mrwwwhite

Cheers @b374 Ne continuam urcusul cu forte proaspete. Incepem sa suspectam ca va fi din nou dificil sa gasim un loc de campat. Tot ce e relativ plat a fost deja cultivat. Dar sunt numai 59km pana in Dan Ba (1893m altitudine). Pe la jumatea rutei ne intersectam cu varianta spre Ya’an; ni s-a spus ca e un traseu fain de inchis bucla inapoi in Chengdu si ca ar fi asfaltat aproape integral, exceptand portiunea cea mai inalta. Dan Ba se afla pe o terasa cu vedere la raul Da Du. Ajungem pe la pranz, pe o vreme inselator de frumoasa. Degetele sunt bocna de frig. Avem niste coordonate GPS pentru un hostel si navigam pana la locul cu pricina. Dau peste o receptie intunecoasa si o fata care imi asculta pantomima si se hlizeste la ce magzalesc pe un petec de hartie, dupa care ma pune sa pipai un tub de pasta de dinti! N-am nici cea mai mica idee ce ar putea insemna asta si parasesc locul prapadindu-ma de ras. Tanticilor de pe strada ma adresez direct in romgleza. Remarca te rog cat de abrupta e strada Mai dau chix de doua ori. Cred ca unii receptionisti nu au aflat ca turistilor straini nu le mai este interzista cazarea in Tibetul de Est. Inainte existau numai anumite stabilimente “oficiale”. Ne sar in ajutor oamenii dintr-un birt unde luam masa si pana la urma nimerim intr-un hostel. Restul zilei batem orasul la picior. Zona asta care tine de Prefectura Tibetana Autonoma Garze este supranumita “Valea cosanzenelor”. Pentru ca populatia majoritara este din etnia Qiang, care se remarca prin pielea mai deschisa la culoare si trasaturi delicate Frumusetile locale poarta parul impletit intr-o coada fixata pe crestet. Cine nu are parul asa de bogat foloseste o mesa. Bijuteriile handmade si baticurile din catifea sunt un must. Mie imi plac foarte mult accentele din lana vopsita fucsia.

La podul Menggu dam peste o stupa ridicata chiar la rascruce de drumuri. O stupa tibetana (care se mai numeste si Chörten) adaposteste relicve religioase. In zona Kham osuarul e pe plan circular, dar am inteles ca in India, Nepal si Pakistan o astfel de constructie e musai rectangulara. Vechiul pod de lanturi nu mai e demult in uz, dar ca orice trecatoare este ornat cu steaguri budiste inscripţionate cu rugaciuni. La podul nou de beton, steagurile sunt fixate cu pietre. Nu am cercetat in mod deosebit unde poti sa faci pe turistul in Tibetul de Est. Asa avem ocazia sa fim surprinsi mai des. Cand zarim peste garla turnul din Wori am bifat circa 35 km de drum din Siguniangshan. Hai sa aruncam un ochi mai de aproape. Un panou precizeaza ca localitatea a fost restaurata dupa cutremur. Lucrarile de consolidare nu i-au stirbit farmecul si descoperim cate ceba interesant in fiecare ungher. Din capul satului se vad terenurile agricole, asternute la buza apei. Odata cu noi au sosit si niste turisti taiwanezi cu autocarul. Sunt toti volubili si cu zambetul la ei si ne fac sa promitem ca o sa le vizitam tara cat mai curand. La pranz intram intr-un satuc si parcam de indata ce simtim miros de mancare. Nu stiu cum se face ca desi suntem departe de paradisul foodie din Si Chuan, ne trezim cu ceva nemaipomenit de bun pe masa. Nenea si tanti care tin bucataria ne servesc cate un blid din cele doua feluri care clocotesc pe plita. Adica o umila supa cu taitei si galuste cu carne. Ambele de te lingi pe degete. Dupa ce a urmarit baza canionului, drumul se incovoaie spre culme si ne scoate in oraselul Xiaojin. Cat ne indeletnicim cu procuratul unei gazde, incepe sa ploua. Vocabularul meu numara zece cuvinte schimonosite in mandarina. Gasesc o camera intr-un apartament care nu se incuie si un pat intr-un bordel. In fine, observ cu coada ochiului o femeie care zoreste intr-un gang deasupra caruia scrie “hotel”. Izbutesc sa ii explic ca suntem doi si ca ne trebuie un adapost pentru o noapte si femeia se invoieste sa ne inchirieze receptia. E de etnie Han, asa ca termosul cu apa fierbinte e de la sine inteles. Ma distreaza ca in Beijing Killva ne intreba de ce noi europenii bem apa rece la masa. Intre timp m-am obisnuit atat de tare sa beau apa calda ca e musai sa imi cumpar un recipient numai peste asta. Cum se opreste ploaia, iesim la o plimbare prin oras. Vizavi de gangul nostru e o fabricuta de familie, unde se fac tot felul de fainoase. O brutarie e ultimul lucru pe care te-ai astepta sa-l gasesti in Tibet Kham! Biscuitii cu unt, fursecurile cu seminte si batoanele de orez sau mei expandat sunt “de casa” si proaspete. De a doua zi ne facem un ritual din ceaiul de la jumatatea diminetii, langa care savuram bunatati cumparate in brutarie. Pe tot Drumul Matasii am fugit de calorii; bicicleta insa cere regulat cate o portie serioasa de carbohidrati. 11

man, multumim ca pui la corazon, asa si trebuie; lumea e mare numai daca nu te duci sa vezi cat e de mica; drum buna sa fie! o idee strasnica, o sa facem o harta cu localizarea punctelor de reper, aia pe google maps e pe blog, dadac dai scrol la orice post bine gandit! So, daca tot va place, sa amai punem o bucata de poveste: Primele zile in Tibet Kham Ziua incepe lejer, caci stim ca pe cei 56km pana in Xiaojin urmeaza o serie de coborari cu putine sectiuni de urcat. Suntem deja in regiunea Tibet Kham, careia i se mai zice si Tibetul de Est. Se stie cat de complicat e sa eviti birocratia costisitoare si sa faci rost de capul tau de o viza pentru Regiunea Autonoma Tibet. Asa ca am decis sa venim aici. Cultura Kham este inrudita, dar nu chiar geamana celei din tinutul cu Lhasa drept capitala. Pentru noi e o parte a Chinei complet noua. Tibetanilor le place sa se instaleze in vai adanci sau pe pasuni si in pasuri alpine aflate la mare altitudine. Sunt locuri numai bune de vizitat toamna. Cum iesim din Rilong, incep sa apara tipicele cabane din piatra (diaofang) ale tibetanilor. Casele astea sunt construite din piatra si lemn, sau din pamant batatorit. Zidurile groase pot atinge un metru la baza si sunt inclinate spre interior pentru a da iluzia de inaltime. Rezulta veritabile fortarete, pe care nici vantul, frigul sau hotii nu le pot patrunde. Golurile in cladire (usi si ferestre) impiedica accesul spiritelor rele cu ajutorul traforurilor colorate. La interior parterul este destinat vitelor, iar etajul familiei. Arhitectura din Tibetul de Est ca si din RAT este puternic influentata de traditiile chineza si indiana, adaptate la climatul dur de pe podisul himalaian. Simplitatea locuintelor ne aminteste de Mongolia rurala. Si similar cu mongolii, tibetanilor, nevoiti sa se limiteze la resurse modeste, le place sa-si infrumuseteze caminul cu simboluri budiste aducatoare de noroc. Unul dintre cele mai prezente este Nodul Infinit zis si Magic. E intotdeauna desenat ca o linie continua, pliata de mai multe ori, care sugereaza ceva fara sfarsit si fara inceput. Ca simbol religios reprezinta intelepciunea eterna si compasiunea lui Buddha. Daca apare pe obiecte mudane ca de pilda un cadou, inseamna dragoste si conexiune, adica o invitatie sa incepi sau sa aprofundezi relatia personala cu cel care a oferit darul. S-a vazut ca si-a facut aparitia si un simbol prezent de peste trei milenii in multe culturi, insa discreditat de nazisti. In Tibet zvastica inseamna viata, soare, putere si noroc. Cuvantul vine din sanscrita – “su” inseamna “bine,” “asti” inseamna “a fi” si “ka” este un sufix.Himalaya si platoul tibetan au fost un fund de ocean si cochiliile de scoica fosile au devenit un simbol al autoritatii si suveranitatii. Vechi scrieri indiene si tibetane confera puteri magice acestor cochilii, despre care se spune ca ar tine la distanta orice nenorocire, spirit malefic sau creatura periculoasa. Iar daca sensul de crestere al cochiliei este spre dreapta, tibetanii cred ca va fi o amuleta invincibila in lupta. Sensul orar este in fond cel al intregului univers; insusi Buddha e desenat in temple cu firele de par de pe cap dispuse intr-un vartej spre dreapta Himalaya si platoul tibetan au fost un fund de ocean si cochiliile de scoica fosile au devenit un simbol al autoritatii si suveranitatii. Vechi scrieri indiene si tibetane confera puteri magice acestor cochilii, despre care se spune ca ar tine la distanta orice nenorocire, spirit malefic sau creatura periculoasa. Iar daca sensul de crestere al cochiliei este spre dreapta, tibetanii cred ca va fi o amuleta invincibila in lupta. Sensul orar este in fond cel al intregului univers; insusi Buddha e desenat in temple cu firele de par de pe cap dispuse intr-un vartej spre dreapta Dupa 7km ajungem la intrarea in Parcul National unde se afla Muntele Siguniangshan, atractia turistica numarul unu din imprejurimile Rilongului. Locuri de felul asta au fost rebranduite de guvern ca obiective “AAAAA” (sau in fine, un numar oarecare de “A”-uri, cu cat mai multe, cu atat mai bine). Amuzant e ca vizitatorii sunt in majoritate chinezi. Suntem singurii laowai (straini) de pe-aici si din pacate aflam ca in parc nu se poate intra cu bicicleta. Am coborat deja la 3000 de metri. Indicatorul e un reminder trist al faptului ca inainte de cutremul 5.12 in Wolong functionau o rezervatie naturala si un centru stiintific dedicat ursilor panda. Facilitatile au fost distruse de seism si animalele au trebuit mutate. Mergem pe cursul raului Dawei. Aerul diminetii e placut si cum ne-am alimentat bine cu lapte si cafeina, avansam frumusel. Spre norocul nostru, conditiile de drum sunt cum nu se poate mai bune, dupa cum ar putea sa confirme si singurul nostru companion, stimabilul iac. Din cand in cand avem ocazia sa punem foaia mare si sa urcam un deal in varful caruia gasim un catun. Taranii sunt preocupati sa incarce fructe in carute si camioane. Valea asta este faimoasa pentru mere. As zice ca ar merita sa se mandreasca si cu oamenii sai. Imediat cum imi fac aparitia in varful dealului, cu fata rosie de efort si pufaind ca o locomotiva, satenii insista sa iau un loc langa ei pe bancuta si sa ma ospatez cu un mar. E delicios si crocant, ceea ce ma face sa ma intreb de ce or fi fost asa de fade merele din supermaketurile din Ulaanbaatar, chiar si cele aberant de scumpe.

