Anjin Postat Septembrie 23, 2012 Autor Share Postat Septembrie 23, 2012 Breitenbush Hot Springs este un loc aparte. Numita si “A retreat” este de fapt o comunitate privata. Niste vechi izvoare termale constituie baza unei mici afaceri turistice. Cabane ce pot fi inchiriate stau imprastiate printre copaci verzi. Iar izvoarele termale sunt amenajate in cateva bazine imbietoare, curate si integrate in mediul inconjurator. Pana aici frumos insa poate nimic special, nimic deosebit fata de alte locatii cu izvoare termale. Insa partea interesanta este adusa de cei cativa oameni ce au ales sa traiasca in acel loc intr-o comunitate cu reguli ceva mai speciale. Casele lor sunt situate intr-o alta parte a locului, trebuind sa treci un pod pentru a ajunge acolo. Nu sunt racordati la reteaua de curent electric. Intreaga comunitate are energie electrica de la o micro-hidrocentrala instalata pe acelasi rau. Nu exista semnal de telefon mobil iar internet exista doar intr-o singura iurta, folosind un calculator obisnuit, fara wirless. Hipioti? Poate, insa hipioti organizati. Primii de acest fel pe care ii cunosc. Regulile vestimentare sunt poate mai libere insa nu acelasi lucru se poate spune si atunci cand vine vorba de munca. Fiecare membru are cate ceva de facut in comunitate. In principal pentru a asigura buna functionare a statiunii cu izboarele termale, de pe partea cealalta a raului. Fiecare face parte dintr-o echipa (cei care se ocupa de mancare, cei care se ocupa de bazinele termale, cei care se ocupa de curatenie si tot asa), fiecare este platit doar salariul minim pe economie (insa primesc gratuit mancare si loc de dormit in “sat”) si fiecare are timp pentru alte lucruri decat munca (nu se face overtime, se incurajeaza doar 35-40 ore de munca pe saptamana si vacantele cat mai dese). ----------- Din nou, mesajul minunat cu "prea multe imagini in post". Pentru continuarea puteti accesa link-ul clasic. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat Septembrie 24, 2012 Share Postat Septembrie 24, 2012 Asta e o forma de "kibbutz" din Israel, n-am vazut niciodata insa in realitate... Salutare din acelasi loc Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
TIulian Postat Septembrie 24, 2012 Share Postat Septembrie 24, 2012 Rezolvam cu cea mai mare placere, eu de fumat fumez dar daca e nevoie ma abtin cat stam la povesti va asteptam cu drag ... la intoarcere de la aeroport va pot aduce eu daca doriti Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 26, 2012 Autor Share Postat Septembrie 26, 2012 @chif: recunosc ca nu stiu cum arata kibutz-urile din Israel. Locurile acelea sunt pe o alta lista a unei alte calatorii @TIulian: hehe, sa ajugnem cu bine la anul si o sa gasim o buna ocazie sa ne vedem. La cum suntem acum, ne gandim ca la intoarcere poate nu o sa zburam chiar pana in Romania ci doar pana in Germania si de acolo venim pe roti Dar mai e mult pana atunci Iata si continuarea: Route 1 : 9-11 Septembrie Suntem in California insa nu suntem inca aproape de ocean. Iar asta ar trebui rectificat cat mai curand. Planul nostru este sa continuam spre sud folosind drumul nr 1. Dar, spre deosebire de DN1 de la noi, drumul lor este considerat unul dintre cele mai frumoase trasee pentru motocicleta. Pana atunci insa continuam sa trecem prin paduri uriase de Sequoia. Desigur ca exista mai multe parcuri nationale si desigur ca nu vrem sa ratam ocazia de a iesi de pe drumul principal spre locuri cu mai putin trafic. Ne atrage atentia un semn cum ca s-ar afla in apropiere cel mai inalt copac din lume. Pai cum sa nu vrei sa vezi asa ceva? Hai sa cercetam situatia. Si nu, in ciuda aparentelor nu suntem “tree huger-si”. Insa nu poti sa nu ramai impresionat de grandoarea acestor copaci, vechi de mii de ani. Iar maretia lor este amplificata de liniste. Cand am fost noi in acel colt de padure, nu mai era nimeni in jur. Te plimbai singuri printre giganti. Inainte de a ajunge la Route 1 cel de acum, urcam in munti pentru a gasi o veche portiune din Route 1, acum nefolosita pentru tranzit ci doar pentru recreere. Iar la americani, a te recrea uneori inseamna sa tragi cu arma din dotare. Inca din Alaska am vazut nenumarate semne de circulatie folosite ca tinte pentru “target practice”. Nici aici, in creierii muntilor, vechiul semn nu a fost crutat. Noi insa intalnim rar oameni in cale iar cei pe care ii intalnim sunt pasnici. Gasim insa un mare tufis cu mure. Si ne oprim. Este timpul pentru “brunch” oricum. Mancam pe saturate si pe deasupra strangem destule pentru a umple unul dintre coburii laterali. Sa fie oare Mexicul chiar atat de aproape? Noi inca ne simtim foarte departe de el. Soseaua continua sa se joace intre ocean si paduri de Sequoia. Iar noi nu ne mai saturam de privelisti. Foamea ne prinde din urma cocotati pe o stanca inalta, de unde se spune ca se vad uneori balene. Am cautat, insa nu am reusit sa vedem nici una. In schimb ne-am delectat cu ultima conserva de somon pe care o aveam cu noi. O amintire placuta din Alaska. Si ajungem in sfarsit la portiunea de drum ce ne va duce la Route 1. Alti calatori ne-au spus despre acest traseu avertizandu-ne ca este ingust si foarte sinuos. Si intr-adevar… Sa inceapa distractia! Fugim spre apus pe soseaua unduitoare, cu raze de soare jucandu-se printre copaci. In ciuda tentatiilor, reducem viteza pentru ca nu cunoastem nici bine locurile si in plus, nu reusim sa prindem soarele din urma. Cand ajungem la ocean, lumina se risispeste. Iar umbrele noptii incep sa se joace intre ape si pamant. Cum nu aveam nici o destinatie pentru acea zi, decidem sa ne oprim pe malul oceanului, pe o stanca inalta. Ridicam cortul, aprindem un foc si ne pregatim de culcare. Insa nu prea putem sa mergem chiar imediat la somn pentru ca avem parte de un spectacol grandios. Este suficient de intuneric in jur pentru a vedea clar Calea Lactee Dupa o zi lunga, Andreea se odihneste langa foc. Amintirile din excursiile scolare, cu ale lor focuri de tabara, vin in California de undeva din Romania indepartata. La cativa pasi de foc, cortul nostru ne asteapta cu promisiunea unui somn linistit. Adormim in sunet de valuri sparte in faleza inalta. Data viitoare ajungem in San Francisco si pentru 2 zile, dormim pe apa. Ramaneti pe frecventa! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Septembrie 27, 2012 Share Postat Septembrie 27, 2012 Nu ati avut probleme cu autoritatile la "campatul in natura"? Acolo este permis sa campezi in natura? Un alt user (letgo) a avut parca ceva discutii cu rangerii pe tema asta ... Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 28, 2012 Autor Share Postat Septembrie 28, 2012 (editat) Sunt cateva locuri unde poti campa si "la liber" desigur, neoficial. Noi am ajuns pe intuneric aproape si am plecat pana in ora 9 dimineata. In plus cand eram noi acolo, mai mult tambalau faceau unii cu niste masini de epoca ce trageau liniute pe portiunea de drum dreapta. Asa ca noi am dormit destul de linistiti... ====================================== Inapoi in San Francisco: 12 Septembrie Abia dimineta putem vedea mai bine locul unde inoptasem: Cat timp Andreea inca mai dormea eu il iau pe Gunnar la o plimbare de dimineata. Motivul oficial era ca ma duc sa "alimentez". Insa dupa ce am pus benzina - cea mai scumpa de pana acum la 5 dolari galonul dar deh, cand nu ai nici o alta benzinarie pe o raza de zeci de mile nu prea ai ce sa comentezi - am sfarsit prin a mai parcurge o data drumul de ieri seara. De data asta, fara bagaje si fara pasager. Soarele rasare de peste munti risipind aerul rece al diminetii. A fost pur si simplu exactraordinar! Revin in locul de campare inainte de ora 9 si Andreea deja e gata de plecare. Astazi planuim sa ajungem in San Francisco. Orasul pe care eu l-am vizitat cu 4 ani in urma ramanand cu o impresie foarte foarte placuta. Acum sunt nerabdator sa i-l arat si Andreei. Urmam drumul de coasta care continua, curba dupa curba, sa ne uimeasca. De abia asteptam sa ajungem in San Francisco insa parca nu vrem sa se sfarseasca nici acest drum. Observam ca nu calatorim singuri. Momente lungi trec cu noi in deplina tacere. Aud in spate din cand in cand click-ul aparatului foto in spate. Este Andreea care surprinde cate un instantaneu. In fata, eu raman atent la drumul ce serpuieste neobosit. Gandurile imi zboara inainte, spre amintiri, imagini ale unui oras ce mi-a fost foarte drag in urma cu mult timp. Acum ma indrept din nou intr-acolo si ma intreb daca mi se va mai parea la fel. Pana acolo, cu siguranta ca imi place ce vad in stanga si in dreapta In aceste zone sunt cu siguranta multi oameni care.. hai sa spunem ca o duc bine. Insa unele alegeri pe care le-am vazut nu prea au avut sens. Cel putin pentru cineva din afara "sistemului". De exemplu, cred ca la americani sa ai o masina sport este o infatuare. Insa sa ai un pickup cu motor V8 si sute de cai putere sau un SUV pe benzina care consuma combustibil mai repede decat pot libanezii sa produca titei, este ceva perfect acceptabil. Asa se face ca peste 90% din masinile pe care le-am intalnit pe acest traseu au fost fie SUV-uri fie camionete mari. Desigur ca ar exista destui care ar aduce argumente mai mult sau mai putin solide legate de cat de necesar este un motor V6 sau V8 pentru a merge de la resedinta din Eureka la cabana de vacanta din munti. Dar realitatea (pe care poate nu vrem sa o recunoastem) este ca nu ai de fapt nevoie de ceva atat de puternic si nici de ceva atat de mare. Mai ales ca in majoritatea timpului sfarsesti prin a fi singur in masina, pentru ca, nu e asa, fiecare membru al familiei are de cele mai multe ori propia masina. Singurul motiv - unul artificial si egoist - pentru care iti cumperi o astfel de masina este pentru ca... poti. Departe de mine gandul de a critica un mod de viata pe care cu siguranta nici nu il inteleg pe deplin. Randurile de mai sus provin mai degraba din usoara frustrare de a conduce in spatele acestor masini mari, curba dupa curba, in loc de a avea in fata un Ferrari sau un Lamborghini care sa se bucure de curbe la fel cum o faceam si noi pe motocicleta. Pacat de acel drum... Aproape de San Francisco lasam in urma traseul de coasta si lucrurile se aglomereaza. Noi suntem insa mai atenti la felul in care ceata din zona golfului coboara de peste dealuri. San Francisco, in sfarsit! Am ajuns! "Sound of San Francisco" rasuna in urechi in timp ce ne avantam pe Golden Gate Bridge. Ultima data am fost pe acest pod pe o bicicleta. Acum, lucrurile se misca mult mai repede... Il sunam pe Clay, gazda noastra de pe Couchsurfing si primim indicatii pentru a ajunge la destinatie. Pentru ca el se ocupa de administrarea catorva barcute din marina, "canapeaua" noastra pentru urmatoarele zile avea sa fie un "bunk bed" intr-o barca. Cu vele! E mica barcuta, insa e din lemn, e veche si e cu panze. Ah, vorbind de vise ce devin realitate! Bine te-am regasit San Francisco! Data viitoare ne plimbam, fara flori in maini, prin orasul viselor frumoase si prin imprejurimi! Editat Septembrie 28, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
KESU Postat Septembrie 28, 2012 Share Postat Septembrie 28, 2012 Of ma omori cu pozele si povestile tale. Drumuri cat mai bune si relatari cat mai dese trebuie sa imi iau drogul zilnic.. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 3, 2012 Autor Share Postat Octombrie 3, 2012 Profitand de putin timp liber urmtoarea poveste vine mai repede. Influentat poate de aerul din San Francisco, de aceasta data, va invit la o plimbare. Paseste cu mine: 13-14 Septembrie Noaptea suntem leganati lin de valuri si asta nu e chiar asa de romantic precum suna. Insa totusi suntem odihniti si dimineata ne gaseste gata de colindat. Cu gegile moto parasite intr-un colt de barca, plecam in sandale si pantaloni scurti sa descoperim orasul. Haideti cu noi la plimbare! Plecam la intamplare si fara sa imi dau seama ajung pe urme vechi, ai pasilor din 2008. Si parca a fost ieri. Realitatea de acum, se contopeste perfect cu amintirile de acum 4 ani. Vechiul far, Catamaran-ul si Alcatrazul in spate. USS Pampanito, imbracat si acum de sarbatoare, asteptandu-si vizitatorii Strazi colorate cu de toate pentru toti. Moristi cu baloane de sapun… Agitatia turistilor ce zumzaie peste tot, luata in zeflemea parca de lenea leilor de mare de langa Pontonul 39 Aceeasi agitatie turistico-senzationala, a celor care vor sa fotografieze “cea mai rasucita” strada din lume (nu e de fapt, dar traiasca marketingul). Noi i-am fotografiat insa pe ei, considerand mai interesant “theatrum mundi” decat trandafirii de pe, intr-adevar frumoasa, strada ce se vede in fundal. Pelicani planand majestos, peste furnicarul de jos Golden Gate, parca mereu in ceata… Roller Coaster-ul dealurilor abrupte, de pe ale caror culmi privelistile se deschid catre apele marii… … sau se inchid, incorsetate de zgarie nori, ascunsi si ei de verdeata iar daca ne oprim la umbra copacilor si privim cu atentie, putem descoperi ca suntem priviti la randu-ne cu interes Vremea buna imbie lumea sa iasa pe mare ... si iar mesajul cu numarul de imagini. Imi pare asa rau ca nu pot posta tot aici. Din fericire, avem insa solutia "de avarie". Pentru a continua intrati aici: Micadu.ro “Hi Alex, I’ve been following your ride report and I would like to invite you to come and stay with us in Monterey for a while” Asa a inceput un mesaj primit pe advrider cand inca eram in Oregon. Noi ne bucuram de astfel de mesaje si conteaza mai putin daca locul de unde vin ele nu este chiar pe traseul nostru. M-am uitat pe harta si nici Monterey nu era chiar pe traseu. Dupa San Francisco intentionam sa facem stanga, spre est, unde se gasea Parcul Yosemite. Insa apoi, ne-am adus aminte ce ne-am promis la inceputul calatoriei. Da o sa fie un drum lung si nu avem foarte mult timp. Da, trebuie sa acceptam ca nu avem cum sa vedem toate locurile care sunt de vazut si ca vom trece mai repede sau nu vom trece deloc prin anumite zone, chiar daca acestea sunt frumoase. Insa daca ni se intampla sa avem ocazia sa cunoastem oameni noi, hai sa facem ocolul daca putem. Pai atunci… hai sa mergem in Monterey, hai sa mai