Into the World - Pe moto prin Africa si mai departe

[Grigore Dolghin]

Frate, ce viata au oamenii astia.... Ii invidiez (in sensul bun) din tot sufletul si tare mi-ar placea sa pot pleca si eu de nebun unde vad cu ochii....

 

Ana si Ionut acum sunt aproape in Afghanistan: http://intotheworld.eu/2013/08/afganistan-ia-premiul/

[robertkiran]

Pacat ca nu au putut intra in Afghanistan. Sau poate e mai bine asa ... cu razboiul de acolo, nu e de glumit.

[tavibasca]

FRUMOS .IMPRESIONANT, si nici nu mai stiu cum sa zic despre acesti oameni ,si locuri pe care ei le vad si noi la fel prin intermediul lor,.TOATE CELE BUNE .FE;ICITARI ,tineti-o tot asa.

[mrwwwhite]

Nunta la cazahi

Pana in sec. XX Kazakhstanul a fost o tara de nomazi. Mai putin zona de sud, prin care trecea Drumul Matasii. Adica pe unde avem noi de gand sa o luam. Mai toti calatorii evita segmentul asta si pedaleaza sau isi conduc vehiculul din Georgia in Azerbaijan, apoi trec Marea Caspica pe feribot. Noi suntem mai suciti: evitam feriboturile – mai ales pe asta, care ustura cumplit la buzunar, basca are un orar nesigur, adica si mai multe zile de intarziere la vizele noastre cele periculos de gata sa expire. Ocolul prin stepa rusa si Delta Volgai a meritat, iar acum ochim o frontiera mica, ratacita undeva la marginea deltei. Unde ajungem manati de insuportabilele muste despre care am mai povestit.

Coada din vama nu e mare, dar se misca greu. Desi rusii par ca fac tot posibilul sa nu ne tina in bataia roiului de lighioane consumatoare de sange si nerv de om. Conversatiile cu ceilalti soferi sau cu soldatii din vama e asezonata cu gesturi disperate prin care fiecare incearca sa-si apare ce i-a mai ramas nepiscat. In sfasit de vine randul. Actele, intinde mana Olea dupa pasapoarte si taloane. Miscarea imi ia cateva secunde, destul insa cat sa pierd batalia cu mustele pe flancul drept. Si lui Olea i se face mila de noi. Intinde mana, ii spune Anei, si ii toarna in palma un praf de culoare alba. Da-te cu asta pe fata, zice Olea. Cateva perechi de ochi sunt atintite pe noi. Ce-o mai fi si asta? Cu praf alb la nas, Ana arata de tot rasul. Dar praful misterios pare sa-si faca treaba, si mustele isi mai slabesc atacul. Ma frec si eu cu praf pe fata, ah, e un pic mai bine. Olea imi inapoiaza pasapoartele: ia tu asta. Deasupra e un plic cu praful salvator. Care se arata a fi zahar vanilat, desi nu miroase defel a nimic. O fi expirat, imi zic, dar mustelor tot le vine de hac. Noua nu ne dati? protesteaza ceilalti de la coada, in timp ce Olea ne face un semn de ramas bun. La revedere Rusia, ne regasim ceva mai tarziu!

Drumul ne indaguie sa observam cum fac fata satenii inundatiilor sezoniere. Vitele si caii par sa se bucure de efectul racoritor al acestor piscine efemere, mai ales ca suntem in miezul verii. Dar soferii au ceva de furca: pe alocuri apa e atat de sus, incat au fost instalate poduri temporare. Care in timp au devenit permanente – fie din lene, proasta administrare sau saracie.

Imediat devine limpede ca am ajuns intr-o tara dramatic diferita de cea pe care am lasat-o in urma. Drumul e o norocire de asfalt topit si macinat; in rest nisip, gunoaie si amar. Sub rotile cui ai zice ca se afla cocktailul asta pentru infarct? Nu carute, nu Lade ciuruite, ci gipane cu jante de smecheri, care ii dau bice fara nici o jena. E fiecare pentru sine, si n-avem incotro, trebuie sa intram si noi in joc. Incojocite intr-o blana groasa de culoarea desertului care ne arde ochii si ne umple zarea, camilele de pe marginea drumului asista imperturbabile la spectacol.

Dar nici noi, nici mobrele nu putem trage cu spor fara o pauza de potol. Rezolvam prima problema intr-o benzinarie care arata ca un OZN in peisajul asta desertic. Inauntru e ca in orice alta benzinarie de la noi: curat, aer conditionat, rafturi cu dulciurile ambalate in brandurile care ne-au dat pe toti pe spate acum 20 de ani si care isi continua avansul in toata lumea. Dar buda nu. Buda e afara, in ceainaria de vizavi, adica clasica magazie de lemn peste o gaura in pamant, cat sa nu te vada nimeni cum te sufoci de miros. Si asta nu e tot: de acum inainte nu putem sa facem pur si simplu plinul la pompa. Nu, nene. Desi cazacii sunt plin de petrol de put, fiecare musteriu mai intai merge cuminte la casa, plateste de cat vrea sa ia – adica cativa litri, ca nimeni nu face plinul la gipan – si abia dupa aia merge cu chitanta in mana la pompa sa-si primeasca portia. Pretiosul lichid e seva acestei tari si i-a adus, ca si Nigeriei, atat binecuvantare cat si blestem. Kazakhstan se zbate sa faca fata problemelor generate de poluarea industriala. Toata tara e presarata cu resturile radioactive sau toxice ale defunctei infractructuri militare. Solul a fost saracit de nutrienti din cauza supraexploatarii si folosirii intensive de pesticide. Infrastructura paupera a dus la scurgeri saline si nici irigarea in prostie a culturilor nu a avut efecte mai bune. Cele doua mari rauri care odinioara adapau Marea Aral au fost deversate pentru irigatii spre campurile cu bumbac. De fapt, stepa kazaca, deja o intindere stearpa, continua sa se usuce intr-un ritm accelerat. Pitorestile tufisuri care sunt un atat de fotogenic fundal atunci cand campam nu sunt chiar atat de pitoresti pe cat par a fi. Sunt dolodora de chimicale si otravuri. In timp, vantul imprastie otravurile astea odata cu furtunile de praf si nisip, direct in ochii deja tulburi ai bietei Mari Caspice. As zice ca ne taiem, incet, da’ sigur, craca de sub picioare. Dar hai sa nu o dam in pesimism, hai sa infulecam ceva in prima tara cu adevarat asiatica de pe traseul Into The World 2013. Incepem cu plov (un pilaf cu carne) si chai.

Cat o ardem la o mancarica, ne interesectam cu un cuplu (o poloneza si un irlandez) care nu au timp de imbucat si doar vor benzina. Ei se grabesc: participa la un “raliu caritabil”, noua moda in Occident. Probabil ca nu o sa ii mai prindem din urma prin pustiul asta. Care pare sa nu se mai termine…

… decat daca facem un ocol pe una dintre potecile laturalnice. Asa ajung chiar la tarmul Marii Caspice, unde caii semi-salbatici si niste pastori singuratici se scalda in apus.

Cat mai distrez cu asta si cu cautatul unui loc decent de campat, Ana numara minutele pana cand soarele va trece dincolo de orizont. Lumina asta e nemaipomenita, imi spune ea la intoarcere. Iti arde retina de la primele raze ale rasaritului si nu slabeste dogoarea nici in apus. Imi aminteste de Mauritania, de Sahara. Ei bine, nu asta ne-am dorit?

Dar nu, asta nu e defel Sahara. Culorile, flora si fauna, toate sunt aparte. Ciulinii au flori delicate care se sting la atingerea soarelui, doar ca sa reinvie odata cu luna. Nisipul e pistruiat cu urmele creaturilor care ii misuna prin rarunchi: paianjeni parosi cat palma de mari, libelule uriase si desigur o gramada de gandaci de balegar.

La micul dejun imi fac de lucru observand toata societatea asta de gaze si plante.

Ziua urmatoare parca e si mai ciudata. Abia daca trecem pe langa vreo asezare de om. Satele (sau orasele?) sunt niste compozitii stirbe de case de chirpici langa care bogatii isi fac vile din cele mai nesustenabile materiale inventate vreodata. Cele mai interesante sunt comitirele: este limpede ca e musai sa arati ca ai bani, chiar si dupa trecerea in lumea celor drepti. Mausoleul mortului bate la poponeata coliba in care a fost fraier sa-si petreaca viata.

