Jump to content

Muretto Grundieg

Super Membru
  • Content Count

    801
  • Joined

  • Last visited

3 Followers

About Muretto Grundieg

  • Rank
    Observator

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    Bucuresti
  • Carnet moto din
    1985
  • Motocicleta
    Suzuki DR600
  • Numar Moto
    B-02-RZE

Profile Fields

  • Motociclete detinute
    Yamaha XT250, Yamaha TW125

Recent Profile Visitors

638 profile views
  1. Publicat ? Au fost niste chestii la un moment dat dar s-a inchis site-ul respectiv. Sa vad daca merita revenit... Pana atunci sa continuam Gata, am trecut, nu s-au luat după mine. Accelerez moderat pentru că scanez și eu ofertele de cazare. Se apropie Kosice, urmez un indicator și ajung în fața unei pensiuni, hotel, motel ce-o fi vrut să fie. Închis. Superb. Mai fac câțiva kilometri și intru în parcarea elegantă a hotelului Imperial. Elegant, sticlă și inox, uși automate. Funcționează doar restaurantul, hotelul nu. Bag la nimereală o cazare în GPS și drumul începe să urce. Încerc să depășesc un microbuz și motorul se turează aiurea, în gol. Renunț la depășire cu o mare mirare în minte și toate becurile de alarmă aprinse. Ce-a fost asta ? Poate mi s-a părut... Reiau procedura. Nu mi s-a părut, din păcate. E realitate necoafată, ambreiajul patinează în viteza a cincea. Trag în fața hotelului Jasmin. Am nevoie de o bere, sau mai multe și de timp de gândire. Recepționera mă vede amărât și-mi oferă o cameră. Nu de roată ci de dormit, mai bine îmi oferea niște discuri de ambreiaj. Plimbarea prin oraș mă liniștește parțial și-mi oferă suportul logistic pentru clocirea unor noi planuri de rezervă, pentru că în nici unul din planurile mele nu era inclusă trădarea ambreiajului. O pizzerie cu o chelneriță, toată Arabella și singurul ei client Pane Rumburak, adică eu, rezolvă spinoasa problemă a aditivilor solizi și lichizi. Nu mai știu ce naiba am comandat dar berea la halbă era la halbă de un litru. Greu de ridicat și dus la gură dar ușor de rezolvat. O să mai reziste blestemăția aia de ambreiaj încă trei mii de kilometri ? O mie dus și două întors ? Cu munții Tatra incluși și Zakopane? Hmmm.... Hai să facem o întrebare într-un service ! Că întrebatul nu costă bani. Un băiat numai zâmbet îmi explică logic, firește, că nu au piese de schimb și că trebuie comandate. Durează cinci zile. Cinci zile sunt tot concediul meu. Cazarea 59 de euro pe zi. Berea n-o mai pun la socoteală, plus piesele, plus manopera ...și iată imaginea de ansamblu a trădării Cățelei ! Las pentru moment gândurile negre și mă plimb agale prin oraș. Parcă nu mai am chef de nimic. Îmi vin în cap numai discuri și arcuri. Undeva, un echipaj de Poliție gonește doi reprezentanți ai vechilor triburi nomade sosite din India, acum sute de ani. Gata, știu cum fac ! Mâine dimineață, pe răcoare o să fac niște teste. Mai reglez cursa, mai dau drumul la cablu, mai bat câteva mătănii și ar trebui să meargă. Restul serii l-am petrecut cu o prietenă întâmplătoare pe care am găsit-o la mine în cameră. O chema Simona parcă și era foarte mândră de Harley-ul ei. Aș fi vrut s-o văd dacă mai era tot așa de mândră fără ambreiaj. N-o să aflăm asta însă niciodată. Avea roata la fel de lata ca si TW-ul. Dis de dimineața, o dată cu mașina ce venise să ridice gunoiul hotelului, m-am înființat și eu în parcare. Înarmat cu multă credință, un patent și o cheie fixă am încercat marea cu degetul. Reglajul mecanic părea corect făcut așa că n-am avut decât să supra-refac reglajele. ”Zakopane, venim !” am strigat eu aruncând chiștocul dintre buze, undeva pe jos. Privirea urâtă a unui paznic m-a făcut să-l culeg de jos și să-l duc la scrumiera din fața hotelului. ”După ce mi-ați stricat ambreiajul cu pantele voastre și cu aerul vostru , mai aveți și pretenții?” , am mormăit eu printre dinți. Cățeaua Leșinată a mers parcă o idee mai bine atâta timp cât motorul a fost rece. După ce s-a încălzit și asta s-a întâmplat destul de repede și-a revenit la vechiul