mergem putin spre sud. Plecam din San Francisco pe o ceata deasa. Vremea se schimba insa rapid cand ne indepartam de coasta putin si descoperim California agricola. Poate nu e asa de intuitiv (cel putin pentru noi nu a fost) insa chiar la o aruncatura de bat de Hollywood-ul cel plin de ifose, sunt hectare si hecatare de zarzavaturi, legume, capsuni si alte bunatati. Munca la tara in toata regula. E drept, cu ceva mai multe echipamente grele decat suntem noi obisnuiti. Continuam Si… bine facem ca mergem in Monterey. Astfel avem sansa sa il cunoastem pe Doug si sotia sa Teresa. Oameni minunati ce traiesc intr-un loc minunat. Casa pe un varf de deal, langa Laguna Seca, cu vedere spre vale. Si pentru ca acum aveam si o “adresa” stabila era timpul sa comandam cauciucuri noi. Anakee-urile pe care le aveam erau gata sa isi dea duhul. Sau cel putin asa credeam noi. Comandam deci inca un set de Anakee-uri si cum aceastea urmau sa vina abia in 3 zile ce putem face, suntem nevoiiti sa ne relaxam. Vremuri grele… In cele din urma, am ramas 5 zile in Monterey, simtindu-ne extraordinar. Si as putea spune atat de multe despre timpul petrecut acolo, insa vorbele cred ca ar diminua cumva experienta si ar fi pacat. Voi spune insa doar atat: Cand am plecat de acolo, am simtit ca plecam, pentru a doua oara, de acasa. Multumim pentru tot. Speram sa ne vedem curand Doug si Teresa. Doug si Teresa nu numai ca au avut grija de noi cat timp am stat acolo insa au tinut sa ne “paseze” mai departe si altor prieteni pe care ii aveau in Fresno si mai departe in Utah. Si uite asa, ruta noastra pentru urmatoarele zile se clarifica fara nici un fel de efort sau ingrijorare din partea noastra. Minunat. Sa plecam! Hmm sa plecam insa cauciucurile cele vechi pur si simplu nu vroiau sa “se termine”. Doug imi sugereaza ca as putea sa le car si pe cele noi pe Gunnar, pe langa restul bagajelor. Hmmm oare se poate?Iata-ne gata de drum. Gentile cu haine aproape disparand sub cauciucuri. Gunnar se tine bine si isi vede de drum, desi ceva mai greoi decat era de obicei. Recunosc, nu avem chiar incarcatura potrivita pentru tipul de traseu pe care il alegem: Dar privelistile macar nu ne dezamagesc si ne fac sa uitam ca mergem incet si ca… este FOARTE cald. Din ce in ce mai cald! Desi aveam acum “4 roti” tot doar 2 raman pe asflat asa ca ne putem inclina in voie pe curbele drumului de munte. Caldura e mare si noi suntem lenesi. Inaintam incet si ne oprim pentru detalii. Drumul ales avea sa ne duca pe langa o “crescatorie de vite”. Auzisem de aceste veritabile “fabrici” si chiar imi doream sa vad una. Continuarea pe micadu.ro pentru ca aici din nou nu mai pot pune poze. Death Valley si Orasul Sperentelor desarte: 14 – 15 Septembrie Pentru prima data in excursia aceasta ne trezim de dimineata. Faorte de dimineata. Pana in 8 AM eram deja pe cale. Pe cale sa trecem Sierra si sa ne indreptam spre Nevada. Alegem din nou un traseu pe placul nostru: Daca nu e recomandat pentru autocare si camioane, inseamna ca trebuie sa fie recomandat pentru motociclete. Chiar de dimineata intalnim trafic. Altfel de trafic… Castigam rapid altitudine si in curand ajungem la 9200 de picioare. Intalnim si aici pasiunile americane. Poza nu este facuta stramb (daca va uitati la copaci, sunt verticali), totusi semnul este destul de inclinat si gaurit. Hmm ma intreb de ce… Si la o inspectie mai atenta gasim si alte urme interesante. Din aceleasi motive si constrangeri tehnice, continuarea este pe blog Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Octombrie 6, 2012 Share Postat Octombrie 6, 2012 Ruta voastra include si Bolivia. Aveti in vedere si drumul mortii (Death Road)? Din ce am vazut pe youtube si pe net sunt niste peisaje superbe. Drumul este intre La Paz si Coroico (aproximativ 85 kilometrii). Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 6, 2012 Autor Share Postat Octombrie 6, 2012 Ruta voastra include si Bolivia. Aveti in vedere si drumul mortii (Death Road)? Din ce am vazut pe youtube si pe net sunt niste peisaje superbe. Drumul este intre La Paz si Coroico (aproximativ 85 kilometrii). Deocamdata nu este si Bolivia pe ruta noastra. Vom decide cand ajungem in America de Sud, in functie de timp, conditiile de la fata locului dar si in functie de fonduri. Insa pe Death Road daca mergem, o sa mergem cu... bicicletele. Am citit despre alti motociclisti care au facut asta si a fost super tare. Sa vedem... --------- Utah si Arizona: 16 – 19 Septembrie Plecam spre Utah (care este la nord de Las Vegas) indreptandu-ne mai intai spre… sud. Un mic ocol pentru a vedea Hoover Dam. Gasim locul de observatie de pe noul pod construit pentru a nu mai lasa masinile sa treaca peste baraj in sine. Ei bine, este intr-adevar mare, impresionant si de cate ori o sa mai vad vreun film de actiune cu Special OPs coborand in rapel pe baraj o sa pot spune “Ah, am fost acolo”. Si cam atat, nu ne-am invartit prea mult pe acolo. O alta fapta notabila a fost ca am trecut in Arizona si am facut-o pe jos (barajul este intre Nevada si Arizona). Revenim in Nevada unde era parcata motocicleta si de data asta chiar ne indreptam spre nord. Utah, here we come. Si pe drum observam nori destul de hotarati. Serios, chiar o sa ne ploua in… Nevada?? Ne indreptam spre un mic orasel numit Ivins, unde ne asteptau prieteni ai prietenilor din Monterey. Nu aveam foarte mult de mers si ne bucuram de fiecare kilometru. Coborand spre apusul din spatele nostru, soarele pacaleste norii si aprinde rosul stancilor. De multe ori in acest ceas al zilei cand lumina este buna pentru fotografii, noi suntem mai preocupati de “unde o sa dormim la noapte”. Insa de data aceasta stiam sigur ca acest aspect este asigurat. Asa ca ne bucuram din plin de linii si de culori. Nu ajungem chiar in Ivins caci Brent si Pam locuiesc intr-un cartier mai aparte, situat in desert, la poalele unui canion. De ce spun ca este mai special cartierul? Pai sa va arat mai bine… Trecand peste fundalul fabulos si pozitionarea pitoreasca, ce au aceste case? Sau mai degraba ce nu au? Ei bine nu au stalpi de curent. De fapt nu e nici un cablu pe sus si nici o canalizare la vedere. Nici una dintre case nu are etaj si toate imprumuta culorile naturale ce se gasesc in jur. Pana si antenele parabolice sunt micute si vopsite la fel. Nici una nu e alba. Acum… odata ce intri intr-una din aceste case gasesti confort si lux dupa gustul si posibilitatile propietarului. Dar in afara lucrurile nu sunt extravagante, nu sunt stridente. Nimeni nu epateaza, nimeni nu isi da in stamba. Seara se lasa peste casele din desert iar de pe veranda casei noastre avem aceasta vedere: Noapte vine tacuta. Nu se aude muzica de la vecinul, nu se vede nici un fum de micareala. Doar cantecul greierilor te ajuta sa iti dai seama ca auzul iti functioneaza bine. Acum sa nu credeti ca la ei se poate pentru ca oamenii de acolo fac lucrurile de la sine asa. Nu. Poate ca au anumite viziuni comune despre cum ar trebui sa stea lucrurile insa, ce se intampla de fapt este ca atunci cand iti cumperi pamant acolo (si costa