus incarcat, distante considerabile, o perioada lunga. Dormitul la cort poate parea pentru unii un chin, dar pentru altii e o adevarata eliberare din custile de beton. De asemenea, ati platit pentru mancare si bautura o suma rezonabila pentru niste persoane ce au plecat sa calatoreasca (intr-o perioada dificila), nu sa se imbuibe cu mancaruri si bauturi fine. Asteptati-va la critici din partea celor ce au in portofel mai mult decat ati avut voi nevoie pentru o astfel de tura, dar prefera sa isi toceasca amprentele aberand pe aici. Inca o data felicitari. Aveati nevoie de o tura ca asta inainte sa puteti visa la Rusia ( pentru zona aceea nu cred ca sunt foarte potrivite motoarele voastre). Toate cele bune, Andrei..

Teoretic ai voie sa obtii un al 2-lea pasaport, practic ti se elibereaza numai daca il predai pe primul. Prin urmare nu poti avea doua pasapoarte in mana in acelasi timp. Am discutat asta cu directorul de la pasapoarte. Se putea, dar pana sa intre in vigoare noua legislatie. Din pacate Andrei..

Ai mancat vreodata falafel facut la noi in tara? Eu mananc foarte des si n-am niciun fel de problema. Deja eliminasem problema mancarii pe Syria si Iordania, bazandu-ma pe falafel. Logica era ca daca imi place asta de la noi, ala ar trebui sa fie magnific, ca doar ei l-au inventat. Ma gandesc ca de fapt problema nu e cu falafelul ci mai degraba cu igiena precara. Andrei..

Oricare dintre noi are dreptul la opinie. Ceea ce ma deranjeaza pe mine (poate nu am citit toate posturile) e faptul ca sarea si piperul sunt in cantitati mai mari decat ce ar trebui sa condimenteze. Ai dreptate, Belbody, nu am citit in totalitate ceea ce a scris domnul Popescu, dar sunt sigur ca daca as face-o nu mi-ar schimba cu nimic parerea. In acelasi timp, nu cred ca ma poti convinge de faptul ca toata aceasta critica negativa este datorata numai prezentului. Nu il cunosc si nici nu pot afirma ca il stimez la modul general, dar particularizat, pentru scopul pe care si l-a propus si faptul ca face tot posibilul sa-l realizeze, o fac. Parerea mea, Andrei..

Ma chinui sa inteleg, similar cum se chinuia domnul Popescu cu tantarii, care e firul logic al acestui topic si pentru ce se face toata tevatura asta. Cred ca s-a ajuns putin prea departe, la o critica ofensiva si constanta, pe care eu o consider nejustificata. E drept ca sunt motociclisti care scriu si fotografiaza foarte bine. Stafeta e sus, foarte sus. Nu cred ca etalonarea dupa acea stafeta este obiectiva. De ce trebuie sa privim numai partea goala a paharului? Un om a plecat la zeci de mii de kilometrii catre o destinatie foarte greu de atins. Lucrul asta e mai important decat faptul ca a numit excursia expeditie, ca a plecat de la Arcul de Triumf sau ca a facut cursuri de para..... E mai important decat orice nimic, criticat pe aici. Sincer, mi-e jena pentru felul in care se va simti omul asta cand se va intoarce si va citi topicul asta stupid. Am afirmat subiectiv ca a facut niste greseli cand a plecat si ca nu sunt un fan al modului in care relateaza totul. Totusi, sunt convins ca acolo, in cortul ala umed, in linistea intunericului, fara nicio certitudine in ceea ce priveste ziua de maine, nu e AMR-ul, ci un om scufundat intr-un amalgan de sentimente si simtiri. Si chiar daca nu a facut totul asa cum ne-am fi dorit noi, chiar daca nu e ''asa bun"' ca altii ce au plecat si pleaca departe, el e acolo si noi aici. Cred ca asta e mai important decat orice.. Iar pentru cei care il critica (si eu din cateva puncte de vedere), am mai spus-o si o repet : Daca omul asta pe care voi il considerati inferior voua sau altora, a reusit sa plece atat de departe, cum de voi/ei stati in fata unei bucati de sticla, iar el in fata unui cer implinit? Banii, timpul, jobul, familia, sunt doar pretexte. O excursie de genul asta inseamna compromisuri pe toate planurile, nu doar bani si timp. Pamant uscat, colegului nostru.. Andrei..