nărav. Mi-am zis atunci că poate n-ar fi o idee rea să merg doar într-a patra. Cu a patra prindea 85 de km/h. Nu era nici viteza luminii dar nici de neglijat, în comparație cu un biciclist. Următorul check-point ar fi trebuit să fie Nowy Sacz sau Sacâz ...cam așa ceva dar numele cu rezonanță scrâșnită nu i-a plăcut mormanului de fiare. Undeva la intrarea în Krynika Zdroj, Polonia, parcă a început să trosnească ceva prin ambreiaj și parcă a început să patineze și în viteza a patra. Plin de fiere, am tras concluzia că aici e capătul drumului. De aici, doar cu un pic de noroc aș mai putea ajunge pe roți în țară. Măcar până la Oradea... Mi-am luat rămas bun de la plina de ispite Krynika, care arăta într-un fel destul de promițător și am executat o întoarcere plină de grație. Mai aveam doar 1150 de kilometri până acasă. N-am mai nimerit drumul de ducere dar cumva, cu instinctul de fost cercetaș, după miros, am reușit să mă strecor până la ...Kokśov Bakśa? N-am bănuit nimic rău nici măcar atunci când drumul s-a oprit în curtea unei firme de utilaje. Vreo doi–trei muncitori și-au lăsat lucrul și se uitau la mine curioși. Am sprijinit mobra pe cric și m-am dus să întreb. Rumburacii mi-au zis că am greșit drumul, ceea ce îmi devenise și mie aproape evident, dar încotro s-o iau spre ...?? Unde suntem acum ? Aha, în Slovacia. Norocul lor, ca să-i scoată din rușinea de a nu știi să explice, a fost că dintr-un birou s-a apropiat un băiat, motociclist și el. Mi-a dat mâna și a zis că îl cheamă Radek. Mi-a arătat motoreta lui, ceva Yamaha, tot roșie ca a mea. Nu vreau o cafea ? Ba da, de ce să nu vreau? La biroul lui Radek, cu cafeaua în față, m-am lămurit și eu pe monitor unde am deviat. Unde vreau să ajung ? În Ungaria, deocamdată. Vreau să mă întorc pe unde am venit sau să o iau pe alt drum ? Pe alt drum vreau, normal. Omul mi-a arătat pe ecranul calculatorului, a ieșit cu mine afară, mi-a arătat cu mâna direcția și ...bag seamă că habar n-avea să explice. După vreo juma’ de oră de mers am ajuns la un alt capăt de drum...într-un cimitir. Frumos, nimic de zis, aranjat, îngrijit, o plăcere. Nici suferință, nici durere. N-are nici un sens să intru în discuții filozofice cu cei doi gropari care meștereau ceva în jurul unui mormant proaspat, era de presupus că nu știu engleza. Le-am dat câte o țigară și ne-am bucurat împreună de pace și serenitate. Mi-au urat pe limba lor să ne revedem, probabil, le-am zis că nu-mi doresc, sau cel puțin din perspectiva de a le fi client și am făcut cale întoarsă. De data asta cu mai mult noroc și m-am prins unde o luasem aiurea. O curbă ciudată cu două ieșiri în dreapta, trebuia mers pe a doua, aia mai mai mare, nu pe prima, care ducea chiar la capătul drumului...fiecăruia dintre noi, Dom Nadeje, Casa Speranței... Ungaria m-a primit din nou cu autostrada-i prietenoasă. Nu, mulțumesc, păi, ce farmec mai are drumul ? Sau cum altfel aș fi ajuns la ...Zelemér ? Venind dinspre Hajdúböszörmeny ? Ruina pe care o văd în zare îmi face cu ochiul. Cu ochiul îmi face și ruina de sub mine. Parcă zice, ”Umblă tu mult brambura și-o să vezi ce-o să pățești !” Frumosul panou explicativ nu mi-e de nici un folos pentru e scris tot în cuneiformă. Am priceput doar ceva legat de secolul al XIV-lea. Apoi încă ceva cu niște haiduci buni care apărau ceva de altcineva... mă rog, sunt mai multe localități care încep cu Hajdu-whatever și un grup statuar cu niște războinci. Setea de cultură și istorie fiindu-mi acum satisfăcută nu mai am decât să mă rog. O mănăstire funcțională ar și mai bună dar pentru moment, e bună și ruina asta. Cum-necum, nimeresc niște indicatoare pe care apare scris, în sfârșit, România. Trebuie lucrat foarte fin cu accelerația de parcă aș fi pe o Hayabusa, puterea motorului riscă oricând să rupă fragila aderență dintre discuri și atunci chiar nu-ți rămâne de făcut decât să declari Game Over. Nyirabrani îmi urează tristă, drum bun. Urmează Valea lui Mihai, punct de frontieră și de aici poate să se întâmple orice, stăpânesc limba, stăpânesc finanțele, stăpânesc totul mai puțin ambreiajul... Sosirea mea în vama pustie îi stârnește curiozitatea polițistului. De unde vin ? Din Polonia ? Cât consumă ? 