destul de mult) accepti implicit ca vei juca dupa regulile impuse in acel cartier. E pamantul tau dar nu poti sa faci chiar ce vrei pe el. De exemplu casa nu poate sa ocupe mai mult de 25% din suprafata de teren pe care o ai. Inainte sa incepi sa o construiesti propriu-zis, infigi in pamant pe locul unde urmeaza sa fie casa niste tije de fier inalte cat o sa fie constructia. Apoi vecinii tai au la dispozitie o perioada de timp pentru a da feedback. Daca totul e OK poti incepe sa o construiesti. Daca nu, negocieri si inapoi la faza de design. Perioada petrecuta cu Brent si Pam, a fost o sansa foarte buna sa tragem cu ochiul din nou intr-o alt fel de lume. Apa pare mai albastra in mijlocul desertului, iar geamurile par mai curate atunci cand prin ele se vad stancile rosii. ... Ma intreb chiar nu se poate mari numarul de poze acceptate intr-un post? Pana atunci continuarea o gasiti ca de obicei pe blog: aici Data viitoare, ne continuam drum prin Arizona, dormim pe Route 66 si vedem de ce socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la granita cu Mexicul. Ramaneti pe frecventa! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat Octombrie 9, 2012 Share Postat Octombrie 9, 2012 Foarte misto, imi faci pofta sa ma sui pe motor si sa fac un super ironbutt pana acolo... Superba ultima poza, cu constelatia Scorpionul in toata maretia ei, deasupra casei. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 14, 2012 Autor Share Postat Octombrie 14, 2012 Foarte misto, imi faci pofta sa ma sui pe motor si sa fac un super ironbutt pana acolo... Superba ultima poza, cu constelatia Scorpionul in toata maretia ei, deasupra casei. Hehe Chif, ca sa ajungi la noi ar trebui cred vreo 2 zile de ironbutt-uri. Dar daca te pornesti, numai sa ne zici si te asteptam undeva pe o plaja pe aici. Cat despre poza, e faina dar nu era ultima din postare. Din pacate pe acest forum nu prea reusesc sa pun postari mai lungi de aceea va redirectionez catre blog ----------------- Aproape Mexic, dar nu chiar acolo inca!: 20 septembrie – 2 octombrie Dimineata ne prinde fredonand “In Arizona m-am nascut pe saua unui cal/ Din brate mama m-a pierdut cand se ducea la ball”. Si stiti cum e, cand incepi ziua cu o melodie e greeu sa o mai scoti din cap. Indreptandu-ne spre sud, trecem pe langa Page si gasim un mesaj imbietor: Cica sa detinem o vedere de 1 milion de dolari. Hmmm daca de cumparat nu cumparam, ne uitam in jur macar sa intrezarim si noi acea vedere de milioane. Oare despre asta e vorba? Termocentrala valoreaza probabil mai mult de i milion de dolari insa nu cred ca asta e vederea pe care o cautam… Sa mai incercam. Asa e mai bine. Si deja sunt 2 propietari care detin vederea de un milion. Ce frumos… Multumiti ca am am vazut si noi despre ce e vorba, ne avantam in rezervatia inidienilor Navajo. Acum eu nu stiu exact detaliile actuale legate de indieni si viata lor in rezervatie. Presupun ca au parte de anumite beneficii din partea statului american. Insa trecearea noastra pe acolo ne-a lasat ganduri triste. Plecand chiar si de la termenul de “rezervatie” ce mie mi se pare injositor. Iar aceasta “zona” data indienilor este pur si simplu un… pustiu unde din loc in loc sunt niste case mici si saracacioase, insa mai toate avand antena satelit pentru TV… ah, lucrurile importante in viata. Poate, mai departe de drumul principal lucrurile stau mai bine. Poate. Si apoi, notiunea de a “separa” oamenii poate duce la situatii nefericite. Desigur ca problema e mult mai complexa dar eu chiar ma intreb, de ce au nevoie indenii de o rezervatie, de ce nu ar putea sa se integreze in natiunea americana, cu toate ale sale, bune si rele. Admiram canionul sapat de “Micul Colorado” inainte de a se uni cu raul Colorado. Mic mic, dar si el este pus pe treaba. ... continuarea pe micau.ro Bienvenidos a México!: 1-3 Octombrie Traseul: ——————————————– Aerul diminetii este rece insa nu inchid vizorul castii. Ne indreptam spre Douglas si ma simt ca in diminetile cand, la facultate fiind, mergeam la un examen. Unul din acelea pentru care ai invatat, esti pregatit si in mod normal nu ar trebui sa ai probleme, insa profesorul este putin cam “intr-o ureche” asa ca niciodata nu esti sigur daca treci sau daca nu treci. Cam asa si noi acum. Avem in sfarsit toate actele. Motocicleta are VIN-ul in regula. In mod normal nu ar trebui sa fie probleme, ar trebui sa trecem. Insa… hmm sa speram ca “profesorul” nu o sa fie intr-o ureche. Douglas, ultimul oras american. Facem plinul (mari fraieri, dincolo aveam sa gasim benzina mai ieftina – dar deh… ne pregateam de parca urma sa mergem in pustiu…), ne asiguram ca avem apa suficienta si ceva minimal de mancat (batoane de cereale). OK, suntem gata, pe unde? Mexic la dreapta. Serios? Asa simplu? Ne luam la revedere de la Statele Unite. Si spunem “bine te-am gasit Mexic”! Stop la primul control, o doamnisoara vames, scunda, bruneta si imbracata intr-o uniforma mult prea strampta (dupa umila mea parere) ne spune intr-o spaniola curata si grabita ca vrea ceva. Opa… acu e acu, hai sa vedem cat de folos au fost audio-book-urile cu spaniola de prin Alaska: “Perdon seniora, no entiendo Espaniol muy bien, puede repetir?” Ah OK, vrei sa vezi vizele. Uite le avem deja. De la Naco da. Pai si de ce nu am trecut pe acolo? Ne-au zis sa venim aici ca voi va pricepeti mai bine la permisele de trecere pentru vehicule. Aha… usa aia. Bun. O las pe Andreea sa pazeasca motocicleta, rugandu-ma in gand sa mai gasesc cand ma intorc si fata si motocicleta… si ma duc sa iau permisul de trecere. Intru si vad 3 ghisee. La unul dintre ele lucra un angajat. La celelalte 2 nu era nimeni caci doamnele se uitau la un film ce rula la televizorul de pe perete. Eh, hai ca deja ma simt mai aproape de casa! Stau si eu la rand la singurul ghiseu unde lucra cineva. Nici aici nu stie sistemul lor informatic de VIN-ul lui Gunnar. Problem. Cual problem? No problem por favor. Il chemam jefe. Sefu’ zice ca sa introduca de mana VIN-ul si sa lase turistul sa intre in Mexic. Zis si facut. 40 dolari procesarea. 