De 2 lei bragă

[trasan]

Nu ştiu de unde până unde, dar imi luasem ceva concediu exact în noiembrie şi nu părea să am şanse de a motocicli sau altceva, vremea fiind schimbătoare de la o zi la alta. Totuşi vacanţa a debutat cu chef de ducă şi am tot profitat de stimata prognoză meteo ca să mă strecor printre ploi şi neguri şi să vânez zonele cu soare şi ceva caldura, dar mai ales cu ceva uscat pe jos – orice, dar umed pe rece, nu! Vream, aşa, să îmi răcoresc gândurile şi anvelopele, dar îmi displăcea ideea să îmi curăţ mereu viziera şi să merg cu ochii numai la drum ca să nu alunec pe frunzele deja mărunţite de friguri, în loc să mă bucur de curbe şi de peisaj.

 

Cu doar câteva săptămâni în urmă prindeam pe retină, în Ţara Făgăraşului şi Ţara Bîrsei, galbenul fosforescent al mestecenilor, roşcatul fagilor şi mult verde şi visam încă, după o aşa vară târzie, la pastelul tomnatic în contrastul soarelui cu norii leneşi, îngrăşaţi de iarna ce va să vie şi care la Bâlea deja se instala.

 

Aşa ca în scurt timp am reuşit să ma plictisesc de alergăturile scurte, tânjind după o tură mai lungă, ce nu s-a lăsat foarte mult aşteptată: pornind de la o scurtă plimbare pe dealurile Buzăului, povestea s-a lungit şi după mai multe încercări nereuşite de cazare prin Gura Siriului, o căutare pe booking m-a trimis pe întuneric direct în Covasna (localitatea) unde am şi înnoptat, apoi, după o trezire leneşă ca şi plecarea din ziua precedentă au urmat Oituz, Lepşa, din nou Covasna ca să recuperez buletinul de la hotel şi, pe ploaie uşoară şi iar întuneric, Valea Prahovei, ceva croşetări printre picăturile de pe vizieră şi maşinile din coada interminabilă şi în sfârşit, acasă. Dar a fost bine per total: liber şi uscat cu excepţia finalului, mâncare excelentă la Keops, în Covasna, unde am poposit şi la întoarcere, puţină istorie pe drum, un coleg super amuzant, în Comăneşti, bucuros că şi-a întâlnit confraţii, iar puţină istorie, Cascada Putna şi furnicarul scânteietor în întunericul ud, întins din Predeal până dincolo de Câmpina. Iar dacă pentru partea de final cineva zice că sunt masochist, îi dau dreptate şi îi spun ca deşi e aglomerată, am ales Valea Prahovei ca să mă pot adăposti mai uşor în caz că ploaia se transforma în furtună, având în vedere şi ora târzie. Tot dintre părţile bune trec pe listă şi amabilitatea şoferilor care vazând moto şi ploaie se străduiau cât puteau ca să facă loc. Parcă începe să fie bine şi pe la noi. În fine, trec peste, dar nu înainte de a preciza că în Covasna îl puteţi găsi pe unul dintre colegii noştri care ne face cinste – Attila; Attila, enduro şi mai mult de atât nu e nevoie să spun.

 

Ei bine, toate bune şi frumoase, dar cu greu am reuşit să prind ceva culori în obiectiv, cele câteva şocuri de frig ştergând culorile atât de pe dealurile munteneşti cât şi din văile moldoveneşti sau invers - nu contează; pe dinauntru ele rămăseseră şi ochiul le cerea. Tot citind prognoza şi observând din ultimele drumuri că şansele cele mai bune pentru a prinde pe uscat un peisaj frumos impun să mă deplasez către sud, am ales să merg până la Dunăre, singura nepotrivire fiind fereastra extrem de scurta dintre ploi. Ştiam ce ar trebui să fac, ştiam care sunt limitele, dar iată că nu eram în stare să plec sau nu. Pe de o parte vream o tură mai lungă, pe de alta mă gandeam iar la ploaie. Aşa că la doua zile după Covasna mă pun seara în pat cu decizia de a merge a doua zi către sud, dar  cu ceva lehamite de a merge iar pe apucate, fugind de frig şi de ploi.

 

Iată-mă la jumătatea lui noiembrie trezit cu îndoiala de a porni la drum, dar cotrobăind după bagaje. În definitiv ori e moto, ori nu?! Dacă tot sunt pe val mă pun pe treabă, dar tot invârtindu-mă buimac  constat că timpul a cam trecut şi atunci pun mâna rapid pe telefon şi mă uit la cât răsare soarele. Sunt în termen şi sper ca pe drum măcar, dacă nu chiar lângă Dunăre să adulmec puţin aroma răsăritului de toamnă. În drum către Olteniţa îmi vine dintr-o dată să schimb macazul şi o iau spre autostradă, către Călăraşi; am zis că dacă tot e Dunăre, atunci să prind cât mai mult pe mal, urmând să mă întorc prin Giurgiu.

 

Las în urmă fortul trist şi abandonat de lângă Glina, sugrumat de breteaua de legătură cu A2, gândindu-mă că probabil vom fi vreodată în stare să facem un traseu turistic al fortificaţiilor Bucureştiului şi dau gaz având încă în minte ditamai bălţile de pe Splai; nu e totuşi motiv de îngrijorare pentru că apă nu este, dar comut în curând atenţia la gropi – mândria drumarilor de autostradă. Fugeam către răsăritul promis, urmărind asfaltul care se distingea mai negricios în melanjul de griuri matinale. Pe sensul meu de mers mai era câte o maşină şi chiar mă întrebam ce caută oamenii aceia pe drum, având în vedere că doar eu am un scop în ziua aceea pe şosea, către soarele meu şi către Dunărea mea, către funzele mele şi către cerul meu. Îi depăşeam unul câte unul şi mă bucuram de banda a doua, cel mai puţin peticită şi vălurită, Transalpul fiind mai degrabă la trap decât la galop, cu viteza lui preferată de la 5000 de ture - 110Km/h; i-am schimbat raportul pinioanelor şi ne simţim confortabil amândoi, făcând corp comun la o bârâială constantă şi molcomă, asemenea torsului unui motan lenevit de timpuri.

 

Când norii încep să se încrunte în jurul meu, virez la dreapta, către Călăraşi, exact pe direcţia celui mai întunecat dintre ei şi nişte cuvinte care se suprascriu automat pe forum mi se impiedică în cagula care îmi acoperea faţa, făcându-mă să arat precum negativul unui chip de raton. Ah!... Şi frig, nene!... În debusolarea deşteptării am renunţat să mai iau ceva pe dedesubt pentru câteva ore de motocicleală la o temperatură destul de rezonabilă, aşa cum indica prognoza. De obicei merg imbrăcat astfel şi la temperaturi mai scăzute, dar nu  ştiu din ce motive frigul începe să mă prindă puţin câte puţin. Pornesc încălzirea din mânere şi îmi spun ce frumos ar fi fost sa fi avut şi în scăriţe ceva similar; sau mai bine în bocanci. Cu toate astea merg înainte şi Şeful se gândeşte la mine şi o pune pe fata din GPS să îmi spună ceva.

 

Nu sunt atent la indicaţiile primite pentru că oricum ştiu drumul şi pentru că în faţă se zăresc primele curbe şi hotărăsc că e momentul să mă distrez prima dată pe ziua de azi – aplecare, centrifugă, încălzire. Moto, ce să mai! În scurt timp ajung din urmă o maşină care abia se mişcă, dar o aştept şi mă pregătesc să o depăşesc pe prima linie dreaptă. Dau gaz, Transalpul fornăie şi ce sa vezi?! Maşina măreşte viteza. Îi transmit telepatic sau pornopatic, nu mai ştiu, să se mai uite şi în oglinzi, mă repliez şi aştept următoarea posibilitate. Nu e mare şosea, dar sunt văi uşoare, mai sunt sate şi oamenii încep sa mai iasă din curţi şi nici nu vreu să calc vreo linie continuă; şi din loc în loc e negură. Încerc încă o depăşire dar constat că am de-a face cu un concurent; aşa le spun ăstora de nu suportă să fie depăşiţi. Îmi propun să rămân calm şi să las să crească distanţa, poate scap cumva de el. Însă în curbe individul (între timp observasem că e un el la volan) înaintează cu greu şi îl prind repede de fiecare dată. Am ratat toată frumuseţea drumului şi frigul mă pişcă, iar ăsta are chef de hârjoneală la prima oră. Ce zice karma? Nu departe apare un indicator cu drum în lucru, urmat la distanţă mică de o fâşie lungă de asfalt frezat, iar diferenţa de nivel îl face pe omul meu să încetinească până la oprire. Asta am şi aşteptat. Mă ridic în scăriţe, accelerez şi sar în groapă pe lângă maşină, transmiţându-i imaginar un uriaş semn de poftă bună. Crampoanele aruncă criblura care ciocăneşte ritmic în scut, iar eu plutesc în scăriţele Pegasului meu, mândru de cele ce tocmai făcusem. Bineînţeles, într-o mică văioagă care de departe era absolut invizibilă, observ că drumarii blocaseră zona frezată, obligându-te să urci şi să ocoleşti. Îmi doresc să nu fi fost călare, sa nu fi fost înaripat Transalpul, să fi avut viteză mai mică şi să pot să trec lin diferenţa de nivel. Îmi e clar că o să derapez ceva la oprire, pentru că de ieşit din gaură, din mers, nu se punea problema, dar măcar să rămân pe roţi. Însă eu sunt la Reeducare şi Şeful îmi arată din nou că mai am o şansă şi nu ştiu cum face, dar îmi scoate în cale o teşitură de cam un metru pe care ies din adâncitură fără să mai fie nevoie să opresc, ci doar să încetinesc puţin. Motorul se opinteşte un moment, nechează şi mă aduce sus nevătămat; cu roata din spate trecusem prea aproape de muchia înaltă. Şi tare puternic şi adevărat şi zmeu mă simt, încât Se vede nevoit să mă mai atenţioneze încă o dată: sunt sus, dar lucrările încep şi acolo, în aşa fel încât rămâne doar o fâşie îngustă cât două palme, între cele două gropi. Îmi aduc aminte de ziua în care Remus, instructorul din şcoala moto, m-a pus să dau vreo două ture pe conturul poligonului, cu o mână ridicată şi merg înainte, eu şi Pegasul meu decăzut, fără să bruschez acceleraţia şi cu incheieturile relaxate, dar cu priză fermă pe ghidon, ca o veritabilă Nadia evoluând pe o bârnă nesfârşită. În fapt sunt suficient de agitat şi habar nu am cum de nu cad într-una dintre adâncituri, dar sunt hotărât că azi să nu fie ziua aceea. Când realizez că cel mai simplu era să nu gândesc urât despre şoferul cu pricina, gropile dispar dintr-o dată, asfaltul se îndreaptă şi pot să continui drumul în siguranţă. În sfîrşit, mă prind de idee şi promit să folosesc degetele pentru chestii mai de bun simţ (chiar şi în gând) şi mai ales să fiu recunoscător când norocul îmi surâde. Totuşi … voi mai lucra o perioadă la comportamentul ăsta.