omule, multumim frumos pentru aprecieri, dar sa stii nu e asa usor sa ajungi pe un post de media serios si asta nu e rau; sanatate si tie si mersi ca ai comentat ca sa mai putem da o pagina din jurnal. lectura si inspiatie placuta! La pranz ne luam gustarea pe o platforma pietruita, langa acest panou. Daca asta ar trebui sa fie piramida nutritiei corecte, sa ne fereasca sfantul! Cum ne rontaim noi cuminti biscuitii, observam un monument in plan secund. Am patit ceva asemanator acum niste ani in turul insulei Sri Lanka, cand am nimerit intr-o zona afectata de tsunami. Aici drama se datoreaza tot unui cutremur, cel din 12 Mai 2008, caruia chinezii ii spun “5.12”. Suntem la abia 80 de kilometri nord-vest de Chengdu, dar seismul de grad 8.0 s-a simtit atunci pana la 1500 km nord-est, in Beijing si Shanghai. Zgarie-norii metropolelor doar s-au clatinat; cladirile paupere din Wenchuan s-au lichefiat pur si simplu. Cifrele oficiale spun ca au murit 69197 de oameni; alte zeci de mii sunt dati disparuti si peste 5 milioane au ramas fara adapost. Si problemele nu s-au incheiat pe 12 mai. Replicile cutremurului, unele cu magnitudinea peste 6, au continuat sa scuture Districtul Wenchuan luni de zile la rand. Nu prea ne arde de explorare pe aici. Valea e incremenita. Nu stiu la ce sa ma astept. Ne ia cativa kilometri sa intram intr-un peisaj de cosmar. La cinci ani dupa seism nu s-a intrat deloc in normal. Asfaltul s-a terminat; rulam pe un mix de bolovani taiosi, pietris si mal. Chiar daca anvelopele Schwalbe nu ar fi infundate, aderenta e mizerabila. Drumul, asa sfaramicios cum e, a fost framantat de cutremur intr-o succesiune de cocoase. De parca pamantul s-ar fi canibalizat singur. Cum sa spun mai bine? Senzatia e ca rulam pe cicatricile unui trup ranit. Ne bucuram de fiecare portiune plata, care pare asternuta cu pietris, dar se simte sub roti ca sapunul ud. La stanga si la dreapta muntii imi dau claustrofobie. Intre culmi zac sedimente masive aduse de alunecarile de teren. Totul e cenusiu. Dar nu suntem singuri in locul asta al nimanui. Teoretic, se lucreaza la sistematizarea drumului. Unele utilaje sunt parcate in cate un morman de deseuri; pe alte sectiuni se sapa si se cilindreaza. Ceea ce rezulta nu e facut pentru MTB-uri si picioare de om, e pentru senile. Pedalam si blestemam, impingem si ne muscam buzele de ciuda. Uite cum arata singurele cladiri intregi pe care le-am intalnit. Cand credeam ca nu poate fi mai sisific, incepe sa ploua. Apoi norii incep sa improaste cu ace de gheata. Am incurcat-o. Punem pe noi cele mai calduroase haine si pelerina de ploaie. Mai rezistam vreun kilometru si ceva. In fine ne dam seama ca daca nu vrem sa innoptam pe o movila de pamant, va trebui sa facem autostopul. Ne postam la intrarea in tunelul Huayanzi. Este singurul reper intr-o zi in care toate satele care ne apar pe harta au fost imposibil de depistat. Nici macar nu avem pe cine sa intrebam daca au fost maturate de cutremur, sau ce s-a intamplat? Oprim un pickup unde nu e loc pentru noi. 30 de minute mai incolo se apropie o dubita. Soferul e prietenos, desi nu vorbeste pic de engleza. Se invoieste sa ne duca dincolo de pasul Balangshan, care e la peste 4500m si poate ca si mai departe, in satul Rilong, adica la 3160m altitudine. Cel putin noi cu ideea asta ne-am suit in masina. Cum trantim portierele, incepe sa ninga cu fulgi mari si grosi. Tunelul e lung, inundat si partial blocat cu balast. Pe bezna ar fi fost infiorator sa-l traversam. Pe partea cealalta drumul urca si urca. La un moment dat regasim asfaltul, ca prin farmec, Privelistea din pas trebuie sa fie fabuloasa pe vreme buna. Pe la jumatea drumului soferul nostru trage la o bojdeuca unde un nene fierbe ceai pe carbunii intinsi direct pe jos. E atat de mult fum inauntru ca abia putem respira, daramite sa ne vedem intre noi. Dar ciudatul locatar ne da cate o cutie cu supa instant si apa fierbinte. Si ne mai revenim. Pe la miezul noptii ajungem in Rilong. Suntem debarcati in fata unui soi de hotel. Portarul imi cheama un responsabil care imi propune un pret demn de statiunile din Alpi. Ii multumesc si ii intorc spatele, caci il aud pe Ionut ratoindu-se la sofer. Pe “prietenos” l-a trasnit lacomia; acum vrea 400 de kwai (adica 50 de euro) pentru ca ne-a carat aici. Situatia e albastra. Reusim sa-l facem sa accepte bancnota de 100. Dar ne despartim dusmani. Dupa un timp gasim si o usa la care sa batem si sa intrebam de o cazare, ceva. Ni se ofera un pat ok la un pret decent. A durat ceva sa facem acesti doar 220km din Chengdu si pare ca intre timp ne-a prins si iarna din urma. Spre surpriza noastra, ne trezim pe un soare nebun. Cerul e limpede si albastru. Muntii, amenintatori ieri, sunt acoperiti de paduri dese intr-o explozie de culori. E rost de o plimbare prin localitate. Rilong e o asezare Tibetana si baza pentru cei care vor sa viziteze muntele Siguniang, un varf de 6250m din masivul celor Patru Surori. Pe creasta zapada nu se topeste niciodata. Cum ruta mai scurta din Chegdu – pe care am venit noi – e inca impracticabila, si turistii s-au mai rarit, ca trebuie sa faca un ocol consistent. Pe strada principala sunt cateva buticuri cu prostioare, aprozare si mici restaurante. Unul ii apartine chiar gazdei noastre, care si-a tranformat casa batraneasca in pensiune. Carnea de iac e de baza pe aici. Bucati deshidratate si tavalite prin piper atarna chiar si la intrarea in magazine. Ce e proaspat se perpeleste la foc si se foloseste cu parcimonie, pentru a da gust multor alte feluri. Pranzul nostru e simplu si delicios: ciuperci salbatice sotate in grasime de iac, niste verzaturi care seamana la gust cu spanacul, plutind intr-o supa cu bucati mari de tofu si nelipsitul orez pe care troneaza pretioase bucatele de carne macra. Gazda e o dulceata de fata. Ne lasa sa ne spalam cu furtunul bicicletele pline de jeg si sa il giugiulim pe micutul ei, pe care il cheama Rinchen (adica cel preaiubit). Sa fim cu totii shuang! Cu ocazia asta hotaram sa mai stam aici inca o zi. Urmatorul mic dejun e Tibetan: lapte de iac cu o dodoloata de unt inauntru si o idee de ceai. Langa alune prajite si paine tibetana umpluta cu carne tocata si untura. Ceea ce ne aminteste de “deliciile” din Mongolia. Cat ne facem plimbarea, auzim ca maine vremea s-ar strica din nou. Cica ar fi un microbuz pana in urmatorul orasel, zic oamenii, dar vrem sa pedalam. Asa ca ii lasam lui Rinchen jucaria pe care ne-au daruit-o fetele in Beijing (scuze draga Killva, nu puteam sa-l lasam sa planga!) si parasim simpaticul Rilong.