400 de dolari depozitul pe care speram sa il primim inapoi cand o fi sa parasim tara si gata suntem lasati liberi in Mexic! Plecam din parcarea punctului de control vamal si imediat observam ca s-a schimbat lumea in jurul nostru. Case colorate viu insa construite parca intr-o dezordine ce se potriveste ca haosul de pe strazi… Aici orice are motor se poate conduce. Si orice loc poate sa fie folosit pentru pasageri. Si desigur sunt si alte asemanari cu “acasa”… Si totusi, e altceva. Crampeie iti sunt familiare insa totusi totul e nou. Ne simtim treji, in alerta. Suntem atenti la soferi, la animale, la ce este in jur. Adam ne spusese ca semnele de circulatie sunt in Mexic mai mult cu titlu informativ… insa noi incercam sa respectam cateva semne ce indica viteza maxima, una ridicol de mica. Ne dam seama ca asta e destul de periculos pentru ca suntem depasiti, uneori foarte riscant, de cam toata lumea. Imaginati-va cum este sa incerci sa respecti o limita de viteza de 40km/h si sa vajaie camioanele pe langa tine cu 90-100 km/h. Este altfel, insa ne place. Dupa mult mult timp, calatorim cu toate simturile in alerta. Nici vorba sa mai doarma pasagera, toata lumea ochii cat cepele la drum! Facem o pauza de hidratare si observam multi greieri in jurul nostru. Ah, deci asta era, ei se tot loveau de noi in timpul mersului. Dumnezeu stie de ce prefera asfaltul, insa drumul era impanzit de ei. Poate ca le place sa traiasca periculos caci multi isi gasesc sfarsitul acolo datorita autovehiculelor de care se izbesc intr-o veselie. Iar unde sunt “animale” moarte sunt si… vulturi. Si se pare ca aceste pasari au prea putina frica de oameni sau de masinile acestora. Caci abia in ultimul moment catadicsesc sa se desparta de “prada” lor cat sa te lase sa treci. Trecem prin satuce de munte. Trecem insa nu ne oprim pentru ca fuseseram sfatuiti ca e mai bine sa nu zabovim in apropiere de granita. Noi din fire suntem oameni pozitivi, pasnici si optimisti. Insa am zis ca fara a ne panica, este bine totusi sa urmam sfaturile si sa fim precauti. Am continuat deci sa observam locurile din mers: Vine ora pranzului pe nesimtite si se pare ca nici noi nu suntem prea diferiti de mai sus amintii vulturi. Astfel, foamea invinge teama de a ne opri. Cedam si cautam un loc unde sa mancam. Gasim un local la marginea drumului. Intram si ne intampina un batranel simpatic. Hai ca pare OK aici. Aflam destul de repede ca spaniola noastra nu este inca suficient de sofisticata pentru a comanda altceva de mancare decat “tacos”. Batranelul incearca sa ne explice ce are de mancare insa fara mare succes. Incearca sa isi cheme baiatul, Ramon, sa clarifice situatia. Insa cum acesta se lasa asteptat, ne ia frumos pe amandoi si ne baga la cuhnie, ridica capacele oalelor de pe aragaz si ne lasa sa ne alegem ce dorim. Eh cat de tare poate sa fie! Ne place in Mexic! Cum nu luasem si ceva de baut, ies putin sa iau o sticla de apa de la motocicleta parcata in fata localului. Cand veniseram noi, eram singurii de acolo, dar asta se schimbase intre timp. Cand ies dau nas in nas cu un camion plin de soldati, toti echipati pana in dinti. Tentatia e mare si reusim sa tragem o poza pe ascuns. Gunnar nu pare deloc intimidat de compania din parcare. Noi insa devenim constienti brusc ca lucrurile nu sunt asa simple iar lupta impotriva drogurilor este una foarte reala si foarte serioasa. Plecam urandu-le pofta buna soldatilor si, doar in gand, sa aiba succes maxim! Drogurile si organizatiile ce se ocupa de producerea, transportul si distributia acestora sunt o parte intunecata dar cat se poate de reala a vietii in aceste locuri. Lumea insa isi continua viata cat mai bine posibil. Iar mexicanii, in majoritatea lor, sunt oameni onesti, plini de viata si zambitori. Nadajduim sa ii intalnim numai pe acestia… Pe drum am intalnit foarte multi cai, insa nici o caruta. Caii sunt folositi aici doar pentru calarit, metoda de transport folosita se pare inca la modul cel mai serios. Ne salutam calduros cu o ceata de… calareti. Tinta noastra pentru aceasta prima zi este mica asezare Banamichi, unde ne asteapta Tom, un american ce s-a dinragostit de Mexic si a decis cu cativa ani in urma sa se mute aici definitiv, deschizandu-si impreuna cu sotia sa un hotel intre munti. Soseaua pana in Banamichi nu este nici pe departe una secundara insa am fost avertizati de Tom ca o sa avem vreo trei sau patru “wet crossings”. Hmmm cum adica wet crossings? Pai cam asa, loc unde apa trece peste drum. Ce sa te mai complici sa construiesti pod? Si nu vorbim de vreun firicel de apa. Zona care se inunda este destul de respectabila. Din fericire sezonul ploios tocmai se terminase asa ca mult dintre treceri erau uscate. Insa nu toate… Ca de obicei, continuarea se gaseste pe micadu.ro Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat Octombrie 14, 2012 Share Postat Octombrie 14, 2012 Citit pe blog continuarea, ramas pe frecventa. Abia astept restul... pana la sfarsit, Vreau sa fac traseul de la MX in jos. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Octombrie 17, 2012 Share Postat Octombrie 17, 2012 (editat) Ce s-a intamplat cu site-ul vostru? Inainte cand il deschideam in dreapta aparea o casuta unde spunea locatia voastra (unde va aflati). Acum apare: User ID incorrect. Make sure you entered it correctly. Editat Octombrie 17, 2012 de robertkiran Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 18, 2012 Autor Share Postat Octombrie 18, 2012 Hei Robert! Multumesc pentru heads up! Intr-adevar se pare ca a fost o problema cu google latitude. Am reparat-o si acum plug-in-ul ar trebui sa functioneze corect. In nordul Mexicului: 4-6 Septembrie Ei si cum dupa doua zile petrecute la Tom ne mai trecuse nodul din gat legat de trecerea in Mexic, era timpul sa ne avantam cu incredere spre urmatoarea destinatie. Barranca del Cobre (sau Copper Canyon) un loc care, conform celor citite, este mai mare chiar si decat “Marele Canion” din SUA. Insa Barranca del Cobre era inca departe de noi asa ca pana una alta exploram drumurile sugerate de Tom, drumuri ce ne duc prin muntii Sierra Madre Occidental. Nu prea late, nu prea umblate si foarte serpuitoare, aceste cai se dovedesc pline de surprize. Prima dintre ele este ca suntem avertizati: “Acest drum este fara ursi. Atentie maxima!” Desigur, o gluma facuta de vreun mexican, folosindu-se de jocul de cuvinte “SINUOSO” (sinuos) -> “SIN OSO” (fara urs). Trebuie mentionat totusi ca tipul a fost perseverent, mai toate semnele de pe ruta 20 fiind modificate in acest fel. Gluma, gluma insa partea cu “atentie extrema” se dovedeste a fi foarte adevarata caci fiecare curba se dovedeste a fi un fel de “surprize surprize” (fara Andreea Marin). Niste vulturii par ca vor sa joace leapsa cu noi, decoland in ultimul moment posibil si facandu-ma sa ma sui pe frane pentru a evita o coliziune Scapam de pradatori (Andreea ii numeste “curcani” si nu ii simpatizeaza deloc) si dam peste un alt personaj, o legenda a copilariei noastre: Road Runner! Este atat de mic si agil incat Andreea abia apuca sa il prinda in poza de mai sus, inainte ca Road Runner-ul sa dispara in tufisuri. Chicotim la ideea ca ar trebui sa descoperim prin apropiere si capcana intinsa de coiot. Insa nu avem prea mult timp pentru melancoliile copilariei caci conditiile se schimba rapid si dupa ceva vreme ne dam seama ca suntem complet singuri, inconjurati de verde si albastru. Sentiment ciudat, singura dovada ca si alti oameni au trecut pe aici, este fasia asta de asfalt cu dungile galbene pe mijloc. Si uite… nici ea nu este in cea mai buna stare. Mai intai pietre… Apoi soseaua parca nu prea mai este nici ea convinsa ca vrea sa continue, parand ca se va transforma cat de curand intr-o poteca. Iar pe marginea drumului zarim urmele timpului, ce aduc hrana pamantului. Ne oprim ceva mai departe, pe marginea unei prapastii de unde privirile pot calatori pana departe. In jur este liniste deplina. Este cald. Si nici vantul nu mai bate. Langa noi poposeste sentimentul ca suntem singuri. Suntem in Mexic si suntem singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce si nu stim unde avem sa ajungem in aceasta seara. Ciudat poate, aceste ganduri nu ne sperie. Sunt mai degraba o trezire a simturilor, o realizare ca aceasta calatorie se intampla cu adevarat, ca aceasta zi este foarte reala. Intorc cheia in contact si huruitul motorului lui Gunnar vine ca o izbavire. Plecam din acel loc, lasand gandurile apasatoare in urma, pe marginea prapastiei. Cat timp suntem functionali (noi si Gunnar), avem benzina si avem apa totul e OK. Curbele se scurg lin, ca intr-un film vechi si mut. Si nu dupa mult timp dam peste primul semn de “umanitate”. Si inca ce semn… un tir! Ce o fi cautat omul asta pe drumeagul de munte cu tirul acela mare nu stiu. Insa noi ne-am bucurat ca am mai gasit un semn de viata. Si ne-am ingrijorat putin legat de cum am putea sa il depasim. Drumul nici nu prea avea 2 benzi (in adevaratul sens al cuvantului) ce sa mai vorbim de vizibilitate. Reusim, totusi sa ne strecuram in fata, asta si cu ajutorul soferului care ne-a semnalizat ca putem trece. Si interesant este ca Adam mi-a spus, cand inca eram in SUA ca tiristii sunt de obicei baieti de treaba in Mexic si iti fac semn cand poti sa ii depasesti. “Aaa ce tare, ca si in Romania” i-am zis eu. “Serios? Si in Romania pun camionagii semnal stanga cand poti sa ii depasesti?” “Aaa nu! semnalul stanga este cand NU poti sa depasesti la noi in Romania si dreapta cand poti sa depasesti ” Se pare ca in Mexic este exact INVERS! Aici se pune semnal stanga cand vrei sa ii spui celui din spate ca poate sa treaca. Ah, ce bine ca am stiut asta de la Adam. Desigur, ati putea sa va intrebati cum iti dai seama daca semnalul stanga pus de tirist este pentru ca poti tu sa il depasesti sau pentru ca vrea el sa depaseasca pe cineva. Hmm mexicanii au rezolvat-o si pe asta: ca sa nu apara confuzii de acest fel, atunci cand vor sa depaseasca ei nu prea mai pun semnal deloc. Ca sa nu cumva sa crezi ca e OK sa ii depasesti. hmmm fiecare bordei cu obiceiul sau. Noi lasam tirul in urma si dam peste trafic. Din cel mioritic. Pare cunoscut? Continuarea pe blog, unde exista si butoane de share si like Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
cristache Postat Octombrie 19, 2012 Share Postat Octombrie 19, 2012 Se pare ca treba cu tiristi care semnalizeaza ca poti depasi este la fel ca in Kirghistan...vara asta in excursia pe cate am facuto, nu intelegeam ce tot semnaliza unul cu tir-ul ca vrea sa depaseasca, dar nu se misca de pe banda lui, asa ca pana la urma l-am depasit...m-am prins ca la ei pe invers dupa ce mai multi tiristi mi-au facut aceleasi semnale...Deci sunt reguli facute de tiristi si soferii din fiecare zona, tara, continent... Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 20, 2012 Autor Share Postat Octombrie 20, 2012 Exact... si pentru noi a fost foarte ciudat. Acuma, nu vreau eu sa fiu partinitor si sa tin cu ai nostri, insa chiar cred ca are mult mai mult sens cum se face la noi, semnalizand dreapta cand vrei sa te depaseasca cel din spate. Dar vorba ta, fiecare cu obiceiul sau. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
bendix Postat Octombrie 21, 2012 Share Postat Octombrie 21, 2012 Am descoperit topicul si am citit pe nerasuflate ! Foarte tare calatoria ! Astept continuarea. Asfalt uscat ! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 26, 2012 Autor Share Postat Octombrie 26, 2012 (editat) @bendix: multumesc! iata si continuarea: 80 de kilometri. Atat mai aveam cu o zi in urma pana in Creel, atunci cand s-a intamplat pana. 50 ii facuseram cu chiu cu vai cu roata petiticta. Acum, cu un cauciuc tot peticit, insa “profesinist” pe interior, stateam la o rascruce de drumuri si ne intrebam ce sa facem. 1. Ne indreptam spre Chihuahua, la 200 kilometri in nord-est unde din telefoanele date nu reusisem sa gasim un cauciuc pe masura noastra. 2. Ne continuam drumul conform planului initial cu anvelopa asa cum este, urmand sa ajungem la un moment dat in Durango, tot un oras marisor dar aflat la mai mult de 500 de kilometri spre sud. Alegem varianta a doua caci socoteala noastra era ca daca peticul urma sa tina 200 de kilometri acesta ar fi fost bun si pentru 500 si mergand spre sud, aveam mai multe sanse sa gasim un cauciuc nou. Iar pe langa aceasta puteam include in traseu ceea ce aveam initial in plan: Barranca del Cobre. Mai privim o data in sus spre cerul cu putini nori. Adidasii ne priveau tacuti. Aveam sa aflam daca am facut alegera buna…. Zis si facut! Plecam din San Juanito si… 30 de kilometri mai incolo intram in Creel, destinatia pe care o aveam in plan inainte sa avem “patania” cu pana. Creel este un “Pueblo Magico” adica unul dintre satele selectate de guvernul mexican pentru promovarea turismului si a valorilor traditionale mexicane. Satul este intesat cu indieni (asemanarea cu personaje de prin locurile noastre este, pur intamplatoare) Iar magazinele sunt pregatite pentru turistii interesati de ultimele lucruri la moda Insa dincolo de cele 2-3 strazi “principale” locurile sunt pline de colb, gunoaie si… voie buna dusa pana la o culcare fortata in iarba Amestecul acesta de nou si vechi de mexicani si indieni de “aproape curat” si “nu chiar asa de curat”, strazile inguste, magazinele pline ochi cu tot ce iti inchipui, aparent fara nici o ordine, totul este plin de culoare. Ne croim drum prin acest amalgam incercand sa ne gasim un loc de cazare. Gasim insa mai inainte de asta un… canadian, pe nume Blake. Si el tot spre Argentina se indrepta. Si el, tot cu o motocicleta, un Kawasaki KLR650. Iar acum, in Creel si el era proaspat ajuns si in cautare de cazare. Ne unim fortele pentru a gasi cea mai ieftina cazare. Observam ca Blake vorbeste foarte bine spaniola cand trateaza cu propietarul unei “vile” pentru a vedea unde ne putem lasa motocicletele. Ne pregateam sa il felicitam pentru priceperea in graiul lui Cervantes cand ne marturiseste ca el este nascut in Guatemala si ca spaniola este limba lui nativa! Ah, se explica atunci. Ne parcam motocicletele sub niste arcade si plecam sa luam satul la picior impreuna. Ne indreptam spre varul unui deal din apropiere de unde Hristos, alb si tacut, ocroteste comunitatea Privim si noi tacuti spre El. Acum un an nici macar nu ne gandeam la toate aceste lucruri. Acum suntem aici si privim cum norii albi se scurg lin. Uneori cred ca este o minune ca am ajuns aici. Si oare ce va urma? Blake isi atinteste privirile spre sat. Baiatului astuia ii place sa se catare. Si a facut-o in trecut pe foarte multe structuri inalte. E un tip de treaba si ne intelegem bine. Decidem ca a doua zi sa vizitam impreuna canionul. Fara bagaje, calatoria scurta pana la intrarea in parcul national este o placere. In fata noastra, Blake se distreaza deasemeni. Ajunsi la intrare, descoperim ca… nu este nici o ingramadeala, de fapt nu este mai nimeni acolo. O ghereta modesta si un paznic ce ne da biletul de intrare, ce costa aproximativ 2 dolari. Ironic, ni se pare mult. Daca ne gandim insa cat era intrarea la Marele Canion… gandurile noastre sunt total nedrepte. Alta diferenta