Into the World - Pe moto prin Africa si mai departe

[MotoMax]

Fara cuvinte.

 

 

Efectiv ramai mut, felicitari ! Din toata inima !

 

Aveti grija de voi.

[Vizitator MosRahao]

Povestea este si mai frumoasa, intreaga, pe blogul oamenilor. Link pentru acest episod: http://intotheworld.eu/2014/01/fata-de-pe-jupiter-si-baietii-din-tara-houyhnhnmilor/

[d@nn]

Excelent scris, felicitari!

Imi pare rau ca in africa n-ati reusit sa intrati in Angola, din pacate sistemul lor tip sovietic de acordare a vizelor pretinde si invitatie printre celelalte milioane de acte.

[mrwwwhite]

Multumim, multumim. Ne-ar placea sa fie dialogul mai aprins, dar laudele ne magulesc desigur

---> d@nnLegat de Angola, la momentul respectiv era asa:

- viza turistica de 30 zile la care te referi nu se mai putea lua pe directia nord-sud din nici o tara de pe traseu; situatia fiind instituita temporar; asta a durat de prin aprilie 2011 pana prin iunie-iulie 2012 cand a aparut informatia ca ambasada Angolei din Ghana ar emite vize turistice si de tranzit. La scurt timp dupa asta au inceput sa curga reporturi care confirmau acest unic bastion al libertatii de acces si cea mai cool chestie a fost si mai e valabila ca in Accra viza se ia fara probleme, asa cum se intampla pe timpuri in Abuja. Inainte de tevatura asta Abuja era The Place 4 Angola visa: tranzit se emitea in doua zile lucratoare fara invitatie, dar dura 5 sau 7 zile (stim, inutil); turist 30 de zile in conditiile de care spui (invitatie, hartogarii, mizerii). Desi aparusera cateva agentii (doua in Angola si una in Namibia) care facilitau (in schimbul a 100 de dolari de persoana) aceasta invitatie. O alta solutie perena a fost consulatul angolez din Matadi care emitea viza de tranzit. In preajma craciunului 2011 acest consulat a fost inchis fara notificare, pe motive de "securitate" (in RDC se petreceau alegeri prezidentiale, 3000 de refugiati trecusera deja in Brazza); adevarul este ca au fost 3 factori: 1. instabilitatea politica a RDC si amenintarea unui potential conflict civil (tantar=armasar); 2. tensiuni politico economice intre Angola si RDC care dureza de o decada; 3. Craciunul. Diplomatii si-au luat astfel vacanta timpurie si prelungita, lansandu-ne pe noi, calatorii, mofluzi si fara viza in fata unei granite inchise. Stiind ca ptr Angola mai exista varianta de viza volanta (se emite in Luanda si se circula cu o copie a acestei vize care se va aplica la intrarea in capitala) am incercat sa obtinem cu mijlocirea ambasadorului roman din Angola acest act. Amabil dar lipsit de putere si neinformat, dl. ambasador nu ne-a putut ajuta. As mai povesti ceva ce nu am povestit la momentul respectiv pe blog si poate vom povesti in carte, daca viata si multele proiecte la care lucram ne vom ingadui sa mai scriem vreodata una - am trecut de fapt in Congo pe langa viza de Angola intr-un consulat micut, deschis de curand si cvasi-necunoscut, unde ni s-a propus viza de tranzit si unde am fost sfatuiti sa o luam totusi din Matadi. Informatia ca granitele RDC se vor bloca si ca misiuni diplomatice se vor inchide era confidentiala si nu a existat pe nici o agentie de stiri; practic am inaintat orbeste spre un punct mort. Spre satisfactia noastra, la cateva luni dupa ce am postat informatii detaliate despre micul consulat pe Horizons, am fost contactati de doua randuri de rideri care se folosisera de informatie pentru a lua cu succes tranzitul de Angola.

Intr-un final, oricat de mult am regreta ca nu am vazut Angola decat de peste granita (si daca ai citit "Angola it's not like they say" a lui metaljockey stii de ce regretam , simtim ca am fost privilegiati mai curand decat discriminati. In loc sa alergam printr-o tara vasta si atat de interesanta ca Angola, am avut oportunitatea sa aprofundam RD Congo, una dintre cele mai misterioase si mai prost intelese tari de pe planeta, o tara cat mai bine de doua treimi de Europa, care contine cele ai mari rezerve de metale rare din lume, sute de triburi, cea mai mare populatie de gorile de munte si un procent important din padurile fara de care nu am putea nici unul dintre noi respira. Traversarea RDC, pe langa ca este inca ceva inabordabil pentru majoritatea overlanderilor din regiune, ramane unul dintre episoadele 'transformatoare' din calatoria noastra. Recent am descoperit o noua legatura cu RDC, nu mai departe de Tadjikistan, gazda noastra din Dushanbe fiind o fosta lucratoare ONG chiar in zona pe langa care am trecut. Romania este inca legata de RDC, pe langa afaceristi dubiosi care sug la sanul bietei Congo, sunt romani care au lucrat sau inca mai lucreaza acolo, in zone foarte sensibile, si o fac tacit, fara ca prezenta lor sa ajunga in presa. Un an nou bun tuturor si hai sa continuam cu Mongolia, ca e mare si frumoasa!

-------------------------------------------------------

Fata de pe Jupiter si baietii din tara houyhnhnmilor - Partea 2

Indopati si uscati, dormim strasnic. Trezirea o dau iacii, cu unul mai indraznet molfaindu-ne o bucata de cort. Alungat, blanosul se refugiaza discret langa kefirul pus la scurs, si asteapta cuminte sa se calmeze situatia, ca sa se infrupte cu laptele colegilor de turma. Intre timp s-a intors acasa si sotul lui Ertin. Micul dejun devine o afacere de familie.

Ne desprindem cu greu, dupa inca o runda de pilaf si kefir. Ertin se serveste cu o portie de fiertura de iac, dar, oroare, toarna peste minunatul pilaf un polonic de lapte. Nu este prima data cand observam cat de iubit este laptele in Mongolia. In cartea ei "Hearing Birds Fly - A Nomadic Year in Mongolia", scriitoarea britanica Louisa Waugh povesteste mai bine despre acest obicei. Recomandam lectura asta oricui vrea sa intelaga mai bine felul de a fi al acestui popor, care se aseamana intrucatva cu tibetanii. Louisa explica cum, asa cum cere traditia transhumantei, mongolii, pastori din tata in fiu, isi vor sacrifica cea mai mare parte din vite la finalul verii. Carnea va fi preparata si conservata pentru consum, iar vitele mai de soi crutate pentru prasila si pentru care exista suficient fanet pentru a trece iarna, sunt duse la munte, in cabane de lemn, pana la primul dezghet. Prin urmare laptele - din care nomazii prepara unt, branza si alcool - nu este disponibil decat pe parcursul scurtei veri mongole, poate nici trei luni pe an. Anotimpul cald e anotimpul laptelui. Laptele inseamna belsug. Mongolii se rasfata cu lichidul hranitor, insa il dilueaza intotdeauna cu apa, din economie. Nu toata lumea se sinchiseste sa adauge la lapte si o spalatura de ceai, iar ceaiul negru, fara lapte, e privit ca pe un semn de saracie si lipsuri, care trebuie indurat pana la urmatorul sezon estival.

Iurta lui Ertin devine neincapatoare pentru vecini si prieteni sositi pentru un mic dejun in compania strainilor care in mod ciudat se codesc sa dea pe gat, asemeni mongolilor, castron dupa castron de lapte.

Asemenea, nu e prima data cand ne impresioneaza legatura profunda dintre animale si om in Mongolia. Or fi strazile capitalei doldora de gipane si s-or inalta zgarie norii mult deasupra modestelor ovoo, dar Mongolia profunda multi inca traiesc aproape de natura. Se simte in felul in care fetelei lui Ertin, Amar Tupsin (9) si Amar Jargal (18) isi teasala iacii. In cum un vecin, Altin-Olzii (9), ne prezinta calul lui, pe care il mangaie pe greaban si insista sa il incalec.

Copii de semi-nomazi mongoli, cu pielea bronzata de zilele însorite din stepa: Altin-Olzii, Altin-Ondrah (15) si Atumbaatar (14). Si eu, fata palida, calare pe houyhnhnm.

Altin-Olzii ne insoteste o bucata de drum, dupa care silueta lui cu mana ramasa sus, in semn de adio, dispare la orizont. Printre lacrimile care ne-au umezit ochii privim inainte. Sub un soare care face ca vijelia de ieri sa para doar un cosmar, stepa a prins viata. Cocori, unul, doi, apoi o intreaga familie, apoi un vultur plesuv de inaltimea unui copil de doi ani, si in sfarsit raul pe care il asteptam.

Il masor cu pasul, in cautarea trasei celei mai convenabile.

Cat impingem motoarele, pe malul celalalt s-a aciuat o asistenta eclectica: o turma de oi si un nene care descaleca si savureaza spectacolul. Dupa ce traversam apa, mitigam cum putem situatia. Dezechipata pentru a-si menaja cizmele, Ana isi recupereaza demnitatea pregatind o stacana de ceai si o gustare din branza lui Ertin. Toalele care s-au udat sunt insirate la soare. Nenea este invitat la masa, iar oile confuze manate, spre bucuria pastoritelor ivite ca din pamant, de cealalta parte a raului.

De abia ne punem in miscare si prindem ceva viteza, ca dam peste al doilea pod rupt.

De data asta trecem raul fara sa ne despuiem: Ana pe pod, eu prin apa.

[MotoMax]

Superb, va invidiez ...dar in sensul bun

 

Ca tot era vorba de dialog aprins....cum va descurcati cu consumabilele prin colturile alea de lume ?

