Jump to content

Muretto Grundieg

Super Membru
  • Content Count

    759
  • Joined

  • Last visited

1 Follower

About Muretto Grundieg

  • Rank
    Observator

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    Bucuresti
  • Carnet moto din
    1985
  • Motocicleta
    Suzuki DR600
  • Numar Moto
    B-02-RZE

Profile Fields

  • Motociclete detinute
    Yamaha XT250, Yamaha TW125

Recent Profile Visitors

488 profile views
  1. Mulțumim frumos, nu ne mai lăudați că o să ni se urce la cap O să încercăm în limita timpului liber să mai folosim și zonele de nișă neexplorate ale forumului. Vedem noi după aia ce feedback avem...
  2. În urmă cu mulți ani, nu prea știam eu cu se mănâncă stereofonia. Auzisem pe la alții povești dar eu personal nu ascultasem nimic stereo. Nici nu aveam ce și nici la ce. Întâmplarea face ca vecinul de palier, pilot la Tarom, tocmai adusese din afară un vinil și apoi a plecat în concediu, lăsându-mi cheile de la casă ca să-i ud florile. Albumul, A Night at the Opera, nu-mi spunea nimic dar după ce l-am ascultat deja aveam părul pe mâini zbârlit. L-am ascultat până când a început să cadă tencuiala de pe pereți și maică-mea să mă caute disperată de vuietele nemaiauzite. După o grămadă de ani, egală aproape cu cifra ordinii în încercările sau întreprinderile umane (40 de ani în pustie, 40 de zile de post și rugăciune, etc) tot întâmplarea face ca să-mi aduc din nou aminte de Queen și următorul lor album, A day at the Races. Să purcedem deci încetișor la tălmăcirea albumului. Prima piesă, "Tie Your Mother Down" a fost prologul. Mă sculasem de dimineață, pâș-pâș să nu fac zgomot, îmi construiesc o cafea și dau să caut echipamentul de iarnă. Mă mânca șaua să plec și afară erau 2 grade și ceață, data de 7 noiembrie. Nu știu ce naiba dărâm de se trezește femeia și începe să comenteze. Ton aspru, debit și tonalitate ridicate. Primele secunde m-am și speriat, am crezut că s-a declanșat alarma antiaeriană din cartier. Mi-am revenit cu greu, am liniștit-o pe moment până s-a trezit din buimăceală și a realizat că vreau să plec. ”Mă, tu ești nebun ? Unde te duci, mă, pe vremea asta ? Tu vezi ce-i afară ?” ”Văd, mami, dar mă îmbrac și nu răcesc”, am zis eu. ”Unde pleci, mă, când ai atâta treabă acasă ? Ai zis că schimbi robinetul la calorifer. Trebuie să mergem la piață să luăm varză. Ai de vopsit ușile, că d-aia am luat vopsea ! Tu-ți pui palma-n k.u.r. și pleci!” Aici intervenea momentul în care (mental) o legam pe mami fedeleș și o tuleam de-acasă. Doar am tulit-o, nu de alta dar trebuia să mă mai și întorc… Piesa a doua, "You Take My Breath Away". A debutat cu o respirație precipitată. În ciuda celor două grade de afară, mie-mi era cald. După ce am ajuns la pedala cu numărul de ordine 22, mi-am tras sufletul un pic, am inspirat adânc și am purces la a douăzeci și treia. Număr fatalist, se pare, pedala revine cu forță și-mi arde una în tibie. Vreo trei zile am avut piciorul umflat dar și un moment bun de curățare a plămânilor. Am înjurat delicat, cu sensibilitate și am reluat cu răsuflarea tăiată operațiunea. Am pus-o pe cric, m-am suit pe suporți și i-am înroșit pedala de kick-start. Gâfâiam deja și eram gata să renunț când s-a auzit primul rateu. Aha, mi-am zis, sunt pe drumul cel bun. Atunci când motorul a început să bubuie, am încălecat răsufând greu și m-am pierdut în ceață. Da, exact, ca un măgar. Piesa a treia "Long Away". Nu știam unde trebuie să ajung, nu mai fusesm niciodată la Gâlmeia. M-am învârtit aiurea prin locuri dubioase, am fost alergat de câini, am scăpat de ei, intrând în curte la Lukoil. Paznicul m-a luat la rost dar măcar m-a pus pe direcția potrivită. Dacă pe A3 număram kilometrii rămași și nu știam de ce se scurg atât de încet, acum, pe drumuri comunale mergeam încet pentru că mai repede nu era o opțiune. Aveam mâinile înghețate și nu numai… Piesa a patra "The Millionaire Waltz". Eram milionar în orice. În număr de celule nervoase sau hematii ori bani în bancă. Chiar și kilometrii pe care-i străbăteam erau de fapt milioane de milimetri. Frigul intra pe fiecare găurică neacoperită, sau fermoar netras. Degetele îmi erau amorțite și ghidonul începuse să-mi joace în mâini, trasând arce de cerc din ce în ce mai dese. Un fel de vals. Valsul milionarului… Piesa cincea "You and I". Am descoperit Gâlmeia. În mare parte și datorită panglicilor KTM, atârnate cu gingășie de copaci. Aproape înțepenit, reușesc să-mi dau jos tenderul de pe șa și să-l mișc spre cel mai scump obiect care mi-a orbit mintea și vederea, un termos uriaș, aburind, cu cafea fierbinte. L-am îndrăgit de cum l-am văzut și i-am zis, „Presimt că acesta este începutul unei lungi prietenii. Tu și cu mine vom fi buni prieteni” și nu m-am mai despărțit de el decât când s-a golit. Trei lei cafeaua, zahăr vrac, cuțit în loc de linguriță. Super ! Piesa a