Etnicii kazahi sunt in fapt un amestec curios de triburi turcice si mongole, care au migrat in regiune prin sec. XIII. Kazahii sunt una dintre ultimele natiuni care si-au abandonat hachitele nomade si in trecut au fost rareori un popor unitar. Sunt niste individualisti. Numele lor vine din cuvantul turcic care inseamna calaret liber, aventurier, om in afara legii (nomadic). Pamanturile populate de cazahi au fost in fine cucerite de rusi prin sec. XVIII si mai tarziu asimilate Uniunii Sovietice. In anii ’20 Stalin a demarat denomadizarea cazahilor, dar oamenii au preferat sa-su sacrifice vitele si sa moara de foame. Cei care au rezistat colectivizarii au fost deportati. Populatia a scazut cu 2 milioane de suflete intr-o singura decada. Dar in perioada controversatului program denumit “pamanturi virgine” din anii ’50 si ’60, cetatenii sovietici (in majoritate etnici rusi) au fost incurajati sa se instaleze pe pasunile din nordul Kazakhstanului. Influxul de imigranti a adancit conflictul etnic. In scurt timp erau mai multi straini decat nativi in tara, si abia dupa independenta din anii ’90 etnici kazahi au reinceput sa fie repatriati. De atunci Kazakhstan se straduie sa managerieze revirimentul traditiei islamice (peste 70% din populatie este musulmana) si sa-si dezvolte o identitate nationala coerenta.

Atmosfera insa este de mare clasa, oamenii sunt de sa-i pui pe rana: comunicativi, indrazneti, joviali. E o bucurie sa tragem in cate o chaikhana pentru o cana de infuzie puternica, amestecata cu lapte proaspat! In locul asta de pilda, Gulshat parca abia astepta sa ne facem aparitia si e nerabdatoare sa se suie pe mobre. Salamat nu se lasa mai prejos, da fuga sa puna o bluza mai acatari ca sa dea bine in poze. Fiul ei, Sultan abia daca are 2 anisori, dar deja ii face cinste numelui. Amina insa are 4 ani, si este ceva mai sfioasa. Dar odata de ii mangai cositele impletite, ochisorii de culoarea carbunelui incep sa-i sclipeasca. Uiuiuiuuuuuu! Si ne dam roata, pana si ea, si eu, ametim. Femeilor pare sa le cad cu tronc: na, ca am gasit un loc in care mutra mea e exotica! Rahmat!

Continuarea povestii si restul de poze pe site-ul nostru: www.intotheworld.eu

Festina ajungem si la cele trei orase de pe Drumul Matasii dar pina atunci sa facem o baie in Marea Aral... sau...

Marea Aral ia-o de unde nu-i

________________________________________

Frontiera dintre Kazakhstan si Uzbekistan e cea mai imbacsita de pana acum. Vorbiti romaneste? intreaba chiar in graiul lui Basescu unul dintre camionagii din coada. De unde esti, intreb? Din Cernauti. Ce tare, ce transporti? Macarale. Uau, si unde dormi? In camion. Dar voi? In cort, normal. Si nu va e frica de scorpioni? Pai avem grija. Vedeti ca in Uzbekistan nu sunt nici drumuri, nici benzina. A mai trecut un motociclist pe aici, acum vreo cateva ore, mai spune moldoveanul. Un francez. Serios? Mda, la cat de incet se misca astia, sigur il prindeti din urma. Ne indoim, dar balbaiala birocratica se intinde pana in apus, si intr-adevar dam cu ochii de un Ural, cam zdruncinat la viata lui, de care sunt priponite un vraf de bidoane cu benzina. Hmmm... tipul asta e prevazator. In timp ce ne ocupam cu hartogaraia, din cladirea vamii apare un tanar uscativ, inalt, cu un inceput de barba. Axel! ne intinde mana. John si Ana, raspundem noi. Va astept, ne spune Axel. Dar la ora tarzie la care terminam procedurile alambicate Axel decide sa campeze intr-un adapost de langa frontiera. Noi infruntam furtuna de praf si punem cortul la 500 de metri de drum. Din motorete facem o bariera anemica impotriva vantului.

Si cum nu mai pot posta imagini va invit sa cititi povestea aici: www.intotheworld.eu

Editat August 24, 2013 de mrwwwhite

[redippy]

 

Ca de obicei....INCANTATOR !!!

Editat Septembrie 9, 2013 de redippy

[mrwwwhite]

Povestea celor trei orase - Khiva

________________________________________

Imediat la iesirea din Moynak incepe dansul. Nu sunt bani. Nu e benzina. Decat de 80, si la bidoane la micii intreprinzatori, si la benzinaria din targ.

Mobrele gafaie si pufaie cu lichidul asta nenorocit in vintre. Parca si matele noastre fac a foame, si suntem nevoiti sa mai facem o oprire. Mancarea incepe sa sune a Asia: impartim o portie de mant?, care au numai numele turcesc, in rest arata ca niste dumplinguri chinezesti.

Cat ne ocupam cu treburile astea, trec pe langa noi un grup de motociclisti in tur organizat. Chinezi, un spaniol care e si ghid, un brazilian. Programul nu le permite sa o arda insa lejer, au de facut kilometri pana in Portugalia. Ca sa fie gasca si mai gasca, apare Phil, care a plecat din UK in directia Magadan. El are benzina, dar nu are cash. Asa ca in urmatorul oras dam iar peste el, si pentru ca nici el, nici noi nu ne putem rezolva problemele separat, decidem sa ne aciuam unii pe langa altii o vreme. Ca daca ni se usuca noua rezervorul sau lui i se face sete si foame, o sa ne descurcam, ca oameni suntem

Unul dintre principalele motive pentru care am pornit in aceasta noua aventura este legendarul Drum al Matasii. Care nu a fost niciodata doar un drum: timp de trei milenii chinezii au tinut secreta tehnologia de tesere a matasii. Asa ca in timp caravanele care transportau mirodenii intre Orient si Occident si-au adaugat la portofoliu pretiosul material, devenit moneda de schimb, motiv de galceava politica si chiar ratiune pentru nasterea, expansiunea si apoi disparitia a trei imperii. Matasea a jucat un rol fundamental in istoria a trei continente. Sclavi sau khani, sange si aur, toate si toti s-au amestecat de-a lungul unei retele complexe de rute terestre: acesta este Drumul Matasii. Mergem deja pe el din Georgia... In puncte strategice de pe drumul matasii, au existat de-a lungul timpului orase cu o arhitectura fabuloasa, unele adevarate centre culturale si religioase, ba chiar dotate cu biblioteci depozitare a ceea ce avea omenirea mai de pret in acea epoca in materie de creatie artistica si literara. Putine dintre aceste orase de legenda au supravietuit mersului istoriei: Khiva, Bokhara si Samarkand sunt cele mai stralucite.

Khiva este primul in care ne oprim. Cu noi, in continuare Phil. Il corupem cu obiceiurile noastre pofticioase, iar el ne corupe cu relaxarea de britanic: hotaram sa impartim pentru doua nopti o camera intr-un hotel, cu conditia ca micul dejun sa fie compus din kebap, salata, somsa (aluat umplut cu carne si ceapa, copt intr-un tandoori) si cantitati imense de ceai. As zice ca toata lumea e multumita cu targul asta!

In fiecare dimineata bazarul incepe sa fumege. Iar somsele si painea sunt coapte chiar sub nasul nostru, pentru ca standurile cu kebap sunt dublate de o mini-brutarie pe roti.

Am mai spus ca in Khiva e cel mai bun shashlik din lume? Nu mai pot abtine, e musai sa ma repet. Si sa mai pun niste poze, ca sa ma justific.

Orasul este centrul unei regiuni etnice aparte. Dar in anii '20 fostul khanat al Khivei a fost inlocuit de republica sovietica Khorezm. In zona se vorbeste un dialect distinct si sunt bine reprezentate activitatile de artizanat: broderia (asa-numita suzani), sculptura in lemn, muzica clasica, pictura pe matase si hartie de orez cu cerneala din cafea sau ceai etc.