Ulei...filtre, placute...etc

[bob66]

Ride on !

 

Bob

[mrwwwhite]

Ride on !

 

Bob

 

+ "beer cheers emoticon"

Penibil...

You have posted a message with more emoticons than this community allows. Please reduce the number of emoticons you've added to the message

 

Superb, va invidiez ...dar in sensul bun

 

Ca tot era vorba de dialog aprins....cum va descurcati cu consumabilele prin colturile alea de lume ?

Ulei...filtre, placute...etc

 

In general e bine sa faci research pe acest subiect si sa incerci sa te pregatesti in consecinta; sa transporti consumabile pentru zonele unde ele nu exista.

In Africa e mai dificil; distantele sunt mai mari intre "punctele de service". In Asia Centrala in mai toate capitalele gasesti la nevoie consumabile.

Discutia devine si mai complexa daca punem in calcul modelul de motocicleta. De ex. KTMul necesita un model special de ulei. Asta este motivul pentru care am carat 2l de 300V15W-60 Offroad dupa mine (si bineinteles generozitatea celor de la Motul Romania). L am schimbat intre ce recomanda fabrica pentru modelul meu si cel mai nou (dupa 2012) si totul a fost ok.

Am carat si in Africa si in Asia Centrala consumabilele mici si usoare - filtre de ulei, placute de frana.

La limita poti sa supravietuiesti doar cu o camera fata de rezerva (nu UHD pt a economisi volum si greutate); noi am carat una fata si una spate si bine am facut pt ca in Ukraina am avut pana la ambele moto (Ne am inecat ca tiganu…)

In alta ordine de idei acest subiect nu trebuie sa te impiedice sa pleci intr o aventura (indiferent cat de complexa este ea). Chiar daca te pregatesti foarte mult tot o sa dai de neprevazut si de fapt asta e tot farmecul. Vezi episodul Rusul, frate cu romanul.

[Dan Rosca]

 

Foarte frumos.

Asteptam continuarea.

[b374]

In general e bine sa faci research pe acest subiect si sa incerci sa te pregatesti in consecinta; sa transporti consumabile pentru zonele unde ele nu exista.

 

da' cu "consumabilele" pt sufletul rider-ului… gen pileala, cum e?

[mrwwwhite]

da' cu "consumabilele" pt sufletul rider-ului… gen pileala, cum e?

berea e mai ieftina ca apa cam peste tot; daca te intereseaza ceva mai "inalt" in grade, in Rusia si Kazakhstan ai avea infinite ocazii sa iei o 'gustare' de votca. toate tarile in care am fost au rachiul lor national: nomazii il fac din zer, africanii din inima de palmier si fructe; georgienii au vinul; pana si musulmanii din anumite tari au gasit solutie pentru a face chef: bere sau chiar tarie (Iran chiar, nu am fost inca, dar avem prieteni iranieni si cunoscuti care au stat mult timp acolo - petrecerile iraniene sunt cele mai "dezmatate").

 

continuand relatarea...

----------------------------------------------------------------------------------------------

 

Zilele pe munte sunt numarate: odata ce dam de drum semi-sistematizat sau in lucru, urmaresc pe ecranul Garminului cum altitudinea scade.

Deloc dornici sa ajungem in capitala, tragem de timp la cate un picnic pe marginea canioanelor si de cate ori zaresc un parau imi fac de lucru, oferindu-ma sa refac provizia de apa. Desi radical ajustat pentru statura Anei, DRZ-ul nu-si dezminte caracterul: e un motor inchegat, care cu cateva ajustari este o optiune solida pentru o tura de aventura. Interesanta analiza a amicului Colebatch @Sibirsky Extreme imi confirma convingerea ca fasneata DRZ isi are locul intre cele trei mobre care s-au detasat in cursa celor de care depinde o atat de necesara schimbare in motociclismul de aventura. Cum zice si Walter, de la expeditiile pionerilor pre-moderni, la escapada lui Ewan si Charlie si pana la incursiunile Terra Circa/ Mondo Enduro, lucrurile s-au mai schimbat. Drumurile au fost asfaltate, traversarea zonelor "gri" de pe harta nu se mai face cu busola si inima cat un purice, ci la bordul croazierelor, in chiloti de plaja. Aventurierul din 2013 pare mai degraba preocupat sa nu-si zgaraie accesoriile Touratech si sa aiba un bronz uniform, decat sa se lase remodelat pana la rana de aventura. Asta nu pare musai un lucru rau, dar sa nu uitam ca arta propagandei si marketingului e sa distruga legatura dintre politica publica si sentimentele individului, sa anuleze instinctul binelui. Proliferarea mijloacelor de comunicare si dezvoltarea infrastructurii apropie oamenii de lucrurile la care ravnesc: saracii de bunurile de larg consum in principal si in secundar de servicii medicale si informatie, iar bogatii de putinele locuri pana de curand izolate in preistoria revolutiei industriale. Asistam in fond la domocratizarea accesului oricui oriunde. Motociclismul de aventura, deja un concept controversat, confundat adesea cu turele lungi (adventure vs. touring), reclama o noua paradigma. Dar despre asta mai pe larg cu o alta ocazie...

Deocamdata inaintam catre locul din care scenariile enduro pentru care se vine in Mongolia cedeaza in fata asfaltului. Unde perspectiva nu va mai fi asta:

sau asta:

Ci asta:

Inaitam, deci, catre asezarile de beton unde nu vom mai fi imbiati cu lapte, ci cu Coca-Cola. Apropo de asta, as mentiona ca pasiunea pentru lapte combinata cu un regim alimentar deja sarac in vitamine nu este lipsita de consecinte neplacute asupra sanatatii mongolilor. Dar cred si eu ca se bea de la tzatza iacilor, exclam o zi mai tarziu, daca animalele astea pasc numai floare de colt! Culmea de la marginea Lacului Alb unde am campat azi-noapte e impanzita de gratioasa planta.

E prima zi cand nu ploua, desi a burat pana in zori. Iarba e grea de roua, campul duduie sub copitele iacilor. Noaptea trecuta am fost alinati cu oracait de broaste, chitaieli misterioase si… duduit de camioane. De ieri am intrat intr-o zona in care se lucreaza cu furie la drum. Zeci de utilaje chinezesti manipulate de chinezi, o operatiune monstru care va cuceri in curand intreaga Mongolie. Incet, dar metodic, neimblanzitele poteci din stepa pier sub amestecul de nisip, pietris, ciment si apa, pentru totdeauna. Deocamdata peisajul mongol pare intangibil. Campul in care s-a cicatrizat un canion e acoperit cu tuleie de iarba in toate nuantele de verde.

In fundal sunt munti chilugi si ochiul de apa, oglindind cerul. Mongolia e plina de ele: lacuri si rauri, involburate sau nu, dar niciodata limpezi. Culorile se topesc una intr-alta ca pe sevaletul unui pictor neglijent, iar la ingemanarea dintre ele nasc culori noi, care nu pot exista decat aici, in lumina asta rece, si pe care daca clipesc, sau daca intorc capul, le-am si dat uitarii, ca pe niste naluci din vis. Luata insa in detaliu, linia domoala a drumului e compusa din ceva care iti scutura rinichii, ceva din care sunt facute si iadul, si raiul: corugatiile, asa-numita "washboard". Ruta de sud e in mare parte asa, intelegi de ce bikerii care o aleg, termina prin a o detesta.

Pe malul lacului Terkhiin Tsagaan ne atrage atentia o disputa intre iaci. Fie ca sa-si arate potentialul, fie de plictiseala, indivizii topaie si isi dau capete in gura.

Adultii care mana turma calare pe cai sau pe scutere nu se sinchisesc de prezenta noastra, dar cei mici dau buzna sa se traga in poza. Iata-i: Bolyn-uu (14) cu fratele Baah-baaatar (13) si mezina Namuu-naah (6).

Frumusetea asta frusta va mai dura o zi. Pentru ca urmeaza sa fim dezamagiti de vestigiile de la Taikhar Chuluu, unde inscriptiile neolotice au disparut sub declaratiile de dragoste ale contemporanilor, iar ofrandele aduse stramosilor sub maldarul de ambalaje.

Ne mai vine inima la loc cand nimerim intr-o modesta tinichigerie auto. Nu reusim sa ne resuscitam aragazul care pare ca dupa doi ani de munca si-a dat duhul si ne luam ca de obicei suturi entuziasmate in roti si palme prietenesti pe ceafa. Dar acesti mongoli tupeisti de provincie, cu a lor ireverenta si lipsa de aptitudini sociale, ne ingrijoreaza mai putin decat mongolii de la capitala, cu ale lor masini conduse fara minte si cu burtile de bere mangaiate cu falosenie de degete groase pline de ghiuluri.

Zarim de departe si primul grup turisti straini, deportati de autocar in saua houyhnhnmilor care ii poarta la templu:

[Dan Rosca]

Foarte frumos si interesant.

Asteptam........

[mrwwwhite]

De la Karakorin, vechea capitala mongola si pana in Ulaanbaatar drumul e sigilat. La inceput mai prost, cu cratere care ne fac sa injuram printre dinti. Mai ales pe Ana, care incheie tura off-road in Mongolia cu o usoara luxatie la degetul mare de la mana dreapta. Oprim la timp, cu o zi inainte sa ajungem la sosea, pentru a profita in liniste de un ultim bushcamp la inaltime. Nu stiu altii cum sunt, dar noua ni se pare tare fain sa ne uitam in zare si sa ne alegem dealul pe care ne vom cocota la culcus. De data asta nimerim langa o cabina de iernat, momentan lasata de izbeliste.