șasea "Somebody to Love" Mă fâțâi și eu plin de importanță deși nu mă bagă nimeni în seamă. Sau, mă rog, nimeni dintre cei care doream eu. Printre zecile de costume viu colorate, zăresc și unele mai denivelate. Scosul căștilor și revărsarea buclelor blonde mă lasă din nou fără aer. Câteva lupoaice tinere mă fac să le îndrăgesc rapid motoarele lor Yamaha, Husaberg sau KTM. Ce mi-ar mai fi plăcut și mie… Piesa a șaptea "White Man". Aici a fost subtil, nu cred că altcineva în afară de mine ar fi reușit să observe analogia. Ideea centrală a piesei britanicilor era incriminarea cotropitorului alb care lasă în urmă numai nenorociri. Am observat fără a mă strădui prea mult paloarea mai întunecată a unor băștinasi gâlmeieni. Omul alb, împopoțonat în costume multicolore parcă de clovn, a năvălit pe pășunile lui, pe islazul lui, sau a brăzdat șanțuri în pământul lui. În plus, le-au speriat și găinile care s-ar putea să nu mai ouă…Acum e limpede pentru toată lumea. Piesa a opta - "Good Old-Fashioned Lover Boy" Asta e prea clară ca să fie explicată. Un boșorog decrepit se umfla în pene de colo-colo încercând să atragă privirile lupoaicelor tinere. Piesa a noua -"Drowse" cum ar veni, care va să zică, pe jumătate adormit sau cu ochii pe jumătate deschiși, adică exact cum mergeam eu. Atât la dus cât și la întors, din cauza frigului, se aburea viziera. Dacă o țineam închisă, la fiecare expirare plasticul ăla se albea de nu mai vedeam nimic. Dacă o lăsam deschisă, curentul rece de aer mă făcea să închid ochii pe jumătate. Văzut din afară, cu ochii mijiți, în mod cert puteam părea pe jumătate adormit. Chiar dacă mergeam cu 130 km/h, tot se chema că dormitam, aici nu văd nici un dubiu. Poza e cu caracter didactic, de pe net, nu sunt eu acela... În fine, ultima piesă, cea mai misterioasă "Teo Torriatte” Așa zisul mister începe să se dezvăluie treptat. După ce toată lumea a plecat de pe locul de încălzire am încercat și eu să mă dau un pic prin zonă, ocazie cu care am constatat că anvelopele mele nu sunt cele potrivite și nu se agață suficient de bine de solul umed. Dacă roata nu se agață bine atunci fierul fuge de sub tine și trebuie să te agăți tu bine de el ca să nu ”muști din țărână” – tot de la Queen citire… Cum ”Teo Torriatte” are ca subtitlu ”Let Us Cling Together” mai exact, acțiunea de a lega împreună oameni sau animale iată cum ansamblul strâns, om-mașină sau om-bestie duce la explicarea misteriosului titlu… Ok, or să zică unii sau alții: ”Păi, bine măi, nene, nu puteai să ne spui în două vorbe că ai fost la un concurs de enduro la Gâlmeia” ? Ba, puteam, sigur că da, dar ar mai fi înțeles careva, ceva din muzica aia ?
  3. O gaură de vierme Dimineaţa în Zagreb, cum poţi să începi o zi frumoasă altfel decât cu un mic dejun copios ? Atunci când vor, croaţii ăştia ştiu să se facă agreabili. Aproape că nu-mi mai vine să plec. Îmi sorb cafeaua tacticos şi regret că nu se fumează în sală. Nu-i nimic, o să ies afară. În faţa hotelului apare şi neamţul meu cu BMW-ul. Se uită strâmb la mârţoaga mea costelivă, se mai uită discret în jur, ca nu cumva să fie la camera ascunsă, se mai mira un pic apoi îmi zâmbeşte şi îmi zice ceva, îi răspund şi eu "Gut, gut ! " . Ne salutam şi-şi vede de drum. Chestia asta reflectă cumva poziţia României vizavi de Germania, îmi trece mie prin cap, rapid. Arunc chiştocul şi mă duc să-mi aduc catrafusele. Alături, un autocar stă să plece, probabil mai aşteaptă pe cineva. Turiştii n-au la ce să se uite şi se uită mine. Îmi fixez tacticos top case-ul, îmi pun ţucalul pe cap, mănuşile, încalec şi mă rog în gând să pornească din prima. Contact, porneşte la sfert, slavă Domnului ! O las puţin să se încălzească şi mă întreb, având în vedere grămada de admiratoare de la geamurile autocarului, cum să plec ? Încet, în scârbă sau vijelios pe o roată ? Pe roata din spate sau pe roata din faţă ? Oricum, admiratoarele sunt trecute de 80 de ani şi orice nu merge în cărucior sau în cârje le stârneşte admiraţia. Parcă le aud certându-şi soţii octogenari, "Uite colo, bărbat adevărat, nu ca tine !" Adopt prima variantă, nu de alta, dar de plecat pe o roată n-am plecat decât o singură dată şi atunci din greşeală, nu c-aş fi vrut eu. Mă strecor pe străzi şi bulevarde aglomerate, habar n-am unde merge toată lumea asta. Mă ţin după GPS, acum e încărcat dar n-o să dureze mult, cam o jumătate de oră, până atunci sper să ies din oraş. Am lăsat în urmă nişte indicatoare, Zagreb-ul e în spate dar drumul e în continuare înfiorător de aglomerat. Se merge încet, tot felul de dube şi camioane de marfă virează la stânga, blocând temporar traficul. Treceri de pietoni, semafoare şi tot felul de intersecţii dubioase mă fac să regret că n-am ales autostrada. Chinul ţine vreo 20-30 de kilometri după care maşinile se evaporă, localităţile dispar şi în faţă am doar banda cenuşie de