I guess we have to agree to disagree. Oameni mai faini ca in Pamir nu gasesti cu usurinta. Daca vrei pristine wilderness Mongolia si Siberia sunt pe-acolo. Sau ce zici de Africa de Sud? Aia cu Fedchenko e de facut. Noi inca ne mai muscam buzele ca nu ne-am dus macar pe Bartang. Dar stii cums e zice, pentru asta exista o a doua oara,,, Scorpionii sunt de facut senzatie. Mancarea buna e la cateva statii de metrou mai incolo, sau ca sa ne raportam la Bucuresti, undeva pe la Ploiesti, hahahaha. Bine spus. E valabil cel putin in Pamir si in Mongolia. E clar ca e greu sa opresti cand esti pe motor, dar cand esti pe culme la o zi de orice suflet si ninge si vezi un cort si doua motoare parcate, cum dom'le sa nu opresti. Biciclistii, pe drumurile alea grele, erau ok sa se opreasca si la jumatatea dealului. Noi am stat cate o jumatate de zi cu grupuri diferite, si daca ati citit jurnalul ati vazut ca de un grup anume ne am legat foarte tare. Am ajuns sa campam impreuna, sa ne dam intalnire de la o tara la alta si pot sa spun ca la un an de cand ne am cunoscut vorbim destul de frecvent si nu prostioare de facebook. Bun, inapoi la poveste. Ana, ia microfonul. Unul dintre cele mai pitoresti hutonguri din Beijing se afla chiar in axul Orasului Interzis si al parcului Jin Shan, care se citeste prin ceata din fundal. Cartierul contine rusticele turnuri de observatie din perioada Ming. Chinezii au un stil poetic de a descrie lucrurile. Prietenul nostru Bridge spune ca turnurile sunt ca doi indragostiti care se privesc in ochi. Clopotul de fonta din primul turn are o legenda interesanta care ar putea avea ceva legatura cu viziunea lui Bridge. Se spune ca pentru a-l turna, o printesa si-a sacrificat viata, asa cum Ana a fost zidita de Manole in Cozia. Cica in trecut se auzea de la 5 kilometri distanta si suna stingerea pe strazile Orasului Interzis. Vizavi e turnul din care se batea toba cu ocazia anumitor ceremonii sau in vreme de razboi. Din ora in ora se tine o scurta demonstratie, care nu e destul de kitch pentru a o evita. Daca zborul pana in China ne-a pus nervii la incercare, Sarbatoarea Nationala pluseaza cu noi momente de tensiune. Cei 440000 de metri patrati ai pietei Tienanmen Square par dintr-o data neindestulatori. Pe intai octombrie la cinci dimineata trebuie sa cuprinda milionul de oameni care se aduna sa asiste la ceremonia inaltarii drapelului. Multimile izvorasc din toate strazile si gurile de metro, exuberanti ca niste artificii umede. Securitatea e cu ochii pe ei – unii dintre cetatenii din public sunt agenti sub acoperire, iar soldatii care executa parada isi ascund cu greu anxietatea. Azi nu se pune problema sa luam metroul spre casa – jur ca am vazut in cateva ore mai multi oameni decat de cand m-am nascut. Pentru a doua oara incalcam sfatul prietenilor si ne aventuram intr-o plimbare pe perimetrul Orasului Interzis. Cele mai bune pozitii au fost de mult ocupate de armate de fotografi amatori si profesionisti. Noi nu avem atata rabdare si traversam spre nord, in parcul Jing Shan. Si aici e plin de fotografi. Cine nu pozeaza peisajul, isi face selfiuri in costumele minoritatilor nationale. Pagoda din varful dealului ofera cea mai frumoasa perspectiva asupra Beijingului. In ax e Orasul Interzis. In plan secund in laterale sunt siluetele galagioase ale turnurilor de birouri – simbolurile capitalismului incadrand centrul unuia dintre ultimele state comuniste din lume. Apusul e minunat si foarte “secolul cincisprezece”. Lumina de ambra ricoseaza in orasul plin de secrete, apoi se disipa pe fetele audientei care ramane cu privirea suspendata la orizont. Pentru cine are urechi de auzit, soarele spune o poveste de dragoste. China e plina de contradictii, multe mai usor de observat in timpul celor doua mari sarbatori anuale. Sa ne uitam de pilda la calatorii din metrou. Majoritatea sunt provinciali care au strans banut cu banut ca sa poata calatori in capitala. Altii sunt paria de la oras, anonimii care traiesc semi-ilegal la periferie, pana cand li se vor termina banii sau norocul sau cand vor fi luati pe sus de buldozere. Altii stau in mastodontii cenusii de la marginea metropolelor. Ei sunt de regula emigranti din provincii – vechea Hubei, paupera Anhui, subtropicala Sichuan. Fara studii sau abilitati usor de valorificat, sunt condamnati sa nu obtina niciodata hukou, adica statutul de rezident, ceea ce inchide cercul vicios. Manierele sunt deci ultimul lucru care ii preocupa pe acesti oameni sarmani. Se impinge, se vorbeste cu voce tare, se scuipa si se dau coate viguroase in coaste; ocazional are loc o implozie a multimii si trupurile se prabusesc unele peste altele ca niste piese de domino in hohote tunatoare de ras. Ceea ce pentru vestici pare impolitete, e rezultatul izolarii de alte culturi si de eticheta internationala. Oamenii astia au crescut luptandu-se la cozile pentru ratiile cu mancare care nu permiteau luxul bunelor maniere sau al spatiului personal. Simtim nevoia de o gura de aer proaspat. Chiar daca stim ca a fost cosmetizat si alterat pentru a fi mai pe placul turistilor, e vremea pentru Marele Zid. Pentru ca nu avem inca propriul mijloc de transport, ne prezentam la uriasa autogara de la statia de metrou Dongzhimen, unde ne suim intr-un autocar cu directia Mutianyu. La sosire avem norocul sa navigam rapid prin turma de ghizi si negustori de suveniruri, care sunt preocupati sa hartuiasca turistii chinezi. Structura de piatra si lut ars e impresionanta. Unele sectiuni sunt din secolul opt inainte de era noastra! Din ctitoria imparatului Qin Shi Huang, parintele natiunii, au ramas putin pietre in picioare; restul zidului e din perioada dinastiei Ming. Sunt multe turnuri de observatie, iar intre ele sunt sectiuni abrupte, scari inalte si portiuni care urmeaza profilul muntelui, ceea ce a atras porecla de “dragon al pamantului”. Cealalta porecla – “granita insangerata” – era la fel de justificata, pentru ca Zidul a cerut multe sacrificii, atat pentru a fi inaltat cat si pentru a-si indeplini rostul. Marele Zid Chinezesc a fost creat pentru a controla invaziunile nomazilor si sistemul de taxe de la capatul Drumului Matasii. Astazi birocratia e zidul invizibil care impiedica calatorii sa treaca din Mongolia in China. » Post actualizat in 06 Dec 2014 06:42 Imediat cum gasim bilete, ne suim intr-un tren spre sud, unde am dibuit niste contacte bune pentru biciclete second-hand. Cu ocazia asta avem o recomandare pentru masochisti: Trans-Siberianul e minciuna. Daca te dai erou, lupta-te pentru bilete intr-un tren de noapte in China, cu locuri pe scaun (sau in picioare!), in Saptamana de Aur. Killva ne conduce la gara cu un aer care nu stiu daca este ingrijorat sau compatimitor. Inainte sa imbratisam de final aceasta minune de fata, o rog sa imi scrie in caiet traducerea in Mandarina a unui mic text de introducere cu care intentionam sa ne negociem accesul in intimitatea caselor taranesti. Nici macar nu ne imaginam ce rezultate hilare o sa aiba acest gest! Trenul care ne duce in Xi’an incheie cumva simbolic calatoria pe care am inceput-o in mai, cand ne gandeam sa facem cat mai mult din Drumul Matasii pe roti: -Pentru ca Drumul asta transformat istoria Asiei centrale, conectand Estul indepartat cu Timbuktu – acum avem amandoi harta asta tatuata in bataturile din palmele cu care am strans de ghidon. - Pentru ca marfurile si obiceiurile continua sa circule pe urmele caravanelor, dar cu motorete cu atas, autobuze rapciugoase, magarusi si aici cu trenuri ultra-moderne de mare viteza. - Pentru ca dupa ce am savurat potecile alpine, vaile fertile si pasurile cu zapezi vesnice, dupa ce am dormit in castele abandonate desertului, in orase cu caravanseraiuri glorioase si in cele mai modeste iurte de nomazi, in ambitioasa China e logic sa facem economie la odihna si sa ciulim urechile la povestile poporului din tren. Si chiar daca trenul pare desprins din Star Trek 2077, metodele de transport si jovialitatea drumetilor este la la fel ca in 1477. Daca pe strazile capitalei chinezii erau teribil de timizi, inghesuiala le dezleaga limbile: ne pun in poale copiii, ne cotrobaie prin jurnal, ne pipaie mie coditele si lui Ionut parul valvoi si barba de nomad si nu contenesc sa ne indoape cu tot soiul de chestii. Fiecare mica interactiune reverbereaza pana in fundul vagonului care duduie de hohote si barfe, asa ca pe la ora cand isi face aparitia si controloarea de tren, am devenit niste mici celebritati. Xi’an este unul dintre cele mai vechi si cele mai frumoase orase ale Chinei, dar noi am venit pentru doua motive mari si late: potol si Armata de Teracota. Penibilul parcului de shopping pe care grandomania ministerului de turism l-a pus intre vizitatori si obiectul vizitei chiar nu conteaza. Ceea ce gasim in pantecele halei merita tot efortul: Fiecare chip e unic, de parca niste soldati adevarati au fost trasformati in piatra de un mag nebun. Cu lasarea serii, tot Xi’anul se muta pe o singura straduta al carui caldaram a fost tocit de rotile calestilor de acum aproape doua milenii. Aici e cartierul musulman cu fabuloasa piata de noapte, unde avem rendez-vous cu Alan, un localnic la fel de gurmand ca si noi. Sunt aici toate nebuniile: alei laterale care ascund adresa celor mai bune galuste din China, pe care nu o poti primi niciodata in scris… sunt unghere in care se piseaza orez glutinos intr-o pasta aromata in lapte de cocos, pe care un nene burtos o indeasa in recipiente de bambus