frapanta fata de Statele Unite (unde punctele de atractie sunt marcate foarte bine), aici semnele indicatoare sunt putine si rare.Iar harta locului se gaseste pe un perete. Atat. Reusim deci cu brio sa trecem veseli pe langa drumul ce duce la marginea canionului. Nu-i suparare caci oricum avem ce vedea in jur. Facem cale intoarsa si cand ajungem, ramanem fara cuvinte. Marele Canion este mic! Grand Canyon-ul este uscat si rosu, de aceea poate parea mai impunator. Insa odata ce ajungi pe marginea canionului din Mexic… senzatia este incredibila. Amuzant este ca in Statele Unite, ar fi fost probabil multe balustrade si un gard, care sa te impiedice sa ajungi pe acea stanca iesita in afara. Aici era doar un semn… Continuarea pe micadu.ro Masini, oameni si orase: 8-10 Octombrie Dupa 2 zile petrecute langa Barranca del Cobre ne luam ramas bun de la Blake. El avea sa coboare intr-unul dintre satele de indieni tarahumari din canion, iar pentru noi venise timpul sa plecam mai departe. Planul general era sa ajungem la ocean. Oceanul Pacific. Cum noi ne aflam insa in mijlocul muntiilor mai aveam ceva cale pana acolo. Deocamdata ne delectam cu imagini montane, vazute de pe unul dintre drumurile recomandate de Cesar. Peisajele ne aduc aminte de cele vazute in Statele Unite, in Utah si Arizona. Insa totusi nu sunt chiar toate lucrurile la fel. Aici lumea mai merge si pe jos… Iar daca merg cu masina, nu respecta chiar mereu numarul maxim de pasageri prevazut in design-ul masinii… Duse sunt imaginile din Phoenix de exemplu unde banda dedicata masinilor cu cel putin doi ocupanti era pur si simplu goala in timp ce pe celelalte 3-4 benzi ale autostrazii ambuteiajul era maxim. Glumind, am putea spune ca mexicanii sunt mult mai grijulii cu mediul inconjurator pentru ca incearca sa foloseasca masinile la potential maxim. Trist este insa ca nu responsabilitatea ii face sa fie asa, ci nevoia. Dar ar putea, ar merge si ei fiecare cu masina lui. Toti am face-o. In destul de multe locuri vedem ca oamenii sunt mandri aici. Mandri ca sunt… chihuahuani. Si apropo de “media”, am vazut foarte multe anunturi si reclame pictate de mana pe diferiti pereti (in loc sa fie afise mari printate). Ceva mai incolo aveam sa surprindem o astfel de actiune. Mai departe scrie-n... blog aici Spre oceanul cel albastru: 11 octombrie Din pacate nu mai pot adauga poze in acest post. Noul episod este aici Editat Octombrie 26, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
ADVRadu Postat Octombrie 26, 2012 Share Postat Octombrie 26, 2012 (editat) Hai ca te ajut eu sa mai pui niste poze Editat Octombrie 26, 2012 de Tija Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 31, 2012 Autor Share Postat Octombrie 31, 2012 Multumesc Radu! iata ca dupa ceva intarizere am gasit internet stabil si ceva liniste asa ca vine si urmatorul episod: Mexico City si mai departe: 12 – 17 Octombrie Cand esti intr-o astfel de calatorie ajungi sa apreciezi lucruri simple: sa ai asternuturi curate unde dormi, sa ai apa calda atunci cand vrei sa faci un dus. Hotelul unde stateam in Mazatlan depasea cu mult aceste lucruri simple fiind destinat un vacante mult mai… luxuriante. Avea de exemplu un jacuzzi instalat langa fereastra, cu vedere la ocean. Noi… desigur ca am folosit acel loc la potentialul sau maxim: Stiu, probabil ca cei care au facut design-ul camerei aveau in minte cupluri romantice ce isi petrec seara admirand apusul soarelui din cada plina cu apa cu bule, sorbind dintr-un pahar de sampanie. Noi insa a trebuit sa ne adaptam cerintelor mai urgente, de exemplu sa rezolva problema lipsei de tricouri curate. Insa dupa doua zile petrecute acolo, simtim nevoia sa continuam. Din Mazatlan majoritatea celor care merg pe un traseu ca al nostru continua de-a lungul coastei. Noi vroiam sa ocolim zona Acapulco (nu auzisem lucruri prea placute despre aceata) si in plus aveam o invitatie sa vizitam Mexico City. Intoarcem deci ghidonul spre interiorul tarii. si ne indreptam spre Guadalajara. Pe marginea drumului multe locuri de unde poti cumpara creveti la preturi foarte bune Ceva mai departe vedem si cum sunt uscati si pregatiti de vanzare: Sunt pur si simplu descarcati din camioane pe niste plase uriase, chiar pe marginea drumului. Fara prea multa ceremonie si fara prea multe reguli de igiena… Insa ne apropiem de Guadalajara, un oras mare si asta se vede. Pe langa panourile rutiere, iata, vedem cum troneaza si unul dintre simbolurile capitaliste americane. Panoul arata exact ca unul de circulatie ce indica localitati. Hmmm… Decidem sa ocolim orasul in sine (e al doilea ca marime din Mexic) dorind sa evitam traficul de ora 5PM. De cand suntem intrati in Mexic avem o politica destul de stricta in a nu calatori pe intuneric asa ca incercam sa ne gasim cat mai devreme un loc de dormit. Inca din America auzisem ca “in sud” exista “love hoteluri”. Camere cu intrari separate, fiecare cu garaj propriu in care intri, parchezi, tragi usa la garaj si faci… ce vrei tu. In cazul nostru sa dormim peste noapte. Gasim un astfel de hotel si aruncam o privire. Totul pare curat si foarte… discret. Abia gasim pe cineva sa ne spuna cat costa o astfel de camera. Suntem intrebati daca vrem cu jacuzzi sau nu. Hmm fara multumim, ne-am spalat deja rufele, avem toate tricourile curate… Aflam pretul si ni se pare prea mult. Sunt aproape sa descalec de pe Gunnar cand imi mai vine o idee… si intreb ca sa fiu sigur, ca pretul e pentru toata noaptea. “Oooo senior toda la noche? entonces el precio es el doble”. Mda, super, se pare ca in astfel de locatii pretul uzual este pentru 6 ore numai. Eu tot nu inteleg de ce… pentru ca un om trebuie sa doarma macar 7 ore pe zi… Plecam sa ne gasim un alt loc si decidem sa incercam intr-una dintre localitatile de pe malul lacului Chapala. Sunt numai 50 de kilometri pana acolo insa ne simtim putin presati de lumina soarelui ce dispare incet incet. Reusim totusi sa gasim un hotel, negociem un pret si imi parchez motocicleta in holul din curtea interioara. Prima parcare de acest fel… Cu loc sigur pentru motocicleta si pentru noi, ne relaxam iesind la o plimbare pe malul lacului. Promenada este intesata de turisti, majoritatea straini. Se aude muzica tare, se mananca tot felul de chestii, se aude zarva de peste tot. Ne dam seama ca este inceput de wekend si lumea petrece. Noi ne simtim cumva putin in afara acestui tambalau. Pentru noi nu e weekend. E doar o alta zi din calatorie cu surprize cu lucruri noi vazute, cu oboseala, cu grija gasirii unui loc sigur de dormit. Ne bucuram acum in liniste de venirea noptii peste lac. Sunt destul de multe motociclete in Mexic (cu mult mai putine decat in Guatemala aveam sa aflam mai tarziu). Si majoritatea sunt de capacitate mica. 125, 150, 180 hai uneori si 250. Pe ele, pot merge 1 2 3 sau chiar mai multi oameni. De regula mai toti fara echipament. Aici motocicletele mici sunt, ca si in Asia, doar un mijloc la indemana de a merge din punctul A in punctul B. Iar daca ai o familie de 3, ii urci pe toti pe moto si mergi unde ai de mers. De aceea, nu mica ne-a