3% ? Cât prinde ? Să-i dau și certificatul de înmatriculare. Să-i dau și permisul. Măi nene, e vreo problemă ? Nu, zice el, dar nu mă găsește în baza de date. Mai cotrobăie în baza de date și revine cu o nouă întrebare, am lucrat cumva în dipolmație sau la Externe ? Eu îi răspund că frate-meu iar răspunsul îl luminează și îl satisface. Îmi dă actele și-mi urează și el drum bun. De-acum încolo, Oradea este noua mea Mecca. Din păcate, o dată ajuns, orașul îmi pare pe lumină plin de cerșetori. Văd o mulțime de panouri cu atenționări la cerșetori. Ăsta e un semn clar al prosperității, mă gândesc eu și îmi aprind o țigară. Un moșulică, decent îmbrăcat dar cu picioarele goale se apropie de mine și-mi cere bani. Ca să-și cumpere pantofi, zice el. E neconvingător așa că îi ofer o țigară. N-apucă omul să tragă câteva fumuri că apare de nicăieri o doamnă extrem de supărată, vorbind ceva în limba lui Petöfi Sandor. Mă ceartă pe mine. Pe mine ? Da’ ce-am făcut ? I-am dat o țigară bărbatului ei! Trece pe română și-mi explică una-alta, cum că n-are voie, că a fugit de-acasă și-i ia frumușel țigara și i-o rupe-n două. Jumate o aruncă și jumate i-o lasă desculțului apoi îl ia de aripă și-l trage într-o direcție necunoscută. Nu mă mai mir de nimic, ultima chestie pe care trebuie s-o rezolv e să-mi găsesc o cazare decentă și o bere la fel de decentă. O dată bifate ambele obiective nu mai am nimic de făcut decât să mă predau lui Morfeu. Declar ziua încheiată și adorm aproape instantaneu. Dimineața am o dilemă. Încerc din răsputeri să găsesc de unde naiba se stinge lumina din baie ? Abia după ce revin de la cafea îmi pică și mie fisa. E un luminator în acoperiș care luminează, evident, cu lumină naturală. Râd de unul singur. Cu lucrușoarele strânse tot ce pot face e să mă rog în continuare. După Beiuș, ambreiajul patinează acum în viteza a treia. Oare o mai ține ? Drumul spre mănăstirea Izbuc e un bun prilej de a afla. Spectaculos, foarte aerisit și cu rampe de 10%.
  2. Răspunsul la aceste întrebări mi l-a dat o Aprilia de 750. Ea s-a oprit un pic mai încolo și a întrebat-o pe a mea ”Probleme, Gogule ?” În dialogul lor mut am intervenit noi, oamenii. Călărețul salvator se numea Marius și nu s-a mirat prea mult, vizavi de perspicacitatea și inteligența mea. S-a oferit să dea o fugă până la Paralela 45 și să vină cu benzina. Pe la a treia țigară, atunci când credeam că Marius a dat bir cu fugiții și m-a abandonat sedus, pentru că, evident nu-i dădusem banii necesari iar făcând inventarul buzunarelor am constatat că sunt perfect goale, iată că binefăcătorul meu se întoarce și îmi dă sticla de benzină. Ca un adevărat Lord ce sunt, înainte de a pune laba pe ea i-am mărturisit omului că n-o pot plăti...Doar dacă nu vrea să-i dau un GPS în schimb...? Marius, un alt Lord (ca și mine) mi-a oferit sticla cu condiția să ajut și eu pe cineva aflat la strâmtoare. Done ! Schimb de telefoane și nelipsitele întrebări ”Unde te duci?! ” Mâine la Oradea (era 7 seara) poimâine la Kosice, Slovacia, răspoimâine la Cracovia, apoi Kaunas, Lituania și ...mai vedem, am zis eu extrem de serios. Răspunsul meu l-a cam descumpănit a mormăit ceva gen ”Cu asta?” dar a trecut ușor peste, am promis să ne revedem. Nu știu de ce, toată lumea când aude unde vreau să merg sau de unde vin, se uită la Cățeaua Leșinată și toți pun aceeași întrebare ”Cu asta??” Presupun că e vorba de culoare, adevărul e că nici mie nu prea îmi place rezervorul ăla roșu...dar asta e, m-am obișnuit deja. Ajung în cele din urmă la Bușteni, unde în așteptarea Ucenicului, dovedesc două beri. A doua zi, de dimineața, reglez din nou carburatorul, curăț filtrul de aer și reglez cârma către Oradea. Dispar în negura zărilor cu teama în suflet. Tocmai descoperisem că dintre bagajele mele lipseau chestii importante. Aproape