 

Adrenalina a parut că mă încălzeşte puţin, dar efectul a fost contrar şi acum resimt şi mai bine acele reci din ghete. Partea bună este că şoseaua virează, iar norul ce mă ameninţa până acum rămâne undeva în dreapta. Totuşi este în continuare pâclă şi nici urmă de vreo culoare – toata vegetaţia îşi doarme deja somnul hibernal. Până la urmă ce mai contează? Se zăreşte Călăraşiul, iar când ajung la centură renunţ la drumul ondulat printre smârcurile de stuf şi înaintez către oraş, cu speranţa de a mă încălzi cumva. La benzinăria de la intrare opresc şi mă uit dezorientat după ceva care să îmi ridice temperatura şi cel mai rapid gând mă duce printre rafturi, dincolo de vitrinele mari, prin care se zăresc angajaţii în cămaşă. Unul dintre ei zâmbeşte către mine, mă întreabă dacă e frig şi îmi arată automatul de cafea. Eu îi spun tâmp că nu beau cafea, iar el îmi spune că are şi alte chestii. Pentru prima dată aflu cum se foloseste hărăbaia aia şi îmi iau o ciocolată caldă – un lichid extrem de aromat şi de dulce pentru gustul meu, dar fierbinte. Daca ar fi avut vreo 50 de grade din alelalte şi o boabă-două de piper, ar fi fost mai potrivit pentru mintea mea, dar în cazul ăsta fiecare celulă îmi cere beuturica din automat. Şi chiar mă încălzeşte. Fac să dispară şi un sandvici, fac şi plinul, mulţumesc oamenilor şi mă îndrept către centru.

 

Călăraşi este un oraş care deţine fantoma uriaşă a unui combinat care a făcut pe vremuri să prospere cumva lumea agrară din zonă; are aspect de târg de Bărăgan la care s-au anexat nişte blocuri frumoase (unele) la şoseaua principală şi … celelalte în rest. Există şi un centru nou, teatru, spital judeţean, plaje şi un complex sportiv. Locuitorii se pot mândri din plin cu marele artist Ştefan Bănică, pentru cine mai ştie, cu tatăl lui Ştefan Bănică jr. pentru cine vrea un pic de cancan ori cu fostul socru al Andreei Marin pentru cine nu nu este interesat deloc. Mie îmi place totuşi zona veche dar şi cele două cofetării unde mai găseam reţete de pe vremuri. Mai este grădina zoologică, care are un renume pe plan naţional şi unde ar putea fi  frumos, dar claustrarea animalelor mă face să nu vorbesc despre asemenea subiect. În fine, dacă cineva doreşte să vadă şi să simtă ceva special în oraşul acesta, are posibilitatea să îşi împlinească dorinţele, dar mie imi place aici şi din anumite motive personale. Aşa că înaintez încet, ca să revăd locurile încărcate cu amintiri şi să observ din timp vreo patiserie deschisă. E totuşi prea dimineaţă şi sfârşesc aventura din Călăraşi în parcarea unui supermarket, aşteptând ca să pot intra. Dupa frigul încasat îmi e încă foame şi oricum trebuie să am răbdare ca să se mai limpezească cerurile. Pur şi simplu m-am strecurat printre ploi până acum şi vreau să aleg traseul care să mă aducă acasă uscat.

 

Arunc ambalajul mototolit la gunoi, împăturesc ciocolata rămasă şi scot telefonul ca să mai consult prognoza şi eventual să mai estimez duratele intermediare de pe traseu - care o fi acela. Sunt deja în tricou şi mă bucur de primele raze calde de soare. Norocul este de partea mea şi de data asta mulţumesc Universului. Sunt pauze relativ mari de ploaie, dar în sud-est şi cu o probabilitate cam nehotărâtă, către Giurgiu. Gata, schimb planul de întoarcere prin Olteniţa, prin introducerea unei mici bucle prin Dobrogea şi având grijă ca nu cumva sa ajung pe autostradă nici măcar din greşeală. Ridic cricul, ies din parcare şi opresc după câţiva metri de zornăială: uitasem cutia deschisă.

 

Drumul pe dig, către bac mă duce şerpuit către plopii cu frunze încă gălbui şi un miros de baltă răzbate de dincolo de salciile pestriţe şi destul de verzi. Se pare că în zonă toamna încă lenevea în stil văratic şi am şanse serioase de a mă bucura de peisaje deosebite. La umbră e răcoare şi imediat ce coroanele bogate fac puţin loc, simt cum costumul începe să capteze energia binevenită a soarelui. Indicatorul către bac te trimite într-un loc ce pare mai potrivit pentru boschetăreală decât pentru îmbarcare, dar sunt obişnuit; virez la stânga şi opresc lângă toneta de bilete, din care o tanti îmi tot face semne. Înţeleg în final că mă cheamă înauntru şi cum intru încep să mă scuz explicându-i că am crezut că am oprit greşit, dar ea nu mă lasă să termin şi arătându-mi pe geam îmi zice scurt ca prea e frig afară. Şi ce dreptate îi dădeam! Mă întreabă dacă sunt singur şi îi răspund că acum nu mai sunt, o bufneşte râsul, îmi rupe biletul, mai schimbăm două-trei vorbe şi ies afară, căutând din priviri un loc de belvedere.

 

Dacă ar trebui să descriu rapid punctul de trecere a Dunării, de la Călăraşi, aş folosi primul joc de cuvinte care ar veni orişicui pe buze: silistru! O amestecătură de vegetaţie, praf, beton şi oţel ruginit, garnisită cu ceva pete de ulei de motor şi de obicei cu aglomeraţie şi gaze de eşapament te poate da înapoi, dar vorba unui unchi: există ceva la Dunăre care să nu fie frumos?! Sunt singur şi mă postez cu motorul cumva lateral faţă de ponton, ca să las loc pentru vehiculele ce vor debarca. În zare e frumos oriunde te uiţi. Un convoi de barje vine de cine ştie unde şi se lasă purtat de ape către nevăzut, norii fug de soarele de deasupra ostrovului şi arhitectura Silistrei se arată mândră de pe malul bulgăresc, mai înalt, dominând probabil pentru multe zeci de kilometri Câmpia Română şi chiar o bucăţică de Dobroge. În rest, un vânt liniştit, dar hotărât să facă ploaia să se îndepărteze.

 

Mă trezeşte din visare o ambalare de motor şi o sporovăială miştocărită a unor oameni cu faţa arsă de soare, dar veseli nevoie mare şi care au oprit maşina pe partea cealaltă a culoarului de trecere. Mi se pare puţin dubios, dar ma uit în continuare la curgerea apei şi încerc să număr câte valuri ajung la mal în acelaşi timp, în dreptul pontonului; aşa mi-a venit. O a doua maşină opreşte lângă prima şi şoferul intră imediat în discuţia celor dintâi. Se cunosc şi râd şi nu le pasă nici de vreme şi nici de nimic; au de ridicat marfă, de adus nişte cumpărături şi din când în când se mai interesează de câte vreun prieten comun. În depărtare îşi face apariţia bacul, iar între timp începe să se aglomereze şi pe malul meu, oamenii probabil ştiind foarte bine orarul transferurilor. Uitându-ma în jur observ că Transalpul stă cam singuratic, dar cum nu încurcă pe nimeni îl las aşa. Bacul ajunge la mal şi după acostare primul tir începe să urce rampa betonată. Şoferul pare că se joacă prin cabină şi şerpălăul uriaş îl ascultă docil în timp ce trebuie să pregătească ieşirea în şosea, pentru care avea nevoie să facă o mică buclă. Fără nici un semn de iritare îmi ocoleşte cu îndemânare motorul şi în timp ce îl admir îi fac brusc şi mecanic un semn cu mâna, ca mulţumire şi iertare în acelaşi timp, ruşinat de lipsa mea de inspiraţie. Alerg şi mut repede Transalpul din calea mastodonţilor şi aştept apoi cuminte ca să intru pe bac.