asfalt. Am un plan în minte, destul de vag, din care reiese că trebuie să merg spre est. Şi acum începe o fază suprarealistă de déjă vu. Ţin foarte bine minte că la venire, mergând dinspre Est spre Vest, am trecut printr-o pădure, unde pe partea dreaptă era o macara fixată pe un postament de beton şi nişte cuburi de lemn pe lânga ea. Aceiaşi macara pe postament în pădurea cu copacii tăiaţi ordonat pe margine, îmi apare din nou pe partea dreaptă ! Mergând deci de la Vest spre Est... Mă opresc uimit şi încerc să înţeleg ce se întâmplă. GPS-ul nu mă ajută, deja pot să-i aprind o lumânare, şi-a dat duhul dar am vestita hartă a lui Piri Reis. O desfăşor pe iarbă şi încerc să desluşesc cuneiformele din faţa ochilor. Am desluşit înţelesul literelor dar nu şi al logicii faptelor. Să fiu oare într-o gaură de vierme ? O buclă a timpului ? O ţigară şi un baton de ciocolată mă ajută să pun lumină în întuneric. Ori la dus nu mergeam bine şi mă întorceam ori la întoarcere nu merg bine şi mă duc ...Din această dilemă nu pot ieşi. Copacii ăştia n-au muşchi pe ei iar soarele nu se vede că deja s-a înnorat. Dau cu banul şi aleg să-mi continui drumul în acelaşi sens. Voi urmări atent cum curg localităţile şi voi hotărî atunci ce-i de făcut. Hotărârea a fost înţeleaptă pentru că încep să se deruleze nume care duc spre est. Nu-s cele din planul iniţial, dar ce mai contează ? Merg spre Pozega. Pădurea prin care trec e superbă şi mă surprinde faptul că nu văd urmă de gunoi, nici PET-uri şi nici măcar grătare. Se cunoaşte că aceşti oameni nu apreciază pădurea ca noi...dar stai, ce scrie pe tăbliţa aia ? Aha ! E un Geoparc, care va să zică...şi-l mai cheama şi Papuk. Sună interesant, ia să băgăm un ochi, să vedem ce se vede ! Reclama zice că tot felul de animale, plante şi vestigii istorice. Castele sau fortăreţe. Da, din şosea se văd nişte pietroaie aşezate în vârful unui deal şi cred că dacă m-aş strădui puţin aş ajunge motorizat până acolo. Dar nu ştiu ce părere or să aibă croaţii despre treaba asta. O fi bine, n-o fi bine ? Las mobra în pace şi o iau la picior. Pare un drum de vreo zece minute. Pe măsură ce înaintez începe să-mi pară tot mai rău că n-am luat şi mobra, chiar e practicabil drumeagul şi nici nu văd picior de poliţai sau agent de pază. Pâna la urmă au fost douăzeci de minute iar pietroaiele erau aranjate cu grijă sub forma unor ruine. Castelul Ruzica, impunător la viaţa lui dar acum era doar o ruină şi ca de fiecare dată când văd ceva de genul ăsta mă întreb de ce nu se găsesc niciodată fonduri pentru restaurare ? La coborare, aflu de la un ghid care conducea un grup de copii, că acolo se face la o dată anume, un fel de festival, cu cavaleri şi domniţe, cu lupte şi turniruri. Măcar aşa să le menţină interesul treaz pentru trecut. Înapoi în şa, tot spre est, dar nu înainte de a face un popas într-un luminiş de parcare şi de a completa uleiul la motor. Am grijă să nu vărs pe jos nici o picătură, doar suntem încă în parc... Am intrat pe drumul papricaşului, îmi place să cred. Mă uit cu luare aminte ca nu cumva să-mi scape esenţialul, aşa cum îmi imaginam eu, un cazan uriaş cu papricaş. Poate foamea e de vină dar nu văd nimic, nici paprika nici papricaş, poate că nu e sezonul potrivit. Se apropie în sfârsit, un oraş mare, Osijek. Asta apare acum pe toate indicatoarele, aşa cum apare el apar şi norii de ploaie, dar e deja banal, m-aş mira doar dacă n-ar apărea. Intrarea în oraş mi-o fac croşetând printre maşini. La un moment dat, drumul e tot mai liber şi apoi se înfundă pur şi simplu. Am ajuns în faţa catedralei Sf. Petru şi Pavel. O să mă mai învârt puţin în jur, nu ştiu prea multe despre oraş, ştiam doar că e pe malul Dunării. Am observat mai târziu că eram într-o gravă eroare, era vorba de râul Drava şi nicidecum Dunărea. Mă amuză să merg printre liniile de tramvai care îmi par mai înguste decât cele normale. Probabil că e un tramvai de jucărie, chiar dacă te loveşte, nu-ţi face nimic grav. Nu îmi sare nimic în ochi, oraşul pare mai mult decât banal, e destul de şters şi fără personalitate. Chiar mi se suprapune mental o imagine din Corabia peste bietul Osijek, desigur e doar o părere, oamenii se străduiesc să construiască şi să repare. Chiar şi după învârteală tot n-am remarcat ceva anume aşa că e momentul să plecăm spre alte zări unde nu se ştie ce ne mai aşteaptă. Drumul e tot mai mult presărat cu relicve ale războiului dus în urmă cu câţiva ani. E imposibil să nu fii impresionat de aceste orori care s-au întâmplat atât de aproape de noi. Nu pot să ratez ocazia de a nu face o poză în faţa unui tanc adevărat. Bine că oamenii au reuşit să treacă peste rivalităţi şi să-şi vadă fiecare de ale lui. Se apropie Belgrad-ul, dar o dată cu el începe din nou ploaia. Chiar la intrarea în Zemun, motorul se opreşte dar nu e vorba de o întrerupere ci de o oprire în toata