de Sebeș mă opresc să schimb uleiul. Normal că n-am ce-mi trebuie la mine, am doar o cheie universală de bicicletă care se îndoaie și e numai bună de aruncat. Sun un prieten și norocul îmi surâde. E disponibil și chiar în drumul meu. Ne întâlnim și cu ajutorul multiplelor sale scule, reușim să schimbăm filtrul și uleiul. Acum, stând liniștitit în fața șemineului (relax, man, e doar o figură de stil...) mă întreb de ce naiba nu mi-a dat de gândit toată mizeria pe care am găsit-o în filtru ? M-am speriat la început crezând că e pilitură metalică, doar alezasem cilindrul, nu ? Prietenul Costică, după ce a frecat mizeria între degete, a concluzionat liniștitor că nu e pilitură ! Am pus-o și eu sub degete și constatând că e doar ca un fel de zaț de cafea, m-am liniștit că nu e metal, fără să mă mai întreb ce căuta chestia aia acolo ? Și era, nu glumă ! Cam tot atât cât rămâne pe fundul unui ibric de cafea... În fine, palabra longa, pauperita del hombre, îmi continui voiajul, mânat din spate de furia necunoscutului ce urma să mi se dezvăluie. Orăștie – Brad – Beiuș. Terific segment de drum. Milioane de petice, unul lângă altul, unul peste altul, șanțuri, gropi, asfalt râcâit semn că se va remedia vreodată, dâmburi și cocoașe nenumărate fac deliciul serii. Pentru ca mirajul drumului să nu se risipească , temperatura a scăzut evident și plouă. Și mai evident. Intru într-o benzinărie și îmi mai trag diverse țoale pe dedesubt. E un pic mai bine dar voi avea nevoie, sau cum spune înțeleptul, era necesarmente necesar, să găsesc o cameră caldă și un duș fierbinte. Oradea se ițește în depărtare și obosit dar nu învins, întru într-o recepție cu apa șiroind de pe mine, făcând băltoace pe podea, cu o expresie blândă în priviri. Recepționera, o tânără frumușică, era expertă în telepatie pentru că mi-a citit imediat dorințele în ochi. Mă rog, nu chiar toate...Dar s-a descurcat onorabil cu o cameră încălzită, o lasagna și bere Silva. Atât s-a priceput, atât a făcut. Cu hainele atârnate deasupra caloriferului, cu burta plină și mintea încețoșată de alcool, lucrurile se vedeau mult mai bine. Din nou, nici un semn de întrebare, nici o îndoială. Doar atracția depărtării ca o chemare a sirenelor. Uscat, odihnit și omletat, la plecare nu mi-a fost greu deloc. În vamă, polițaiul mă întreabă curios unde merg. Îi spun și-mi zic în minte că dacă mă întreabă și ăsta același lucru, adică ”Cu asta?” îl voi ucide... N-a fost curios deloc și astfel și-a salvat viața. Ungaria mă primește în brațele ei ca o mamă. Prietenoasă dar severă și corectă. Vrea să plătesc vignetă pentru cele 108 kilograme ale atelajului meu. Eu nu vreau să plătesc însă, pentru că n-am de gând să le uzez autostrada și voi merge paralel cu ea. Se pare totuși că n-am fost suficient de silitor la geometrie prin urmare paralela s-a dovedit a fi perpendiculară. Altfel nu-mi explic cum am ajuns pe unde a-nțărcat mutu’ iapa. Nimic de obiectat, locurile presupuse a fi destinate înțărcării s-au dovedit interesante, liniștite și chiar pitorești. Dar nu pot și pace să rețin nume formate din douăzeci de consoane și trei vocale că n-am asemenea har, iar cuvinte de genul : Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért, sau Átkelésazuszályüzemvizcsatorna nu îmi trezesc nici o reacție, nici un mușchi nu tresare pe fața mea. Reușesc chiar să mă bucur că am găsit un drum atât de fain, necirculat, ba chiar aș putea spune suspect de liniștit. Ar fi super de montat un cort pe aici, îmi zic eu cu ochii pierduți în pajiștea de la marginea unei păduri. Puțin mai sus, apare un lac a cărui atracție devine irezistibilă și devine mica mea bază temporară strategică de verificat ruta și fumat. Telefonul cu GPS îmi e la fel de util ca un televizor oferit cadou unui nevăzător. Nu știe decât că vrea să mă scoată în autostradă, indiferent de setări iar acum a rămas blocat. Tot harta de hârtie e mama navigației ! O întind în iarbă și o studiez ca pe un manuscris de la Marea Moartă. Unde oi fi, Doamne ? Pe undeva, pe aici...