si o caramelizeaza atat cat trebuie, pentru a o perpeli la final in fistic. E standul cu cel mai delicios sandwich cu pastrama, cu chifle delicate ca aerul si paine tadjica; e carciuma cu zeci de feluri de galuste si dim-sum-uri care plutesc in sos de peste, sunt castronele cu congee si goji, sunt gogosi cat o moneda de cincizeci de bani umplute cu persimon si scortisoara, sunt… dar mai bine le descoperi singur, pentru ca un articol pe blog si o singura noapte pe strada asta nu sunt de ajuns. Urmatorul tren de noapte ne duce in Chengdu. Ciclistul chinez cu care ne-am intalnit in August in Mongolia ne-a pus in legatura cu cel mai faimos aventurier pe bicicleta din tara, care la randul lui ne-a dat adresa unui cartier specializat pe ceea ce cautam (Nota: in timp ce faceam stepa mongola cu mobrele, ne-am gasit cu un scriitor din China care se afla intr-un tur de cateva luni, pe piste extrem de dificile de pamant si piatra, pe el mai modest set-up cu putinta: o bicicleta de supermarket, haine de strada si saci din rafie impermeabila pe post de genti. Asta asa, ca idee de ce se poate face cu bani putini, fie ca nu-i ai, fie ca vrei sa vezi cum e cand cand te expui la maxim cu investitie minima). Pe tren circula animatoare care nu intretin atmosfera cu rochite decoltate, ci cu demonstratii despre periajul corect la dintilor, care se termina aruncand in public un bax de periute. In zori Chengdu e o incarnare bizara a cartierelor sufocate de smog din Beijing. Ne oprim o singura noapte la host, dupa care lasam gazda in plata bongurilor si beat-urilor si ne retragem intr-un hostel, unde da buzna peste noi un roman. Andrei este cetatean Canadian dar la fel ca si Killva din Beijing si Alan din Xi’an, este topit dupa mancare. Chengdu este cel mai grozav loc pentru asta, pentru ca am uitat sa mentionez ca ne aflam in faimoasa provincie Si Chuan. Orasul e mult mai usor de explorat la pas decat capitala; cu fiecare zi descoperim motive in plus sa ne indragostim de locul asta cu clima blanda, cu piete animate si ceainarii in care se vine de multe generatii. Aproape fiecare straduta contine macar un restaurant sau o toneta cu ceva bun. Si chiar daca Drumul Matasii a ramas undeva in nord, nu lipsesc din peisajlipiile si kebapurile arabesti. Zilnic ne sorbim ceaiul in compania lui Andrei. Cand vrem sa ni se umple la loc cescuta cu apa fierbinte, dam capacul de portelan la o parte si un strabunic cu doua fante in loc de ochi isi face aparitia cu un ceainic aburind. Andrei studiaza de un an chineza, prilej sa luam niste lectii. Nu vom reusi pana la plecarea din oras decat sa numaram scolareste pana la zece… Aproape fiecare provincie a Chinei a creat cate un curent gastronomic care continua sa influenteze toate marile bucatarii ale lumii. Daca ai impresia ca nu iti place sau ca nu ai mancat chinezeste, da-mi voie sa te contrazic: de la paste la umpluturi, de la dulciuri complicate la tehnici de marinare si preparare a proteinelor, aproape tot ce facem in bucatarie isi are originea in China. Si Chuan este una dintre cele mai faimoase provincii cu traditie culinara. Si chiar daca nu iti place iute, in Si Chuan e musai sa gusti celebrul sau piper care explodeaza in tample si iti pune la incercare glandele lacrimale. Felul de mancare ubicuu este asa-numitul hot pot: mesenii se aseaza in jurul unui cazan cu supa iute care se pune pe foc. Alaturi primesti un asortiment de ingrediente crude – vita, zarzavaturi, ciuperci, maruntaie, chiftele de peste si felurite dracovenii din soia – pe care ti le fierbi in supa dupa cum crezi ca te tin puterile. Rareori primesti orez sau taitei pentru a mai potoli focul si de obicei asta iti poate atrage priviri dezaprobatoare din partea bucatarului. Daca pietele diurne sunt fabuloase, ca de obicei cele de noapte sunt si mai si. Cand se aprind lampioanele, se stinge rusinea: fiecare lopateaza cat poate, iar oferta e pe masura lui Gargantua si Pantagruel. Intre timp am dibuit straduta cu biciclete uzate si nu mai stam pe ganduri. Ne-am saturat de transportul in comun si nu ne dorim decat sa ne recapatam libertatea. Batem palma pentru un Giant si o Merida, iar Ionut glumeste ca bicicleta mea are un nume predestinat. Am venit de acasa cu anvelope, genti si cu sei, iar Ionut va transporta in continuare bagajele soft de la motocicleta. Tranzitia merge usor, pentru ca ne-a intrat in reflex sa impachetam minimalist. E dragut sa calatoresti ca un backpacker, dar e complet altceva sa ai rotile tale si o idee pe post de plan. Pregatiti si nerabdatori. » Post actualizat in 06 Dec 2014 09:34 Cu povestea etapei urmatoare, te invitam sa inveti un cuvant nou, de folosit cand te simti in forma: Shuang! Foloseste-l cu incredere mai ales acum, in perioada de sarbatori, cand prietenii vor inceapa sa se planga ca sunt stresati de goana dupa cadouri. 爽 Shuang Cum iesim din hostel si intram in trafic ne simtim alt oameni. Chinezii numesc starea asta ‘爽’ – Shuang. Poate sa insemne mai multe lucruri: ca te bucuri ca ai castigat ceva la care ai muncit din greu; ca e rost de petrecere (cu chinezoaice dragute si vesele). In cazul nostru e mai simplu. Ne-a lovit shuang-ul in contact cu seile Brooks 17, fiecare balansata deasupra unui set de roti. Orasul Chengdu e inghitit curand de un amestec inecacios de ceata si smog. Mergem pe zona de carosabil dintre banda din dreapta si canalul de pluviale. Asfaltul e impecabil. Un baietandru de scoala care se intoarce acasa cu bicla i se alatura lui Ionut. Eu sunt in urma lor, tragand cu urechea la discutie. Ii aud razand cu pofta si ma bucur ca nu toti chinezii sunt prea timizi ca sa socializeze cu strainii. Pustiul e desigur incredul ca vom pedala pana in Thailanda. Ionut ii spune ca o luam catinel. De pilda destinatia zilei e orasul Dujiangyan, la numai 65 km de Chengdu. Cand tragem in oras ma cam doare, scuzati-mi franceza, fundul. Dar am plecat tarziu dupa pranz si am ajuns lejer pentru cina. Atmosfera este cat se poate de provinciala: magazine urate cu vitrine din termopan ieftin, blocuri comuniste cu rufe la balcon. Nu as banui insa ca e un oras de 600000 de suflete. Ei bine, asa e in China. Burtile noastre goale protesteaza sonor. Avantajul in China e ca mancare buna ar trebui sa fie usor de gasit. In seara asta bucatareasa inspira destula incredere cat sa o lasam sa ne prepare ce-o vrea ea. Orezul e afanat si legumele crocante si aromate. Nu seamana cu nimic din felurile uleioase si doldora de MSG pe care le numim mancare chinezeasca pe la noi prin Europa. Hotelurile sunt ieftine ca braga. Ne ingaduim “luxul” unei camere cu baie inclusa la aproape 8 euro. Singura problema ar fi ca nu apucam sa adormim, ca ne trezim cu un rozator familiar cotrobaind pe sub pat. Incercam sa-l prindem, dar animalul stie camera mult mai bine decat noi. In fond noi suntem intrusii la el in vizuina. Este prima noapte de menage a trois cu un soarece. Si nu o sa fie ultima. Dimineata traversam raul Min care odinioara devasta satele limitrofe cu inundatii anuale. Sistemul de Irigatii Dujiangyan a rezolvat problema acum doua mii de ani. In loc sa se construiasca un baraj, s-a ridicat un dig din cosuri de bambus umplute cu bolovani. Cursul raului a fost astfel deviat, iar excedentul deversat in arida campie Chegdu, transformand-o in cea mai productiva zona agricola din China. E firesc ca aici s-a nascut draga noastra bucatarie Sichuan. Noi mergem insa in directia opusa, spre vest. Drumul incepe sa urce si multii isi apropie umerii, lasand umbre verde inchis pe oglinda apei. Trecem printr-un orasel pustiu. La iesire ne trezim cu o silueta delicata peste fundalul de munte si cer. E o aparitie stranie, o pagoda singuratica exilata la marginea monotoniei citadine. Ne da ghies sa tragem mai tare. Sa ne simtim si mai shuang. Niste ore mai tarziu drumul se ingusteaza. Urcusul e mai viguros si dupa cum o sa confirme orice ciclist, mancarea e combustibilul nostru. Supa sa fie – intunecata, cu bucati de carne misterioasa clocotind in cazan, taitei proaspeti, zarzavaturi, ciuperci si cea mai iute iuteala, toate inghesuite intr-un castron de fericire. Costa vreo saizeci de centi si Ionut declara ca ar intra si o portie de galuste. Vin la pachet cu niste muraturi condimentate bine, nu ca ne-am plange. Harta spune ca urcam. Inainte de tunelul care ne va scoate pe munte ne intalnim cu un cuplu de biciclisti din Elvetia. Ei vin din nord, dinspre Kirghizstan, pe alta bucata de drum decat ce avem noi in cap. Mai tarziu ne gasim cu alti doi straini, din Marea Britanie, care traiesc si muncesc in China si sunt intr-un trip pe scutere. Ne pacalim impreuna cu o punga de kiwi necoapte si ne despartim – noi spre Districtul Wenchuan, ei inapoi in Chengdu. Cu o ora inainte de apus suntem departe de locul pe care ni l-am propus. Urmeaza o zona abrupta, cu ace de par care imi dau fiori. In fiecare curba e cate o casa, cocotata deasupra tarlalei aferente. Una dintre ele pare pustie; e sansa noastra sa campam. Gasim apa intr-un bazin de irigatii si curatam noroiul de pe roti. Locul asta e in regula pentru o noapte, dar pute. In spatele casei e o ferma de porci, acum goala. O mazga puturoasa acopera peretii si aleea din jurul casei pe care coboram pe terenul cultivat. Cortul ni-l punem cu fata spre rau, in afara razei de actiune a parfumului porcin. Dormim bine. Omul din poza isi face aparitia abia in zori, cand incercam in zadar sa ne facem intelesi cu ajutorul caietului si textului tradus de Killva.