regula. Câteva încercări zadarnice mă aduc cu picioarele pe pământ, la propriu şi la figurat. În timp ce studiez zona şi încerc să resuscitez un GPS, tragem o mahorcă sănătoasă, ca să nu ne enervăm. Se lasă seara dar încep să recunosc zona, am mai fost aici şi anul trecut aşa că nu am nevoie de aparat ca să ştiu încotro s-o iau. O să merg la hotel Skala, e aproape şi ştiu drumul, numai să pornescă motorul, că împinsă n-am de gând s-o duc până acolo. Porneşte, la a treia încercare, bine că s-a hotărât să funcţioneze că numai de demontat acum sub ploaia sâcâitoare nu aveam chef. Ajung la hotel, au camere, au de toate, parcare n-au, însă pentru o motocicletă slăbănoagă se găseşte puţin spaţiu pe trotuar, între două maşini, doar să vrei. Acum urmează cea mai frumoasă parte a serii, unde o o pizza pantagruelică excelentă îmi este oferită ca ofrandă şi apoi totul e frăgezit cu un număr nedefinit de beri. Mâine mă voi ocupa de verificarea mobrei, pentru că mai sunt 600 de kilometri până acasă, acum însă urmăresc fără un interes deosebit meciul Serbia - Belgia şi apoi mă las pradă somnului. Spre Est prin Sud, Turia Dimineaţa mă deştept în dangătele clopotelor de la catedrala Sf. Nicolae. M-aş repezi până la clopotar, ca să-l îndemn să tragă mai cu milă de frânghiile alea. Oscilez între a-mi da burdihanul jos din pat sau nu. Raţiunea învinge, o să tragă şi el cât o să tragă şi-apoi o să se plictisească. Mai zăbovesc puţin în aşternut şi întind un cearceaf de hartă pe cearceaf. Încerc să creionez un traseu, problema mea e că nu reţin toate numele astea stranii, mi se par toate la fel, aşa că o se le notez frumușel pe o hârtie care o să stea lipită pe rezervor. Oricum, mi-am încărcat şi GPS-urile, unul nu are harta Serbiei iar cel care o are, nu are suport, ar trebui să-l ţin în mână cumva? Cobor la masă şi observ că sala e aproape goală, mai e o singură masă ocupată de trei fete care tot chicotesc continuu. Oare eu oi fi sursa lor de bună dispoziţie ? Îmi termin repede micul dejun şi mă întind la drum, găsesc un Belgrad cu trafic lejer, uşor de străbătut. Trebuie să nu uit să-mi refac provizia de tutun şi să arunc o doză de spray pe lanţ. Mă îndrept spre Smederevo prin Grocka. Admir câteva bărci trase pe uscat care urmau a fi vopsite, reparate. Dunărea e foarte aproape şi mă opresc să mai privesc încă o dată. Îmi sar ochii deodată şi pe bună dreptate atunci când zăresc trasă pe stânga drumului o motocicleta identică, da' identică rău cu a mea ! Măi, să fie ! Prima pe care am văzut-o, a fost anul trecut în Gibraltar, acum, la peste trei mii de kilometri apare o a doua ! Ce să fie, domnule ? Reuniune de Yamaha TW? Mai zăbovesc preţ de o ţigară pe lângă fratele căluţului meu însă nu apare nimeni ca să ne îmbrăţişăm, ca-ntre rude. Îmi continui înaintarea - de fapt, retragerea sub scut - spre Pozarevac, cu o scurtă raită prin Smederevo. Mi se pare mie cam prăfuit sau de vină sunt ochii mei în care intră toate mizeriile, pentru că, na, merg şi eu cu vizorul ridicat, e deja cald. Trec printr-o comună, probabil Zabrega, unde e un fel de târg sau piaţă, toată lumea e pe stradă-n grupuri mai mari sau mai mici, maşinile sunt oprite alandala, nimic n-are sens aici. Mă strecor cu grijă să nu deranjez dar oamenii par veseli, nu sunt iritaţi, zâmbesc şi-mi fac semne prietenoși, mă salută deşi îi văd pe toţi pentru prima oară în viață. Drumul continuă sub auspiciile ameninţătoare ale unor nori negri pe care îi simt plini de apă. Sunt drept în faţa mea, merg spre ei. În spate e senin şi soare... O intersecţie, mă orientez (prost) repede şi continui...spre Turia. Nu ştiu nici eu ce caut pe aici, am fost indus în eroare de o coincidenţă de nume, Turia care pentru mine suna foarte aproape de casă. Doar mai târziu mi-am dat seama că nu e vorba de Turia - Covasna ci o alta Turie...cu altă pălărie. Să fie primită ! Problema e acum că merg spre sud în loc să merg către est. Drumul e tot mai prost, asfalt peticit, crăpături. Cârmesc din nou spre nord, cu intenţia de a ajunge la Golubac, pe hartă apare un fel de drum care în scurt timp începe să testeze calităţile de enduro ale mobrei. Noroc că ea e obişnuită iar eu tenace. Drumul începe să devină drumeag, asfaltul devine doar o amintire. Ajung din urmă un camion stravechi, e ceva făcut prin fosta RDG, iar şoferul merge fix pe mijloc. Aş vrea să-l depăşesc însa mă tem că n-am loc, tufele de pe partea stângă mă fac să mă gândesc mai bine înainte de a încerca. Dau un claxon, şoferul se miră, se trage mai în dreapta cu vreo 40 de centimetri aşa că mă strecor şi eu şi scap de fumurile lui. Îl las în urmă să-şi rumege mirarea, presupun că sunt singurul motociclist român care a trecut vreodată pe acolo... Următorii 10-20 de kilometri sunt singur pe lume. Drumeagul urcă, şerpuieşte printre munţi, păduri, mobra se hâţână din toate încheieturile dar nu-şi