și descriu un cerc care acoperă cam 300 de kilometri pătrați. Mă pun în mișcare convins că voi ajunge undeva până la urmă. Drumeagul face o un arc de cerc spre stânga, și după câteva pâlcuri de vegetație se oprește brusc. În apă. Mă opresc și eu brusc dar nu în apă. Informația e prea bulversantă ca s-o pot procesa atât de repede. Pe un par e atârnată o tablă pe care scrie ceva cu cuvintele de mai sus, cele care nu-mi stârnesc nici o emoție. Îmi scot casca și încerc să descifrez cuneiformele în cauză. Din loc în loc apar semne cunoscute, cifre arabe care spun 200, 300, 500, parcă și 800 de forinți. De pe malul celălalt se apropie un fel de barjă, șlep sau ceva care plutește și cară o mașină. Încep să mă prind. E un fel de taxă care trebuie plătită luntrașului ca să te treacă apa. Totul ar fi minunat dacă aș fi apucat să vandalizez un ATM, dar așa ? O avea Charon al nostru P.O.S. ? Ambarcațiunea s-a apropiat de mal și mașina pe care o purta a plecat mai departe. Acum suntem doar noi, eu, Charon și apa Styxului. Luntrașul îmi face semn să urc. Mă apropii de el cu cea mai bună engleză a mea, cea cu accent de BBC. ”Scuzați-mă, domnule, se poate plăti cu card ? ” ”Őn néhány ügyes akar menni ingyenes?” Ridic din umeri și îmi exprim dezamăgirea că nu înțeleg. Probabil că vrea să îmi vadă cardul, dacă e valabil...? Îi arăt cardul dar Charon nu asta vrea. ”Bankjegyek , érmék! ” Acum, nu pot garanta că exact astea au fost cuvintele, dar cam așa suna. Fac și eu ca Petre Roman la uzinele Steagul Roșu, adică îmi întorc buzunarele pe dos. Ridic din nou din umeri și mă duc să întorc mobra, n-am ce face, trebuie s-o iau înapoi pe unde am venit. Gestul acesta se pare că i-a mișcat sufletul luntrașului care strigă : Gyere, gyere ! N-oi ști eu multă maghiară dar măcar atât pricep, zice să vin ! Mă uit neîncrezător, dar omul reia îndemnul și-mi face semn să urc. Ce inspirat a fost! Cred că nici nu a realizat că tocmai și-a semnat nemurirea în cartea mea de oameni buni. Poate mă ajută cu o indicație să mă lumineze cam pe unde suntem. Din păcate, toată engleza lui se reduce la Ok. Îmi răspunde Ok la toate întrebările. Îi mulțumesc și eu la coborare și după câteva sinuozități ale drumeagului, intru în localitatea Böcs. Gata, acum știu unde sunt. Oricum nu contează, important e să mergi. Calitatea asfaltului se îmbunătățește vizibil și apar din nou semne de autostradă. După capul meu ar trebui să trec prin Boldogköujfalu apoi prin Boldogkövárija și Boldogoivár. Ceea ce am însă în față pare un oraș măricel, oare care dintre Boldog-whatever o fi? Mă dumiresc rapid, e Miskolc. Trag într-o parcare și încerc să resuscitez telefonul. În timpul manevrelor un motociclist trece pe lângă mine. În sens invers. Deși nu păream disperat totuși omul s-a întors și a oprit lângă mine. E Gabor cu un GSXR și știe engleză. Îi zic ce doresc și își scoate repede telefonul să-mi arate pe GPS-ul lui. Frate, glumești ? Păi, ce să țin eu minte din păsăreasca aia ? Își dă și el seama că e inutil. Telefonul meu în continuare e blocat așa că Gabor îmi face semn să mă țin după el. Come on, are you kidding to me? How can I follow you, with my litlle 125 ? Se miră și el, Only 125 !? Nu-l omor încă pentru că mai am nevoie de el. Zice ok, merg încet. Cred că că și-a blestemat zilele mergând numai cu a-ntâia și a doua... În fine, am reușit. Sunt acolo unde mi-am dorit, pe un drum care nu e autostradă și duce direct în Slovacia. Mai am doar o formalitate de îndplinit, hrănirea Cățelei Leșinate. Benzina îndesată cu conștiinciozitate până la ”ras” îmi indică pe pompă 896 de forinți ! Cât naiba e forintul ăsta și cât costă un litru de benzină? Aha, stai că scrie...317 forinți litrul... Șoseaua mă conduce către punctul de trecere Milhos care e vegheat de niște polițiști. N-am nici o scăpare. Nici un lateral, nici o ieșire și începe autostrada. O fi nevoie de vignetă, de vreo taxă ? O să aflăm în curând. La câțiva kilometri, o mașină de poliție scanează vignete.