Ziua urmatoare e mohorata; o petrecem navigand in traficul din ce in ce mai dens, iar seara, sictiriti ca ne apropriem de finalul aventurii in Mongolia, trantim cortul in pripa, la doua sute de metri de drum si la circa 50 de km de Ulaanbaatar. Peste nici 24 de ore urmeaza sa ne felicitam pentru inspiratie:

Vom descoperi in capitala acestei extraordinare Mongolii un oras banal, consumat de poluare si excese, cu urbanism intamplator si urbanitate greu de apreciat. Dincolo de dezamagire, vom gasi insa si solutia pentru a continua cu etapa a doua a aventurii in Asia si o neasteptata rezolutie la o provocare personala care nu ma lasa sa dorm din Uzbekistan.

Ulaanbaatar

Dupa ce am avansat timp de 3 luni prin desert, peste munti si prin rauri, in Ulaanbaatar ne impotmolim in trafic. In afara de fluxul constant de pietoni care imi da impresia bizara ca dam foarte incet cu spatele, nimic nu misca. Autobuze ticsite ocupa fiecare centimentru lasat liber de masinile in care zace cate un sofer singuratic, prizonier in propria celula pe roti. Sunt chipuri resemnate in grimase, camasi rulate peste burti transpirate, ziare imprastiate peste volane, ritmuri tehno bubuind din difuzoare, brate scoase afara pe geam, batand darabana in portiere cu unghia mai lunga de la degetul mic. Nu e o scena pe care te astepti sa o intalnesti in capitala tarii cu cei mai putin locuitori pe metru patrat.
Ulaanbaatar nu arata deloc ca orasul de iurte traditionale din reviste. Si nu, contrar afirmatiilor facute in clipurile pentru sensibilizat donatori pe YouTube de catre unii participanti la Mongol Rally (inainte ca macar sa puna piciorul in tara), mongolii nu folosesc camile pe post de ambulante. Singurele doua magistrale din capitala sunt sufocate de ultimele modele de gipane Infinity si Mercedes, iar in simulacrul de centru al orasului e plin de zagarie-nori postmoderni.

Dar acesta e sclipiciul de pe suprafata a ceea ce s-ar putea sa ramana in istorie ca cel mai grav exemplu de esec urban, un oras care se dezvolta exploziv, dar a carui administratie inepta arata o lipsa totala de interes pentru controlul impactului asupra mediului. Cartiere de locuinte de lux apar ca ciupercile dupa ploaie, inainte chiar ca cineva sa-si puna problema strazii de acces. Toate principiile din design (iluminat natural, vecinatati si aliniament, parcari, rezolvarea modului in care masinile locatarilor vor fi absorbite in trafic - ca sa dau cateva exemple) sunt ignorate. Santierele invadeaza toate ungherele urbane, pana la liziera benzinariilor. Faptul ca numarul de masini continua sa creasca cu fiecare zi si ca urbanismul este lasat sa se descurce de capul lui nu ingaduie prea multe sperante. Urbanistii din toata lumea ar trebui sa vina aici sa descurce incurcatura.

Nu cerul cenusiu si nici smogul, ci cetatenii sai imbunatatesc sarmul limitat al capitalei pe care niste fluturasi pentru turisti o proclama in mod eronat ca fiind "mai degraba un oras European sofisticat decat unul asiatic". In piata centrala locuitorii vin sa faca poze cu eroul national. Copii si mame se bucura de singurul spatiu care respira cat de cat. Mirese, miri si nuntasi sosesc imbracati in cele mai elegante deel-uri (pardesiu de matase) si incaltati in gutal (cizme de piele).

In contrast cu atitudinea retinuta a localnicilor, turistii chinezi se maimutaresc in stilul tipic.

Cei mai norocosi dintre acesti mongoli eleganti locuiesc in apartamente construite in partea de nord a orasului in epoca sovietica. Dar majoritatea rezidentilor capitalei traiesc la periferia cartierelor goale cu apartamente de lux, in iurte imprejmuite cu garduri de barne, cu acces precar la apa curenta, fara canalizare si fara un sistem functional de colectare a deseurilor. Aceasta este stepa intemnitata care zace in propriile orduri, aceasta este agonia nomadismului. Dupa ce a hibernat vreme de opt secole, Mongolia se trezeste din reverie si economia creste cu o rata naucitoare. Informatii recente anunta ca in Gobi s-ar fi descoperit cel mai mare zacamant de aur din lume. Evenimente de o asemenea anvergura nu au adus niciodata in istorie numai bine. E periculos sa se creada ca prosperitatea va veni de la sine. Ca peste tot, cei mai saraci membri ai societatii sunt si cei mai vulnerabili la efectele neocolonialismului corporativ. Putine dintre promisiunile de creare de noi locuri de munca si imbunatatire a serviciilor medicale si din educatie se vor materializa. Inainte ca oamenii sa fie incurajati sa consume, ar trebui informati in legatura cu efectele consumului.

Acestea sunt gandurile eretice din capul unor motociclisti romani care sa taraie prin traficul ridicol din Ulaanbaatar. Cu ambreiajul patinat si dintii inclestati, trecem de portile inchise ale ambasadei Rusiei. Pentru ca Begzuren, gazda noastra de pe Couchsurfing, nu ne poate oferi decat o iurta la marginea orasului, fara apa si fara electricitate, ne-am resemnat sa conducem pana la periferia unde se afla o binecunoscuta 'oaza' destinata calatorilor in trecere prin Ulaanbaatar. Treaba asta ne ia cea mai mare parte a zilei.

Acest pit stop inevitabil pentru cei care calatoresc cu propriile vehicule nu mai are nevoe de cine stie ce prezentare. Este un loc foarte bine organizat, dar cumva fara personalitate; bine dotat cu de toate, dar cumva nu te lasa sa te simti in largul tau; e mobilat cu iurte si deservit de mongoli, dar in acelasi timp complet deconectat de la realitatile tarii - e un univers pliat inspre interior, ca o iurta mongola. Multi au batut la portile sale cu gand sa stea o zi-doua si au sfarsit prin a fi inghititi in vintrele-i pentru saptamani. Cei care urmeaza sa ajunga aici stiu la ce sa se astepte. Punctul forte al locului este exact motivul pentru care am venit si noi doi: conecteaza calatorii si le pune la dispozitie un spatiu in care fiecare se poate ocupa de servisarea vehiculului din dotare. Suntem curiosi cum se va schimba 'oaza' pe viitor, pentru ca cei care au administrat afacerea de peste 13 ani tocmai au vandut unui alt cuplu.

Ne intalnim cu multi calatori: spaniolul Teo aka Mr. Hicks46, care isi filmeaza periplul si vorbeste audientei intr-un microfon montat in casca…

Americanul Tom, care locuieste de 10 ani la Moscova…

Corsicanii Jean-Cri, Aure si Emilie de la Più Luntanu, care fac un RTW pe doua 950 Adventure, si care ne surprind cu informatia ca ne-au urmarit blogul de pe cand bateam Africa…

Multi altii se inghesuiesc alaturi de noi in micuta curte si la dusurile pe care toti le impartim cu mongoli saraci, care vin sa-si faca baia saptamanala. Calatorii se impart pe caprarii: motociclistii intre ei, camioanele, mini-van-urile si restul vehiculelor cu ale lor, fiecare dupa numar de roti si dupa buget, cu cate un biciclist ratacit la mijloc. In seara in care debarcam, aud pe cineva vorbin la telefon in romaneste: Karl a emigrat in Germania acum mai bine de doua decenii si este aici cu fiul lui Daniel (arhitect in Viena), ginerele si socrul, toti pe Super Tenere. La tanc pentru ca degetul Anei sa fie oblojit cu grija, ca in familie (Karl e medic).

Pozele de mai jos apartin lui Daniel & Karl

Aproape la fiecare mic dejun Ana se sfatuieste cu Dimitri, un explorator franco-american care face turul lumii pe jos, pe bicicleta si cu caiacul. Dimitri este unul dintre cei doi oameni care au traversat Stramtoarea Bering. Am scris un articolas pe experimentalist (linkul necesita login).

Pozele de mai jos apartin Nexus Expeditions

[Vizitator MosRahao]

 

cratere care ne fac sa injuram printre dinti. Mai ales pe Ana, care incheie tura off-road in Mongolia cu o usoara luxatie la degetul mare de la mana dreapta.

In seara in care debarcam, aud pe cineva vorbin la telefon in romaneste: Karl a emigrat in Germania acum mai bine de doua decenii si este aici cu fiul lui Daniel (arhitect in Viena), ginerele si socrul, toti pe Super Tenere. La tanc pentru ca degetul Anei sa fie oblojit cu grija, ca in familie (Karl e medic).

 

Ana, ai grija de tine !

 

Am citit deseori in povestile celor experimentati despre un fenomen ce ni se intampla tuturor in preajma acumularii a ceva experienta, anume un soi de incredere in noi ce ne amorteste simturile si ne face sa gresim in mersul pe cele doua roti... De aceea ei recomanda sa nu renuntam la a fi foarte atenti la toate detaliile, chiar daca senzatia este ca avem experienta suficienta pentru a fi "mai vanjosi" in stilul de mers... Ai grija, Ana!

 

 

(ce tare e Karl, o familie pe motocicleta! bravo, Karl! salutari din tara, oamenilor!)

[mrwwwhite]

Ana, ai grija de tine !

 

Am citit deseori in povestile celor experimentati despre un fenomen ce ni se intampla tuturor in preajma acumularii a ceva experienta, anume un soi de incredere in noi ce ne amorteste simturile si ne face sa gresim in mersul pe cele doua roti... De aceea ei recomanda sa nu renuntam la a fi foarte atenti la toate detaliile, chiar daca senzatia este ca avem experienta suficienta pentru a fi "mai vanjosi" in stilul de mers... Ai grija, Ana!