 

Sunt primul sosit şi mă îndrept rapid către partea din faţă a ambarcaţiunii, la locurile vipurilor, însă tipul care dirijează circulaţia mă trimite ferm în lateral, chiar lângă cabina navigatorului. Mă oftic puţin, dar imediat ce ce îmi dau jos tot harnaşamentul, mă apuc de studiat viaţa secretă a bacurilor. În primul rând sunt foarte atent la operaţiunile pe care le efectuează personalul. Nu lasă nici o parâmă nelegată şi pornesc motoarele abia după ce oblonul e ridicat complet. Au o rutină clară pe care o respectă tăcuţi, sărind rapid de pe bac pe ponton şi invers. Cum sunt chiar lângă tambuchi şi mereu mi-am dorit să aflu ce se ascunde în măruntaiele mormanului de fier, inspectez rapid zona şi rămân uimit în primul rând de curăţenia dinăuntru. Printre duduielile rezonante, ca ale unei orchestre de timpane, privesc panourile metalice, ce se îmbină prin suduri cu o curgere continuă, curbată lin şi fără pic de asperităţi. Unde există articulaţii - balamale, pârghii, arcuri -  este unsoare lucioasă, nu din aceea uscată şi plină de praf, cum vezi pe la escavatoarele abandonate la marginea şantierelor. Pare că a trecut de curând ITP-ul, deşi pe punte se disting uşor straturile multiple de vopsea groasă, crăpată fin în locurile mai expuse. O dată am întrebat pe cineva din domeniu cam câtă vopsea intră la o nava mică şi mi-a spus că ... multă. Din loc în loc sunt sasuri înguste către alte compartimente; inspectez unul, mai fac câţiva paşi şi apoi revin la aer curat, respins de întunericeala cu miros de hidrocarburi, căldura din ce în ce mai înăbuşitoare şi strâmteţea locului. Iona cel salvat nu uită totuşi să se asigure că lănţişorul care sugerează accesul interzis în ascunsul cetaceului este la locul său.

 

Căutând un coş de gunoi, nu am cum să nu observ o femeie fâşneaţă, cu o sacoşă în mână, care se deplasează foarte sigură pe sine printre fierătaniile ce îi stau în cale. Mă amuz pe jumătate pervers şi mă întorc agale la motor; aici, pe uşa ce dădea către comandă, se întrevedea coborând un tip negricios, musculos, cu o barbă cât să zgârie uşor pielea fină şi cu un chip încărcat de bunăvoinţă şi un zâmbet larg. Ieşind din a doua încăpere, femeia cea mignonă îl îmbrăţişează cu întreaga frumuseţe a celor douăzeci şi ceva de ani şi îl invită alături, unde lângă o plită mică îl aşteptau trei ochiuri, câteva felii de brânză şi de salam, pâine şi ceva de băut.

 

Mă îndepărtez discret de cei doi motociclişti fluviali şi privirea îmi alunecă de la valurelele mărunte ale Dunării către motivele izomorfe, cu iz neolitic, ale unui panou antiderapant de pe punte. Din loc în loc întrerupte, acestea merg totuşi înainte, asemeni nouă, celor pe două roţi, care căutam mai departe şi mai departe iz de vânt şi zgomot de benzină – metanoia motoristă cu aspect metalic-lucios, întărit de timpuri şi de atâţia şi atâţia martori călători. În scurt timp trepidaţia accelerată a vibrochenelor îmi îndreaptă atenţia către palele elicelor, ce trimit apa de un verde învolburat în trecut, către punctul de îmbarcare. Îmi iau rămas bun de la malul nordic şi privesc visător trecerea celuilalt bac. O reprezentaţie a doi dinozauri greoi, ce se ocolesc cu grijă pentru a nu se răni. Nu îşi împart aceeaşi pradă, fiind destulă pentru fiecare, ci mai degrabă colaborează ca să fie siguri că ei şi numai ei rămân stăpânii acestui drum transcendental.

 

După atâta reverie sesizez căldura care este din ce în ce mai prezentă şi îmi pregătesc corespunzător echipamentul. Încălzesc puţin motorul şi aştept să treacă mai întâi autovehiculele de tonaj greu, apoi mă îndrept cocoţat în scăriţe direct în spatele punctului alimentar de pe chei, pentru a mai cuprinde cu privirea câmpia şi apa ce te îndemna la scăldat. Simt nevoia să mă desfăşor artistic şi fac o fotografie prin deflector; a ieşit focalizată pe suportul de pe parbriz şi mai încerc una, dar sfârşesc prin a renunţa la idee şi mai privesc incă o dată în perspectivă, pentru a implementa imaginea direct în memoria internă. Îi salut pe căpitan şi pe pasagera lui şi dau să ies de pe platforma semibetonată când un câine se îndreptă mârâind spre mine. În astfel de cazuri, dacă am viteză mică am învăţat să opresc şi să las patrupedul să miroasă motorul, vorbesc cu el şi apoi mă îndepărtez în linişte. De data asta însă mi-am permis aroganţa de a demara în trombă. Am auzit doar un schelălăit scurt şi pentru gestul meu Şeful mi-a oferit un gard drept în faţă. O luasem în sens invers ieşirii, dar îmi părea mai rău de câine pe lângă care trebuia să mă şi întorc. Căutând la el cu atenţie dacă schioapătă sau este rănit, îl văd că mă priveşte cuminte, dând uşor din coadă, lângă cei doi poliţişti care râdeau pe înfundate. Asta e, trecerea iniţiatică a Dunării este urmată de încă o lecţie şi de un viraj brusc la dreapta, exact în vama de la Silistra.

 

[Taz Asg]

+1

[Muretto Grundieg]

Stilul tău mă duce cu gândul la Mike Krabal.

[Flower-Power]

Eu nu pot să trec de "vream"..

[Tracer7]

@trasan Bravos pentru tură! O singură grijă am: să nu fii zgârcit cu pozele  

[robert23mg]

Acum 2 ore, Flower-Power a spus:

Eu nu pot să trec de "vream"..

Daca tu nu îl vrei, el ne vre

[trasan]

Va multumesc tuturor pentru timpul acordat si pentru comentarii.

 

 

Deşi stabilisem următorul popas în valea de la Cochirleni, unde mereu mă opresc un minut-două, iată-mă aşteptând să treacă maşina din faţa mea prin punctul de dezinfectare de la intrarea în vamă (este perioada pestei porcine). Încă nu ştiu dacă am ales corect, dar nu mai am timp de gândire pentru că mi-a sosit rândul. Ma ridic din nou în scăriţe, aplec cât mai mult capul ca să nu fiu stropit pe vizieră, dau puţin gaz, trec prin bazinul cu soluţie şi ajung pe cealaltă parte perfect uscat. Mă uit nedumerit în jur, iar băiatul care acţionează pulverizatorul îmi face cu ochiul şi ridică degetul mare al mâinii - totul în regulă! Îl salut recunoscător şi opresc pe unde am loc deoarece este un camion care ocupă mai toată trecerea. Scot cagula, mă duc cu actele la control şi înainte de a mi le înmâna, bulgarul ma întreabă unde merg. Îi răspund cât se poate de sincer că oriunde şi îmi dă actele zâmbind şi spunându-mi că am dreptate, pentru că e soare. Instinctiv o iau la dreapta în Silistra şi fac o mică pauză pentru a consulta prognoza şi aplicaţia de navigaţie. Deşi mai scurt, nu îmi surâde drumul către Ruse pentru că prind sigur ploaie; în plus, senin şi cald este cât mai în sud-est. Atunci îmi vine ideea năucitoare să văd marea, după care să mă întorc pe la Negru-Vodă şi restul ce o mai fi – probabil şi o bucată de drum de întoarcere în întuneric, pe autostradă, adică ceea ce uram mai mult. Dar văd marea. Asta e important. Aleg următoarea destinaţie Dobrici şi las Transalpul să umble liber prin Silistra – o localitate cu o istorie îndelungată şi pe care nu am apucat vreodată să o vizitez, nu mai spun de explorat. Nu am timpul necesar acum şi nici măcar nu ştiu unde ar fi obiectivele principale, aşa că mă învârt cu regret prin centrul care mie îmi place şi mă bucur de liniştea oraşului şi de platanii uriaşi şi pastelaţi, ce flanchează bulevardul principal.