...Altfel, ne-am gandit ca daca tot a venit iarna, controversa bicicleta versus motocicleta merita dezbatuta si aici. Hai sa va povestim cum am lasat motoarele la iernat (KTM-ul in pionieze dupa cum s-a inteles mai sus) si am ajuns in China. Sa speram ca relevanta turei raportata la experienta unor motociclisti pe bicle va indupleca adminii sa nu ne puna ban. Asadar, doamne si domni, asta e intriga: o aventura low cost si low key, de-a curmezisul Chinei, de la nord la sud, catre Asia de Sud-Est, pe parcursul iernii 2013-2014. Calatoria incepe pe 25 septembrie 2013 in Beijing si se incheie niste luni mai tarziu, absolut din intamplare intr-o zona mai fierbinte ca iadul. Dar despre locul ala vorbim mai incolo. Ca sa schimbam un pic tonul, povestitorul e Ana, cu mine in continuare "capul rautatlor". Misiune China E 25 septembrie si suntem intr-un avion cu directia Beijing. Dupa ce am mers pe rotile noastre in Africa si Asia Centrala, nu ne inchipuiam sa ajungem prima oara in China stand pe un scaun suspendat in vazduh. Dar asta e inceputul calatoriei si al acestui jurnal. De vreo 10 ani ne batea gandul sa o exploram si ni s-a parut o idee buna sa alegem pentru tara care se grabeste cel mai tare cel mai lent mijloc de transport. Planul e simplu: cumparam doua biciclete second hand in Beijing si pedalam spre sud catre Vietnam sau Laos, dupa care mai vedem… Nu am avut timp sa ne pregatim in nici un fel. Din discutiile cu alti biciclisti, am decis sa vizitam superficial zona urbana din nord si sa ne focusam pe provinciileSichuan si Yunnan din sud-vest. Pe avion ma lupt zadarnic sa atipesc. Ma holbez intr-un monitor situat la o palma de fata mea, hipnotizata de un punct sub care scrie Ulaanbaatar. Nu stiu cum sa explic cat de ciudat mi se pare ca ne-a luat cateva ore sa ne intoarcem deasupra locului catre care am condus luni de zile la rand. In trecut mi se parea convenabil, dar acum cred ca transportul aerian e brutal. Ma face sa ma simt vinovata ca trisez si sa ma oftic ca m-am lasat inselata. La stanga mea e Ionut, care nu isi etaleaza ca de obicei anxietatea. Ma amuz sa il observ cum isi impinge usurel vecinul, un mustacios care ii sforaie duios pe umar. La dreapta am versiunea asiatica a lui Johnny Depp. Un barbat cu plete si degetele incarcate de bijuterii vintage. Intamplarea face ca si el e arhitect, deci avem ce vorbi. Dar pe masura ce orele trec, conversatia degenereaza in gesturi amortite si onomatopee. Asa ca la ora cand aterizam in Beijing, mai mult zombie decat oameni, aeroportul lui Foster, cel mai mare si mai sofisticat la ora asta din lume, nu ne impresioneaza pe cat de mult am fi crezut. Avem intalnire cu prietena unei prietene a unui prieten care are sa ne dea o cheie de la biroul unde vom dormi in urmatoarele zile. O gasim la iesirea din metrou in dreptul scarii, silueta ei despicand multimile in doua. Ceva mai tarziu ne suna si Killva: Sunteti OK, v-ati instalat cum trebuie? Ii spunem ca suntem impresionati de numarul de oameni care fac naveta zilnic. Ea chicoteste: Asta nu e nimic. Stati sa vedeti cum va fi saptamana viitoare. Va sfatuiesc sa parasiti orasul pana pe intai octombrie, sau sa stati in casa pana la sfarsitul Saptamanii de Aur. Sa nu spuneti ca nu v-am prevenit! Pentru cateva zile ii urmam sfatul, dar nu de voie, ci rapusi de jet lag. Reusim sa ne urnim din casa abia noaptea, cand ce altceva ar fi amuzant de facut in Asia decat sa mananci. Incepem antrenamentul lejer, cu o plimbare pe faimoasa strada Wangfujing – unde gasim mai mult circus si mai putina panem. Dupa care preiau operatiunea prietenii nostri foodie – Killva si Bridge. Suntem introdusi in universul pofticiosilor, asa-numita Strada a fantomelor (Gu Jie). Candva aici erau aliniate tarabele si buticurile negustorilor, ale caror lampi cu kerosen ramaneau aprinse de la apus pana la rasarit, facand strada sa para o naluca iar siluetele targovetilor niste stafii. Seara mii de lampadare din hartie de orez alunga intunericul si tinerii gurmanzi formeaza cozi consistente, fiecare in fata localului preferat. Pentru ca asteptarea poate sa fie lunga, patronii ofera musteriilor tabureti de plastic unde se sta la o bere si o samanta, in timp ce in bucatarie ti se sacrifica si perpeleste in usturoi cel mai delicios homar. E lesne de banuit ca noaptea nu am rezolvat nimic legat de biciclete. In fine, cand izbutim sa ne miscam inainte de pranz, trecem la treaba. In oras exista cateva pravalii cu biciclete uzate si piese, dar nu reusim sa incropim doua toagle complete. Inca si mai problematica se arata misiunea achizitionarii ultimelor piese de echipament care ne mai trebuie: un alt arzator in locul celui care s-a stricat in Rusia, niste geci de ploaie, tenisi si papuci pentru Ionut si alte maruntisuri. Ne dumirim incet incet ca in China se prefera produsele de firma cumparate direct din mall si bicicletele de ultima generatie. Chestiile ieftine si copiile articolelor din goretex (“chinezariile”) se gasesc numai online. Eu imi gasesc o pelerina de ploaie intr-un butic cu stocuri millitare. Pentru restul e limpede ca va trebui sa cautam in alta parte. Deocamdata este imposibil sa gasim bilete de tren spre sud, asa ca ne intoarcem la activitatile turistice. Capitala-mamut este sideranta. La nivelul strazii peisajul urban ne face adesea sa ne intrebam daca suntem pe stanga sau pe dreapta. Bulevarde cu cate sase sau opt benzi sunt decupate printre fronturi compacte de cladiri rezidentiale care sfideaza norii. Iar deasupra acestei distopii, smogul abia lasa sa se distinga soarele care se prajeste ca un ou intr-o tigaie fierbinte. Mega-orasul pare pe alocuri facut de roboti, nu de oameni. Sunt zgarie-nori proiectati de designeri celebri dar care esueaza intr-un context oarecum mort. Exista un Soho pe jumatate gol. Sunt blocuri care asteapta sa fie ocupate de locatari dependenti de autoturisme care pretuiesc dotarile high-tech si mai deloc mediul inconjurator. Sunt forme geometrice necrozate anapoda in tesutul urban. China insa nu poate fi redusa la urbanizare galopanta si consumerism. In cartiere traditionale, asa-numitele Hu Tong, respira un alt Beijing. Guo Zi Jian Street este poate cel mai incantator dintre toate. Unii vizitatori mustacesc pentru ca rezidentii impart toalete rudimentare si pentru ca problema deseurilor e inca nerezolvata. Dar o plimbare pe aleile pietruite ingaduie o intruziune interesanta in viata celor care traiesc intre zidurile gri. Locuintele sunt in genere de tip vagon, separate de curti inguste care reunesc activitatile mundane ale familiilor nucleare. Daca in Africa cresterea copiilor cadea in sarcina intregii comunitati, aici politica de control al populatiei si o speranta de viata foarte ridicata permit copiilor sa isi faca primii pasi cu sprijinul stra sau stra-strabunicilor. Chiar daca zona este usor-usor cucerita de hipsteri, batranii sunt inca o prezenta consistenta in hutonguri, fie ca stau la taclale cu prietenii, fie ca isi fac piata sau plimbarea de dimineata. In ciuda asaltului globalizarii, e cert ca hutongurile nu si-au dat ultima suflare. Deocamdata chilotii mamaielor pot sa atarne linistiti la geam. Stradutele converg spre intrarea in tempul Yong He Gong LaMa. Cele mai placute ore pentru plimbare sunt cele ale diminetii, cand hutongul Wu Dao Ying este pustiu si nu sunt cozi la ceainaria Wu Yu Tai, unde se gaseste inghetata de iasomie, cea mai populara din Beijing. Candva erau mult mai multe hutonguri in Beijing, dar au fost demolate pentru a face loc marilor dezvoltari imobiliare si pentru infrastructura. Familiile expropriate au fost despagubite cu pana la cate zece apartamente in blocuri noi, care au fost imediat inchiriate expatriatilor. O noua patura sociala s-a inchegat aproape peste noapte: rentierii. Ne intrebam ce sa va intampla cu hutongurile peste cateva generatii. Sa fie fantoma viitorului ceea ce vedem in fundalul cartierelor traditionale?