 

(ce tare e Karl, o familie pe motocicleta! bravo, Karl! salutari din tara, oamenilor!)

Salutare si tie Rares si multumim ca iti faci griji pentru Ana. Ea chiar e un rider atipic pentru zona enduro, si cate o cazatura e normala Intr-adevar a fost f fain sa intalnim grupul lui Karl care e de origine din Brasov. Continuam mai jos cu finalul jurnalului din Ulaanbaatar, mai putin de actiune si mai mult de inspiratiune. Enjoy.

'''''''''''''''''''''''

Ca in orice hub de aventurieri, povestile se intretaie, imbarbateaza, inspira, plictisesc sau dau fiori. Dar UB e un oras fara leac, de care nu ne putem indragosti si pace. Pana aici ne-a mers totul struna, dar UB este targul in care socoteala nu se mai potriveste cu cea de acasa. Planul nostru initial a fost sa exploram Asia Centrala, apoi sa urmarim Drumul Matasii pe biciclete, traversand China spre Asia de Sud-Est. Asta insemna sa ne trimitem motocicletele cu avionul inapoi in Bucuresti si sa ne cumparam toaglele din Ulaanbaatar. Dar nu e deloc simplu. Pe piata neagra nu gasim biciclete second-hand, plimbarea insa bate o vizita la muzeu.

Ana se intoarce dupa o tentativa de jogging cu o tuse de fumator inrait, asa ca ne decidem sa mergem totusi si intr-un muzeu adevarat. In piata Sukhbaatar dam nas in nas cu cel mai batran fiu la Mongoliei, T. bataar, recent recuperat din mana braconierilor de fosile.

Intr-un final gasim un dealer TREK, dar cotatiile absurde, serviciile mizerabile si conditiile dubioase propuse de transportatorii internationali ne fac sa concluzionam ca cea mai inteleapta solutie e sa ne aducem motocicletele in patrie asa cum am plecat: pe roti. Pentru ca dupa cum ne-a spus si Alex Gavan la plecare, "un alpinist nu isi abandoneaza niciodata pioletul". Asta e si cea mai ieftina varianta, chiar daca luam in calcul costul biletelor de avion pentru a zbura inapoi in Asia si a continua calatoria asa cum ne-am propus la inceput. In saptamana care a trecut, calatorii au continuat sa soseasca si sa plece. Am tresarit invidiosi la auzul fiecarui motor turat de plecare, cu sentimentul ca suntem tintuiti in UB pentru totodeauna. Seara Ana imi spune ca esapamentul lui Tom a umplut la plecare ograda precum o chitara bas o sala de concerte pustie. Ca sunetul i-a lasat un gol adanc in stomac. Ca motocicleta ei abandonata langa un copac din curte ii pare o fiara incatusata, un prieten condamnat la uitare dupa ce a spus "te iubesc". Amandoi ne dorim cu disperare sa plecam din oaza. Ana abia a prins gustul motocicletei si are chef sa se mai dea. Eu sunt obsedat de o idee. Ideea unui loc atat de indepartat incat a devenit aproape un mit. Magadan. Ii expun Anei planul meu: o sa fac singur o bucla pana la Magadan, iar la intoarcere BAM-ul, urmand ca noi doi sa ne regasim fie in Ulaanbaatar fie in Irkutsk. Siberia e atat de aproape, ii spun Anei, ca simt mirosul pinilor si aud pietrele de pe BAM scrasnindu-mi sub roti. E un pas logic inainte, o oportunitate pe care nu pot sa o ratez. Sentimentul nu e mutual. Nu vreau sa te astept in UB, imi spune Ana, si nu ma incanta sa conduc singura pana in Irkutsk. Intr-o dupa-amiaza, in incercarea de a-mi limpezi gandurile dupa inca o dezbatere aprinsa, ma hotarasc sa ma catar pe un deal atat de abrupt incat sarbatoresc performanta 690-ului cu cateva ture date in jurul totemului budist din varf. De sus cuprind cu privirea Urga la care visau hoardele mongole acum cateva secole. Un nor de cenusa regurgitat de centrala termica arunca umbre otravite asupra orasului. Sunt umbrele progresului.

O relatie pusa sub presiunea unei aventuri implica si confruntare si dragoste, si intransigenta si acceptare. Dupa ce cumpaneste mai bine, Ana imi da dreptate. Stiu cat de greu a fost pentru tine sa ma sustii in toata calatoria asta, imi spune, si sunt recunoscatoare. Ana stie ca am nevoie de tripul asta solo in Siberia: abia asa voi putea sa testez 690-ul si pe mine, in ritmul meu propriu, nu in cel dat de cel mai putin experimentat dintre noi. Trebuie sa recunosc, cei 15000 de km alaturi de un incepator nu sunt usor de condus pentru nimeni, mai ales daca acel incepator este cineva de care esti profund atasat emotional. Noi barbatii suntem protectori. A fost stresant si frustrant sa asist neputincios la derapaje care pareau catastrofale, dar urmate de redresari uimitoare, sa urmaresc virajele Anei executate pe muchie de prapastie. In plus, stiu ca ne va prinde bine sa fim departe unul de altul pentru scurt timp. In ultimii ani am fost nedespartiti zi si noapte, iar ultimele luni au fost destul de intense. Faptul ca vom trai fiecare cate o experienta personala interesanta ne va reseta instinctele pentru a ne continua calatoria impreuna asa cum stim noi mai bine. Fara mine acolo ca sprijin pe care stie ca se poate baza, Ana va invata sa nu mai caute sprijin. Stiu ca multi m-au judecat sau ma vor judeca pentru ca mi-am "abandonat" iubita in UB si am plecat la vanatoare de unicorni. Dar sa nu uitam ca Ana a demonstrat nu o data cat poate sa creasca in momente dificile. De cand am inceput sa umblam amandoi prin lume am cautat sa ne testam, pentru ca stim ca numai in afara zonei de confort putem sa ne dezvoltam abilitatile. Ni se pare normal sa nu ne cocotam pe laurii presupuselor victorii, sa nu ne complacem in cine suntem, ci sa incercam sa aflam cine putem deveni. Povestea tripului asta ar fi putut sa se numeasca: "Poate un incepator sa ajunga pe Coridorul Wakhan pana in Mongolia?" E clar ca raspunsul este "da, cu sustinerea potrivita si cu atitudinea corecta orice este posibil", altfel riscul este ca incepatorul sa nu se bucure de experienta. In cazu nostru, incepatorul s-a distrat la fel de bine, daca nu chiar mai bine decat ghidul Cat ne lamurim treburile astea, in oaza trage un motorist din Franta calare pe TTR 250. Baptiste se indreapta in aceeasi directia ca Ana, asa ca pana la Irkutsk vor calatori impreuna. Intre timp eu ma voi ocupa cu poduri rupte, ursi si militieni sovietici. Vreau sa mai spun ceva. Acum doua luni, la o bere cu Phil, Andrew si Jon in Uzbekistan in Bukhara, am fost intrebat daca pe bune nu visam la BAM si Magadan. Am raspus ca nu, dar imi dau seama ca nu era tocmai adevarat. Intrebarea lui Jon a impins bugarele de zapada la vale. Fiecare dintre noi are motivele sale sa rupa lantul, sa ignore ceea ce pare logic, convenabil, rezonabil. Pentru unii cauza e ticaitul amenintator al ceasului biologic, pentru altii e moara obisnuintei care macina tot ce ar trebui sa fie facut cu pasiune. Unii oameni poarta in suflet ceva greu de definit, un fel de dor de o alta versiune posibila a propriei persoane, dar care nu s-a materializat niciodata. Problemele astea nu se rezolva daca pleci in lume. Dar daca o faci, sansele sunt ca la intoarcere sa fi mai bine echipat pentru a incerca sa le rezolvi. O calatorie in afara zonei de confort te ajuta sa mobilizezi resurse latente; schimbarile sunt mici si intervin lent, dar asa iti dai seama de potentialul imens al orelor si zilelor din viata ta. Ca bonus, calatoria overland da substanta lucrurilor imaginate, da materialitate celor necunoscute. Ne parasim insulele noastre culturale pentru a naviga in largul unui ocean de lumi straine si greu de inteles. Dar chiar daca ne ratacim, nu suntem pierduti. Inca niste ganduri finale despre Mongolia. Dupa 14 luni de Africa, 9 luni de integrare nereusita in viata 'normala' si alte cateva luni in Asia Centrala, am perceput Mongolia ca pe un taram unde lucrurile si fiintele sunt arhetipuri. Daca o traversezi cu asta in minte, ceea ce vezi capata dimensiuni cosmice. Locuitorii iurtelor singuratice nu sunt betivi supusi vremii neinduratoare; ei sunt Oamenii lumii pe care o locuiesc, Eroi ecvestri, Mame atotputernice, Ingeri de o schioapa.

Mongolii nu se sinchisesc foarte tare de lumea din afara fetusului de fetru in care traiesc. Un singur ochi ramane deschis din interior catre exterior - tunduk-ul - si pe acolo se inalta catre cer fumul din vatra, adica singura verticala intr-o lume devotata orizontalelor. Exista legi, dar ele nu trebuiesc rostite, pentru ca, vezi tu, asta le-ar stirbi din magie. Putine popoare si-au taiat pe drept o felie din tortul istoric. Italienii si spaniolii au dominat sec. XVI, francezii si olandezii sc. XVII, englezii si americanii inca se codesc sa cedeze puterea chinezilor. Desi o natiune izolata intr-unul dintre cele mai potrivnice climate din lume, mongolii au facut sa tremure tot sec. XII. Chiar daca de atunci si-au pierdut incrancenarea, gasim ca oamenii astia nu sunt unii oarecare. Ne-au tratat cu amabilitatea unui aristocrat care nu lasa un strain in ploaie, dar care nu e interesat sa isi iscodeasca vizitatorul inopinant. Au interactionat cu noi, dar adesea a fost nevoie ca limbile sa fie dezlegate in prealabil cu o doza de tarie. Dintre toate tarile in care am fost, Mongolia ramane una dintre cele mai provocatoare. Probabil ca e nevoie de o a doua vizita pentru a ne lamuri.