 

După câteva ture fără un reper clar mă hotărăsc şi părăsesc Silistra, fiind întâmpinat de câmpurile de un verde nesfârşit. Bulgarii aştia nu au lăsat nici un locuşor necultivat si vor parcă să îmi dea senzaţia că la ei vine primăvara şi nu iarna. Şoseaua e absolut pustie şi şerpuieşte sub soarele blând, invitându-mă la tot ce îi trebuie unui motociclist: cald cât să nu se lipească geaca de corp, curbe cu vizibilitate bună, peisaje largi şi odihnitoare şi ... asfalt uscat; şi curat. Trec de o zonă ecologizată, marcată cu un fel de monument realizat din materiale reciclabile, mai fac unul sau doi kilometri şi trag pe dreapta ca să mai reglez puţin deflectorul. Nu îl am demult şi încă îi caut poziţia optimă. Îi mai ajustez protecţia de plastic, mai meşteresc puţin la el şi cand să pun vârful de la şurubelniţă în trusă, văd că dispare fără urmă. Planul unu: ma uit pe jos. Nimic. Planul doi: mai pun pe jos un vârf de şurubelnită nu ca să mă ducă la primul, ci ca să îmi dau seama câte şanse am ca să nu îl confund cu asfaltul. Şi caut din nou. Planul trei: orice pierd – şaibă, piuliţă, bit, orice – dacă nu e pe jos sau în scut, e pe basculă. Am invăţat asta după ce am întors motorul cu roţile în sus în garaj, căutând din ambiţie un şurub de la baterie şi l-am vazut căzând de acolo. Dar de data asta nu e nici pe bascula. Sunt două chestii care nu îmi dau linişte: o dată că îmi place trusa mea aşa, completă şi originală, dar pot sări peste asta. A doua e că mă temeam să nu fi intrat pe la transmisie sau să  ajungă pe acolo. Aşa că înainte de a testa dacă Transalpul se mişcă lin, fac ultima încercare şi aplec hardughia pe o parte cât pot şi o mai şi zgâlţâi putin, poate-poate. În timp ce sunt concentrat ca să detectez mica bucăţică de metal, aud o huruială cu troncăneală şi cu nu mai ştiu ce, o răcoare ciudată îmi intră pe sub costum şi simt cum genunchii mi se scufundă uşor în bocanci, iar bocancii întră puţin câte puţin în asfaltul zgrunţuros. Tâmplele îmi zvâcnesc, muşchii mă ard până la cea mai ascunsă fibră, aud un „ţac”, gem, mă screm şi într-un final ridic motorul la verticală şi îl pun pe cricul lateral. Mă uit în depărtare ca un leu tăvălit de o cireadă de bivoli în savană şi văd trailerul care a trecut ca vijelia pe lângă mine, dispărând printre copacii zburătăciţi în urma lui. Şi eram convins că e o şosea pustie. Aprigi şi bulgarii aştia când le vine … În sfârşit, după ce îmi revin puţin îmi amintesc de zgomotul metalic. Caut pe jos şi nu văd nimic. Moorrr! Apoi mă uit din nou în scut. Habar nu am de unde a apărut, dar este acolo! Scot bitul cu o crenguţă de pe marginea drumului, pun trusa în cutie, mănânc o bucată de ciocolată ca să fiu şi mai fericit şi dau gaz.

 

Cei o sută de kilometri până la Dobrici trec repede şi îmi plac foarte mult. Mă bucur de orice, e liber şi înaintez prin atmosfera nesperat de caldă, trecând peste asfaltul uneori colorat în petice largi, dar cât se poate de liber; dacă au trecut cinci sau şase maşini tot drumul. Nu am mai fost aici şi îmi doresc să văd mult mai mult din străvechea aşezare tracică şi fosta capitală a judeţului Caliacra, dar nu am timp. Deci virez la nimereală pe străzi şi când mă împotmolesc las navigaţia să mă scoată la liman. Pazarcic sau Bazargic sau Tolbuhin sau Dobrici mă întâmpină peste tot cu surprize: multă vegetaţie colorată frumos, în parcuri sau flancând şoselele, monumente, arhitectură comunistă şi tradiţională, fantome ale trecutului sau cartiere prospere. Acum câteva veri vorbeam cu nişte bulgari despre numărul de înmatriculare al autovehiculelor din această regiune şi îmi spuneau că indicativul este TX, venind de la vechea denumire a oraşului, din perioada republicii populare, dar nu înţelegeau de ce nu s-a ţinut pasul cu realitatea de azi. Luând la rând tipurile de numere, am ajuns la concluzia ca s-a urmărit utilizarea literelor comune ale alfabetelor chirilic şi latin în acronimele corespunzătoare regiunilor, fără să se facă prea multe schimbări. Cum  Dobrici (Добрич) îndeplinea criteriul prin vechiul format, nu şi-a mai bătut nimeni capul şi a rămas la fel - ТолбуXин (TolbuHin). Şi am presupus bine, pe Wikipedia regăsind toată povestea numerelor de înmatriculare bulgăreşti. Iar pentru cine e mai puţin familiarizat cu acestea, ca un mic amuzament scorţos,  bihorenii lor sunt de fapt din Vidin (ВидиH) şi bucureştenii - din Varna (Варна). Şi ca o ultimă remarcă, nu prea le-a ieşit traba cu Iambol, preferând englezescul Y, care la ei înseamnă mai degrabă U (Ямбол/Yambol).

 

 

Copac după copac, câmp după câmp, cer după cer … marea mă atrage către ea. Cu ochii după un Jiguli medieval, ajung dintr-o dată la un sens giratoriu pe care l-am traversat de atâtea şi atâtea ori: Albena la dreapta, Balcic înainte şi Cavarna la stânga – aceasta din urmă fiind şi imediata mea destinaţie. Mă abţin să cobor până la apă şi mă mulţumesc deocamdată cu ce pot cuprinde cu privirea înspre orizont. Merg din instinct. Trec de Topola şi curând virez pe lângă păduricea de pini, merg apoi pe lângă benzinărie şi mă opresc direct la supermarketul de la intrarea din Cavarna, adică străvechea Cărvuna pierdută de români acum mai bine de jumătate de mileniu şi rockerită azi de bulgari prin festivalul omonim. Îmi iau nişte boza şi ceva salam uscat şi plec ca să alimentez. Am făcut un obicei de a umple rezervorul pe la 180 Km, dar parcă e prea devreme şi mai stiu un “peco” bulgăresc pe la Durankulak (unde vreau să ajung) aşa că întorc motorul şi pornesc către Caliacra.

 

 

[mihaileahu]

Frumos ca ne impartasesti asemenea amintiri. Urmarim! Dar poze!! Atit?

Scuze te-am intrerupt, ramasesei la peco catre Durankulak!

[trasan]

Multumesc. Vor si ceva mai multe fotografii  

 

 

 

 

 

Cum am surprins îndeaproape extinderea parcului eolian din Dobrogea de la noi, am o slabiciune pentru giganţii albi şi mă las prins în mişcarea parcă eternă a palelor tăcute în departare, dar zumzăitoare în proximitate. E primul semn că mă îndrept către obiectivul propus. Totodată mă întâmpină câteva grupuri statuare de care nu ştiam. Dacă la români este bine-cunoscută Mama-Pădurii, pe pământurile astea este celebră Mama-Bulgarie. Pe unde nu mă aştept şi peste tot în rest, găsesc câte o femeie cu băsmăluţă cochetă, sânii tari ( … la propriu), privirea bazaltică ori marmorată scrutând poala cerurilor şi o mină de obicei foarte serioasă. Fiind crescut într-un cartier în care sculpturile domoleau setea de artă a muncitorilor, mă bucur de fiecare dată când întâlnesc câte una, indiferent dacă poate fi numită artă sau nu şi îmi rezerv puţin timp pentru a analiza compoziţia, după puterile mele. Dincolo de contradicţia termenilor şi caracterul peiorativ al afirmaţiei, vreau totuşi să precizez că în anii şaizeci-şaptezeci s-au realizat multe lucrări frumoase şi provocatoare, amplasate prin complexurile de locuinţe, parcuri, centrele oraşelor, uzine sau pur şi simplu pe dealuri, în taberele dedicate, multe dintre ele rezistând şi astăzi, spre bucuria turiştilor cu drag de cultură, din Prahova şi Buzău.

 

 

De pe drumul drept, după primele liziere, virez la dreapta către Dălboka. Pur şi simplu sunt curios să văd dacă mai e cineva pe acolo şi ar fi şi prima ocazie ca să mă apropii de mare. Ştiu că urmează o parte de drum abruptă şi de obicei stricată, aşa că nu mă avânt, în schimb sunt surprins de umezeală şi de stratul de noroi frământat de anvelopele unor vehicule de teren. Aş putea să opresc şi să întorc, dar nu ştiu de ce mă atrage văgăuna aceea unde în principiu voi găsi nişte curţi şi clădiri improvizate, într-una dintre ele oamenii mâncând la mese lungi, ca la vechile pomeni de la ţară, însă nu orice, ci fructe de mare. Aşa că merg în continuare în frână de motor şi cu tălpile cat mai aproape de drum până ajung la parcarea cea mai de jos. Nu vad pe nimeni şi încep să mă întreb dacă mai pot urca înapoi, dar pentru că sunt aproape de destinaţie, cobor de-a binelea până la ferma de midii. Când văd două maşini în dreptul intrărilor mă luminez şi îmi spun că dacă oi avea probleme măcar mă culege careva; în rest este pustiu. Marea este mai frumoasă decât am văzut-o de departe şi îmi oferă sinestezic gustul midiilor cu mărar şi usturoi, după o reţetă pe care nu am mai găsit-o în altă parte. Mă pierd în sunetul valurilor domoale şi realizez din nou că nu am timp. Îi promit că revin cât de repede, întorc pe pietrişul abia zvântat de briză şi mă pregătesc să mă lupt cu rampa. Crampoanele de la Anakee Wild m-au ajutat foarte bine pe teren moale, dar cele de contrapantă sunt ceva mai mari decât la T63-urile de care îmi e dor şi nu fac priză aşa de bună. Îmi e teamă să nu alunec pe dalele de beton; mă ridic în scăriţe şi demarez fără ezitare ocolindu-le prin dreapta, direct prin pietrişul amestecat cu noroiul pe care îl vedeam cu coada ochiului sărind în urma mea. Transalpul trage ca apucat, trece tremurând prin două şleauri mai puţin adânci şi când simte primul petic de pământ uscat se exprimă relaxat printr-un rateu scurt pe evacuare.