pierde şuruburile. Se apropie un sat, Rakova Bara scrie pe o tăbliţă. Asfaltul între timp a devenit macadam, pe stânga e o apă, o pădure, pe dreapta câteva case, iar mai încolo câţiva tăietori de lemne. După scurt timp, o construcţie ciudată îmi atrage atenţia. E un fel de troiţă, dar ce troiţă ! E Taj-Mahal-ul troiţelor. Mă chinui din nou să citesc şi din puţina rusă învăţată, înţeleg că e un monument închinat unui băieţel de 13 ani, care a murit cu scuterul în acel loc. Mă întristez un pic, viaţa e aspră şi pedepseşte nemeritat. Ajung într-o intersecţie cu un drum mai omenesc şi cu indicator. În faţă se iţeşte mănăstirea Tuman, ajung la ea dar constat nu e ceea ce mă aşteptam eu, un fel de Sacre Coeur, e mică şi pare banală. Îl fac şi ei o poză şi îmi continui marşul triumfal către ţară. Ajung în Golubac, de aici cunosc drumul, se pare că intram în linie dreaptă. Ca de rămas bun, o ploaie rapidă ne clăteşte de praful acumulat. E incredibil cât de linişte poate să fie după ploaie, am oprit motorul şi aud cântec de păsărele. După minute bune de reverie, apare o maşină care mă trezeşte şi mă pune din nou în mers. Reţin detalii minore, o pereche de fluturi se zdrobeşte de fiarele mobrei. I-am văzut cu o fracţiune de secundă înainte de impact, zburau împreună într-un dans al iubirii. Asta le-a fost fatal. Iubire şi moarte, din nou gânduri sumbre în aceiaşi zi. Trec prin vama sârbească fără probleme, văd doar cum vameşul răsfoieşte paşaportul, vede viza de Rusia şi ridică privirea spre mine. Eu ridic din umeri, ăsta-s eu...doar am făcut rusa în şcoală...trebuia să verific la faţa locului ce-am învăţat, nu ? Vameşul român întreabă doar ca să se afle în treabă : „Ţigări, alcool ?" dar nu aşteaptă răspunsul care e evident şi-mi face semn să trec. Ura ! Am ajuns acasă ! Mai am vreo 300 de kilometri dar pe ăştia mobra îi papă ca pe fulgi la micul dejun. S-a făcut târziu, mă apucă noaptea pe autostradă. Mi-e cam răcoare dar mi-e lene să mă opresc şi să mai pun ceva pe dedesubt, aşa că prefer să tremur un pic, măcar ştiu că nu mă ia somnul. Ajung în Bucureşti după ora 23, obosit dar mulţumit. Azi am făcut 630 de kilometri şi ştiu că voi dormi neîntors. Până a doua zi , când voi pune deja la cale altă destinație, desigur. Ceea ce nu am deslușit până în ziua de azi e următoarea dilemă: Muntele trebuie respectat, cu atât mai mult mărețul Stelvio. Eu l-am luat la mișto jignindu-l cu o mobră de 125 sau el m-a luat la mișto și mi-a blocat traseul ? Următorul topic - departe de călătoriile în străinătate - va explora un domeniu mai puțin atins, sau deloc atins, în acest forum și anume legătura dintre motociclism și muzică. Next topic : Gâlmeia - Queen tribute !
  4. Corect, Yamaha TW 125. Tot ce are la numar de inmatriculare RZE e al meu Iar povestea nu s-a terminat, mai are...un pic !
  5. Vals pe serpentine Azi e marţi, sunt trei ceasuri rele. Două sigur le-am avut deja pentru că mă trezesc după ora mea normală, adică şase dimineaţa iar ora locală e patru. Nu prea ai ce să faci decât să caşti gura la televizor. Am mai avut un ceas rău azi noapte când am constatat că periuţa de dinţi, pasta şi alte mărunţişuri, inclusiv lenjeria curată erau în top-case, ăsta rămăsese ataşat pe motor, motorul în garaj, garajul încuiat iar cheia la recepţie. Prea complicat pentru ora aceea, acum dimineaţa părea un proiect fezabil. Mă şi vedeam defilând în fundul gol prin lift şi holuri până la recepţie, unde doamna aproape sigur moţăia sau dormea de-a binelea. Aş fi trezit-o să-i cer cheia iar imaginea pe care ar fi avut-o în faţa ochilor ar fi făcut-o să ţipe. Carabinieri, explicaţii... Mai bine mă lipsesc şi mai aştept. În fond, nu moare nimeni dacă trage pe el nişte haine jilave sau n-are pastă de dinţi. Găsesc cu greu un film nedublat şi mă las angrenat în acţiune. Crime, urmăriri....suspans... Cu greu, se face o oră rezonabilă, rezolv toate necazurile, constat cu bucurie că am făcut bine că n-am cedat primului impuls pentru că la recepţie se schimbase tura şi acum veghea tot holul o namilă de bărbat. Micul dejun e cam sărăcăcios, ce naiba fac italienii ăştia de dimineaţa ? Unde e bogăţia şi varietatea micurilor dejunuri de la Moscova sau Sankt Petersburg ? Nu-i nimic, o să mai completez pe drum. Recuperez mobra din garaj şi...surpriză! Nu vrea să pornească. Mai încerc de câteva ori și tot nimic. Înainte de a-i sufla in bujie pe care o bănuiesc vinovată, mai fac o încercare, îi dau un, elan, mă arunc pe ea şi bag a doua. Motorul începe sa toarcă, mă rog, e o metaforă, niciodată un monocilindru n-o să toarcă, expresia mai potrivita ar fi „ Începe să duduie”. Nu-mi bat capul, o să văd eu mai încolo cum se comportă, acum trebuie să găsesc o spălătorie ca să curăţ stratul de noroi de peste tot. Apare o spălatorie după vreo 200 de metri, intru, întreb un urmaş de-al lui Traian dacă pot să