Cu placere. Butonu-i sub sa intre ECU si cutia cu sigurante si arata cam asa. Vrei sa fie la pozitia 2 tot timpu daca nu ai facut nicio modificare la harta.

Eronat in conceptia multor rideri, daca motorul are injectie electronica, ECU compenseaza singur pentru diferitele modificari la admisie sau evacuare. In realitate acest lucru nu se intampla de la sine si odata modificata admisia sau evacuarea este necesara schimbarea parametrilor cu care ECUul vine din fabrica. Mai mult setarile din fabrica sunt foarte mult acordate cu normele din ce in ce mai stricte de poluare ceea ce se traduce intr un amestec sarac in benzina si o acceleratie foarte sacadata (jearky). Cu o evacuare mai permisiva (Akrapovic, Leo Vince, Wings etc cu sau fara db-killer dar mai ales fara) amestecul devine si mai sarac in benzina ceea ce duce la supra incalzire si in timp si la probleme potential mult mai mari sau costisitoare. Partea buna la 690 este ca resoftarea la modelele 08-13 se poate face de catre dealer (daca are idee ce face) dar si de proprietar daca are cat de cat inclinatie tehnica/calculatoristica cu ajutorul softului free TuneECU si cu un cablu tip OBDII special care costa ~25GBP. Mare dezavantaj DPMDV la modelul de dupa 2013 este ca nu mai poate fi accesat in acest mod si esti blocat la deviceul dealerului. Pentru modelele 08-13 ECU are doua calculatoare independente, unul care (in mare) regleaza amestecul si altul care regleaza curba de acceleratie (throttle bodyul Keihin are un sistem de gestiune electronica al clapetei de acceleratie si de aceea exista cele 3 variante de curba de acceleratie controlate de butonul de sub sa; Soft, Normal, Aggressive). KTM a lansat inca 3 variante de harti pentru 690, in afara de cea standard, cu diferite subvariante in functie de anul de fabricatie (din 2012 a crescut cilindreea de la 654cmc la 690cmc): * Akra - pentru finala Akrapovic TI Slip On * EVO I - pentru kitul tuning EVO I (snorkel schimbat, evacuare completa Akrapovic TI) * EVO II - pentru kitul tuning EVO II (filtru conic, evacuare completa Akrapovic TI, axa cu came Rally Factory) Varianta ideala de resoftare este cea custom (ma indoiesc ca face cineva in RO asa ceva) in care datele in ECU sunt corelate exact cu setupul motocicletei. Componente aftermarket disponibile sunt diferite intre ele; finala Leo Vince este diferita de cea Akrapovic sau cea Wings; filtrul de spuma UNI este diferit de cel de bumbac K&N etc. Din practica harta Akra nu este ideala pentru finala aftermarket fara db-killer si filtru de spuma (de aici opririle motorului) iar cu db-killer e la limita. Eu am facut peste 20k cu o harta Akra modificata (+4% benzina pe toata plaja de turatii si alte modificari minore) cu o evacuare completa Akra TI (finala + colector) si filtru spuma UNIFILTER. Intre timp din experienta multor rideri d'afara, setup ideal este harta EVO I cu evacuare fara db killer (cu sau fara colector), filtru spuma UNI (sau K&N panel) si snorkel modificat (3 gauri de ~12-15mm pe fiecare laterala a lui). Harta curbei de acceleratie poate fi modificata in 1/1 - similar motoarelor pe carburatie dar care datorita cuplului enorm tipic pentru un mono mare este cam exagerata in off sau cand aderenta este scazuta sau intr o harta relativa cu turatia ceea ce face un fel de mix intre harta normala si cea aggressive, sau in orice tip de harta doreste utilizatorul. Dupa ce am schimbat cadrul am facut si upgradeul la axa Rally Factory si momentan folosesc harta EVO II dar care datorita lipsei filtrului conic (folosesc UNIFILTER si snorkel modificat) este un pic prea bogata in benzina motiv pentru care intrentionez sa investesc in viitor intr un AFR data logger pentru a putea face un custom tune. Pe scurt te sfatuiesc sa investesti intr un filtru de spuma UNIFILTER (pe langa mai permisiv, servisare mult mai facila decat la cel de hartie si viata aproape nelimitata) si cu partea de harta EVO I te pot ajuta daca nu vrei sa investesti in cablul de date. Legat de suspensie: diferenta intre SMC si Enduro sau Enduro R este de cursa si setari interne ale saibelor de reglaj. Enduro sau Enduro R au aceleasi setari interne iar cursa este de 275mm sau 250mm in fct de anul de fabricatie. SMC are cursa de 265 sau 250 in fct de anul de fabricatie. Componentele interne sunt asemanatoare cu orice furca WP cu cartus deschis cu diferente pentru obtinerea cursei diferite 250/265/275 sau 300 in cazul modelelor pur Enduro (EXC). Din 2014 furca fata foloseste designul nou WP cu relizarea compresiei intr un cartus si a reboundului in celalalt cartus. Rotile de SMC se potrivesc perfect pe Enduro fara modificari dar trebuie sa pastrezi discul de frana fata de Enduro (300mm vs 320mm SMC). Daca iei roti mai vechi de supermoto (LC4 pina in '08) ai nevoie de adaptor pt roata spate. Bafta,

"True Adventure"

Si iata o definitie mai complexa si mai onesta pentru "Adventure". http://adventure.nat...ear/2015/video/

Si iata o definitie mai onesta pentru "Adventure" si cf ei cred ca nicio motocicleta prezenta pe piata la momentul asta cu cilindree de peste 800 nu poate s o indeplineasca. http://adventure.nationalgeographic.com/adventure/adventurers-of-the-year/2015/video/ Si referitor la Conceptul Honda, ERU era o ironie... Daca un pic de noroi si un slogan te fac sa speri la ceva mai apropriat de definitia de mai sus eu zic sa te mai gandesti ca s ar putea sa ai o dezamagire poate la anu, iar noua AT sau ma rog CRF1000L nu o sa fie departe de 800GSul pe care l ai in dotare. Din nefericire in ziua de azi divizia de marketing dicteaza produsul final nu echipa de design iar nici Honda nu o sa faca exceptie pentru ca trebuie sa se alinieze la "economia de piata" si sa faca profit cat mai mare.

Multumesc! Multumesc! O sa am grija sa nu dau cu el de pamant (asfalt) si cu siguranta o sa tina » Post actualizat in 27 Nov 2014 14:26 Asa… E bine ca ai intrebat de biciclete. E o poveste lunga si o sa tot vorbim despre diferenta dintre moto si bicla. Am spus deja una alta pe advriderdotcom. Am promis ca vom face un rezumat al biciclitului si cum s-a adunat ceva material o sa-l croim sa se potriveasca cu atmosfera de aici si il publicam. Pe larg o sa fie ca de obicei la noi pe blog si la invitatia celor de acolo, pe forumul romanesc de ciclism. Abia asteptam sa ajungem la zi, ca finalul a fost strasnic si a urmat inca o chestie faina in vara. Legat de o tura spre est, sfatul nostru este sa nu ti faci griji in legatura cu tovarasii de acolo sau de aici. Viza o iei foarte simplu, comunitatea moto din Rusia te va purta efectiv pe brate si avertismentele de calatorie oficiale sau ale unora care au avut ghinion nu merita puse la inima. Si noi ne intrebam inainte sa merge in Rusia ce-o fi acolo de se bulucesc toti. Acum ne e foarte clar de ce vrem sa mai mergem! Daca totusi te gandesti sa pedalezi pana acolo, am sugera trenul pana unde devine interesant, sau sa traversezi Asia Centrala si Stan-urile, dupa care esti fix pe-un picior de plai pe-o gura de rai, adica Tuva, Siberia etc. Daca o sa citesti jurnalul nostru biciclistic de la chinezi o sa vezi ce misto e si acolo, mai ales ca in China chiar nu vedem sa mearga pe roti motorizate cineva de pe la noi la costurile nesimtite care se practica acolo pentru permise (deocamdata). Daca ai intrebari mai precise te asteptam aici sa afle si altii care or mai avea ganduri de duca. In doua vorbe, viza de China am luat-o din Bucuresti destul de usor si am evitat birocratia si pretul usturator pentru PAT pedaland printr-o regiune eminamente tibetana, care se numeste Tibet Kham. Pentru a fragmenta natiunea, bucati intregi din Tibet au fost desprinse in provincia autonoma si alipite cu sila la alte provincii. Cea mai frumoasa astfel de zona este in vestul provinciei Si Chuan, unde este oricum de mers pentru bucataria locala. Parol

La faza cu noroiul vezi ca o confunzi cu "mareatza Africa Twin real adventure mega concept super offroad pe care trebuia s o lansam acum da nu am apucat asa ca o lansam poate la anu". Oare CRFul de Dakar are DTC? sau astia la Honda sunt mai destepti si testeaza invers... mai intai pe public si daca face fata dau voie si la HRC sa foloseasca. back on topic... pentru ca marketing. GSA ti pare mai adventure decat 1050? Este in realitate un concept prost inteles dar care are super putere de vanzare pentru ca e inspirational. Pui si un pro rider sa faca scheme cu ea si gata, se vinde ca painea calda. Mai nasol e cand riderul obisnuit da cu nasul de realitate (daca da). 1050 vrea sa inlocuiasca 990SMT in gama travel de la KTM care are un mare following in special in UK si Australia.