 

Continui drumul print-o vale abia perceptibilă, timp în care motorul se descotoroseşte de ultimele urme de pământ cleios, depăşesc  Bălgarevo şi las repede în urmă monumentul celor patruzeci de fecioare bulgare, pentru a mă opri  în parcarea largă, patronată de domnul Uşakov – veneratul militar rus, în absenţa unor eroi locali, bulgari. Caliacra cea frământată de istorie este afundată în linişte, fiind păzită aparent doar de doi câini cu chef de joacă şi de mâncare. Mai este şi o precupeaţă (ca să utilizez cumva un cuvânt local) de kitschuri chinezeşti, care însă e amabilă şi îmi permite să îi fotografiez marfa. De altfel mă şi interpelează în română, cu un zâmbet curios: de unde vin, ce fac. Foarte discretă, nu îmi propune să cumpăr. Interesant este că din punct de vedere etnic localităţile vecinilor noştri conţin de obicei multe procente bulgari, câteva procente romi, uneori câteva de turci şi un rest de procente de populaţie fără apartenenţă etnică. Cu toate acestea am întâlnit mulţi oameni în Bulgaria care ştiau româneşte, mai ales în zona Dobrogei, până în Varna. Dar cu siguranţă proporţia necunoscută se referă la fiinţe extragalactice, pentru că altfel nu se explică avântul extraordinar pe care îl are turismul bulgăresc, drumurile din ce în ce mai bune şi în general decenţa şi ospitalitatea care la noi încep să fie din ce în ce mai mercantile.

 

Nu există cineva care să taxeze intrarea şi mă plimb în voie printre ruine, căutând în depărtare locurile în care vara cormoranii îşi întindeau aripile la soare. Cobor pe lângă muzeu şi îmi permit să meditez puţin lângă micul paraclis de deasupra apelor. Mă înapoiez absorbit de visuri şi în dreptul terasei o aromă dulce mă face atât de curios încât trec doi paşi dincolo de gardul de siguranţă, înspre scările care se pierd către apa turcoaz. Renunţ să mai identific planta magică şi inspir adânc parfumul fin, ca de vanilie, purtat de briza călduţă de pe coasta abruptă, de undeva, de jos, în modulaţii uşoare, ce activează suflete călătoare. Este o surpriză stranie, pe care o repet la doar câteva zeci de ore de cea de pe drumul către Covasna, înainte de Ojdula – nu am ştiut atunci dacă Transalpul plutea de la serpentinele cu asfalt impecabil sau datorită ierburilor aromatice de la marginea luminişurilor. Găsesc o bancă şi m-aş aşeza puţin pentru a degusta pe îndelete farmecul Caliacrei, însă nu îndrăznesc să deranjez acest tăcut duhovnic al atâtor clipe de osteneală, ori al atâtor râsete, ori îmbrăţişări, ori orizonturi, ori ... timpuri.

 

Timp,  timp ... Cât de repede fuge, iar eu nu simt că mi-am făcut tura. Trebuie să mă mişc. Mă mai joc puţin cu cei doi câini, mă reechipez şi pornesc către unde mi-o veni pe moment. Deşi mi se pare cumva hilară alăturarea dintre un amiral rus şi patruzeci de fecioare, opresc ca să fotografiez monumentul ce descrie o legendă care ştirbeşte două poveşti vechi şi frumoase, spuse de oamenii care locuiau odinioară aceste pământuri binecuvântate: legenda comorii lui Lisimah şi pe cea a Şoimului Alb –  piratul de la Caliacra.

 

 

 

Editat Mai 3, 2020 de trasan

[trasan]

Virez pe primul drum la dreapta şi continui să cobor lin pe lângă tufele pipernicite, apăsând cu crampoanele asfaltul sfărâmicios, de multe ori spart până se vede pământul roşiatic de dedesubt. În faţă ierburile sunt din ce în ce mai mari şi este şi un semn de acces interzis, dar, din nou la dreapta, panta este mai abruptă, mai şerpuită şi pare că vrea să mă conducă într-un loc secret, poate chiar sub stâncile ciupite de vânt, ce se zăresc deasupra arbuştilor ţepoşi. Atunci când scap din strâmtoarea crepusculară a coborârii, priveliştea se lărgeşte şi sub razele încă strălucitoare ale soarelui o vegetaţie bogată, cu mult stuf, aşteaptă somnul de seară. O tăcere funebră stăpâneşte zona mlăştinoasă a Bolatei şi am senzaţia că pe înalţimile platoului de vizavi încă se perindă iscoade antice, ce vestesc temătoare despre furtuni şi vrăjmaşi. Sunt obligat să aleg una dintre cele două direcţii posibile şi mă îndrept scurt, tot la dreapta, ca într-un ritual pe care magia acestui mic golf nu îmi permite să îl încalc, către locul din care abia auzită marea mă cheamă.

Un ochi de apă întunecat mă aşteaptă neclintit într-o porţiune mai nisipoasă a drumului. Îmi e greu să îi estimez adâncimea şi pentru că se întinde de la peretele abrupt până la zona ierboasă şi destul de afundată, mă văd nevoit să trec direct prin mijlocul său. Nu există urme de la alte vehicule pentru a localiza eventuale şleauri sau denivelări de pe fundul bălţii şi mă hotărăsc să fiu cât mai sus în caz că dau de vreun obstacol submers. Îmi iau avânt şi pornesc în scăriţele Transalpului, încercând să controlez cât mai bine acceleraţia. Simt două gropi succesive, care îmi scufundă motorul până peste scut şi mai-mai că îmi vine să ridic un picior, dar mai aştept puţin şi scap teafăr din toată povestea. În faţă mai urmează o limbă de nisip, încă o baltă şi apoi fostul drum de dale de beton iese zvârcolindu-se de sub ierburi şi resturi de scoici. Înaintez pe lângă malul abrupt, roşu şi colţuros, pe sub fostul punct de observare, trecând pe lângă ieşirea dinspre plajă şi oprindu-mă la baza digului ce protejează nisipul fin şi cele câteva bărci neînspăimântate de venirea iernii. Las motorul pe cric şi merg ca să discut cu marea, din locul în care amintiri din crestele valurilor se preling pe stabilopozi. Pare că istoria şi-a abandonat aici drumul firesc. Un pescăruş intervine în şoapta decorului pontic şi mă întorc pentru a privi Bolata în toată frumuseţea ei stranie. Observ acum şi cele câteva autoturisme de teren ai căror ocupanţi probabil că se află la pescuit, pe celălat mal. Cumva mă bucur pentru că nu sunt singur.

 

După ce mă plimb puţin, iau temperatura apei şi îmi împlinesc cât de cât dorul de mare, aerul cald ce vine dinspre larg mă hotărăşte să mă bucur de ceea ce descoperisem nu demult, la Şipka – mica localitate din Balcani, aproape de pasul cu acelaşi nume ...

Ajuns aproape pe întuneric  şi cu ditamai muntele înainte, m-am cazat într-un mic hotel ce mă atrăgea încă din şoseaua principală cu indicatoare mai mult artizanale. Atmosfera era foarte placută, dar priveliştea impresionantă asupra provinciei Stara Zagora nu suplinea lipsa bucătarului, aşa că am lăsat o parte din echipament în cameră şi am mers în centru pentru a găsi ceva de mâncare.  Într-unul dintre cele trei magazinaşe existente am luat câte ceva ce părea mai bulgăresc şi am observat în frigiderul pentru lapte nişte sticle maronii, ce m-au făcut curios. Întrebând vânzătorul aveam să constat că vorbea engleză mai bine decât mine. Era chiar soţul doamnei de la hotel; după o viaţă de muncă s-au retras din Sofia deschizându-şi mica afacere în mijlocul Bulgariei. Omul mi-a spus că ar trebui să cunosc gustul pentru că acum cîteva decenii a consumat aşa ceva în Bucureşti, la dozatoarele de la liniile de autoservire. Totuşi nu am reuşit să înţeleg despre băutura închisă la culoare decât că era din cereale şi că este tradiţională la ei; în final vânzătorul a conchis că era posibil să îmi placă sau nu, iar ca să aflu ar fi trebuit să gust. Aşa că m-am îndreptat cu grabă către hotel, călăuzit de strălucirile lunatice ale cupolelor bisericii în stil rusesc, cu proviziile cele preţioase ţinute strâns şi mânat mai mult de foame decat de nerăbdarea degustării. Prima dată am făcut cunoştinţă cu mirosul dulceag, care aducea a borş. Am priceput că e o băutură fermentată şi am gustat cu luare aminte; nu mi-a spus nimic şi am continuat masa cu ce aveam. Uşor, uşor venea din urmă o aromă aparte şi am simţit potrivit să mai iau o gură. Şi încă una. Dimineaţa am terminat ce păstrasem de cu seară şi înainte de plecare, din lipsă de spaţiu în cutii, am fotografiat ambalajul pentru a studia acasă ceea ce am băut. Între timp am aflat că braga bulgărească fusese la modă în România, am aflat ce sortiment îmi place mai mult – cel fără E-uri sau bez E-ta/без Е-та, dar care este cu zahăr – şi am planificat un drum la Galaţi, unde legendele urbane spun că mai există un bragagiu. Descoperisem deci braga sau boza (denumirea turcească şi balcanică) – o băutură cu amintiri mesopotamiene, al cărei nume este în limbajul colocvial al românilor, dar al cărei gust l-a pierdut acest popor; o băutură cu o istorie specială şi cu un prezent mai pretenţios, în cârciumile puse la ştaif.