fost mirarea a doua zi cand vedem pe marginea drumului un BMW GS1200. Iar pe el 2 oameni (numai doi???) care poarta si echipament. Hmm asta e ciudat. Ne gasim prin trafic si ne intrebam, din mers, cine suntem si ce e cu noi pe aici. Cum toata discutia avea potential, ii propun lui Uli sa traga pe dreapta si sa vorbim in voie. Si uite asa ii cunoastem pe Uli, un german stabilit in Mexic de ani buni si pe Alejandra, prietena sa. Ei iesisera numai la o plimbare de weekend, sa testeze noul GS1200 pe care tocmai il cumparasera. Frumoasa motocicleta. Ne strangem mainile bucurosi de intalnire si povestim de una si de alta. Ma gandesc ca in Europa proabil ca nici nu ne-am fi oprit. La fel poate si in State. Aici insa lucrurile acestea sunt posibile. Photo credit to Alejandra and Uli Facem schimb de email-uri si ne uram multa bafta cu planurile noastre actuale si viitoare. Astfel cu ajutorul lor am stim si noi cum arata 2 romani calatorind prin Mexic pe un VStrom, vazuti de la bordul unui GS1200. Photo credit to Alejandra and Uli Photo courtesy of Alejandra and Uli Ziua asta este amestecata. Avem parte de intalniri frumoase precum cea de mai sus apoi ratam cat se poate de clar cazarea din Morelia si in loc sa avem parte de centrul istoric, patrimoniu UNESCO, de o periferie anosta. Little boxes, little boxes… O priveliste pe care aveam sa o reintalnim in Mexico City, insa la o scara mult mai larga. Ne intreptam spre capitala unde aveam sa stam impreuna cu Alex si Dagmar doi germani ce locuiesc (si ei) in Mexic din 1995. Din fericire acestia ne asteapta la 100 de kilometri in afara orasului si ne ajuta apoi sa navigam in nebunia de pe strazile din Mexico City. Imi aduc aminte cu nostalgie de lane splitting-ul facut in California cu Doug! Aici e un alt nivel. Nici nu prea exista “lane”-uri pe care sa le “slit”-uiesti. Fiecare merge pe unde stie si pe unde poate. Dagmar si Alex au multa rabdare cu niste incepatori ca noi si ajungem astfel cu totii in siguranta acasa. Urmeaza 3 zile de relaxare totala, in care Dagmar si Alex ne fac sa ne simtim excelent la ei acasa iar noi avem ocazia sa devenim turisti din aceia clasici, vizitand Mexico City. Facem chiar extravaganta sa ne luam bilete de city tour bus, dar asta mai ales pentru ca e cea mai ieftina metoda sa te plimbi prin oras, putand sa te urci si sa cobori din tour-bus-uri de cate ori vrei. Avem deci ocazia sa vedem fragmente, mici fragmente din uriasul puzzle reprezentat de capitala Mexciului. O imbinare de cladiri moderne si aerisite si case inghesuite si cu facilitati limitate Am vazut oameni eleganti,la costum si cravata (chiar daca unii dintre ei vorbind la telefon iesiti cu totul pe fereastra) si oameni dansand in costume aztece in piata centrala. Cand am plecat din tara am urmat sfatul gasit pe website-ul Ministerul Afacerilor Externe si am trimis cate un email ambasadelor Romaniei din tarile prin care urma sa intram. In Canada am primit sfaturi si am fost pusi in contact cu diferite comunitati de romani. Iar acum, in Mexic nu mica ne-a fost surpiza sa fim invitati la o intalnire cu doamna ambasador Ana Voicu. Am ajuns la ambasada fara sa stim la ce sa ne asteptam si recunosc ca ne-am emotionat tare cand am auzit vorbindu-se roamneste de partea cealalta a portii. Intalnirea s-a dovedit una foarte relaxata si placuta. Am discutat putin despre romanii ce traiesc in Mexic (se pare ca sunt in jur de 400 in toata tara) despre viata in Mexic dar si despre calatoria noastra. Doamna ambasador a trecut peste abordarea tipic-oficiala si ne-a dat sfaturi pertinente despre continuarea calatoriei in Mexic. Recunosc ca a fost mai bine decat ma asteptam sa fie si probabil ca este primul politician ce mi-a lasat o impresie placuta. Dar calatorului ii sade bine cu drumul asa ca a doua zi ne pregatim de plecare. Ne luam la revedere de la Alex si Dagmar si le uram numai bine in aventura lor mexicana. O dimineata ce se anunta usoara se transforma intr-o veritabila incercare de a scapa din Mexico City. Aveam de la Alex indicatii foarte clare despre cum si pe unde sa o luam ca sa iesim. Aveam si un GPS cu o harta a orasului functionala. Navigarea deci prin hatisul de strazi si masini ar fi trebuit deci sa fie facila. Si totusi, cumva ratam amandoi o iesire pe care trebuia sa o luam si cam aia a fost… ajungem sa facem manevre hmmm aproape ilegale pe spatiul verde in incercarea de a ne redresa… … si sfarsim prin a iesi din oras prin cu totul alta parte, 2 ore mai tarziu. Ei bine, nu conteaza asa tare. Avem ocazia sa vedem cartiere ce probabil sunt mai putin vizitate de turisti si care, pentru a folosi o exprimare diplomata, sunt foarte departe de cum arata cartierele centrale… No ce bine… imbulzeala ca in Obor, gropi si lume care circula care cum pofteste. In fata noastra, un domn pare ca e hotarat sa care tot pamantul in camioneta sa. Vazand cum se inclina masina la fiecare schimbare de banda decidem ca e mai intelept sa incetinim. Andreea reuseste sa il surpdinda in momentul cand acesta se avanta pe autostrada. Roata din stanga spate era ridicata de pe sosea… Si intr-un final ne avantam pe drumul spre Oaxaca bucurosi ca am scapat de trafic. E tarziu si avem multi kilometri inaintea noastra. Asa ca salutam doar de la distanta Vulcanul Popocateptl. Poate ca e mai bine asa caci acesta pufaia mofturos. Chiar si cu ajutorul lui Tija se pare ca tot am depasit numarul maxim de poze permis asa ca puteti gasi continuarea in locul stiut, aici. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
cristho Postat Octombrie 31, 2012 Share Postat Octombrie 31, 2012 Poze superbe faceti, o aventura foarte tare, drum bun in continuare !!!!!!! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
ADVRadu Postat Octombrie 31, 2012 Share Postat Octombrie 31, 2012 ... Hai bai, terminati odata cu orasele si incepeti aventura "pi buni" Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Octombrie 31, 2012 Autor Share Postat Octombrie 31, 2012 Haha, bai Radu, acuma sa stii ca nici noi nu suntem chiar asa "cu toate rotile la cap" insa pana la alte aventuri sa stii ca traficul din Mexico City e o aventura in sine Hehe, una mai urbana dar este Dar gata, dupa Mexico City nu am mai fost in nici un oras mare... si urmatorul o sa fie probabil Guatemala City ca sa schimbam niste chestii la moto. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
ADVRadu Postat Noiembrie 1, 2012 Share Postat Noiembrie 1, 2012 Haha, bai Radu, acuma sa stii ca nici noi nu suntem chiar asa "cu toate rotile la cap" insa pana la alte aventuri sa stii ca traficul din Mexico City e o aventura in sine Hehe, una mai urbana dar este Dar gata, dupa Mexico City nu am mai fost in nici un oras mare... si urmatorul o sa fie probabil Guatemala City ca sa schimbam niste chestii la moto. Aia cu traficul o stim si noi, am vazut prin Istanbul, chiar si Bucuresti, uneori. Sa aveti drumuri faine in continuare! Si sunteti copchii cuminti, lasa ca stiu eu Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Postări Recomandate
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.