  3. Hai sa mai bag o poveste cu TW-ul... Atunci când ești deprima(n)t cum sunt eu acum, e timpul să pui în aplicare regula TREI. Regula 3, așa cum o știe doar o mână de experți este regula care-și trage numele din nemțescul proverb D.R.E.I., care înseamnă trei, pe limba lui Neculce, cronicarul. Descoperă noi rute, Reții cele văzute, Experiențe-avute, Încalecă și du-te ! Bine, unii cârcotași or să spună că se inspiră din alte recomandări neaoșe dar cui îi pasă? Se poate aplica ? Se poate. Păi, atunci ce mai stai ? Încalecă și du-te ! Mârțoagele mele, cu nume sugestive, se pisicesc sub soare și mă fac să mă simt ca un sultan care-și scrutează haremul. Fiecare ar vrea să fie călărită de mine. Să arate ce poate. Prima, Cățeaua Leșinată, e un pic mai leneșă. Dar și când se întinde la drum nimic n-o mai oprește...din goana ei dementă care se apropie în condiții de mers la vale și vânt din spate chiar de fantastica viteză de 100 km/h. Viteză critică așa cum se știe. În urmă cu ceva timp, la începutul căilor ferate, se credea că la această viteză, omul poate înnebuni pentru că nu suportă așa ceva. Probabil că pentru păstrarea psihicului meu sănătos, motoreta e limitată așa că nu pot decât să-i mulțumesc. Cealaltă, mai nervoasă, se numește Enola. Poate doar pentru faptul că bubuie sub tine și prezintă riscul de explozie are un nume atât de sugestiv, mai ales pentru japonezi. Enolei îi cam patinează ambreiajul așa că la tura asta o sar. Arunc în top-case câteva boarfe de schimb și două hărți, una cu Ungaria-Slovacia și una cu Polonia. Nu mai car prea multe după mine că n-are rost. Oricum, dacă ai nevoie de ceva, fie nu îl ai la tine fie nu îl ai deloc, iar ce ai la tine îți e complet inutil. Fără să mai filozofez prea mult, încalec și mă duc. Cățeaua Leșinată e în rodaj. Astă toamnă i-am fărâmat motorul pentru că se dăduse pe ulei. I-am pus piston nou, majorat, cămașă nouă și supape. E ca o mireasă, numai bună de măritat. Mecanicul mi-a recomandat să merg ușurel primii 300-400 de kilometri și pe urmă pot să dau în ea. Așa că n-am forțat-o, am lăsat-o să-i vină de la sine. Să ceară ea singură mai mult. În plus, i-am mai zgărmănat și prin carburator conform priceperii mele, mai învârți de colo, mai tragi de dincolo...ceva trebuie să se întâmple. Nori de ploaie și picături răzlețe mă fac atent la vreme. Dar mi-am pus și costumul de ploaie la bagaj, sau cel puțin, așa credeam atunci, motiv pentru care nu mi-e frică. Planul de zbor prevede aterizare și alimentare la OMV-ul de lângă Nistorești, acolo unde o să-mi ofer și o cafea bună. Trec pe lângă Ploiești cu multele lui benzinării înșirate, doar să vrei...Neah, la Nistorești o să oprim! La câțiva kilometri după Ploiești mobra începe să tușească și să tremure. Reacționez rapid ca un pilot de aviație antrenat pe simulator. Trec robinetul de benzină pe rezervă și încep să mă întreb dacă sunt sănătos mental. Pe rezervă mai pot merge vreo 40-50 de kilometri, nu-i panica mare. N-am luat însă în calcul noile mele reglaje care, probabil, au dus la un consum mai mare. Realitatea hâdă își arată fața-i dezgustătoare. După doi sau trei kilometri rezervorul își dă ultima suflare octanică, iar grămada de fiare își încetinește mișcarea. Până devine zero absolut. Ploaia a început și ea binișor și în mintea mea ideile se cristalizau cu repeziciune. Cum fac picăturile (inutile, de apă) să le transform în picături (utile, de benzină) ? Cred că aș lua premiul Nobel dacă aș reuși... Și iată-mă cât sunt de frumos, pe marginea DN1, încercând să aprind o țigară udă. Ce-mi trebuia mie cafeaua din Nistorești ? De ce n-am oprit mai devreme ? Încotro s-o iau la împins, înainte sau înapoi ? Sau să mă duc cu un bidon în mână ? Să-l sun pe Ucenic ? Ăsta nici n-a plecat din București, mai face o oră jumate până aici ?