... După câteva guri de „bragă dobrogeană”, de Cărvuna, răcoritoare şi energizantă, Bolata se vede cu totul altfel. Pentru câteva zecimi de leu bulgăresc şi aproximativ doi lei de-ai noştri, am energie suficientă pentru a-mi împlini o dorinţă ascunsă şi care mă îndeamnă să nu mai pierd timpul: las puţin motorul să se încălzească până strâng bagajele şi apoi sar cu Transalpul în nisipul pe jumătate strălucind înainte de apus. Merg oriunde vrea motocicleta şi simt cum devin mai mare şi mai mare, iar Pegasusul meu mai mic şi mai mic; şi parcă înaintez cam greu. Mă opresc şi observ că lanţul este îngropat şi deja îmi fac planuri cum să culc motorul, să îl scot uşor din marea de particule de cuarţ, care părea că vrea să-l înghită, să mă căznesc să îl ridic şi apoi să plec de acolo. Înainte de a descăleca fac o încercare şi sprijinit cu tălpile pe jos şi ridicat de pe şa atât cât îmi permite înălţimea, rotesc uşor acceleraţia. Transalpul se pune în mişcare şi înaintează leneş, asemenea unui vapor cu zbaturi. Mă aşez şi îl las să meargă agale până la nişte dâmburi ierboase şi uşor cimentate, unde pot să sar în scăriţe şi să mă îndrept către ieşirea din golf.

 

Trec fără să stau pe gânduri prin balta care mi-a dat emoţii la venire, exact prin locul prin care o parcursesem atunci şi, fără nici cea mai mică intenţie de a părăsi golful, continui pe drumul ce şerpuieşte către punctul în care cei doi pereţi roşiatici am impresia că se întâlnesc. Vegetaţia se schimbă radical şi mă întâmpină gătită pentru tabloul special de toamnă, într-o zonă în care valea se lărgeşte şi capătă un carcater foarte intim. Este umbră şi soare, verde şi galben, uscat şi viu – totul deodată, în acelaşi loc, doar pentru mine. Iau puţin răgaz pentru suflet şi admir în linişte acest cadou al naturii, lângă un nuc pierdut încă în visurile verii. E frumos. Mai stau puţin şi verific starea transmisiei: este ceva nisip pe acolo, dar uleiul de la ungător a reuşit sa spele o parte din părţile mobile; cu prima ocazie o sa dau cu un jet de apă. Până atunci, deoarece drumul nu mai putea fi urcat pe mai departe, în siguranţă pentru mine, mă întorc, mai fac o fotografie ca ultim salut către Bolata şi înaintez către Bălgarevo.

 

 

[trasan]

La intrarea în sat merg ca să cercetez ceea ce văzusem la venire: un gard cu aspect antic, dispus în jurul unor construcţii ce nu se puteau distinge prea bine de departe. Totuşi e închis, iar timp de zăbovit nu am, aşa că rămâne să vizitez cu altă ocazie Complexul Istoric Ongăl – ceva nou pentru mine în zona aceea. Fără să socotesc prea mult, virez către Tiulenovo pentru a compensa mica dezamăgire cu o priză puternică de turcoaz sau ce mi-o mai oferi soarele care nu a obosit încă să încălzească. Las deci în urmă mica aşezare şi plec mânat de sentimentele de moment, ignorând complet telefonul ce îmi strigă insistent să întorc. Îmi tot vin în minte cele peste şapte milenii de istorie a pământurilor bulgăreşti, aşa cum se laudă muzeul tocmai lăsat în urmă, numărând anii în vechiul stil. Râzând mai mult sau mai puţin îngrozit de aşa ispravă, sar peste peticele din asfalt şi înaintez pe drumul paralel cu marea. Sunt atent la cele câteva zone cu nisip şi las motocicleta în voia arborilor ce se îmbrăţişează pe deasupra şoselei. Eram pregătit să îndur frigul, dar vremea este ideală şi chiar mi se pare uneori că mănuşile sunt cam groase; am o senzaţie de confort total – termic, vizual ... motociclistic.

 

După un drum lin, în care mi-am mai aranjat gândurile şi am pus la decantat amintirile strânse la Bolata, intru în Tiulenovo ca şi cum aş fi singurul de pe planetă. “Satul sabiei” nu scotea nici un sunet, iar în locul în care vara forfoteşte liota de turişti-fotografi, nu sunt decât câţiva pescăruşi taciturni. Merg până lângă podul săpat de mare şi îmi permit două minute de pauză, în care retrăiesc bucuria specială a întâlnirii pentru prima dată a acestei bucăţi de ţărm. …Când soarele este deasupra, apa limpede, de un albastru exagerat de curat îti permite să poţi zări micile animale marine. Localnicii pescuiesc pe faleza ciupită de istorie, de undeva de sus, fumează meditativ şi atunci când plictiseala depăşeşte orice prag ori vreo nălucă întinde amăgitor firul, schimbă câteva vorbe scurte şi râd gutural. Însă la fiecare este câte o găletuşă în care prada demonstrează că nu au pierdut timpul. Valurile te trimit către magia micilor grote şi îţi atrag atenţia supra stâncilor care au încercat pe vremuri să li se împotrivească – găunoşite şi roase dau acum emoţii doar temerarilor care le escaladează pentru a plonja mai apoi în mare... Acum însă totul e al meu şi numai foşnetul micului steag îmi atrage atenţia că nu mai sunt demult la începutul zilei.

 

 

[trasan]

Tiulenovo a dat numele câmpului petrolifer pe care „măgari” răzleţi îşi apleacă periodic capul. Mereu mă fascinează roata aceea care se mişcă veşnic grăbită în contrast cu grinda de oţel ce se leagănă asemenea unui balansoar în care se odihneşte un bătrân visător. Pe mai toată coasta sunt rezervoare legate între ele cu o conductă negricioasă, cu aspect neîngrijit, de care îmi mai scuturam cu alte ocazii sandalele pline de nisipul argilos. Demult îmi doresc să ajung pe drumul de lângă faleză şi să nu întâlnesc pe nimeni şi iată că acum nu mai am motiv de jenă ca nu cumva să trezesc vreun petrecăreţ de prin rulotele nelipsite vara sau să aromez cu miros de benzină arsă grătarele pe care iubitorii de natură prăjesc uneori peşte; e linişte şi vântul mângâie nepăsător ierburile uitate de anotimpurile mai calde. Las Transalpul să facă tot ce doreşte. Pe undeva sămânţa lui de enduro nu a rămas neîncolţită. Ridicat în scăriţe mă uit în voie, în orice direcţie mi se pare mai interesant, iar Pegasusul urcă şi coboară fără să ceară pauză. Din când în când mai fornăie prin aerisirile burdufurilor de la furcă. Face ca toate arătările când frânează pe şosea, dar pe coclauri se pare că se bucură de fiecare dată de uleiul 5W. Fiind concentrat să zăresc farul din Şabla, numai ce îmi apare scurt în faţa ochilor conducta ce te urmăreşte peste tot, înălţată cu mult deasupra solului. Primul instinct e să sar de pe motor până nu se propteşte cu roata din faţă în ea, dar nu ştiu ce îmi vine şi trag tare de gaz – poate că m-am sprijinit pe comandă, nu îmi dau seama prea bine – şi Transalpul sare cât colo, zornăind cu mare gălăgie lucrurile din cutie, nepregătite pentru o astfel de experienţă. Imediat dau de potecă şi opresc ca să analizez ce a mai rămas întreg din toti participanţii la aventură. Din fericire suntem întregi amândoi şi nici bagajele nu arată vreo suferinţă, aşa că mulţumesc cu mare respect lui Şefu’ şi îmi permit o primă fotografie cu mine şi căluţul meu. Deşi îmi lipseşte vizita clasică la monumentul aviatorilor (sovietici, desigur), merg mai departe şi, cu toată sălbăticia ţinutului, întâlnesc o maşină oprită foarte aproape de apă. Ţin neapărat să văd ce captură a prins şoferul, crezând că e la pescuit, dar după ceva iscodeală şi câteva planuri de îi explica prin semne ce doresc, mă văd totuşi nevoit să îmi continui drumul, în afară de mine nezărind ţipenie de om. Însă peisajul din aceste locuri mă impresionează de fiecare dată şi nu pot să nu mai fac două-trei fotografii, apoi să merg la far.

 

 

[trasan]

 

Înainte de Şabla părăsesc coclaurile pontice şi intru pe şosea, iar în curba de nouăzeci, unde ar trebui să mă îndrept către micul port pescăresc, realizez că încă mai am nevoie de sălbăticia mării şi măresc viteza pentru a-mi împlini dorul. Deşi am tot mers singur până acum prin bucata asta de Dobroge, iată că lângă fabrica de transformatoare mă aşteaptă o maşină de poliţie care îmi cam taie din elan, dar singurul lor client e lăsat totuşi în libertate deplină: nici urmă de poliţist. După ce ies din comuna ca şi pustiită, parcurg în grabă cei câţiva kilometri de europeană şi intru foarte sigur pe linia dreptă dinspre Carapcea – un alt martor amorţit al atâtor grozăvii din istoria dureroasă de aici. La “Jana” poarta e ferecată şi nici vorbă de clipoceala fântânii kitschizate care animă bodega pe timpul verii. Nu ştiu ce îmi vine şi mă duc până pe faleză, la Ianiţa, probabil mânat de foame, dar şi acolo e linişte deşi porţile sunt deschise. Continui deci către plajă.