Editat Ianuarie 30, 2014 de mrwwwhite

[gms245]

Va urmaresc cu drag. Drum bun in continuare!

[owene]

Am urmarit urmatorul episod pe site, plecaciuni adanci ca impartasiti si cu noi

Atat vreau sa spun: ala nu-i un IJ Planeta(barbosul)

 

Drumuri interesante!

[mrwwwhite]

Am urmarit urmatorul episod pe site, plecaciuni adanci ca impartasiti si cu noi

Atat vreau sa spun: ala nu-i un IJ Planeta(barbosul)

 

Drumuri interesante!

Salve! Cred ca cu gandul la rusoaica care a facut BAM-ul pe IJ, l-am bagat si pe barbos in aceeasi oala. E un MZ, nu-i asa? Tu, daca ai una in dotare cred si eu ca ti-a sarit imediat in ochi! Multam fain. Cum se tine MZ-ul tau? Bafta, si ma bucur tare ca ne citesti.

 

------------------------------------------------------------------------

Despre necazuri si ingeri pazitori

 

Joi, 15 august. In Ulaanbaatar e o vreme mizerabila pentru o plimbare prin oras, dar cum eu plec la Magadan, mi-e indiferent. O sarut pe Ana de plecare si de emotie uitam sa imortalizam momentul. Daca totul va decurge bine, urmeaza sa ne revedem peste aproximativ 20 de zile. Nu am inca idee cum vom face sa comunicam altfel decat prin email. Cartela Anei e pe zero, iar telefonul meu e blocat pe operatorul de roaming din Romania, deci ca sa imi iau un SIM rusesc imi va trebui un alt aparat. Cu atentie sa nu patinez in clisa, parasesc curtea guesthouse-ului impreuna cu Matthew si Robert.

Mathew a venit din UK pe un XR 400 cu directia Magadan, Robert este un croat care lucreaza ca barman in Munchen, de unde a plecat via Rusia cu intentia de a face turul lumii pe o Honda Transalp. Am intrat in vorba cu cei doi de acum cateva zile, cand bocaneam fiecare la mobra din dotare si am hotarat sa facem o parte din drumul prin Rusia impreuna. Mathew si-a pregatit obsesiv Honda de drum, iar eu i-am tinut isonul.

Robert si-a echipat Transalpul cu troliu si rezervor de Africa Twin. Inainte sa porneasca impreuna cu mine si Matt spre Valdivostok, Robert a testat un vehicul mai putin ortodox, cu care sosise un alt calator. Imaginea croatului incarcat la maxim imi aminteste de cum am plecat noi in 2011 in Africa.

In loc sa fac pe turistul in Ulaanbaatar, in saptamana care a trecut am avut doar ore de mecanica. Dar cine ma cunoaste stie ca sunt fericit sa desfac si sa asamblez la loc KTM-ul. Oasis nu e insa garajul lui tata-mare, unde as avea tot ce imi trebuie. Am verificat jocul supapelor, am montat Trailmaxurile si am pastrat D908-urile pentru zonele hardcore.

Imi place sa vad ca cei de la KTM au investit foarte mult timp in dezvoltarea motocicletelor lor; deviza ready to race nu se refera doar la comportamentul in conditii de competitie (sasiu, motor, suspensie), ci fiecare surub este gandit sa usureze servisarea vehiculului. Glumeam cu Pinocchio inainte sa plec (pentru cine nu-l stie, probabil ca e cel mai bun mecanic KTM din Romania, mai ales pe partea de suspensii) ca modelul asta poate fi servisat de la A la Z doar cu T-ul din dotare. Ziua in care m-am apucat sa verific jocul la supape era deja pe incheiate si un alt aventurier a venit neincrezator la mine si m-a intrebat daca sunt sigur ca nu ma hazardez sa ma apuc de o operatiune atat de complicata atat de tarziu. As fi terminat in mai putin de o ora daca nu as fi descoperit ca motorul nu se racise dupa tura de dimineata. A doua zi dupa micul dejun, procedura amanata mi-a luat sub 45 de minute. In schimb cei patru litri de ulei ma costa trei drumuri pana in celalalt capat al orasului la asa-zisa reprezentanta KTM, care nu detine 15W60 300V Offroad pe stoc. De nevoie si cu inima indoita, am cumparat 15W50. Stiu ca LC4 este temperamental. Sper ca va fi ok.

Pentru ca ultimele pregatiri tehnice ne-au luat toata ziua si hotarasem si eu si Matt si Robert ca e musai sa nu mai pierdem inca o noapte in Ulaanbaatar, ne urnim la o ora aiurea: 6 seara. Scapam rapid de traficul retard din capitala. Sub cerul vast de Mongolia, campia s-a trezit la viata intr-un mozaic de inflorescente multicolore. Depasim ultimele iurte si ultimele turme manate de cowboys cu braie late peste caftane imblanite. Pana la lasarea noptii apucam sa bifam ceva mai mult de 100 din cei 300 de km pana la frontiera cu Rusia. Cum hotaram sa punem tabara incep sa se vada diferentele dintre calatori. Daca Matthew este indiferent in alegerea locului de campat, Robert incearca sa ne convinga sa alegem unul cat mai retras, pe cat posibil in afara campului vizual al unui eventual trecator. Desi suntem in raza unei stane si a catorva iurte, reusesc sa il conving ca tot ce ni se poate intampla este sa fim invitati la micul dejun intr-un ger bine incalzit. Intindem corturile. Eu dorm intr-un Vaude de o persoana pe care l-am primit de la un ciclist german. Coincidenta a facut ca John sa apara in Ulaanbaatar pe o bicicleta KTM si sa imparta cu noi dormitorul in momentul in care ne intrebam cu vom distribui echipamentul de camping intre noi. Eu si Ana plecasem evident cu un singur cort si un singur sac de dormit, dublu. I-am propus lui John sa ii cumparam gentile de bicla, iar el ne-a sugerat sa peticim cortul pe care il folosise in Mongolia si pe care intentionase sa il arunce la cos. Pentru ca am hotarat ca sacul si cortul nostru sa ramana la Ana, eu mi-am cumparat un sac de dormit chinezesc din mall, cu 15 dolari. Va fi o decizie pe care in foarte scurt timp voi ajunge sa o regret amarnic. Inainte de culcare Mathew ne face o surpriza: are dosite in desaga mobrei 3 beri pe care le sorbim cu nesat.

Dimineata sunt cel mai aratos dintre cei trei, cu un servetel indesat in nara dreapta si aratand ca un figurant dintr-un film de groaza. Acum cateva minute mi-am aplicat un upercut in nas in timp ce strageam chinga ROK. Cum ar fi fost ca Robert si Matt sa ma vada zacand lat, cu sangele siroind si cu nimeni in jur pe raza de cativa km? Noroc ca sunt destul de bine facut ca sa-mi rezist propriului pumn. Sunt acum mai linistit cand ma gandesc ca voi fi singur pe BAM. Intr-o lupta dreapta, eu impotriva mea, stiu ca tot eu voi iesi deasupra.)

Dupa ultimul mic dejun cu buuz (galuste cu osanza de care m-am cam saturat de prima data cand le-am incercat), rulam pe ultima linie dreapta din Mongolia.

Vama dintre Mongolia si Rusia

Odata cu intrarea pe teritoriul rus, peisajul isi recupereaza verticala. Un razboi in regnul vegetal decide granita, care este trasata cu brutalitate intre ecosisteme. Unde stepa cedeaza armele, pinii taigalei isi incep domnia. In toata Asia Centrala nu exista aproape nici o tranzitie intre padure, campie si piatra. Sunt trei fasii orizontale care se succed fara sa se intretaie: taiga, stepa, Himalaya. De generatii popoarele care locuiesc in aceasta uriasa felie de lume s-au deplasat de-a lungul, si niciodata de-a latul peisajului.

La circa 70 km de Ulan Ude, in oraselul in Gusinaziorsk, ne abatem intr-un aprozar sa refacem proviziile. Plecam cu traistele pline, dar imediat descoperim ca din trei am ramas doar doi. Nici urma de Matt. Facem cale intoarsa si il gasim pe Matt in fata supermarketului, abuzand in van de kickstarter-ul Hondei. Devenim atractia strazii. Toti chibitarii isi ofera, ruseste, ajutorul, dar cei mai grozavi sunt cei doi betivani cu o Lada tunata, care ne explica ca problema este ca nu avem destula benzina in rezervorul de lichid de frana!

Verificam aprinderea si alimentarea, dar semnul de intrebare este lipsa de compresie din kickstarter. Ne resemnam ca ziua e compromisa, iau eu plec sa fac rost de o cazare. Pe drum ma intersectez cu o gasca de enduristi carora le cer ajutorul. Baietii pleaca spre Robert si Matt, eu antamez in schimbul a 50 de dolari o camera intr-un hotel jalnic, iar Robert il tracteaza pe Matt pana la pensiune. Curtea e suficient de incapatoare ca a doua zi la micul dejun sa facem bucati motorul Hondei.