Continuarea aici.

[Marius Mihasan]

Mi-e dor de o noua povestire si de noi fotografii! Ceva noutati? Am terminat si Adıl

[Vizitator MosRahao]

Adil mi s-a parut foarte frumos, poate cel mai frumos scris.

 

(prietenii nostri, din cat am aflat de la un prieten comun, au in continuare surprize nebanuite. calatoria nu s-a terminat. doar rabdare sa avem si sa le tinem pumnii!)

[mrwwwhite]

Mi-e dor de o noua povestire si de noi fotografii! Ceva noutati? Am terminat si Adıl

festina stie el ce stie, avem de furca iar cu electronicele, victime sigure intr un astfel de voiaj si am mai avut si alte peripetii. ultimul efort de a ajunge cat de cat mai la zi cu ride reporturile (speram sa dea roade) ne a adus la decizia de a ne calca pe inima si achizitiona un smartphone dupa ani de boicot

 

Urata ca naiba Georgia . Ce e frumos acolo ? Mizerie si betzivi .

un comentariu de-a dreptul trist. deci, no comment.

 

Adil mi s-a parut foarte frumos, poate cel mai frumos scris.

 

(prietenii nostri, din cat am aflat de la un prieten comun, au in continuare surprize nebanuite. calatoria nu s-a terminat. doar rabdare sa avem si sa le tinem pumnii!)

 

mersi FL, noi tot zicem ca ultimele posturi sunt scrise pe genunchi in conditii improprii, dar poate pentru ca familia asta de kirghizi ne-a topit inimile, cumva sentimentele tot au iesit la iveala. ne bucuram, asta inseamna ca nimic nu e in zadar. hai sa mai intoarcem o fila, chiar daca unii au citit-o pe blog. tot in rezumat, pentru a nu tulbura politica de foto upload a siteului

Povestea celor trei orase - Khiva

Samarkand... Numele e de ajuns pentru a face imaginatia sa zburde. Orasul care a

supravietuit tragediilor si ambitiilor a doua imperii - cel al lui Tamerlan si cel

bolsevic, e chiar si azi considerat un pol al culturii musulmane. Odinioara insa

povestile despre aceste loc ii atribuiau un caracter nepamantean: Samarkand era o

Mecca a epocii, un loc in care se spunea ca domnea dreptatea si cumpatarea, unde

cele mai luminate minti si cei mai talentati artisti isi dadeau intalnire pentru a

gasi inspiratie si pentru a-si desavarsi operele.

Registon - ansamblul monumental care a facut ca in 2001 UNESCO sa adauge orasul in

World Heritage List domina panorama orasului. Am ajuns in apus, si lumina aurie face cupelele sa sclipeasca. Din pacate nu putem

sa ne plimbam pe lespezile acoperite cu mozaic, pentru ca un grup de dansatoare

repeta pentru un anume show. Maine la 12 se deschide, ne spune politaiul. Intreaga

piata e ocupata cu scena si gradene; fetele fac piruete stangace pe o muzica

pompoasa, care bubuie din difuzoare. Registon (care inseamna in persana "loc

acoperit de nisip") contine unele dintre cele mai celebrate monumente din Islam si

din perioada timurida - Ulugh Beg Madrasah (sec. XV), Tilya-Kori Madrasah (dublata

de o moschee) si Sher-Dor Madrasah (ultimele doua din sec. XVII). Nu putem face

nimic acum, decat sa inghitim in sec, si sa ne propunem sa revenim maine.

Crepusculul lungeste umbrele peste oras.

Trebuie sa cautam ceva de dormit. Dar nu mai avem chef de aruncat banii pe cazare,

suntem destul de curati si destul de odihniti si oricum e cam tarziu. Pieptanam

suburbiile: aglomerate, inundate, rurale. Nimic. Cand deja e prea intuneric ca sa

mai putem conduce, hotaram sa ne incercam norocul prin gospodariile cetatenilor. Ana

arunca o intrebare unei doamne care isi pliveste stratul de petunii din fata vilei.

Cartierul arata ca Pipera, iar doamna ramane - asa cum ar face oricine ca ea din

suburbia Bucurestiului - cu gura cascata. Dupa ce isi suna sotul, ne pofteste, inca

perplexa, sa parcam in curte. Din pacate noi nu vorbim destula rusa - nici ea nu e

prea fluenta - si conversatia lancezeste.

Pe masa isi fac aparitia o paine, ceai, bomboane si o tocana de legume. Baietii

familiei -Muzaffar (20) si Mashraf (14) ni se alatura. Mezinul e mai indraznet si

incaleca pe DRZ. Ai vrea si tu una? il zgandare mama. Trasaturile frumoase ale

femeii se deschid cand priveste catre strengar. Rano are 40 de ani si aproape nici

un rid in jurul ochilor. Pacat ca toata arcada de sus ii e imbracata intr-o proteza

aurie! Muncesti? o intrebam. Acum nu, de cand au venit copiii pe lume sunt casnica.

Si sotul? La munca. In usa vilei apare o adolescenta. Sfioasa, fata raspunde la

ordinele mamei, care o trimite dupa zahar si lingurite; executa tot ce i se

porunceste fara un cuvant. Nici macar nu se apropie de noi, totul este predat lui

Mashraf de pe treptele casei. Spre mieziul noptii ni se asterne pentru dormit: perne

si paturi pe terasa din spate, la aer. La fix. Poate imi mai trec si mie crampele.

Or fi de la apa... Dar cand dau cu ochii de buda ma iau si mai tare cu mainile de

burta. Desi suntem intr-o casa de oameni instariti, veceul e tot in fundul curtii.

Baia din casa contine doar dus, chiuveta si masina de spalat.

Dormim bine. In zori luam ceaiul si o gustare cu Rano. Ana se intinde la povesti,

asa cum numai ea poate, intr-un esperanto care ii permite sa descoase oamenii si sa

ii faca sa se scotoceasca dupa albume de familie doldora de amintiri. Multumim

gazdei, dar din pacate trebuie sa ne luam ramas bun. Samarkand ne asteapta!

Incepem pelerinajul turistic cu cimitirul: o alee de basm, unde comorile stau clai

peste gramada, ca si turistii. Si pe drept cuvant: masoleu dupa mausoleu, cupola

dupa cupola, ratacim ore in sir intre trecut si prezent.

In drum spre Registon trecem prin fata moscheii Bibi-Khanoum, o alta bijuterie a

arhitecturii timuride si inca una dintre cele mai mari din lume. In sfarsit portile Registonului sunt deschise: ce splendoare! Prezenta butaforiei

pentru spectacol si a unui numar impresionant de turisti ii mai stirbesc insa din

farmec. Nu platim bilet de intrare, dar zau ca avand in vedere scenografia de acum

nici nu ar fi meritat.

Samarkand e impanzit de monumente. Nu departe de Registon e chiar mausoleul

temutului Timur Lenk.

Si in fata mausoleului, chiar domnul Timur. Nu in persoana, ci in bronz. Bun si asta!