  4. Cu respect, nu vreau să intru în polemici, dar pe TW nu există nici un rulment pe basculă. Pe carcasa motorului există un bosaj în care e un rulment pe care se sprijină axul pinionului motor. Next problem, da, Cristi, ce te-ar interesa ?
  5. Apropo de ”balonată”, când m-au văzut prima oară cei de la RAR mi-au zis : ”Nu treci cu roata aia pe spate!” După care s-au lămurit și a trecut Și o statistică din 2016, de la Poliție, de unde deducem că erau 30 bucăți înregistrate în circulație.
  6. La mine a fost dragoste la prima vedere. Văzut, plăcut, luat, cu o probă de circa 200 de metri. Habar n-aveam că există modelul ăsta. L-am îndesat într-un portbagaj de Skoda și l-am adus acasă. După vreo cîteva sute de kilometri mi-am dat seama că o parte din cei 12 cai sunt morți. Însă nu mi-am bătut capul, eu nu merg tare, eu merg cu stil... După câteva ture mai lungi m-am prins că consumă ulei. Ca un Kamaz...Nu mai știu acum cât dar era peste 1 litru la mie... Din cauza asta am ars două ambreiaje. Plecat din curte cu plinurile făcute ca să constat după 300 de km că nu mai am ulei. Buun, am zis, e timpul să fac motorul! Piston majorat, cilindru alezat, segmenți, garnituri, supape, meniu complet. După asta n-a mai consumat picătură de ulei. Eram foarte încântat. Totuși nu dorea să treacă de 80 km/h deși totul părea perfect... Am aflat apoi - trăiască prietenii - că e un model de Germania, deci limitat. Existau vreo două metode de delimitare, una mai scumpă decât alta, implicând schimbare de CDI (câteva sute de euro) sau introducerea pe aprindere a unui misterios ”black box” care costa doar 280 euro. Am aflat deci că șmecheria constructorului fusese să introducă în circuit un releu Reed în vitezometru. Dacă îl scoteam pe ăsta mergea doar prost și foarte prost. Așa că am scos cablul de la vitezometru și l-am băgat în mandrina unei bormașini cu turație redusă, cu acumulatori, pe care am fixat-o cu niște curele. Circuitul electric era complet, nedecuplat, releul își făcea treaba și mobra a zvâcnit spre 95 km/h pînă când în euforia mea am depășit inclusiv un echipaj de poliție. În localitate, Pipera spre Școala Americană. Mi-au atras atenția și am luat-o cuminte înapoi, dar pe drum acumulatorii s-au descăcat și n-am mai putut repeta probele pentru că ajuns acasă am constatat că am pierdut miezul din cablul de kilometraj. Nu mă știu cum. Am comandat altul. Ghinionul unora norocul altora. Un francez și-a mototolit utilajul și epava a fost scoasă la vânzare. Am comandat CDI-ul din Franța și am obținut o capră zveltă cu un motor dezlănțuit care s-a dus până la amețitoarea viteză de 106 km/h. Recunosc, cu luminile stinse (sunt totuși niște wați care contează, nu ?) și întins pe șa. Mai mult de atât am prins doar la vale și cu vânt din spate. Nevând viteza la dispoziție nu îți rămâne decât stilul... Dacă nu te grăbești, te duce unde vrei. Ușoară ca o bicicletă, foarte manevrabilă, consumă acceptabil de puțin și dacă îi schimbi rezervorul ca mine, poți să ajungi de la București la Oradea cu un plin. Testul suprem al mobrei a fost grefarea unui motor de-al unei surori mai mari și anume Yamaha XT250. Normal, fără ciopârțit cadrul, tăiat sau sudat. Schimbare deci, reversibilă. Asta a fost la ambiție, că din câte am citit eu n-a reușit nimeni să bage altceva în locul ăla decât motorul de TW225 (care nu se comercializează decât în Japonia) Și asta din cauza offsetului roții din spate (foarte lată) care implică un rulment suplimentar pe axul pinionului motor. Prin urmare, orice modificare făcută era legată de înlocuirea cilindrului, a pistonului, chiulasei și într-una din variante a întregului ambielaj. Eu am reușit să înghesui motorul de XT250 în cadrul original cu prețul unor adaptări inspirate, constînd în modificarea suporților de prindere ai motorului, modificarea tubulaturii de evacuare, modificarea amplasamentului basculei, a amortizorului spate, modificarea frânei, a cablului de accelerație, a rezervorului și a șeii. Suplimentar, am mutat spre interior pinionul roții spate cu 50 de mm și am scos în afară spre exterior pinionul motor cu 7 mm. La un moment dat au existat niște idei de vânzare, chiar m-au căutat vreo doi băieți de prin București. Dar după ce nu a vrut s-o cumpere nimeni cu 500 euro m-am enervat și am vândut-o cu 250 de euro. În poză varianta ”adventure” pentru touring, undeva prin Talinn, Estonia.
  7. @GoodKat Ce omologare, doar suntem în România...Schimbarea a fost gândită pentru a fi reversibilă, cu prețul a vreo 3-4 de muncă, înainte de ITP. Oricum, diferența dintre ele e foarte mică din exterior, modelul e relativ necunoscut prin țară, mulți vede, puțini cunoaște Dacă nu se supără Cristi o să pun niște poze cu diferențele dintre ele, eventual cu modificările de făcut fără a ciopli cadrul cu flex și sudură. Voi însă nu faceți ca mine, că e ilegal. Faceți ce zice popa nu ce face popa.
  8. Hai dom'le că chiar l-am pus, doar a fost pozat. Singurul TW 125 din lume cu motor de XT250.
  9. Pe nisip se comportă bine, cam ca o cămilă, adică în elementul ei deși vreo 5-10 CP în plus n-ar fi stricat. Varianta mea cu 22 CP posibil să fie cea mai bună. Iar neajunsul cu autonomia (rezervor original de 7 litri) l-am rezolvat cu un rezervor de 21 de litri de la DR600. În concluzie, un căluț potrivit pentru oamenii cu stil
  10. E o concluzie forțată, altfel vorbim doar de genetică și noroc, nu are nici o legătură cu uzul motocicletei. De obicei scurtează viața sau produce traume majore, vezi rubrica accidente.
  11. E ăla modificat de nenea Radu, bre ! Îi adaptezi un cap randalinat și îl lipești cu smac. Dar se găsește și de-a gata dacă ai câștigat la 6 din 49. Apropo, duminică e potul de 3, 2 milioane de euro. N-ar fi rău să băgăm o combinată, poate, poate...
  12. Kaprun - Zell am See - Grossglockner. Adică, stai ! Începând de unde ? Gata, s-a făcut lumină, colegul e din București, probabil că de aici se pleacă. Bagă și tu Srebrana, e un fel de Deltă mai mică, rezervație. Cu puțin noroc te poți caza la englezul stabilit acolo, am uitat cum îl cheamă dar îl știe toată lumea, satul e mic. Poți să bagi un cap și la muzeul pelicanului.
  13. Vezi că pe la pag 124 a început o dezbatere despre șurubul ăla, cine e el, ce face și unde e și mai ales cum poți să-l modifici ca să nu mai arzi mânuțele. Pe scurt, e în partea de dedesubt. La întrebarea nr. 2 nu știu răspunsul. Pot doar să zic ce folosesc eu dar nu prea e urban, cred că sunt 70% off și cam alunecă pe asfalt.
  14. Dacă mai ține mult căldura nici zăpadă n-o să fie și atunci chiar și tabăra o să fie inutilă. Verifică prognoza meteo. Ninsori slabe și temperaturi chiar pe plus.
×
×
  • Create New...