Ocolesc campingul, iar drumul cu denivelări largi, de nisip şi sol bătătorit îi dau viaţă Transalpului şi mie bucuria de a saluta marea, aşa, de aproape, pe limba noastră. Barul de pe plaja din Krapeţ este ferecat, dar este curăţenie deplină peste tot şi nu am cum să nu îi admir încă o dată pe bulgari pentru felul în care administrează toată zona de coastă. Ajuns aici mai-mai că Pegasusul vrea să se adape direct din apa sărată, dar îl strunesc la timp, căci nisipul este afânat şi nu e rost de despotmolit pe întuneric. Oricum, mă simt ... artistic şi îi fac cadou o fotografie cu noi doi. Lumina caldă a amurgului ne prinde în tuşe alungite şi ne inspiră un popas binemeritat. Într-adevăr, aici voiam să ajung. Străbat plaja umedă, în care bocancii se afundă uşor şi întind mâna. Marea nu întârzie să îmi răspundă şi mă salută călduros – la propriu; apa are o temperatură apropiată de cea de afară şi aproape că îmi vine să fac o baie. Mă simt binecuvântat şi atotputernic deopotrivă şi las bucuria să se reverse. Ciulinii copilăriei păzesc turnul de supraveghere printre şoaptele de dinaintea somnului şi privesc pe rând participanţii la acest dialog sacru. E foarte placut şi simt că tura şi-a împlinit rostul. Nu departe, urmele aşternute de un tractoraş nevăzut, întrerupte din loc în loc îmi amintesc ca într-un fel de cod Morse că este foarte târziu şi mai ales că am pus benzină cu ceva mai mulţi kilometri în urmă. Mai fac o fotografie cu Transalpul ce privea către larg, îmi iau rămas bun, împăcat cu marea şi cu mine şi mă pun în mişcare.

 

 

[trasan]

Nu mă întorc prin aceleaşi locuri şi pornesc direct către sat, străbătând zona în care de obicei este ocupat cu rulote, în sezon. Drumul se ridică dintr-o dată şi intră razant pe o platformă de beton muşcat de briză, ce aparţinea fostului camping, puţin mai înălţată şi care mă urcă din nou în scăriţe. Ies dincolo de pădurice, pe o ieşire pe care o zăream de fiecare dată de pe traseul principal şi mă întrebam unde duce. Destinaţia mea e simplă acum: benzinărie. Trec repede prin Durankulak şi când mă pregătesc să intru şi să alimentez, numai bine, în loc de “peco” bulgăresc dau de o altă firmă, ce e drept nouă, dar care nu îmi dă curaj să fac un plin care să îmi poarte căluţul până acasă, la ceas de noapte; dacă începe să tuşească pe undeva sau, mai rau, începe să se înece de-a binelea, cine mai stă să îi dea primul ajutor?! Suntem prieteni buni şi mi-a garantat de fiecare dată peste două sute optzeci de kilometri utilizând şi rezerva, iar acum mai pot merge cam patruzeci şi cinci. Ideea e să mă întorc prin Negru Vodă şi ar fi suficientă benzină, dar nu ştiu ce găsesc pe acolo şi ultimele raze de lumină sunt din ce în ce mai firave. Trebuia să fi alimentat în Cavarna... Voi plăti neglijenţa cu un ocol prin Mangalia, apoi voi urma coşmarul autostrăzii.

Vameşul mă întreabă curios ce e cu mine şi îl bufneşte râsul după ce îi spun că am rămas cu rezervorul gol, apoi îmi dă repede actele şi îmi urează drum bun. După ce calculez consumul şi ridic privirea de pe bon, realizez că am ratat inclusiv crepusculul şi acum este întuneric deplin – urât. Îmi este şi foame. Intru într-un magazin şi iau câte ceva de mâncare, dar pun totul în cutie şi revin la prognoza salvatoare. Aflu că spre casă plouă, iar a doua zi plouă oriunde, cu o (in)certitudine de cincizeci de procente. Mă simt vinovat pentru toată starea de poezie de azi, dar îmi trece repede când îmi dau seama că a doua zi sunt liber şi că mai bine mă udă pe lumină; caut deci un loc de stat peste noapte.

Nu am mai fost cazat în Mangalia din copilărie şi nu ştiu încotro să mă îndrept. Abandonez masa şi aleg de pe internet, dar multe dintre hoteluri sunt închise. În sfârşit, găsesc unul şi cu vedere la mare, la un preţ aproape prohibitiv şi la care navigaţia mă strecoară pe nişte străduţe despre care nu îmi închipuiam că există, chiar în spatele hotelului, în faţă fiind amenajată promenadă. Recepţionera fumează şi o rog să termine în linişte ţigara, dar să îmi confirme totuşi că are şi pentru mine o cameră pe partea cealaltă. După ce trebăluiesc prin portbagaj, îmi vine în minte să intru puţin şi, prin uşile mari de sticlă ale intrării principale, observ nişte construcţii neterminate şi înţeleg că am cameră ori cu vedere la garajele lângă care mă aflu, ori la şantier. Cu orice preţ nu voi strica bucuria acestei zile, deci plec val-vârtej la un hotel pe care îl ştiu deschis permanent şi unde îmi face mare plăcere să înnoptez.

 

Editat Iunie 10, 2020 de trasan

[trasan]

Drumul până în Eforie Nord e mai lung decât îmi imaginez, iar norii groşi nu permit nici o licărire din îndepărtarea Universului. Încerc să fiu cât mai atent cu putinţă, ca nu care cumva să iasă vreun animal din lateral şi merg mai mult pe mijlocul şoselei chiar dacă are câte două benzi. Am noroc şi din sens opus trece foarte rar vreun atovehicul. În sfârşit văd pe cineva în oglindă, îl las să treacă şi urmez apoi maşina care înaintează cu o viteză rezonabilă şi luminează mult mai bine decât motorul meu. Mi-am promis de ceva timp că o să montez un rând de proiectoare, jurând chiar şi aşa că nu voi mai călători noaptea, dar văd că am făcut o tradiţie din a colinda pe întuneric. Imediat ce trec de Eforie Sud, deşi concentrat pe drum, nu pot să nu îmi amintesc de plajele pline ochi, la care mă zgâiam chicotind când eram copil: trenul înclinat aproape că te obliga să te uiţi la oamenii negri şi goi puşcă de pe malul Techirghiolului. Era, oricum, momentul mult aşteptat al călătoriei ... Astăzi, pe plajă sunt construcţii una lângă alta, iar pe lângă lac nu mai este nimeni în zona aceasta. În fine, iată indicatorul de localitate! Mă duc direct pe faleză, unde ştiu că este hotelul şi mă lovesc de un întuneric aproape total, singurele surse de lumină fiind abia în portul de la Agigea.

[robert23mg]

Nu mai era hotelul, ești bun de scenarist, termini episodul în stil serial ca sa îl așteptăm flamanzi pe următorul.

[trasan]

Micul orăşel arată ca după un asediu nuclear. Faleza este răscolită de nişte şanţuri adânci prin care nu îmi este deloc clar dacă pot trece şi în care nu ştiu în primul rând ce gasesc, cu atât mai mult cu cât a plouat de curând. Chiar dacă are un bec care este cu mult mai mult decât un bec, aşa cum spune producătorul, farul Transalpului se pierde în beznă fără să poată desluşi cine ştie ce. Cel mai teamă îmi este ca nu cumva să nu mai pot întoarce în tranşeele uriaşe şi să fiu nevoit să împing de motor de unul singur. Mi se pare o idee bună să accesez faleza prin capătul celălalt şi cu ocazia asta străbat centrul care e tot pustiu, dar măcar este iluminat. Totuşi, peisajul este identic şi acolo şi fără să pierd timpul mă hotărăsc să testez drumul şi la mijloc.

Pentru asta mă grăbesc pe lângă bătrânul camping Pralina şi iată-mă nevoit să opresc pentru că într-un ritm extrem de alert vreo zece câini se reped înspre mine lătrând care cum poate mai înfiorător. Strunesc căluţul şi ridic viziera pentru a demara un dialog paşnic. Este absolut asurzitor. Nu credeam că Eforie cel întunecat şi pustiu are atâtea vieţuitoare canine. Într-o isterie generată probabil de plictiseala din ultima vreme, întreaga populaţie patrupedă începe să vocifereze. Îmi e jenă ca nu cumva să trezesc pe cineva, deşi de fapt este destul de devreme. Pe de altă parte îmi vine să râd pentru tărăboiul pe care l-am iscat şi totuşi evaluez permanent cantitatea de agresivitate; se poate întâmpla orice şi las cricul uşor – măcar să nu ajung pe sub motor. Dacă la început îmi doream să nu muşte vreunul din anvelope, acum nu mă mai interesează nimic altceva decât să scap. Pur şi simplu sunt neputincios, iar haita nu dă semne de calmare. În disperare de cauză socotesc ce parte a costumului mă poate proteja şi mă gândesc cum să minimizez accesul duşmanilor la zonele vulnerabile. Unii sunt de talie mare şi deja îmi vin în minte imagini cu victime ale câinilor sălbăticiţi. Întreg cartierul e ca sub asediu şi cu toate acestea nici o lumină nu se aprinde. După câteva minute în care mi-am simţit cu mare precizie pulsul, se deschide uşa unei gherete de la intrarea în camping şi aud un singur cuvânt scurt şi gutural: “Hai!”. Toţi monştrii ăia s-au dus dând din coadă către omul care s-a hotărât într-un final suficient de târziu ca să mă elibereze. Vreau să îl înjur zdravăn pe individ, dar în câteva secunde surplusul de adrenalină îmi provoacă tremurături şi trag de mine să mă liniştesc şi să părăsesc cât mai repede zona de conflict.