mă bălăcesc cu mobra acolo. Zice că da, intru la boxă, iau furtunul în mână, apăs cu încredere pe manetă şi ...nimic. Ok, e marţi, nu mă ambalez, las furtunul jos şi încep să studiez panoul. E vorba de tot felul de programe, cu spume, cu clăbuci, cu de toate, se pare că eu l-am ales pe cel fără apă ! Văd că sunt şi nişte taxe, aha, trebuie băgat bănuţul...mă luminez repede şi încep să vâr fise în deschizătura potrivită. Toate cad înapoi, rând pe rând confirmând că gravitaţia există şi-n Italia. Încerc tot felul de mărunţiş, ba chiar, la un moment dat, am vârât şi o monedă de 50 de bani, românească. Asta chiar e o problemă de logică. Mai citesc o dată şi încă o dată. Există în faţă un panou unde bagi euroi şi primeşti nişte jetoane, aha ! Vin cu câteva jetoane şi ura! Aparatul funcţionează ! O umplu de spume, la propriu şi continui până termin toate jetoanele, pentru că am luat prea multe şi aparatul nu ţi le schimbă înapoi. Gata, e frumoasă ca o mireasă, sus pe ea şi la drum ! Nu mai face nazuri la pornire, are benzină, ulei, lanţul uns şi maneta de frână strânsă. Ce-şi mai poate dori ? Asfalt, iar asfalt am eu grijă să-i dau. Drumul începe să devină spectaculos și nu știu dacă să mă opresc și să casc gura sau să mai merg. Mă intersectez cu tot felul de motorişti, singuri sau în grup. Ne mai salutăm din când în când, dar nu poţi face asta tot timpul. Rulez prin niste localităţi cu nume de poezie, Gemona, Tolmezzo, Forni di Sopra, Lago di Cadore, Calalzo di Cadore. Ploaia, ba e în faţa mea prezentă, ba tocmai a trecut, ba o am în spate. Drumul şerpuieşte printre munţi, a început să apară şi zăpada dar numai sus, pe creste. Mă mai opresc pe ici sau colo şi nu mă satur de mirosul de brad, sau de munte, e ceva specific . Cred că am ieşit din drumurile principale, traficul e lejer, maşini puţine, doar motocicliştii îşi mai încearcă abilităţile. Cred că eram în pasul Pellegrino când, aproape obosisem de culcat mobra în stânga şi-n dreapta şi m-am oprit să mă aditivez cu nicotină. Mă simt puţin jenat, cum să poluez aerul ăla tare ? Pe de altă parte, pauzele îmi erau impuse şi de şurubul ăla nenorocit, care se tot desfăcea, am încercat eu să-l strâng în mers însă n-am reuşit. Deci, oprit, reglat frâne, fumat, ceata de motociclisti - aş putea spune turbaţi - trece în urcare pe lângă mine. Probabil că fişa postului de motociclist furibund cere ca toate virajele să fie luate cu scările la asfalt ? Oricum, eu am venit să casc gura. Până îmi termin eu țigara şi beau un suc, ceata se întoarce şi de data asta trec în sens invers. Unul din ei, probabil incepator, era mai în urmă şi venea mai domol. Încetineşte şi îmi face semn dacă totul e-n ordine, îi confirm că e OK, mă salută şi dispare după curbă. Cortina d'Ampezzo, un orăşel încântător, mă determină să pierd ceva timp bramburind la pas prin zona centrală. Munţii care-l străjuiesc mă fac să-l asemăn pentru o clipă cu Buşteni-ul nostru, dar numai pentru o clipă. Cortina e altceva şi nu poate fi egalată. Probabil că din cauza asta cafeaua pe care am cerut-o mare mi-a fost adusă într-o doză homeopatică. Oare ce-aş fi primit dacă o ceream mică ? Prietena mea ploaia, mă ajunge şi începe să ude din nou asfaltul şi pe mine. Ştiu că se va opri repede aşa că nu mă mai sinchisesc. Îmi sare în ochi o reclamă la un restaurant care avea ca simbol chiar o motocicletă adevarată prinsă pe un postament. O Kawasaki, model mai vechi...dacă aş pune-o pe-a mea în loc şi aş pleca cu ea s-ar supăra cineva ? Intru în Bolzano să mai mulg un ATM. Cică Bolzano ar fi declarat oraşul bicicletelor. Foarte multe biciclete, presupun că şi primarul lor merge tot pe bicicletă. Fac un tur de recunoaştere. Străduţe înguste, o Catedrală, parcuri şi multă verdeaţă. Lume liniştită şi parcă fără griji. Influenta germană e mai mult decât prezentă, de la indicatoarele care au prima denumire în germană până la locuitorii care te apelează mai întâi în germană. Suntem totuşi în Tirolul de Sud, Austria şi Germania nu sunt departe. Cred că m-aş putea obişnui să trăiesc aici şi nu cu mult efort. Cu regret că nu am mai mult timp, plec, ce bine că nu-s cu maşina, că altfel ar fi trebuit să plătesc parcări, aşa doar am urcat mobra pe trotuar atunci când am avut nevoie. Mă uit aiurea după un indicator şi încep o suită de serpentine în ac de păr, care nu se mai termină. Merg câţiva kilometri până realizez că ceva nu e în regulă. GPS-ul îmi arată că mă întorc, undeva peste munte spre Cornedo. Întorc, mă învârt de vreo două ori în cerc pe un inel rutier negăsind ieşirea. Nimeresc la a treia încercare şi mă îndrept spre Gargazone ? Nu e exact ce-mi doream dar continui. Un cârnat de vreo trei kilometri de maşini oprite îmi taie elanul. Se intră într-un tunel şi nici n-am pe unde să ocolesc. Stau liniştit la coadă, deplasându-ne ca melcul. Mă trezeşte la realitate un Ducati