Am fost cam offline in ultima vreme. Intre timp am pus pe picioare 690ul si l am si testat in consecinta https://www.youtube.com/watch?v=FdvZkiTGkY4

As zice ca oricum am evoluat mult din punct de vedere bagaje pe parcursul tripului in Africa si mai ales in Asia Centrală. Întrebarea era legată de mobre, dupa cum Cristache a confirmat. As zice ca Tnrul si 690ul sunt totuși in aceeași clasa dar cu viziuni total diferite deci trebuie si pot fi comparate. La final ce alege fiecare e decizia lui. Asa cum a remarcat Cristache eu unul ma bucur ca am ales sa zâmbesc in casca 25k pe un 690 cu toate problemele aferente iar legătura cu incidentele tehnice trebuie înțeleasa in contextul ca orice Mobra se strica sau se va strica iar detaliile sunt mult prea personale pentru a trage o concluzie despre un model sau o marca.

mihaio07 se pare ca ai avut dreptate. Cristache nu prea înțeleg mesajul tau si sincer sper sa ma insel cand detectez o tenta răutăcioasă in el. Nu mai discut de hatereala tipica de KTM. Dupa teoria ta mai bine mergeam cu un C90 ca sigur nu as fi avut probleme sa ma țin după Ana cu el. Realitatea este ca pt mine motociclismului este o pasiune si asta este motivul pentru care "the riding experience" este poate lucrul cel mai important. Nu are rost sa pui întrebări retorice. Nu exista comparație între 690 si Tenere când vine vorba de "riding experience"! Da stiu, fun poate fi si pe un C90 dar diferența între 690 si Tnr este ca între un Golf de 1.6 si un STI. Ambele te duc la destinație dar intr un fel complet diferit. Orice fier se va strica, iar șansele sa se întâmple ceva intr o călătorie lunga sunt mult mai mari. Ideea e sa fi pregătit pentru ceva inevitabil. Dacă judecam la rece dracu nu e chiar asa de negru. In Africa am prăjit ambreiaju la Tnr iar in Asia centrală tachetii la 690. Ambele m au costat aproximativ 10 zile (am ales sa aduc 690ul cu duba pentru ca eram la cateva sute de km de destinație si aveam de prins un avion). Situația cu cadrul este una specială. Sa credem acum ca acest lucru se poate repeta la alți useri de 690 e un pic hazardat având in vedere numărul de moto produse raportat la numarul de incidente de acest tip (fractura de cadru). Asa cum am mai spus mai de graba este o situație nefericita datorata stilului in care se fac tranzacțiile moto (sau auto) in aceasta parte de Europa. KTM a înțeles aceasta situație si a decis sa ma ajute cu un discount. Probabil ca dacă eram dintr o tara mai importantă pentru ei dpdv vânzări sau cu un dealer mai interesat as fi obținut cu siguranță cu cadru gratuit. Este indubitabil ca un motor de 65 de cai este mai puțin durabil decât unul de 48 si ca o motocicleta de 207kg este mai "solida" decât una de 138. Dar la sfârșitul zilei ce prevaleaza pentru mine este "the riding experience" ca nu ai 10 Vieți sa faci turul lumii cu 10 motociclete diferite. Clar am luat in calcul XCul dar la final costurile erau comparabile si am luat decizia sa nu mai fac compromisuri ca in Africa. "Pata" pe 690 mi s a pus din Congo când l am întâlnit pe Alper si am început sa studiez mai in detaliu situația cu acest model si cu brandul portocaliu. Sorry mai dureaza updateul pt ca suntem/am fost mai off the radar iar bicla-i mult mai solicitanta decat mobra. Poze recente aici: instagram.com/2intotheworld You got email/I got email Ne incadram in date cu siguranta asa ca pe curand

Cred ca totul tine de pregatirea turei. Nu am avut nici o problema sa car 2l de ulei dupa mine sau in viitor sa fac asta in rezervorul din scutul motorului. Ai vre o sugestie pentru o motocicleta comparabila cu 690ul si muult mai fiabila/durabila? Eu zic ca este baza cea mai buna pentru o motocicleta de "real" adventure. Faza cu uleiul este relativa. Conteaza foarte mult conditiile de drum si ritmul impus de acestea. Pe BAM am mers 75% cu treptele 1,2,3 iar uleiul se distruge mult mai repede in astfel de conditii. O solutie pentru a preveni ca uleiul sa ajunga la temperaturi critice ar scadea mult sansele acestei avarii (oil cooler ca la RFR). Benzina de 80 nu este cauza acestei probleme iar zgomotele de care amintesti nu au in realitate nici o legatura cu tachetii ci sunt detonatii in cilindru. Am pus de cateva ori benzina de 80 in tura asta dar am limitat acceleratile exagerate tocmai pentru a evita detonatiile si alte probleme grave ce pot aparea de la asta. In Uzbekistan am nimerit o penurie de benzina si a trebuit sa ne multumim cu 76.

As zice ca da apropos de ulei.In general KTM pt a respecta sloganul Ready to Race produce motoare foarte performante iar cu 690ul nu au făcut rabat. Este cel mai puternic monocilondru in patru timpi de pe piața la momentul actual. Problema cu tachetii este binecunoscuta pt posesorii de 690 si mi recunosc greșeala de a nu lua un set dupa mine. Asa probabil as fi reușit sa nu stric si axa cu came dar Probabil ca încă -160€ in bugetul pt piese de schimb m au făcut sa iau decizia asta riscanta. Nu se știe exact cauza acestor avarii la tachetii 690ului iar ce am scris mai sus sunt pur păreri personale. Părerile sunt ca exista doua cauzele posibile: un lot de tacheti cu problema sau lubrifierea precară a acestora. Prima e cam infirmata pt ca între timp KTM a schimbat codul pt tacheti si a introdus un lot nou dar surpriza... Sunt cazuri de avarie si cu aceștia. Eu o cred pe cea de a doua. Iar motivul proastei lubrifieri sta in calitatea uleiului folosit si intervalul de service. In realitate 1,7l de ulei pot sa ajungă "apa" dupa cateva sute de km dacă folosești motocicleta cu simt de răspundere. A doua gresala pe care mi o imput este ca nu am schimbat uleiul in Moscova deși avea doar 1500 km (trebuia sa mai stau p zi in plus pt asta si am decis sa nu o fac). Cred ca aceste decizii au dus la problema. Cu un KTM nu merge cu "las ca mai tine" sau "las ca merge si asa". Uleiul recomandat este 10w60 motorex. Din experiența de pana acum si din discuții cu oameni care chiar merg mai tot timpul la roșu, Motorexul nu i cea mai buna varianta. Deși Motul are la gama 7100 10w60, recomanda totuși un ulei mult mai performat decât aceasta si anume 300v 15w60 offroad. Este ceea ce am folosit si planificat pt tura in Asia Centrală dar datorită "deturului" prin Siberia a trebuit sa folosesc ce am găsit in Ulaanbataar la "dealerul autorizat" si anume 15w50 5100. O gama de ulei normal as zice, bun pt un mono de 50cp dar nu pt unul de 64-67cp. Ionuț

Sincer moscovitele nu ies in evidentă in mod deosebit dupa doua luni de Rusia iar colebaciu se pare ca a cuplat la una cu nume predestinat.Rusoaicele... Aia e alta discuție da nu e de forum mai ales ca mai nou Ana a fost "recompensata" cu statutul de membru aici ))

Salut CipriAT, Ma gândeam sa mai bag un pic de suspans dar mi am dat seama ca i cam penibil. Cu toate cele întâmplate la finalul călătoriei noastre in Asia Centrală consider ca am făcut o alegere foarte inspirata in privinta modelului de motocicleta pentru mine si nici in cazul Anei nu cred ca am ales prost. Ea a reușit sa plece o începătoare de 1,55 si sa revină o motociclista cu peste 20.000km iar eu sa descopăr motocicleta care mi oferă o baza perfecta pentru a pune la cap poate cea mai completa motocicleta de adventure in momentul acesta pe piața. Dupa o pauza in Cambogia pornim in curând spre România cu o escala foarte interesantă iar la sosire am de gând sa încep reparația 690ului si aducerea lui intr o stare mult peste cea de la plecare Revenim cu un prim material din China, dar pana atunci o sa postam poze recente pe contul de instagram.