Ca de obicei, mai multe poze pe blog

[mrwwwhite]

<p>Salutare tuturor. Va propun sa cititi update-urile povestii pe blog. Sunt destule:</p>

<p> </p>

<p>Cum am ajuns intre prieteni in Tadjikistan si cum ne-am pregatit sa atacam Pamirul: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/dushambe-un-cuibusor-tadjik/">http://intotheworld.eu/2013/08/dushambe-un-cuibusor-tadjik/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Cum s-a decurcat Ana in primele zile de off-road pe bune, basca ploi, rauri, pietre si alte condimente pentru aventura: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/bucurii-colaterale/">http://intotheworld.eu/2013/08/bucurii-colaterale/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Cum nu am vizitat Afganistanul, dar l-am vazut de la o aruncatura de bat: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/afganistan-ia-premiul/">http://intotheworld.eu/2013/08/afganistan-ia-premiul/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Cum am intrat "in paine" pe Pamir: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/doppelgangers/">http://intotheworld.eu/2013/08/doppelgangers/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Si cum am intrat pe coridorul Wakhan, un drum care trebuie facut macar o data in viata: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/probe-pe-nisip/">http://intotheworld.eu/2013/08/probe-pe-nisip/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Alte fotografii de pe drum: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/pamir-reloaded-2/">http://intotheworld.eu/2013/10/pamir-reloaded-2/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Cum dupa ce am aflat pe propria piele ca in Pamir <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/fericirea-doare/">"fericirea doare"</a></strong> ….</p>

<p> </p>

<p>… ajungem la "<strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/la-dracu-n-praznic/">Dracu'n praznic</a></strong>" (un loc fermecator zicem noi): <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/la-dracu-n-praznic/">http://intotheworld.eu/2013/09/la-dracu-n-praznic/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>A urmat cea mai de suflet intalnire, cu o familie semi-nomada de kirghizi, undeva intre Tadjikistan si China: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/adil/">http://intotheworld.eu/2013/09/adil/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Dupa ce ne-am regasit niste proaspeti prieteni pe doua roti (acumulam karma pentru urmatoarea etapa din Into The World, daca totul va merge conform planului pe care l-am ticluit asta iarna), ne-am trezit cu promoroaca pe cort si nu am avut incotro si a trebuit sa dam pe gat un straniu rachiu din lapte de iapa, precum si lapte de iapa fermentat (care face "bine" la stomac): <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/rachiu-de-iapa-si-promoroaca/">http://intotheworld.eu/2013/10/rachiu-de-iapa-si-promoroaca/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Apoi, dupa cateva zile de riding de exceptie, descoperim, cu ajutoru gazdei noastre din Bishkek, un fabulos kebap de rata in capitala Kirghizstanului si ne rezolvam cateva probleme pe, incredibil, Facebook. Iata ca social media poate sa foloseasca totusi la ceva bun <img class="bbc_emoticon" src="/public/style_emoticons/default/smile.png" title=":)" /> <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/puterea-facebokului/">http://intotheworld.eu/2013/10/puterea-facebokului/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Inapoi in Kazakhstan si Rusia, suntem din ce in ce mai convinsi ca "<strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/rusul-frate-cu-romanul/">Rusul e frate cu Romanul</a></strong>"</p>

<p> </p>

<p>Iar in ultima postare pe blog notam primele impresii din Mongolia si primele intalniri cu mongolii. Peisajul e vast, curcubeul e cum la vazut in paginile din <a href="http://www.editura-art.ro/carte/vand-kilometri">Vand kilometri</a>, Ana tocmai si-a intrat in mana si spre norocul nostru (temporar) in loc de maruntaie de oaie fiarta suntem tratati cu branzeturi de casa si o doina la betie:<strong> <a href="http://intotheworld.eu/2013/11/proaspat-coborati-de-pe-cal/">http://intotheworld.eu/2013/11/proaspat-coborati-de-pe-cal/</a></strong></p>

<p> </p>

<p>Multumim ca ne urmariti. Pentru poze ultra recente puteti urmari postarile de pe <a href="https://www.facebook.com/www.intotheworld.eu">Facebook</a> si <a href="http://instagram.com/2intotheworld">Instagram</a>.</p>

<p> </p>

<p> </p>

<p> </p>

Editat Noiembrie 14, 2013 de mrwwwhite

[Rotila]

Bravo fetele, aveti grija.

[mrwwwhite]

Salutari catre Nigeria! Continuam istorisirile din Asia Centrala cu un calup de riding pe piste perfecte in Nord-Vestul si centrul Mongoliei. Data trecuta am ramas sub un curcubeu a la Mihai Barbu si la… tata vacii. Enjoy!

 

 

 

Piste perfecte

 

Noaptea trecuta vantul a suierat nestavilit. Nu e nici un arbore, nici un munte care sa intrerupa stepa. Au mugit vacile, au nechezat caii. A scancit un prunc in iurta in care o bunica are in grija nu doar vacanta de vara a unor copii, ci chiar amintirile cele mai frumoase care vor face candva sa se umezeasca ochii viitorilor adulti. Cand ne trezim, carnea ne e odihnita si sufletul pregatit pentru inca o zi in Mongolia.

 

La pranz suntem iarasi langa un ovoo, de data asta locul in care isi doarme somnul vesnic o faimoasa zeita mongola. Cat ne preparam masa – un amestec de graunte si conserve, ce alta – ne prind din urma doua randuri diferite de calatori. Vanchaa este profesor de engleza si are intalnire aici cu cel mai bun prieten pe care il revede dupa cinci ani. Guo Jianlong este scriitor si vine din Beijing, pe bicicleta.

 

 

Mongolii ne dau binete, apoi se duc o suta de metri mai la deal si Vanchaa incepe sa cante. Sunetul onduleaza pe doua tonuri, de parca am asculta nu unul, ci doi cantareti. Frumos cantec, despre ce a fost vorba, il intrebam pe Vanchaa cand se intoarce langa noi. Cantecul asta a fost de ramas bun, pentru ca prietenul meu pleaca din nou departe. Intr-adevar, tehnica mongola de a canta este mai mult decat entertainment. Leac magic, instrument shamanic sau simpla superstitie, cert e ca mongolii sunt in stare sa parcurga distante insemnate in cautarea locurilor cu rezonanta potrivita pentru cantec.

Scenariul fiecarei zile ramane imprevizibil. Cand planuim de pilda sa facem multi kilometri intr-o directie anume, orbecaim prin hatisul de poteci si nimerim langa un canal de irigatie deschis. Asa ca profitam de darul neasteptat si ne tratam cu un dus. Apa e minunata – ne umplem bidoanele ne spalam toate hainele. Cat ne luam masa de pranz vantul si soarele le-au uscat. Nu ne putem intinde insa la glume pentru ca o perdea de apa matura stepa inspre locul in care o ardem asa de bine. Avem impresia ca in Mongolia trebuie sa fim mereu pe faza, pregatiti sa ne folosim de un avantaj, dar si sa ne repliem in cazul in care vremea se suceste.

 

 

E clar ca desi cadrul natural pare monoton, nu ne plictisim defel. In fapt nici peisajul nu ramane acelasi, doar ca dureaza uneori multe sute de kilometri pentru ca stepa sa lase locul unui desert selenar. Lighioanele care il populeaza par cu adevarat de pe alta planeta. In canioanele de roca utilaje chinezesti sapa alte canioane: se lucreaza de zor la drum. La anul pe aici va trece o magistrala, de-a lungul terasamentului vor veni la adapat mai putine turme de camile bactriene si patroana minusculei ceainarii unde nu suntem lasati sa platim consumatia va trebui probabil sa mute pravalia sau sa scoata mai multi bani de la tescherea pentru modernizare.

 

Ziua 80 din etapa in Asia. Ana nu mai conduce demult ca la inceput. Este limpede ca s-a produs declicul, ca incepe sa prinda gustul gazului, al libertatii pe care doar motoarele ne-o pot garanta.

 

 

 

Am coborat din munti pe un podis arid, mancat de vant si ploi, dar la marginea caruia se intinde opulent un improbabil lac. Ne distram maxim pe pistele care brazdeaza limanul, pana ne hotaram sa punem punct zilei, cocotati pe un deal cu vedere la apus. Pacat ca lacul e jegos, tare bine ne-ar fi prins sa facem o baie!

 

 

 

Apus mongol clasic

 

 

Dimineata e deja atat de cald incat ceaiul mai ca se fierbe singur, fara foc.

 

 

 

Avem toata pustia numai pentru noi doi

 

 

Si o luam de la capat. Am vrea amandoi – stiu, desi nu ne oprim sa ne marturisim asta unul altuia – ca pistele astea sa nu se mai termine si sa ramanem in acest limbo, suspendati intre real si imaginat. Turmele de cai salbatici nu ne ajuta sa ne trezim din delir. Sunt si ei, tacuti si gratiosi, mai mult naluci decat carne.

 

 

Uneori numaram pana la 25 de kilometri in linie dreapta: pistele din Mongolia pot face urechile sa tiuie.

 

 

 

Piste perfecte

 

 

 

Gasim o coliba plasata convenabil langa un put de apa. Asa ca profitam si ne refacem rezerva. Dupa care ne intoarcem la “drum”.

Editat Decembrie 21, 2013 de mrwwwhite

[robertkiran]

Fara cuvinte. Bravo voua, aveti curaj si stiti sa va traiti viata. Felicitari si bafta multa in continuare.