roşu care opreşte lângă mine. Tipul de pe el îmi face semn să o iau înainte, după el. Şi cum se zice, când eşti la Roma, umbli ca romanii. Mă iau după el şi ne strecurăm când printre maşini, când pe dubla continuă, până trecem de ambuteiaj. Ne salutam şi o ia în stânga, eu continui spre Merano. Mă fascineaza grija cu care locuitorii zonei cultivă în disperare fiecare petic de pământ. N-am reuşit să identific cultura, putea fi viţă de vie sau poate măr, dar nu numai că era udată cu aspersoarele dar mai era şi acoperită cu plase ? În creierul munţilor ? Mda, altă cultură, altă tradiţie. Un şir nesfârşit de hoteluri şi pensiuni mă fac să capăt încredere în problema cazării. Trebuie doar să ajung în vârful muntelui şi-mi consider îndeplinită misiunea. Gata, la stânga spre Stilfserjoch. M-am prins că asta e Stelvio în germană. Trag cu nădejde de acceleraţie deşi în sinea mea mă mir că e cam pustiu. Un panou mă lămureşte puţin mai târziu. Pasul este închis din cauza zăpezii la km 131, circulaţia interzisă. Hai că nu poate fi chiar atât de rău, interzis nu înseamnă imposibil, am mai mers prin zăpadă şi nu e chiar atât de greu, îţi trebuie doar cauciucuri bune. Încep suitele virajate la 180 de grade. Una, două, nouă, nouăsprezece... Încerc să mă dau cât mai tare, ca să gust senzaţia. Mai trec două maşini. Nu ştiu ce urmează după fiecare curbă aşa că sunt prudent. Senzaţia e straşnică şi aş vrea să nu se mai termine dar se termină. Kilometrul 131, drum închis, dar nu închis, aşa ca să pot trece pe lângă, ci blocat de-a dreptul cu un încărcător Komatsu. Nici măcar cu bicicleta n-ai putea trece...Sunt la curba nr. 22 şi mă simt extrem de frustrat. Pe vremuri, aveam la mine o cheie de Caterpilar şi una de JCB, puteam chiar spera să pornesc măgăoaia şi s-o mut puţin, atât cât să trec şi eu. Dar Komatsu ? Mă mulţumesc în a admira peisajul. O decapotabilă galbenă, cu număr englezesc se opreşte lângă mine. Situaţia e clară, englezii încep să râdă, râd şi eu, asta e ! Hai înapoi. N-avem ce să mai facem… Le las puţin avans şi mă reped şi eu după ei. Oricât de mult m-aş strădui nu pot să îmi ţin banda de mers. În urechi îmi suna un sfat de-al unui veteran, "Dacă simţi că nu poţi să iei virajul, culc-o !" Păi, o culc eu dar totul are o limită, până când, până o pun jos de tot ?....Constat că nu pot să-mi ţin banda decât dacă merg foarte încet. Gata, am terminat toate curbele, mi-am făcut damblaua, trebuie să-mi caut un culcuş că se apropie noaptea. Am văzut zeci de hoteluri şi pensiuni pe margine, deci nu-mi fac probleme. Intru la primul hotel, unul mare şi frumos dintr-o intersecţie. Pare pustiu, aşa că strig şi apare o mamaie care tot dă din maini şi din gură. Nu-ţi trebuie multă şcoală ca să pricepi că e închis. Oftez, chiar mi-ar fi plăcut aici şi plec mai departe. Au fost, cred, încă 14 locuri unde m- am oprit şi toate erau închise. De fapt, aici e clenciul, nu erau închise dar nu erau deschise! Luminate "a giorno", reclame, chestii, tot marketingul posibil dar ne-deschise. Deci ele nu erau închise, găseai pe cineva, o singură dată am intrat şi am aşteptat vreo cinci minute şi n-a apărut nimeni, de mă gândeam dacă n-ar fi cazul să-mi iau singur o cameră şi gata. Până la urmă, când îmi pierdusem speranţa şi mă vedeam deja dormind în vreun şanţ, bine înţolit cu tot ce aveam la mine, şi cu rucsacul pe post de pernă, îmi iese în cale un indicator, opresc, întreb şi ...victorie ! Aveau tot ce-mi doream, camere, mâncare, băutura, orice. Văd camera, nu înţelegeam de ce gazda se tot scuza, camera era efectiv imensă cât un hangar, cu o plasmă la fel de imensă pe perete, balcon cochet cu vedere la munte...nu înțelegeam care-i problema. În final, îmi mai aduc şi eu aminte de câteva cuvinte nemţeşti, mă concentrez şi aflu că dilema gazdei era următoarea, camera avea două paturi iar eu eram singur şi se tot scuza că va trebui să plătesc toată camera. Oftez, întreb cât şi aproape că nu m-a pufnit râsul. Tariful întreg era de 45 de euro. Liniştesc gazda, îi spun ca e ok, doar dacă îmi aduce nişte bere. Sigur, zice ea, aici în cameră ? Nu, voi coborî în restaurant. Dar berea trebuie s-o plătesc separat...Ok, confirm că am înţeles şi toată lumea e fericită. Mă duc să-mi târăsc fierul de pe stradă în curtea pensiunii. Aici mai sunt parcate nişte basculante sau nişte dube, nu-mi dau seama. Mă apropii şi deşi era întuneric, rămân uşor descumpănit. Golden Wing. Iar unul din ele avea şi o rulotă, mare cât a unui zarzavagiu din Giurgiu. Opresc motorul, moment în care o voce de la balcon, îmi zice că nu e bine să le blochez ieşirea pentru că ei pleacă dis de dimineaţa. Liniştesc vocea, deşi aş fi dat o bere de la mine să văd cum face ăla manevre de parcare, tras-împins cu mobra lui de 350 de kg şi rulota... Aveam să aflu a doua zi, pentru că evident, vocea s-a trezit după mine şi s-a