Sunt la mijlocul falezei şi încă resimt şocul de mai înainte. Mă uit oarecum fără ţintă la adâncitura care pare a fi pavată cu ceva piatră pentru terasament şi am în vedere să abandonez şi să merg la sigur, direct în Constanţa. Cu toate acestea, până am întors pe bolovănişul murdar, două faruri şi-au făcut apariţia tocmai din fundul dărâmăturilor. Semnul providenţial mă opreşte, dar încă se întâmplă ceva straniu – luminile se apropie exagerat de încet. După o aşteptare destul de chinuitoare se zăreşte clar silueta unui autoturism, iar după încă o vreme, orbit de razele puternice, pot totuşi să desluşesc privirea inexpresivă a unei bătrâne care mă fixează cu interes maxim, de dincolo de volan. Simt cum mi se ridică părul pe şira spinării, bag rapid în viteză şi aproape că plec în trombă, când maşina virează la dreapta. Încă nu îmi e clar ce vrea să facă şi aştept extrem de încordat ca să văd dacă nu cumva opreşte. Dumnezeule, chiar nu mă plictisesc azi! Dar în curând rămân singur şi după o scurtă pauză mă avânt în mijlocul săpăturilor, propunându-mi să fiu foarte atent la gropi – judecând după ritmul în care a venit autoturismul. Surpriza nu se lasă aşteptată: pe jos e bine tasat şi Transalpul înaintează foarte uşor. Imediat ajung la hotelul de care mă desparte doar o rampă special amenajată; este lumina aprinsă, iar înăuntru este cineva.

Recepţionera se uită cam ciudat la mine şi după ce realizez că încă port cagula, reaplic primele reguli de politeţe cu capul descoperit şi atmosfera se destinde. Primesc o cameră cu vedere la mare, la un preţ bun şi cu promisiunea că voi avea căldură suficientă de la aerul condiţionat. Nu agreez deloc ideea asta, dar nici frigul nu ar fi mai bun.

 

 

 

@robert23mg 

Scuze. Mai degraba scriu pe apucate.

 

 

[trasan]

Înăuntru este foarte plăcut şi mă simt ca de fiecare dată foarte bine. Timpul a trecut peste Acapulco şi asta se observă în mochetă, mobilier şi chiar balustrada balconului, dar poziţia cumva suspendată între mare şi cer mă aduce când şi când la acest hotel care s-a impus pe faleza înaltă din Eforie Nord – o staţiune în care încă se mai pot observa dovezi veritabile de arhitectură şi farmecul de odinioară. Am şi jacuzzi, dar o să fac doar un duş cald, însă nu acum; îmi e foame şi sper să mai prind deschis la restaurant. Las repede tot harnaşamentul şi înainte de a fugi la masă fac totuşi o probă la aerul condiţionat. Este evident că nu ştie să încălzească şi îi fac cunoscută traba asta şi fetei de la recepţie, care insistă că ceva e în neregulă. Încerc să o lămuresc, dar nu ştiu de ce îmi vine dintr-o dată să-i zic că de fapt nu prea mă pricep la aparatele astea şi că o rog să îşi găsească puţin timp, să mă înveţe şi pe mine cum se operează telecomanda. Apoi ies rapid către restaurant. Afară e un curent călduţ şi în întunericeală se distinge silueta căluţului, în lumina intrării principale în hotel. Îi fac repede o poză şi intru pe uşa restaurantului ce pare pustiu.

Înăuntru sunt oameni doar la o masă, iar aceştia ciocnesc pahare cu vin şi vorbesc fără a face gălăgie. În atmosfera oarecum solemnă îi zăresc pe cei doi ospătari şi, după ce îmi confirmă foarte primitori că am timp ca să termin de mâncat, îi opresc să îmi dea meniul şi îi rog să îmi aducă două beri de care vor ei, iar apoi să îmi comande la bucătărie ceva bun şi simplu de făcut. Ei îmi propun pizza bucătarului şi mă las pe mâna lor pentru că oricât de ciudat ar părea, nu am mai gustat de foarte mult timp o pizza. Prima bere se duce aproape imediat, iar pe a doua o desfac singur, cu cheia de la uşă, după care vreau să profit de cele câteva minute de aşteptare şi, după ce capăt o ţigară cu un uriaş refuz de a da ceva în schimb, ies pe terasă. Linia orizontului se ascunde după scânteia intensă a ţigării şi este trădată doar de luminile vapoarelor din larg, ce par că se deplasează ca un şir de furnici. Nu fumez, dar privesc cum tutunul întărâtat de vântul ceva mai rece, dispare în văpăi portocalii. Ospătarul cel tânăr vine după mine, bucuros să facă timpul să mai curgă. După ce mă chestionează cum e cu motorul şi mai ales cum mă descurc cu ploile, aflu că are ceva vechime aici şi câştigă destul de bine, dar se pare că bucuria lui profesională abia urma, despărţindu-l doar două săptămâni de depunerea jurământului. Îmi vine să îi spun că poate ar trebui să fie mai reţinut, dar e atât de entuziasmat încât elanul cu care îmi povesteşte cum s-a înscris mă face să îl felicit cu sinceritate, mai ales dacă stau să mă gândesc că în ziua de azi nu se mai face nici educaţie patriotică şi armata e o noţiune destul de abstractă. După ce constatăm că ţigările sunt de domeniul trecutului mai îndepărtat puţin, ne hotărâm să ne întoarcem în restaurant, unde pizza mă aşteaptă deja; reţetă personală a bucătarului, plăcut aromată şi echilibrată în compoziţie, cu blatul subţire şi uşor crocant, a aterizat la timp dintr-un univers gastronomic necunoscut şi iată că s-a făcut nevăzută aproape imediat: nici nu am realizat cât îmi era de foame.

Le mulţumesc oamenilor de care mă despart prieteneşte şi mă întorc în cameră. Afară frigul muşcă uşor, dar bezna e ruptă de luna ce reuşeşte să se arate trecător, printr-o spărtură din stratul gros de nori. Îmi amintesc de sursa de căldură şi îmi spun că probabil nu voi dormi din cauza frigului, dar recepţionera mă primeşte cu un zâmbet larg şi îmi spune că s-a rezolvat. Într-adevar, în cameră este ditamai caloriferul electric, pe care nu ştiu cum l-a cărat, dar pe care mi-l trag rapid chiar lângă pat, apoi mă duc să mai privesc încă o dată marea cea neagra şi să mai număr vapoarele din zarea cea neagră. Deşi nu am plecat cu ideea de a înnopta, mi-am făcut un obicei de a-mi lua permanent cu mine în deplasări un rând de lenjerie de rezervă, inclusiv un tricou, şi iată că acum, după duşul încălzitor, stau în aşternuturi curate, în pijamalele mele improvizate, în suflet cu bucuria unei zile frumoase.

Şi totuşi ... de ce doamna aceea din şanţuri a mers atât de încet?!

 

 

Editat Septembrie 2, 2020 de trasan

[trasan]

Noaptea a trecut destul de repede şi lumina firavă a dimineţii tomnatice m-a trezit fără să stea pe gânduri. Cred că mi-a fost puţin rece la un moment dat, pentru că îmi vine să intru sub pătură şi să iau şi caloriferul în brate. Sau o fi doar amintirea frigului de ieri. Mă uit pe prognoză şi îmi e clar că nu există drum de întoarcere fără ploaie; vremea e complet instabilă. Prind totuşi curaj şi mă duc lângă geam: nori nehotărâţi şi glas de mare în surdină. Un pescăruş argonaut se ridică ritmic pe coama valurilor şi priveşte fix, ca vrajit de cântecul vreunei sirene. Cu un ultim efort deschid uşa terasei şi aştept încordat aerul rece – cumva trebuie să mă pun în mişcare. De afară însă vin peste obrazul ţepos picuri fine şi sărate, în vălătucuri răzleţite de briză, dar calde şi îmbietoare la scăldat. Cred ca sunt vreo cinsprezece grade. E atât de plăcut încât îmi e ciudă că nu m-am trezit mai devreme, căci ceaţa se risipeşte uşor-uşor. Nu am cum să nu pic în visare, dar semnul cel mai clar vine de la un stol rătăcit pe la noi de clima schimbătoare şi grăbit totuşi către sud, unde ploaia rece nu va veni. Rezolv toaleta de dimineaţă şi strâng totul rapid, las cheia pe tejghea, pentru că recepţionera se zărea sub o pătură, pe o canapea dosită într-o cameră mică, descui uşa hotelului şi merg direct la Transalp, ca să mergem împreună către ... sud! Da, către sud, exact pe unde vream ieri să ajung. Cât îşi primeşte căluţului porţia de jeratic – obişnuiesc să încălzesc puţin motorul -, şterg şaua plină de apă şi îmi fac puţin de lucru cu un vecin cu mare chef de viaţă încă de la prima oră. Apoi, la drum!

 

 

 

Editat Septembrie 12, 2020 de trasan