[mrwwwhite]

La pranz foame ne prinde, ca un facut, iar langa un ovoo.

Ne intindem catrafusele: arzator, trei pumni de bulgur muiati in apa, doua conserve de sprot afumat, un morcov pretios taiat felii si o ceapa. In zare licaresc iurtele albe ale nomazilor si in cer lumina ia o culoare stranie. E clima necrutatoare de stepa. Dupa ce de dimineata pielea ne-a fost arsa de soare, apoi scorojita pana la rana de vant, acum o sa ne faca sa scrasnim de frig ploaia. Spre nord-est nori grosi ca fetrul din care sunt croite iurtele, iar sub ei o perdea alburie de apa atarna precum pletele ude ale unei fecioare mongole. Ploaia inainteaza spre noi cu repeziciune, intr-o clipa o sa inghita valea si o sa urce gorganul pe care ne-am cocotat. Rece, ne patrunde pana la os. Da cu grindina cat bobul de porumb. Nici gand sa ne refugiem in ovoo: e plin de excremente de pasare. Incropim in pripa un adapost din urma de cort intinsa intre cele doua mobre si incercam sa ne luam masa.

Odata ce muiem si ultimul biscuite in ceai, s-au dus si norii. Am scapat ieftin, ploaia si grindina mai mult ne-au deranjat decat udat. Dar valea arata dramatic, unde mai devreme era doar nisip, acum e brazdata de balti – rani cascate lung, lat si adanc in nisipul amestecat cu argila. Eu am cizme impermeabile, dar Ana se vede nevoita sa treaca cu picioarele ridicate pe rezervor. Pe fundul baltilor pamantul e atat de alunecos incat in scurt timp Ana renunta la giumbuslucuri. Cu cizmele pline de apa si in vantul de la 2000 de metri altitudine, sunt convins ca are picioarele sloi.

Ratacita in nimic, o iurta. Alaturi o mica magazie de lemn si o femeie imbracata in albastru, la picioarele careia zburda o fetita cu capul pe jumatate ras si un baietel de maxim doi anisori, in piela goala. E frig. E a treia oara pe ziua de azi cand incercam sa facem rost de apa, pentru ca puturile nu mai sunt de gasit de mult. Femeia se uita la sticla noastra goala si da din cap, apoi intra in iurta si revine cu o cheie. Magazia se dovedeste a fi un mic butic cu sucuri, biscuiti si apa imbuteliata, dar nu e ce cautam. Incercam sa o facem sa priceapa ca am vrea sa umplem sticla din bidonul ei care zace imens la intrarea in iurta. Degeaba. Lapte? intreaba Ana, caci in dreapta buticului se vede la scurs o putina pentru branza. Femeia se uita aiurita la rafturile cu dulciuri si da din cap. Ana arata spre vite, spre putina plina si repeta “lapte”. Nimic. In timp ce Ana se intoarce resemnata la motocicleta, femeia de colo: “lapte?” Da, lapte, ii zic, si mongola dispare din nou in casa, de unde revine cu o oala. Ii dam 1500 pe un litru, scump, dar merita.

Drumul e un sisific fluviu de noroi negru ca smoala, dar ploaia nu a fost numai blestem, ci si binecuvantare. Altfel portiunile nisipoase ar fi fost jale pentru Ana. Mestecand in mlastina, dam peste doi biciclisti, un cuplu de polonezi. Cat stam de vorba ne ia dardaitul – odata cu amiaza se lasa si mai frig. Nu e chiar ce as numi o tura de placere; e usor de ajuns aici, dar locul asta nu e pe gustul oricui. Dar Mongolia e pur si simplu magnetica. Ne invineteste buzele, ne arde ochii, ne face sa ne simtim vii. O iubim si o uram; sa fie asta oximoronul perfect? Cand drumul se faramiteaza intr-un strat adanc de nisip, sau cand dupa o mlastina trecuta se intinde urmatoarea, mai lata, mai neagra, tot ce conteaza este motivul pentru care am venit, si cum raspundem la ce gasim sub roti. Fara teama, fara ezitare. Pentru Ana e diferit, e greu. Metru cu metru isi asambleaza o tinuta de drum, o mentalitate de a rezista si a incerca chiar si cand esecul pare garantat. Sunt curios sa o vad la capatul acestei rute. Urmele fiecarei greseli si ale fiecarui succes nu mai pot fi negate.

Bineinteles ca mai sunt si exceptii…

Dam peste o scena care ne aminteste de Congo: un camion infipt in nisip, pasagerii si soferul dau la lopeti. In pragul hipotermiei, Ana ia o pauza de tufis. Se intoarce cu o expresie ratacita si imi povesteste cu si-a lasat fara sa-si dea seama manusile de piele intr-o tufa, apoi a continuat sa mearga si doar ca prin ceata si-a amintit sa se intoarca si sa le caute. Ne pierdem amandoi concentrarea si e limpede ca desi suntem la vreo 18 km de primul sat, e cazul sa punem capat zilei. Suntem epuizati si zgribuliti. Dar unde vremea este stridenta si brutala, culorile sunt subtile – un laviu de gri si oliv umple orizontul. Pare monoton, dar odata ce ochii ni s-au obisnuit incepem sa deslusim straturile de ceata care respira pe culme, umbrele reci ale pinilor care au aparut din nimic, lucirile metalice ale portiunilor de drum invadate de apa si pe care va trebui sa le ocolim intr-un balet prudent. Miroase a munte si dupa atata pustiu zarim din nou iurte licarind in departare. Dar masinile inglodate pe drum arata ca niste corabii pe o mare framantata de furtuna.

Ne cataram pe o culme abrupta, apoi pe alta. Locul e minunat: putem cuprinde cu ochii intreaga vale. Ana da fuga sa adune un brat de lemne si revine cu o floare de colt in dinti. Cu lemne ude si orbit de nori, imi ia o buna bucata de vreme sa pornesc focul, dar flacarile ne fac bine si putem incalzi laptele cumparat mai devreme cu o lingura de miere, alaturi de ultimul pachet de biscuiti. Chiar daca o sa ne doara burtile maine, acum e bine. Cu speranta ca maine va fi senin si cu toate hainele din bagaje pe noi, ne luam in brate si incercam sa ne incalzim suficient cat sa putem atipi. Din precautie am bagat rufele ude in cort.

Ne trezeste ploaia. La 7 e galagioasa, la 8 e o mocaneasca asezata. Valea e plina de ceata, pe drum, nimeni. Ne ciondanim daca sa ne mobilizam sau nu, eu votez pentru, Ana impotriva, dar dupa portia de ovaz cu lapte, o lingura de stafide cu molii si un colt e paine cu mucegai, e musai sa ne luam inima in dinti, hainele jilave in spinare, si sa strangem tabara.

[robertkiran]

Unde ati petrecut trecerea dintre ani?

[mrwwwhite]

Unde ati petrecut trecerea dintre ani?

In Cambogia La multi ani!

_________________________________

Flori de stepa

August in Mongolia. Stepa e in parg, miliarde de fire de iarba mijind taioase din pamantul de culoarea cafelei cu lapte. La cateva ceasuri de la rasarit, pe o colina cu umerii adunati la 45 de grade, un cort verde deschis scanceste sub toaca ploii.

De cateva zile cerul plange fara pauza, cenusiu ca un cadavru. In jurul cortului, din clisa de pamant se itesc tulpini delicate, care balanseaza bractee pufoase, albe, adunate in rozete cat un banut. Flori de colt. Prezenta lor discreta parca mai indulceste asprimea locului in care am innoptat. Ne zgribulim in cortul nostru verde deschis, in fata unei cani aburinde cu terci de ovaz. Nu avem nici un chef sa ne tragem pe noi echipamentul imbibat in capriciile vremii de peste saptamana. Inspectata printr-o deschizatura a fermoarului, valea arata jalnic. Pustie, inecata in ceata alburie, acoperita cu rauri de glod lipicios.

Dar noroiul si lacrimile, chiar daca nu sunt ale noastre, ci ale norilor, vin la pachet cu aventura. Trebuie sa ni se prelinga adanc pe sub echipament, pana in suflet. Carnea va suporta mai departe pedeapsa ploii, ca ochii sa merite rasplata florilor. Asa ca ne urnim afara din cort.