Gasim pin-ul decompresorului automat blocat, ceea ce lamureste lipsa compresiei. Asamblam totul la loc si micuta Honda porneste la prima pedala.

[gms245]

Abia astept continuarea.

[mrwwwhite]

Din nefericire nu facem nici 20 de km ca Matt ramane din nou in urma.

De data asta lucrurile par mult mai grave: kickstarter-ul este blocat, ceea ce inseamna mai mult ca sigur o avarie in motor. Din nou, este de ajuns sa apara rusii pentru ca totul sa se precipite: primul pick-up opreste la semnele noastre si incarcam bolnava, reintorcandu-ne in Gusinaziorsk.

Pe drumul spre oras Mathew pune in miscare masinaria ruseasca: il suna pe enduristul de cu o seara inainte si ii spune ca e groasa. Rusul nu se dezminte: trimit un om sa te rezolve, ii zice lui Matt, te asteapta in benzinarie. Dupa 15 minute il cunoastem pe John, care ulterior am aflat ca este atreprenor si se ocupa cu transportul huilei de la minele din zona la termocentrala de pe lac. Din Range Rover-ul lui John coboara un nene mai in varsta – mecanicul lui de incredere – si inca un baiat. Neica mecanicul mustaceste inspre pistonul blocat si ne confirma ce stiam deja – situatia e nasola. Nu avem decat sa tractam din nou Honda pana acasa la mecanic, unde ne trezim in plin Nikita Mikhalkov: o curte micuta, un garaj, o bojdeuca taraneasca cu ancadramente de lemn tipice izbelor rusesti, nevasta care pune muraturi (pentru ca deja e toamna) si nepotelul care isi face siesta de la amiaza in camera din fund (din cauza asta am fost rugati sa vorbim in soapta, ceea ce cand nu sti ruseste face dialogul si mai dificil). Pentru ca o poveste cu motociclete in Rusia nu functioneaza fara rusoaice superbe, isi face aparitia prietena lui John, studenta la limbi straine in China, care va face pe translatorul intre noi vorbitorii de engleza, John a carui engleza e destul de sumara si mecanicul care nu vorbeste chiar deloc. Odata motorul desfacut, verdictul e implacabil: o bucata din piston lipseste iar cuzinetii de la palier par gripati. John pune mana pe telefon si in cateva minute Matt primeste niste cotatii pentru piesele care ar putea sosi de la Moscova. Oricum e limpede ca reparatia nu are cum sa dureze mai putin de o saptamana.

Pentru a ne mai alina supararea, John ne invita la masa: katlet, kartoshki y piva intr-unstalov (un fel de bistro tipic de cartier). La masa se ia o hotarare importanta: eu cu Robert o sa-i mai tinem companie lui Matthew doar inca o noapte. Desi am plecat din Mongolia cu gandul de a merge impreuna pana la Magadan, Matthew nu va putea sa reia aventura prea curand. Dar spre deosebire de viza lui care e valabila un an, a mea expira in mai putin de 25 de zile, care sper sa-mi ajunga sa-mi fac treaba si sa o revad pe Ana in Rusia. Mai mult, decidem cu gazdele noastre ca ar fi un moment bun sa innoptam pe malul lacului Gusin. Ne inarmam cu bere, carne si carbuni si mergem sa ne instalam tabara la malul apei.

Prietena lui John pledeaza convingator pentru calitatea ADN-ului rusesc intr-o pereche de pantaloni scurti.

Cat mancam si bem, John se arata ocupat cu niste telefoane misterioase, dupa care ii da lui Matt vestea pe care orice copil o asteapta de Craciun: ce zici daca iti fac rost de un XR sa-ti continui drumul pana la Magadan? intreaba John. Intre timp putem sa ti-l reparam pe al tau si vedem noi cum decurge totul mai departe. Matt se fastaceste. Narmalnyi, il calmeaza John, nu trebuie sa imi dai raspunsul acum, dar sa stii ca mi-ar face o mare bucurie sa te ajut cu treaba asta. Dupa cateva ore John si prietena lui isi iau la revedere, dar peste putin timp John revine calare pe XR-ul pomenit – ca nu cumva Matt sa aiba vreo secunda impresia ca atunci cand rusul spune ceva o face ca sa se dea mare si nu pentru ca e 400% sigur de ce vorbeste. Ce-i drept in cazul asta procentul e de 250%, ptr ca XR-ul nu e de 400cc, ca al lui Matt, ci doar de 250cc.

Ramanem in urma lui John la o bere, dezbatand solutii de ruta si alte idei in jurul focului pe care se rumeneste gratarul aferent. Robert este responsabil cu entertainmentul.

Dimineata ii trimit email Anei, cu care am comunicat numai prin SMS-uri trimise pe telefonul lui Baptiste. Telefonul Anei continua sa fie ‘mort’.

Date: Sunday, August 18, 2013 7:42:11 AM
Subject: Raliul UB – Magadan – Updates II

Motorul lui M. e cam praf; l am desfacut ieri si tre sa schimbe
pistonu si crankshaftul. Intre timp John i a facut rost de un XR250 cu
care sa continue pina la magadan si inapoi cat rezolva cu livrarea
pieselor din UK aici. Se intreba daca nu puteti sa le luati voi in caz ca le trimite la oasis. Eu plec acum cu Robert spre Yakutsk, sa ma intalnesc cu Noah.

Pe la 9 John revine cu masina. Eu si Robert il urmam spre iesirea din oras, dar cand sa ne luam adio, Robert isi aminteste ca are nevoie de spray pentru a mai prelungi agonia pana la Vladivostok lantului foarte uzat de la Transalp. Atat ii trebuie lui John: pune mana pe telefon, apoi face stanga imprejur si ne conduce in fata curtii unui tovaras care a iese sa ne salute cu un spray de lant in mana. Este un dar pentru Robert. Nu am auzit, dar imi imaginez cum a sunat dialogul intre cei doi rusi: Maslo na tsepi iesti? Iesti. Davai!

In fine plecam. Trecem prin apropiere de Ulan Ude fara sa mai deviem catre oras si intram pe Autostrada Moscova-Vladivostok, cu directia Chita. La bivuac, ne luam cina fiecare in cortul lui, pentru ca suntem vanati cu cruzime de temutii tantari de taiga.

In Desyatinkovo, un mic centru de apicultori, producatorii din spatele tarabelor ne fac semn sa trecem cu viteza redusa: imediat la iesirea din oras un echipaj de politie sta la panda. Cand ne e lumea mai draga Robert trage pe dreapta. Oricat ii da la automat motorul nu mai porneste.

Cu jumatatea de litru de benzina pe care o car in butelia de la arzator mutantul japonez se trezeste la viata. Concluzionam ca ritmul mai alert pe care l-am impus a facut Honda mai insetata de gaz. Daca tot facem cale intoarsa sa alimentam, luam si o gustare de pranz intr-un kafe, dar la vederea urmatorului personaj mai sa ne innecam cu zakuski.

In fata benzinariei trage un neo-zeelandez care arata identic cu mosul mustacios din Buggs Bunny, calare pe un IJ Planeta MZ cumparat de la Magadan.

Individul e in drum catre Moscova si ne avertizeaza ca spre Magadan totul e sub apa. Daca te prinde ploaia, imi spune barbosul, poate sa dureze si 4-5 zile pana sa vina cineva sa te scoata de acolo. Altfel drumul nu e greu, e o bucata mai dificila dupa Yakutsk, dar daca ai ceva experienta treci fara probleme. Vorbele neo-zeelandezului nu fac decat sa confirme ceea ce se vehiculeaza de prin iulie: anul 2013 este unul neobisnuit de potrivnic. Inundatii catastrofale au devastat regiuni din sud-estul Rusiei si s-au extins pana spre orasul ei cel mai siguratic, transformand portiuni de pietris in mlastini impracticabile. Drumul de vara spre Magadan, singurul care conteaza, nu se lasa scormonit de rotile enduristilor care au visat la el din iarna. Si anotimpul estival atat de zgarcit cu Siberia a predat deja stacheta toamnei. In cateva zile noptile se vor incheia cu prima bruma si in cateva saptamani taigaua va amuti sub o pojghita de gheata. Dar eu ma ghidez dupa deviza lui Gramsci: “traiesc cu pesimismul spiritului, dar cu optimismul vointei”.

[gms245]

[mrwwwhite]

Sunt satisfacut ca am tras tare pe zona plata, deja spre Chita drumul incepe sa fie interesant. Taigaua, aceasta jungla boreala, ridica in calea soarelui un filtru sculptural. Lumina e tactila, ca o poleiala care face ca fiecare obiect, de la cel mai banal bolovan la un arbore de 20 de metri inaltime, sa para ceva pretios, un element dintr-o scenografie demna de un tzar. Ne adapam armasarii de fier si dupa un somn viguros in padure, a doua zi intram in Chita, la o runda de provizii.

Inainte de picnicul de la pranz suntem fortati la un ocol de cativa zeci de km din pricina unui pod in santier. Bucata de 20-40 km de pietris prin care ne reconectam la magistrala Moscova-Vlad e partea cea mai faina a zilei si se termina intr-un loc perfect de bivuac, care imi aminteste de Mongolia. Este a doua dimineata cand ne trezim cu corturile fleasca de condens: ziua e scurta in taiga si soarele incepe sa topeasca ceata de abia dupa 8, asa ca zabovim cu bulendrele insirate la zvantat, la un ceai si la taclale.

Ca sa recuperam startul tarziu bagam toata ziua cox intrerupt doar de popasuri scurte de benzina, ceai, cafea sau… tufis.