un dragon de jad ascuns in Yangtze o micro-aventura alpina si o saptamana in coada de peste un loc secret in Vietnam o reuniune pe litoralul Cambogiei … dar stai asa, calatoria inca nu s-a incheiat.

iures citadin versus zen rural lapovita in pasuri alpine la peste 5000 de metri in Tibet si furtuni tropicale in Yunnan actiune pe pista care cere tone de carbohidrati

690-ul restaurat pentru a doua oara, suntem gata sa ne luam ramas bun de la Vlad. Odata ce periferia Moscovei dispare in zare, ne asternem la drum intins. Din cand in cand facem pauza de ceai - motocicletele merg bine, iar noi suntem in forma dupa odihna din Moscova. Din pacate finalul de expeditie va fi patetic. Acesta e ultimul bivuac linistit… Dupa care incep poznele… In Kiev Ana face prima pana; urmez eu, pe ploaie si pe autostrada. Reparatia dureaza suficient cat sa fim nevoiti sa campam in cel mai mizerabil noroi, in zgomotul infernal al camioanelor. Pana in Odessa blestematul 15W50 imi termina tachetii. Nu este ultima lovitura sub centura si ne ia mai mult de un ceas sa convingem pe cineva sa ne ajute sa transportam mobra pana in primul oras.

'Sa nu conduci motociclete' II Vestea ca eu si 690-ul in pioneze suntem in drum spre Moscova o prinde pe Ana intr-un stalov siberian. Tocmai a oprit impreuna cu Baptiste, pentru o portie de pozy (ceea ce mongolii numesc buuz) si sa-si mai dezmorteasca picioarele. Un musteriu ii aude conversand in franceza si incurajat de procentul de alcool din sange, izbucneste intr-o sansoneta. Vodca si nu ideologia este aliatul cel mai bun al guvernului, capacul peste cratita in care clocoteste molcom kasha natiunii. Rusii isi iau singuri doza de cate o suta de grame la orice ora a zilei - iar istoria ne-a aratat ca revolutiile nu sunt conduse de betivi joviali, ci de asceti. Inapoi la Marina@Irkutsk, Ana si Baptiste se resemneaza sa isi rezolve si ei transportul in capitala rusa. Negocierile si logistica le ocupa cea mai mai parte a zilei: niste muncitori cu cate doua maini stangi incropesc suporti pentru motociclete, iar motociclistii se metamorfozeaza pentru urmatoarele doua zile si jumatate in backpackeri. Hainele de turist si lipsa castilor moto ii fac - cel putin la inceput - se se simta cumva inadecvati. Dar atmosfera din Trans-Siberian e molipsitoare. La jumatate de ceas de la debutul voiajului, pasagerii se schimba in echipamentul de tren: treninguri lejere, papuci, capoate de casa. Traistele cu provizii incep sa alimenteze festinul general, se da cep sticlelor de vodca, se da drumul la limbi. Sunt recuperate abilitatile sociale pierdute in saptamanile printre nomazi rareori rusofili sau anglofili, si spre finalul primei seri Ana face pe traducatorul (atat prin cuvinte, cat si prin mima si desene) intre francez si rusi. Ca ameteala sa fie si mai mare, unul dintre vecinii de vagon e armean, si tine mortis sa o invete pe Ana cateva cuvinte in limba natala, solicitand de fiecare data echivalentul fie in romana, fie in engleza. Seara culmineaza cu un festin si o betie in toata regula in compania lui Daniel si Aleksandr, doi tineri siberieni din Krasnoiarsk. Sedusi, ca toti rusii pentru un motiv anume, de faptul ca in tren sa afla un francez, cei doi tin mortis sa il aiba drept oaspete in vagonul restaurant. Ana e atenta sa nu i se umple paharul la nesfarsit, dar Baptiste, la primul contact de felul asta, este victima sigura a celor doua sticle de vodca. Pe drumul de intoarcere la vagonul de dormit francezul va trebui sa viziteze fiecare buda din tren si va rata urarile de noapte buna rostite intre vecini in nu mai putin de cinci limbi diferite. Sigur ca romantismul unei calatorii cu Trans-Siberianul este oarecum exagerat: dupa 24 de ore de toropeala, trupurile marinate in zapuseala din vagon incep sa acuze nevoia de dus, mirosul de supa la plic si de carnati cu nitrati de sodiu e din ce in ce mai gretos. Pe geam Siberia se deruleaza indiferenta, monotona, inselator de virgina. Dar vagonul cu celule de dormit e un stup cu tot atatea scene hazlii. Un antropolog, un umorist sau un carcotas s-ar giftui cu material: o tigancusa sexy de 17 ani isi alapteaza pruncul de 1, un nene sparge seminte culese direct din floarea soarelui care ii serveste si ca ambalaj si ca farfurie, doi fosti marinari in chiloti si maieuri dungate in masoara tatuajele si joaca poker cu priviri ciudat de languroase, mama armeanului ii hraneste cu adoratie seria de iubite de o ora ale fiului care intre episoade de coma alcoolica si-a pus in gand sa seduca toate persoanele de sex feminin din tren. Ultima sosita ii scapa din mreje: o lezbiana subtire ca trestia, care dupa ce isi saruta pe peron iubita durdulie, refuza convivialitatea voiajului, cuibarindu-se in pat cu fata la perete. Pe culoar un tata pregateste o gustare pentru fiul lui de 9 ani, care doarme in pozitie de alergator strangand la piept o mitraliera de jucarie. Mama poarta pedichiura roz bombon si colanti provocatori si un rictus de ingrijorare pe frunte. Un pasager atipit geme in somn pe raftul de sus. Talpile desculte ii atarna deasupra culoarului unde Aliona, intendenta de vagon, s-a apucat sa mature. E tanara, poate nu are nici 25 de ani, dar cumva trasaturile i s-au sedimentat deja in cele ale unei Aliona mai batrane cu cateva decenii. De doua ori pe zi isi pune peste uniforma un capot din nylon albastru cu guleras brodat, isi ia maturica si galetusa cu zoaie, si incepe sa deretice, mustruluindu-si pasagerii ca pe niste copii de gradinita, certandu-i ca nu ridica picioarele ca sa poata strange gunoaiele, ca stau prea mult la veceu sau ca nu fac liniste cand se da stingerea. Pentru Ana e ca si cum ar face o calatorie nu de-a lungul Rusiei, ci de-a curmezisul istoriei, in tineretea sau poate copilaria parintilor. Rusii insa, spre deosebire de natiunile care au fost obligate sa le adopte ideile, nu par vexati de ceea ce se intampla, si calatorii isi vad de calatorie cu aceeasi voiosie indiferenta. Cuplul de pensionari care ocupa banchetele de sub Ana si Baptiste sfarsesc prin a lega o amicitie efemera cu mama armeanului. In afara orelor de masa - care sunt dese si prelungite - cei doi soti este clar ca nu mai au nimic sa-si spuna. Fiecare isi traieste propria viata, picotind, dezlagand integrame, sau sforaind de-a binelea. Din cand in cand cineva cu capul mare a decretat ca opririle in statii trebuie sa fie mai lungi, astfel ca cei care nu isi intrerup voiajul pot sa verifice daca nu au facut intre timp tromboflebita. Pentru altii este un prilej sa cumpere si mai multa mancare de la mamaiele care asteapta cu pui fript si cartofi pe peron - in fond nu e altceva mai interesant de facut in tren decat sa gustaresti, sa bei si sa dormi. Pentru turisti, e o ocazie sa admire cat efort artistic a fost consumat odinioara pentru a portretiza liderii politici, sau sa rataceasca prin garile Rusiei. In fine, inainte de zorii celei de-a treia zi, astept in gara moscovita, impreuna cu Vlad, trenul 69 care imi aduce prietena din Siberia. Revederea ne moaie genunchii si desi s-au intamplat si evenimente mai putin fericite, grupul nostru este euforic. Pe Baptiste il plantam intr-un hostel, in asteptarea marfarului cu care a doua zi sosesc DRZ-ul si TTR-ul. De parca Moscova nu ar avea 15 milioane de locuitori, dam nas in nas cu Tom, riderul american pe care l-am cunoscut acum o luna si ceva in urma tocmai in Ulaanbaatar Odata mobrele celor doi care au batut Buryatia eliberate, Baptiste isi vede de drum. Eu si Ana ramanem sa ne indragostim putin de Moscova. Vlad ne pune la dispozitie bicicletele familiei: tura ne starneste cheful pentru ceea ce urmeaza sa facem in mai putin de zece zile in celalalt capat al Asiei. Moscoviti

Pe malul ros de valurile Baikalului etern, un graffitti este un simbol potrivit pentru nostalgia locului. Abia in a treia zi Ana si francezul realizeaza ca locuiesc pe coama promotoriului celui mai fotogenic de pe Olkhon, cel pe care il gasesti in toate publicatiile turistice. Capul se leaga de insula printr-o limba care separa o plaja cu nisip fin si auriu care ar putea la fel de bine sa fie in Thailanda, de una cu apa cistalina si pietris identica cu ce ai vedea pe coasta Dalmata. Ultimul apus pe insula. Ana si pe Baptiste nu au aflat inca de necazurile mele cu motocicleta, si se pregatesc sa ne regasim in Irkutsk.