Dupa ce ne pliem in genti gopodaria si glisam pe versant inapoi in vale, o luam de la capat. Peste noapte, insiropat cu ploaie, drumul a devenit indescifrabil, iar deviatiile inutile. Dar din cand in cand intram cu rotile intr-o zona care pare sa fi fost, ca prin farmec, aproape crutata de ploi.

Inaintam lent, urmarind o directie cardinala mai curand decat o trasa coerenta. De departe siluetele noastre trebuie sa aduca nu a motociclisti, ci a cautatori de comori care sapa frenetic dupa pepite .

Nu mai suntem singuri. Masini de multe zeci de mii de dolari si pline ochi cu turisti imbracati in trening de gala framanta noroiul si improasca baltile. Saptamana asta intreaga Mongolie serbeaza Naadam-ul. In Ulaanbaatar stadionul geme de lume care urmareste intreceri ecvestre si demonstratii de tras cu arcul, evocand traditia nomada a natiunii. Iar cetatenii cu stare de la capitala s-au hazardat in provincie, cu clanul si gipanul din dotare. E frumos "la tara", ne spune un mongol mangaindu-si abdomenul imens, peste care si-a suflecat tricoul putind a votca. Practicat deloc exclusiv de barbati, consumul de tarie ramane sportul preferat al urmasilor lui Ginghis Han. Efectele sunt de la hilare, la tragice: condus haotic, obezitate, violenta domestica.

In "absenta" tatilor, sarcinile gopodariilor nomade apasa, distribuite inegal de la tanar la batran, pe umerii fragili ai fetelor si femeilor. Copiii mana si mulg vitele. Mamele covasesc laptele, strecoara kefirul, taie branza in forme si o aseaza la uscat in yurta. Bunicile, chiar de trag binisor la masea, au in grija procesarea laborioasa a carnii. Tot ele se ocupa cu distilarea alcoolului acela cu iz de lapte acru despre care am povestit deja in posturile anterioare. Mainile lor sunt aspre, batatorite de munca. Hainele lor sunt grele, captusite cu blana ca sa le apere trupul subtire de frig. Parul lor negru ca taciunele e infasurat in basmale care impestriteaza cu putina culoare monotonia stepei. Ele sunt florile Mongoliei. Si in Numrog, intr-o bodega jalnica, mai descoperim doua.

Imbracate in roz, fetitele se uita la desene animate in vreme ce tatal pazeste o cratita cu fidea instant si un raft cu bere si biscuiti. La intrebarea noastra ridica din umeri. Pe ecran, sub privirile amenintatoare ale lui Tom si ale unui al doilea motan, Jerry paseste inapoi in cutia de conserve din care a incercat sa evadeze, ba chiar isi ruleaza singur capacul de tabla pana la gat. Suntem nevoiti sa facem si noi la fel ca Jerry: ne intoarcem mofluzi (si flamazi) la motociclete. Mai facem o data cu mana copilelor care au imbobocit la fereastra, ne tragem manusile bocna si plecam mai departe.

In centrul localitatii oferta e neasteptata. In mijlocul saraciei generale troneaza Magazinul: termopane, casa de marcat, rafturi care gem de dulciuri scumpe. In afara de cateva cepe si o mana de cartofi care putrezesc in fundul incaperii, nici vorba de produse de baza ca orez, paine sau legume. Dar e firesc, orice gopodarie produce propriile lactate si de multe ori paine, magazinul e pentru rasfat, pentru o calatorie intr-o alta lume si intr-un alt destin.

Ana apare triumfatoare cu o sacosa cu sfecla murata din Polonia, pliculete de ceai din Sri Lanka si biscuiti din Rusia.

In timp ce trece strada o vad oprindu-se si inspectand amuzata ceva pe jumatate ingropat in drumul desfundat. Cadavrul unei papusi. Ana culege capul cu plete roz si il adauga in plicul de pe tankbag, la colectia ei de ciudatenii care mai contine printre altele samanta unei plante misterioase, o pana de uliu si o floare de colt. Amintiri din Mongolia. Un baietel ii observa gestul, si dupa cateva minute ii aduce un al doilea cap de papusa, de data asta blond, cules tot de pe jos. Cu talismanele astea trag nadejde ca zeii sa nu mai tune si fulgere peste noi.

Glodul se mai domoleste.

Pana cand trasele devin curate si nisipul mai tare. Iar cerul mai ca promite albastru.

Dupa amiaza ajungem in Tosutingel si la prima benzinarie "normala" de cand am parasit Olgii. Intram in oras prin dosul unor gospodarii, dar prin fata unui ansamblu de stupa deasupra caruia se lafaie clasicul curcubeu de stepa.

Orasul nu ne spune nimic. Drumul principal e asfaltat si de-a lungul lui sunt insirate cladiri de la urate la hidoase, toate supermarketuri.

In fata unui mastodont de beton observam imbulzeala si niste femei cu un soi de cobilite din aluminiu. Investigam. Marfa precupetelor nu ne poate lecui foamea: niste fructe de padure asemanatoare cu afinele si coarnele, teribil de acre; dar aici unde cresc atat de putine vegetale orice fruct e pretios, si chiar si aceste acrituri trebuie sa aduca un important aport de vitamine pentru la iarna. La parterul cladirii insa e o cantina non-stop. Un autocar de elevi din Ulaanbaatar a pus pe goana toate ospataritele, care lopateaza galusti de oaie si castroane de lapte hoardei guralive. Cu maxime insistente gasim suficienta fiertura de oaie pe fundul oalei, doua portii de orez si o lingura de varza rasa cu morocovi si maioneza cat sa ne saturam amandoi. Prima noastra cina intr-un "restaurant" mongol nu e gustoasa, dar e ieftina: sub 3 euro de persoana.

[Vizitator MosRahao]

Oaaau. Cambodgia...

 

Cat despre Mongolia, inca o data observ cat de frumos scrieti povestiti (si in imagini) despre oamenii locurilor.

 

Un an minunat sa aveti, dragilor Ana si Ionut!

Editat Ianuarie 11, 2014 de Festina Lente

[mrwwwhite]

Oaaau. Cambodgia...

 

Cat despre Mongolia, inca o data observ cat de frumos scrieti povestiti (si in imagini) despre oamenii locurilor.

 

Un an minunat sa aveti, dragilor Ana si Ionut!

Multumim Rares, iti uram si tie un an de exceptie, sanatate si drumuri aventuroase. Cu ajutorul inca catorva comentarii (si fara ajutorul regulilor rudimentare de pe acest forum care impiedica povestea sa curga fluid) poate ajungem si noi la zi cu tripul pe moto din Asia Centrala.

 

________________________________________________________________________________________________

 

Fata de pe Jupiter si baietii din tara houyhnhnmilor - Partea 1

Verile mongole sunt scurte si brutale, ca o etapa de Romaniacs. De cand am intrat, drumurile ne-au tot impins inainte, stepa si-a derulat monotonia inselatoare pana cand ne-am ratacit departe in vintrele acestei Mongolii fara capat si fara fund. Cand esti cu rotile si mintea adanc in glod, ne-am dat seama si eu si Ana, pierzi sirul zilelor. Asa cum atunci cand dormi noapte de noapte cu doar o foaie de musama intre tine si univers, granitele dintre ce e al tau, ce esti tu si substanta vie din care te-ai dezlipit la nastere, se estompeaza. Nu e intotdeauna comod: uneori ploaia rapaie, vantul huruie, frigul iti intra in oase sau arsita iti transforma cortul intr-o baie de aburi. Pragmatismul fara de care in viata de zi cu zi nu am putea supravietui, te face sa iei in considerare un abandon: la urma-urmei, ce om normal la cap pleaca de acasa ca sa doarma in ploaie? Dar procesul de resetare a destinului tau e un mecanism pervers, care te face sa stai, si sa induri. Tu, care ma citesti, care ai fost de atatea ori in pielea mea, sau tu care iti faci acum calculele si planurile, tu stii. Drumul intre tine de acum si cine vrei sa fii trece prin furcile caudine ale zilelor in care nu iti va fi bine, dar de care cumva iti vei aminti apoi ca de cele mai frumoase zile ale intregii aventuri. Asa si noi: mirosul de sosete ude, terciul fara gust de dimineata, extremitatile corpului reci si incretite ca dupa o baie prelungita sunt balansate de o campie parfumata cu cimbrisor salbatic care e numai a noastra, de morcovul crocant cu care vom premia la pranz, de usoara febra musculara care transmite un impuls electric de la brate in plex.