Desi drumul e plictisitor de impecabil, taigaua e plina de dovezi ca in curand nu sa ne mai plictisim. Inundatiile catastrofale nu sunt simple zvonuri alarmiste; de multe ori liziera padurii e granita dintre uscat si hegemonia apelor. Se intampla nu o data sa incepem sa cautam un loc de campat pe la 5 – pentru ca deja in jur de 6.30 apune soarele – si sa navigam zadarnic hectare intregi de mlastina infestata cu tantari. Ingrijorat ca am intrat in ultima jumatate de ceas de semi-lumina (sau semi-intuneric?), ma duc in recunoastere pe un drum secundar. Nimeresc intr-o alta zona ciuruita de balti, dar spre norocul nostru baltile duc intr-un luminis unde zace o cariera de piatra abandonata probabil de la constructia drumului. Gramada de pietris pe care campam nu e cea mai confortabla suprafata, dar cel putin nu e uda.

In vremea asta aflu ca dupa ce eu si baietii am plecat din oaza, Ana si Baptiste, riderul francez cu care stiam ca va petrece vremea cat eu sunt in Rusia, s-au sucit. Pozele urmatoare sunt facute de francez sau de Ana cu aparatul lui Baptiste.

Daca initial urmau sa faca o tura scurta in Gobi, apoi sa urce in Irkutsk, Baptiste a avut dificultati cu viza ruseasca si de sictir a realizat ca nu mai are chef nici de washboard-ul mongol din desert. Asa ca a convins-o pe Ana sa se odihneasca cateva zile in parcul national Gorkhi-Terelj, in asteptarea vizei. In orice caz amandoi au parasit cu bucurie capitala, strazile ei “incantatoare”, iluzia abundentei din magazine si portiile de gulas, galustile cu grasime si scovergile pline de ulei.

La o aruncatura de bat de Ulaanbaatar insa, cei doi au regasit Mongolia: de bucurie, au aruncat corturile pe primul petec de iarba. Au fost primele ore in care Ana s-a putut odihni, dupa stresul si galagia din oras. Ploi puternice se anuntasera in toata zona, si intr-adevar peste noapte cota raului unde au campat a continuat sa urce, alimentata de afluentii din amonte. Dimineata Ana se trezeste prizoniera pe insula dintre ape.

Un loc departe de oameni pe care apa tocmai l-a facut si mai greu accesibil grataragiilor de weekend, ce poate fi mai de nelepadat, cugeta Ana si companionul sau. Asa ca incurajati de singurele suflete cu care impart niste hectare bune de padure, cei doi isi muta tabara la 500 de metri de primul loc. Corturile lor sunt vizibile in centrul celei de-a doua poze facuta de pe munte, langa palcul de copacei.

Abia din a doua noapte Ana si Baptiste cad de acord asupra unui lucru: sunt amandoi insutit mai extenuati decat se simteau in miezul actiunii, si acest parc este locul ideal pentru o vacanta in vacanta. Nu se vor misca din tabara lor vreme de 4 zile, motiv pentru nenea care traieste in iurta singuratica din apropriere sa intre la intrebari. Dupa ce Ana isi viziteaza vecinul pentru a-i cere o lingura de sare, mongolul ii intoarce cu gratie gestul, impreuna cu un asortiment de organe de oaie. In sfarsit Ana are ocazia sa testeze temuta oaie fiarta cu tot cu mate, fiere si ce o mai fi continut stomacul si intestinul gros al sacrificatei fiinte, care a pus pe goana atatia calatori. Nu doar gustul, ci si mirosul, mi-a marturisit Ana mai tarziu, sunt infioratoare. In a doua vizita in vecini, Ana pune ca de obicei o tona de intrebari, si mongolii sunt incantati sa ii explice cum isi fac cu mana lor aproape tot ce exista in iurta, basca harnasamentele pentru cai.

DRZ-ul si TTR-ul parcate in siguranta, Ana si Baptiste o ard in scurte drumetii si gratare, experimentand cu metode de a frige carnea cand nu ai de nici unele, si adunand cu voiosie (mai ales Ana) toate vreascurile din zona. Parcul e plin de vietati, de la veverite, marmote, pasari, pana la serpi. Asta nu inseamna ca pe alocuri natura nu e generos decorata de mana omului.

[gms245]

.

[mrwwwhite]

 

.

 

Parcul e plin de vietati, de la veverite, marmote, pasari, pana la serpi.

Asta nu inseamna ca pe alocuri natura nu e generos decorata de mana omului.

Urmatoarele 48 de ore sunt investite in explorarea portiunii de nord-est a parcului, unde peisajul arata ca locul de joaca al unor uriasi.

Vacile mongole sunt la fel de neclintite ca si iacii in ideea de se catara oriunde iarba e mai grasa si mai gustoasa.

Dupa o noapte la iurta (cu tot cu buda aferenta!) Ana si Baptiste fac o vizita manastirii buddhiste ascunse intr-un pliu al muntelui; versetele puse in calea calatorului care urca poteca de acces fac ca drumul lin sa para abrupt si anevoios.

De sus valea e innecata in lumina; mica asezare de case aminteste in mod curios de un satuc dintr-o tara nordica.

Dar prevestirile de pe pazia manastirii sunt severe: iata ce ii asteapta pe cei care calca alaturi de drumul drept; pentru a se asigura ca preferinta ei pentru coclauri nu o sa o duca fix in bratele diavolilor albastri, Ana face apel la zei, iar peste noapte trage cu urechea la ritualul samanic care se intampla sa aiba loc la un luminis de cortul ei.

Vrajile nu-si fac efectul, pentru ca in mai putin de 48 de ore Ana si Baptiste sunt nevoiti sa se intoarca in curtea oazei, unde camioanele par sa nu se fi mutat din loc.

Intoarcerea in Ulaanbaatar nu e numai necaz: in oaza au revenit si alti prieteni, printre care corsicanii. Grupul (aproape) reintregit isi propune sa combata efectul capitalei cu o cina la un indian. Dar pentru ca Ulaanbaatar este Ulaanbaatar, chiar si accesul intr-un restaurant cu preturi la nivelul celui mai scump indian din Romania se face cu pretul vietii.

————————————————

 

Ana imi scrie:

cu baptiste am planuit sa plecam de aici pe 27

vezi ca viza de rusia expira pe 14, deci trebuie sa iesim

pana atunci

 

————————————————

 

In Never, unde drumul se bifurca catre Yakutsk si Vladivostok, ne intalnim cu Kim si americanul Noah care vin de pe BAM cu intentia de a face drumul la Magadan impreuna cu Matthew si cu mine. Matt urma sa aduca la punctul de intalnire un colet din Ulaanbaatar cu greutatea kitului de decompresie automata, piesa reparata in Irkutsk de Noah la 690-ul din dotare. Cum Matt a ramas blocat, eu fac pe curierul. Dar de cand am schimbat noi SMS-urile planurile tuturor s-au dat peste cap. Al treilea tovaras de drum al baietilor, un anume Kurt, a hotarat sa se intoarca in Mongolia, lui Matt i-a murit mobra, Noah s-a amorezat de o bikerita rusoaica cu care s-ar putea reintalni in drum spre Vlad, iar inundatiile din Siberia au luat proportii. Asa ca dupa o poza de grup, facem intr-adevar schimb de echipa, dar altfel decat am chibzuit initial. Americanul, Kim si croatul pleaca spre Vlad: Kim si Robert dupa barca, Noah dupa fata. Eu raman pe directia Yakutsk.

Dar deja indoiala ma roade: are vreun sens oare sa bat ca nebunul 3000 de km dus-intors, plus inca vreo 3000 de la Never la Irkutsk (din care am facut deja 85%), numai ca sa ajung la Magadan?

Daca e pe bune ce se aude despre blocajele pe Kolyma Highway, riscul sa naufragiez intre doua echipaje de lucratori rusi care repara drumul este real, iar sa-i astept zile la rand sa soseasca nu e, in cazul meu, o perspectiva grozava. Baietii nu ma lasa nici ei cu mana goala. Am discutat despre traseul spre Tynda, care e punctul de inflexiune la aproximativ jumatatea drumului, intre BAM-ul de Vest si de Est. Kim si Noah mi-au dat informatii legate de semafoarele de cale ferata de pe BAM, trecerile de rau si locurile cheie unde sunt obligat sa trec pe podul de cale ferata.

Urmatorii 180 de km pana in Tynda sunt in lucru, cu niste portiuni mai nervoase. Fiecare suflet intalnit in Rusia conteaza. Daca ursul siberian ramane ascuns si isi vede cu indiferenta si timiditate de treaba lui, rusul isi face din ajutarea calatorilor o misiune. Pe Alexey din Celiabinsk il intalnesc dupa 50 de km de drum, si aceasta intamplare se va dovedi salvatoare. Alexey vine de la Yakutsk pe un CB 400 (da, o motocicleta de strada); dupa ce de acasa la Magadan a mers pe o Africa Twin, la Yakutsk si-a vandut mobra si a cumparat-o pe asta cu care se intoarce acasa.

Nu ne despartim pana nu imi da doua numere de telefon: cel al unui anume Sasha din Tynda si contactul lui Alex, seful clubului de bikeri din Yakutsk. Orice problema ai, imi spune, ii suni pe astia doi. In sfarsit, ma bucur de pietris, de 690 si de gandurile mele. La fel ca Asia Centrala, Siberia este propice sufletelor care isi cauta rostul. Pentru ca e ingradit de geografia condensata pe o suprafata redusa, travaliul spiritului europen isi gaseste rostul in certitudinile descoperirilor stiintifice, in revelatiile ezoterice. Spiritele Asiei Centrale se regasesc in natura care le oglindeste pe ele insele. Noi calatorii nu putem sa atingem in scurtul nostru periplu nici limpezimea demonstrata de vanatorii lui Herzog, nici intelepciunea buryatilor lui Jeremiah Curtin. Dar nici o zi petrecuta aici nu se incheie fara sa lase urme. Sunt primele zile in care sunt singur cu motocicleta, si ma bucur de dulcea singurate, caci ea e sora cu libertatea.