Sperantele nu ne sunt inselate: dupa un mic dejun frugal si o dimineata mohorata, urmeaza un picnic insorit si o oportunitate pentru a rezolva chestiunea sosetelor de sconcs intr-o nevinovata apa de munte. Pana la urmatoarea ploaie, desigur

De cate ori sunt pe drum ma preocupa printre altele o intrebare: de ce, atunci cand suntem fericiti, ne e greu sa fim constienti de asta? Poate pentru a proteja bietii nostri neuroni de o eventuala implozie, poate pentru a ne da mai tarziu, atunci cand ne rasfoim pozele si ne scriem jurnalele, dimensiunea schimbarii care a intervenit intre timp, si pentru a pune in coltul gurii un ranjet de satisfactie. Ne place sa ne chinuim, sa ne tavalim in noroi si sa luam contact cu peisajul din toate pozitiile, pentru ca nu poti sa faci dragoste cu motocicleta ta numai igienic, intre limitele dictate de trafic, reguli de circulatie si clima favorabila.

Desigur, fiecare cu vehiculul de "tortura" preferat. Chiar daca pare, acesta nu este un blog numai despre motociclete. De drumurile astea au nevoie si cei care aleg sa le framante tot pe doua roti, insa fara apanajul motorului. Cei pentru care combustibil inseamna mancare si pentru care timpul are alte coordonate. Oameni ca biciclista Helen Lloyd. Inca de pe cand ne pregateam sa plecam in Africa i-am urmarit blogul englezoaicei, interesati de episodul in care a vaslit pe Niger. Intre timp am absolvit toti trei testul african, ea a scris o carte despre Zapada din desert si am devenit colegi de clasa pe Jupiter. Dar cum nu eram la curent cu ultimele ei aventuri, nu ne asteptam sa dam nas in nas cu Helen taman in Mongolia!

Traseul african al acestei curajoase fete se suprapune destul de mult peste ruta noastra: acum cativa ani deja, Helen a traversat Africa pe ruta de vest pana in Cape Town, incluzand si o buna bucata de RD Congo. Ceea ce noua ne-a luat 9 luni, ea a facut in mai bine de 2 ani. De data asta Helen face drumul invers fata de noi. A inceput cu Trans-Siberianul, apoi a taiat in doua pitoreasca Tuva spre Mongolia, de unde se indreapta prin Altai inspre Pamir, pentru ca la iarna sa revina in Siberia la o incredibila tura la rece. Intalnirea e semnificativa. Cu atatea amintiri comune si multe de povestit, ne intindem la taclale cateva ore in care Ana uita sa-si mai dea jos casca iar Helen sa se dea jos de pe bicicleta. Fetele se incurajeaza reciproc: Ana ii impartaseste lui Helen planul etapei finale din Asia, in care vom schimba motoretele pe toagle, iar Helen ii marturiseste ca de mult o roade sa incerce si altceva in viitoarele ei proiecte. In acest scop si-a luat de curand permisul moto. Evident Ana insista ca englezoaica sa ii incerce DRZ-ul. Cartile de vizita si promisiunile ca vom tine legatura schimbate, trebuie totusi sa ne miscam din loc.

Urmeaza una dintre cele mai distractive etape din Mongolia, unde preferam sa ne dam fara halte pentru poze, cat mai tare si cat mai pe conturul unor minunate dealuri intesate de poteci de o palma, curbate pana la vertigo in pamantul batatorit. Doua ceasuri de distractie ca la carte ne aduc in apropiere de Jargaland, pe malul unei garle. Podul de lemn impasabil e o premonitie. Undeva in viitorul nu foarte indepartat ma asteapta zeci de alte poduri descarnate, fata de care acesta, oricat ar parea el de sketchy, e de toata jena.

Dincolo de cadavrul podului, un curcubeu ne amageste ca ploaia a trecut. Dar din directia din care am venit, nori vineti avanseaza cu repeziciune.

Cat ne jucam cu obiectivele foto, se pune de-o rapaiala strasnica. In cateva minute soarele se stinge in pacla si, desi e inca zi, se face aproape noapte. Drumul s-a muiat de tot. Cum stiu ca in apropriere ar trebui sa urmeze o trecere de rau, hotarasc ca cel mai prudent ar fi sa innoptam. Pe aici e drumul? intreb naluca care prin ploaie imi pare a fi silueta unei femei tinere trebaluind pe langa ger. Naluca face cativa pasi mai aproape si un zambet vesel lumineaza chipul lat, cu ochi decupati ingust si basma colorata peste parul negru ca smoala. O sirena ivita in calea marinarilor rataciti in furtuna, imi zic. Ii urmez semnul, dar abia depasesc mica grupare de iurte ca opresc din nou, si Ana stie de ce. Ai vazut iacii si kefirul pus la scurs, ii zic, nu-i asa ca e musai sa le cerem voie sa punem cortul? Femeia ne asteapta in batatura cu o invitatie nerostita pe buze. Intre timp i s-au alaturat cateva femei si adolescente care ne fac cu mana energic si bat din palme. Intindem repede cortul si mergem sa ne incalzim la soba. Odata in iurta basmelele cad, focul este intetit si se pune masa.

Abia acum observam ca femeia care ne-a iesit mai devreme in cale si care pare sa fie stapana casei e insarcinata. Ertin Jaaral e singura acasa cu cele doua fete, in timp ce sotul ii e plecat la pasune cu grosul turmelor.

Tavanul iurtei e decorat cu siraguri de telemea insirata la zvantat. Pe soba clocoteste un vas cu lapte gras de iac, din care Ertin face zilnic kefir, branza si unt.

Le gustam pe toate, intinse pe doua felii groase de paine de casa. Urmeaza un platou cu branza indulcita si la final lovitura de gratie: Ertin scoate un copan de iac maturat la vant, apoi arunca bucatile de carne macra pe foc, cu o mana de orez si o bucatica de grasime. Dupa ce o lasa sa sfaraie, gazda noastra stinge friptura cu apa, apoi o lasa sa scada pana devine un pilaf nemaipomenit. Intre timp de la picioarele noastre pana la usa s-a format un paraias de apa cu noroi.

[robertkiran]

Superb. Asteptam episodul urmator.

[MotoMax]

Fara cuvinte.

 

 

Efectiv ramai mut, felicitari ! Din toata inima !

 

Aveti grija de voi.

[Vizitator MosRahao]

Povestea este si mai frumoasa, intreaga, pe blogul oamenilor. Link pentru acest episod: http://intotheworld.eu/2014/01/fata-de-pe-jupiter-si-baietii-din-tara-houyhnhnmilor/

[d@nn]

Excelent scris, felicitari!

Imi pare rau ca in africa n-ati reusit sa intrati in Angola, din pacate sistemul lor tip sovietic de acordare a vizelor pretinde si invitatie printre celelalte milioane de acte.

[mrwwwhite]

Multumim, multumim. Ne-ar placea sa fie dialogul mai aprins, dar laudele ne magulesc desigur

---> d@nnLegat de Angola, la momentul respectiv era asa:

- viza turistica de 30 zile la care te referi nu se mai putea lua pe directia nord-sud din nici o tara de pe traseu; situatia fiind instituita temporar; asta a durat de prin aprilie 2011 pana prin iunie-iulie 2012 cand a aparut informatia ca ambasada Angolei din Ghana ar emite vize turistice si de tranzit. La scurt timp dupa asta au inceput sa curga reporturi care confirmau acest unic bastion al libertatii de acces si cea mai cool chestie a fost si mai e valabila ca in Accra viza se ia fara probleme, asa cum se intampla pe timpuri in Abuja. Inainte de tevatura asta Abuja era The Place 4 Angola visa: tranzit se emitea in doua zile lucratoare fara invitatie, dar dura 5 sau 7 zile (stim, inutil); turist 30 de zile in conditiile de care spui (invitatie, hartogarii, mizerii). Desi aparusera cateva agentii (doua in Angola si una in Namibia) care facilitau (in schimbul a 100 de dolari de persoana) aceasta invitatie. O alta solutie perena a fost consulatul angolez din Matadi care emitea viza de tranzit. In preajma craciunului 2011 acest consulat a fost inchis fara notificare, pe motive de "securitate" (in RDC se petreceau alegeri prezidentiale, 3000 de refugiati trecusera deja in Brazza); adevarul este ca au fost 3 factori: 1. instabilitatea politica a RDC si amenintarea unui potential conflict civil (tantar=armasar); 2. tensiuni politico economice intre Angola si RDC care dureza de o decada; 3. Craciunul. Diplomatii si-au luat astfel vacanta timpurie si prelungita, lansandu-ne pe noi, calatorii, mofluzi si fara viza in fata unei granite inchise. Stiind ca ptr Angola mai exista varianta de viza volanta (se emite in Luanda si se circula cu o copie a acestei vize care se va aplica la intrarea in capitala) am incercat sa obtinem cu mijlocirea ambasadorului roman din Angola acest act. Amabil dar lipsit de putere si neinformat, dl. ambasador nu ne-a putut ajuta. As mai povesti ceva ce nu am povestit la momentul respectiv pe blog si poate vom povesti in carte, daca viata si multele proiecte la care lucram ne vom ingadui sa mai scriem vreodata una - am trecut de fapt in Congo pe langa viza de Angola intr-un consulat micut, deschis de curand si cvasi-necunoscut, unde ni s-a propus viza de tranzit si unde am fost sfatuiti sa o luam totusi din Matadi. Informatia ca granitele RDC se vor bloca si ca misiuni diplomatice se vor inchide era confidentiala si nu a existat pe nici o agentie de stiri; practic am inaintat orbeste spre un punct mort. Spre satisfactia noastra, la cateva luni dupa ce am postat informatii detaliate despre micul consulat pe Horizons, am fost contactati de doua randuri de rideri care se folosisera de informatie pentru a lua cu succes tranzitul de Angola.

Intr-un final, oricat de mult am regreta ca nu am vazut Angola decat de peste granita (si daca ai citit "Angola it's not like they say" a lui metaljockey stii de ce regretam , simtim ca am fost privilegiati mai curand decat discriminati. In loc sa alergam printr-o tara vasta si atat de interesanta ca Angola, am avut oportunitatea sa aprofundam RD Congo, una dintre cele mai misterioase si mai prost intelese tari de pe planeta, o tara cat mai bine de doua treimi de Europa, care contine cele ai mari rezerve de metale rare din lume, sute de triburi, cea mai mare populatie de gorile de munte si un procent important din padurile fara de care nu am putea nici unul dintre noi respira. Traversarea RDC, pe langa ca este inca ceva inabordabil pentru majoritatea overlanderilor din regiune, ramane unul dintre episoadele 'transformatoare' din calatoria noastra. Recent am descoperit o noua legatura cu RDC, nu mai departe de Tadjikistan, gazda noastra din Dushanbe fiind o fosta lucratoare ONG chiar in zona pe langa care am trecut. Romania este inca legata de RDC, pe langa afaceristi dubiosi care sug la sanul bietei Congo, sunt romani care au lucrat sau inca mai lucreaza acolo, in zone foarte sensibile, si o fac tacit, fara ca prezenta lor sa ajunga in presa. Un an nou bun tuturor si hai sa continuam cu Mongolia, ca e mare si frumoasa!

-------------------------------------------------------

Fata de pe Jupiter si baietii din tara houyhnhnmilor - Partea 2

Indopati si uscati, dormim strasnic. Trezirea o dau iacii, cu unul mai indraznet molfaindu-ne o bucata de cort. Alungat, blanosul se refugiaza discret langa kefirul pus la scurs, si asteapta cuminte sa se calmeze situatia, ca sa se infrupte cu laptele colegilor de turma. Intre timp s-a intors acasa si sotul lui Ertin. Micul dejun devine o afacere de familie.

Ne desprindem cu greu, dupa inca o runda de pilaf si kefir. Ertin se serveste cu o portie de fiertura de iac, dar, oroare, toarna peste minunatul pilaf un polonic de lapte. Nu este prima data cand observam cat de iubit este laptele in Mongolia. In cartea ei "Hearing Birds Fly - A Nomadic Year in Mongolia", scriitoarea britanica Louisa Waugh povesteste mai bine despre acest obicei. Recomandam lectura asta oricui vrea sa intelaga mai bine felul de a fi al acestui popor, care se aseamana intrucatva cu tibetanii. Louisa explica cum, asa cum cere traditia transhumantei, mongolii, pastori din tata in fiu, isi vor sacrifica cea mai mare parte din vite la finalul verii. Carnea va fi preparata si conservata pentru consum, iar vitele mai de soi crutate pentru prasila si pentru care exista suficient fanet pentru a trece iarna, sunt duse la munte, in cabane de lemn, pana la primul dezghet. Prin urmare laptele - din care nomazii prepara unt, branza si alcool - nu este disponibil decat pe parcursul scurtei veri mongole, poate nici trei luni pe an. Anotimpul cald e anotimpul laptelui. Laptele inseamna belsug. Mongolii se rasfata cu lichidul hranitor, insa il dilueaza intotdeauna cu apa, din economie. Nu toata lumea se sinchiseste sa adauge la lapte si o spalatura de ceai, iar ceaiul negru, fara lapte, e privit ca pe un semn de saracie si lipsuri, care trebuie indurat pana la urmatorul sezon estival.

Iurta lui Ertin devine neincapatoare pentru vecini si prieteni sositi pentru un mic dejun in compania strainilor care in mod ciudat se codesc sa dea pe gat, asemeni mongolilor, castron dupa castron de lapte.

Asemenea, nu e prima data cand ne impresioneaza legatura profunda dintre animale si om in Mongolia. Or fi strazile capitalei doldora de gipane si s-or inalta zgarie norii mult deasupra modestelor ovoo, dar Mongolia profunda multi inca traiesc aproape de natura. Se simte in felul in care fetelei lui Ertin, Amar Tupsin (9) si Amar Jargal (18) isi teasala iacii. In cum un vecin, Altin-Olzii (9), ne prezinta calul lui, pe care il mangaie pe greaban si insista sa il incalec.

Copii de semi-nomazi mongoli, cu pielea bronzata de zilele însorite din stepa: Altin-Olzii, Altin-Ondrah (15) si Atumbaatar (14). Si eu, fata palida, calare pe houyhnhnm.

Altin-Olzii ne insoteste o bucata de drum, dupa care silueta lui cu mana ramasa sus, in semn de adio, dispare la orizont. Printre lacrimile care ne-au umezit ochii privim inainte. Sub un soare care face ca vijelia de ieri sa para doar un cosmar, stepa a prins viata. Cocori, unul, doi, apoi o intreaga familie, apoi un vultur plesuv de inaltimea unui copil de doi ani, si in sfarsit raul pe care il asteptam.

Il masor cu pasul, in cautarea trasei celei mai convenabile.

Cat impingem motoarele, pe malul celalalt s-a aciuat o asistenta eclectica: o turma de oi si un nene care descaleca si savureaza spectacolul. Dupa ce traversam apa, mitigam cum putem situatia. Dezechipata pentru a-si menaja cizmele, Ana isi recupereaza demnitatea pregatind o stacana de ceai si o gustare din branza lui Ertin. Toalele care s-au udat sunt insirate la soare. Nenea este invitat la masa, iar oile confuze manate, spre bucuria pastoritelor ivite ca din pamant, de cealalta parte a raului.

De abia ne punem in miscare si prindem ceva viteza, ca dam peste al doilea pod rupt.

De data asta trecem raul fara sa ne despuiem: Ana pe pod, eu prin apa.

[MotoMax]

Superb, va invidiez ...dar in sensul bun

 

Ca tot era vorba de dialog aprins....cum va descurcati cu consumabilele prin colturile alea de lume ?

Ulei...filtre, placute...etc

[bob66]

Ride on !

 

Bob