[robertkiran]

Care a fost motivul de ai plecat singur in Rusia, si Ana a ramas in Mongolia? Am tot citit si rascitit ... dar nu am gasit motivul!

[mrwwwhite]

Care a fost motivul de ai plecat singur in Rusia, si Ana a ramas in Mongolia? Am tot citit si rascitit ... dar nu am gasit motivul!

 

Cred ca raspunsul se gaseste in acest pasaj:

 

...Ana abia a prins gustul motocicletei si are chef sa se mai dea. Eu sunt obsedat de o idee. Ideea unui loc atat de indepartat incat a devenit aproape un mit. Magadan. Ii expun Anei planul meu: o sa fac singur o bucla pana la Magadan, iar la intoarcere BAM-ul, urmand ca noi doi sa ne regasim fie in Ulaanbaatar fie in Irkutsk. Siberia e atat de aproape, ii spun Anei, ca simt mirosul pinilor si aud pietrele de pe BAM scrasnindu-mi sub roti. E un pas logic inainte, o oportunitate pe care nu pot sa o ratez. Sentimentul nu e mutual. Nu vreau sa te astept in UB, imi spune Ana, si nu ma incanta sa conduc singura pana in Irkutsk. Intr-o dupa-amiaza, in incercarea de a-mi limpezi gandurile dupa inca o dezbatere aprinsa, ma hotarasc sa ma catar pe un deal atat de abrupt incat sarbatoresc performanta 690-ului cu cateva ture date in jurul totemului budist din varf. De sus cuprind cu privirea Urga la care visau hoardele mongole acum cateva secole. Un nor de cenusa regurgitat de centrala termica arunca umbre otravite asupra orasului. Sunt umbrele progresului.

O relatie pusa sub presiunea unei aventuri implica si confruntare si dragoste, si intransigenta si acceptare. Dupa ce cumpaneste mai bine, Ana imi da dreptate. Stiu cat de greu a fost pentru tine sa ma sustii in toata calatoria asta, imi spune, si sunt recunoscatoare. Ana stie ca am nevoie de tripul asta solo in Siberia: abia asa voi putea sa testez 690-ul si pe mine, in ritmul meu propriu, nu in cel dat de cel mai putin experimentat dintre noi. Trebuie sa recunosc, cei 15000 de km alaturi de un incepator nu sunt usor de condus pentru nimeni, mai ales daca acel incepator este cineva de care esti profund atasat emotional. Noi barbatii suntem protectori. A fost stresant si frustrant sa asist neputincios la derapaje care pareau catastrofale, dar urmate de redresari uimitoare, sa urmaresc virajele Anei executate pe muchie de prapastie. In plus, stiu ca ne va prinde bine sa fim departe unul de altul pentru scurt timp. In ultimii ani am fost nedespartiti zi si noapte, iar ultimele luni au fost destul de intense. Faptul ca vom trai fiecare cate o experienta personala interesanta ne va reseta instinctele pentru a ne continua calatoria impreuna asa cum stim noi mai bine. Fara mine acolo ca sprijin pe care stie ca se poate baza, Ana va invata sa nu mai caute sprijin. Stiu ca multi m-au judecat sau ma vor judeca pentru ca mi-am "abandonat" iubita in UB si am plecat la vanatoare de unicorni. Dar sa nu uitam ca Ana a demonstrat nu o data cat poate sa creasca in momente dificile. De cand am inceput sa umblam amandoi prin lume am cautat sa ne testam, pentru ca stim ca numai in afara zonei de confort putem sa ne dezvoltam abilitatile. Ni se pare normal sa nu ne cocotam pe laurii presupuselor victorii, sa nu ne complacem in cine suntem, ci sa incercam sa aflam cine putem deveni. Povestea tripului asta ar fi putut sa se numeasca: "Poate un incepator sa ajunga pe Coridorul Wakhan pana in Mongolia?" E clar ca raspunsul este "da, cu sustinerea potrivita si cu atitudinea corecta orice este posibil", altfel riscul este ca incepatorul sa nu se bucure de experienta. In cazu nostru, incepatorul s-a distrat la fel de bine, daca nu chiar mai bine decat ghidul...

La cativa km de Tynda dau iar de asfalt si din primii metri observ ca motocicleta e “ciudata”. La intrarea pe podul care duce in Tynda intru in trafic si rulez cu viteza redusa. Dar nu am nici o indoiala ca ciclistica nu e asa cum trebuie sa fie.

Mai intai banuiesc ca am pana, apoi ca sunt rulmentii si in fine ca e vorba de ceva legat de partea fata a motocicletei, poate ceva la suspensie. De abia am ajuns intr-un oras nou dupa km de gravel plini de adrenalina. Ca orice om imi fac o lista de posibilitati si incep sa le tai de la cea mai simpla, la cea mai grava. Cu prima ocazie trag pe dreapta si verific. Comprimand de cateva ori furca fata, observ un joc in suspensie fata de jug. Dau vina pe rulmentii de la jug, dar pentru ca e in orice caz prea tarziu ca sa mai fac ceva azi, ma indrept catre singurul hotel din Tynda. Pretul prohibitiv ma trimite la plimbare pana la primul semafor unde vad un grup de bikeri adunati intr-un parculet. Garez in campul lor vizual si imi fac de lucru pe GPS. Asa cum ma asteptam, in cateva secunde sunt abordat de o bikerita care ma intreaba daca sunt OK. Gulya este cea mai potrivita persoana sa joace rolul ingerului salvator. Dupa o relatie cu alcoolul care aproape ca a ucis-o, fata a descoperit motociclismul si a facut in primul ei an de condus de 15000 de km in toata Rusia. Un drum pe care l-a pus intre sinucigasa de ieri si luptatoarea de azi. Ii povestesc Gulyei ca ma indrept spre Magadan si BAM, ca am o problema ciudata cu moto si ca am nevoie sa dorm undeva o noapte.

Este sunat un oarecare Max, care stie destula engleza cat sa lamureasca ca intr-adevar caut o gastelinitza ieftina si un mecanic. Cele doua pensiuni din oras sunt full. Nu-ti bate capul, ii spun Gulyei, sunt obisnuit sa dorm la cort. Ma duc 30 km in afara orasului si maine vedem cum facem cu mecanicul. Incercasem deja sa il sun de pe roaming pe acel Sasha despre care imi vorbise Alexey, dar fara succes. Imi vine ideea sa o intreb si pe Gulya, iar fata il suna numaidecat. Da da, zice Sasha, adu-l incoace. Sasha este mecanic de locomotiva pe BAM si are un Harley. Ma asteapta in poarta, de mana cu Kostea, pustiul lui in varsta de 7 ani. Nu te stresa, se rezolva totul, spune Sasha in timp ce imi face turul casei. Maine mergem la Max, la centrul Kamaz. Apare si Natasha, nevasta lui Sasha care preia fraul mitigarii judicioase a problemelor de vestic pierdut in spatiu care ramane blocat in oraseul lor din fundul Siberiei. Kostea este transferat in dormitorul parintilor, pentru ca imi va ceda camera pentru cateva nopti. Pustiul ma priveste cu suspiciune, dar isi muta ghizdanul plin cu rechizitele cu care se pregatea sa inceapa scoala. In fine, Natasha pregateste o cina in familie capabila sa potoleasca foamea unei caravane de calatori care nu au mai mancat de o saptamana.

La sfarsitul mesei platourile arata ca dupa un masacru. Am devorat puiul, salata boeuf si muntii de varza calita, iar Natasha pare incantata. Am presentimentul ca legatura care s-a format intre meseni o sa dureze.

————————————————————————————-

Seara ii scriu lui Matt

Wednesday, August 21, 2013 9:07:04 PM

Re: Spot tracker

Hey man, my sucky roaming phone won t let me sms. I m in Tynda at the

moment and the bike feels weird after the pounding of the road to here. If

all’s fine (will check it tomorrow) I’ll head for the BAM. The winter

road is closed due to massive floods in the area and the OSR is impassable. Care to join me?

————————————————————————————-

La centrul Kamaz dau peste o atmofera amuzant de familiara: desi hala apartine unei firme private, pe sistemul practicat in fabricile comuniste din Romania (model rusesc fara indoiala), programul de lucru este investit fie in frecarea tiparului, fie in rezolvarea micilor afaceri personale. Max, managerul centrului Kamaz e motociclist pasionat. In fiecare vara omul pleaca pe DRZ 400 in ture de cate 10 zile, singur, fara telefon, ca sa se rupa de tot. Fain mai e KTM-ul asta, zice Max, ma bate si pe mine gandu’ sa-mi iau un 990. Hai sa vedem ce are mobra!

Urcam 690-ul pe o buturuga si incepem sa tragem de furca fata. E clar, e un joc consistent. Max incepe sa injure ca KTM-urile sunt praf, ca furca e terminata, ca ce mai tura-vura, trebuie sa desfacem sa vedem ce e acolo. Impingem motocicleta in alta zona a halei si o urcam pe un stand. Aici lumina e uniforma si nu ne mai fura mozaicul de umbra si soare lasat de structura tavanului.

Cand tragem din nou de furca ne dam seama ca jocul nu e acolo, ca furca se misca odata cu jugul si vedem prima crapatura in cadru.

Sunt alb ca hartia iar pulsul mi-a sarit instantaneu la cota unui om care sare cu coarda. Dupa cateva minute lungi, cineva rupe tacerea in ruseste.