materializat într-un moşulică de vreo 72 spre 75 de ani. Pantaloni de piele, cizme de motociclist, a păpat la micul dejun cereale cu lapte. Ha ? Păi, se compară cu imensa mea omleta de 4 ouă, cremwurşti, şuncă, brânză, unt dulceaţă şi iaurt ? Poate îl conving să facem schimb de motoare... Opresc motorul, moment în care o voce de la balcon, îmi zice că nu e bine să le blochez ieşirea pentru că ei pleacă dis de dimineaţa. Liniştesc vocea, deşi aş fi dat o bere de la mine să văd cum face ăla manevre de parcare, tras-împins cu mobra lui de 350 de kg şi rulota... Aveam să aflu a doua zi, pentru că evident, vocea s-a trezit după mine şi s-a materializat într-un moşulică de vreo 72 spre 75 de ani. Pantaloni de piele, cizme de motociclist, a păpat la micul dejun cereale cu lapte. Ha ? Păi, se compară cu imensa mea omleta de 4 ouă, cremwurşti, şuncă, brânză, unt dulceaţă şi iaurt ? Poate îl conving să facem schimb de motoare... Cu regret, e frumos, e prea frumos, dar trebuie să plec, programul e strâns și nu am loc de manevră. Viteză, benzină de pomană și un pic de istorie Am renunţat la ideea de a schimba motoarele. Se pare că se dă la pachet şi cu una bucată nevastă care are tot în jur de 70 de ani. Să fie sănătoşi, îmi sorb cafeaua şi o iau din loc. Gazda îmi urează drum bun şi să mai trec pe la ei. Poate aşa voi face, sigur ! Deocamdată mă concentrez la drum. Mai am de trecut nişte pasuri, cam toate pe la 2000 de metri şi ca de fiecare dată, nu lipsesc norii de ploaie. Şi bicicliștii...toţi seamană între ei, pantaloni mulaţi, cască şi ochelari de lăcustă. Sau poate că unul şi acelaşi, care tot trece într-o parte şi-n alta? Mi se face efectiv milă de ei când văd cum se chinuie să urce, pedalând parcă în gol. Probabil că asta e plăcerea lor, cine ştie ? E adevărat, atunci când vii la vale cu viteză parcă e altceva. Profit de momentele în care nu trece nimeni şi atac curbele din ce în ce mai tare. Sunt în Passo del Pelegrino. Ploaia tocmai s-a oprit şi capăt curaj. Urmează un viraj în ac de păr pe stânga. Intru vijelios şi prea tare, constat instantaneu. Dau să frânez cu faţa şi văd în curbă urme de nisip şi pământ lăsate de torentul ce tocmai a spălat şoseaua. Ating maneta cu delicateţea unui amant piciorul iubitei. Frânez cu spatele dar nu suficient, în urechi îmi sună cuvântul magic " culc-o !" O culc cât pot şi trec milimetric de parapetul metalic. Mă şi văd cu cracii în sus şi fierul grămadă peste mine iar un camion în spate va desăvârşi lucrarea, netezind sub roţi totul. Simt mirosul balustradei, metal rece pe care îl voi înnobila eu acum cu bucăți din mine. Mă tot întreb cu ce o să îl agăţ, cu scara, cu piciorul, cu oglinda ? Pulsul e sărit la vreo 150 dar degeaba. Ori am calculat totul la mare precizie ori am avut un noroc chior. Intru în linie dreaptă şi mă opresc. Nu e nici un camion în spate. Îmi scot o ţigară dar mâna îmi tremură şi mă chinui puţin până o aprind. Mă liniştesc pufăind şi mă cuminţesc subit. Am primit o avertizare şi probabil nu va mai fi şi o a doua. De acum merg încet, chiar ca la plimbare. Peisajul merită admirat, doar n-am venit la concurs de viteză. Numele de localităţi parcă sunt mărgele înşirate pe un şnur : Vigo di Fassa, Moena, Agordo. La următorul popas găsesc zăpadă. Ura ! Mă bag puţin cu bocancii în zăpadă şi fac un bulgare pe care-l arunc şi-l degajez ca la fotbal. E din nou bine. Frig, dar bine. Mă ajung din urmă nişte motocicliști cu numere de Anglia. Şi ăştia sunt turbaţi. Drum bun dragilor ! Încep să cobor. Trec pe lângă lacuri de o culoare incredibilă, cascade, privelişti care te lasă cu gura căscată. La un moment dat chiar oboseşti de-atâta frumos, ochiul meu obişnuit să vadă gunoaie şi construcţii kitsch, tot percepe informaţii pe care nu ştie cum să le traducă. Până la urmă frumosul şi urâtul sunt nişte noţiuni abstracte şi subiective. Încă o repriză scurtă de ploaie şi mă opresc într-o parcare la fel de pitorească. Cu mese şi băncuţe de lemn, înşirate pe un covor verde de iarbă, la marginea unui lac. Nori joşi atârnă între lac şi vârfurile munţilor, parcă nu-ţi mai vine să pleci. Ar trebui să alimentez dar ciudat, staţia de benzină e închisă. Mai merg până la următoarea, dar şi asta e închisă. Şi următoarele 10 staţii erau închise. Calculez cu groază că se termină şi rezerva iar eu încă n-am găsit nici o staţie deschisă. Mă apropii de Bellano. Intru în oraş şi mă opresc la un Peco, închis dar care are şi staţie de spălare. Îmi sun nevasta să caute pe net informaţii şi să-i spun că rămân pe loc dacă nu găsesc benzină, până se vor deschide staţiile în zona asta. Întreb un băştinaş dacă ştie ceva despre vreo grevă a benzinarilor. Nu ştie de nici o grevă şi nici de ce sunt închise staţiile, dar îmi dă o informaţie utilă. Puţin mai sus, e o staţie cu autoservire. Ajung acolo, plin de speranţă şi bag un card. Nu-l recunoaşte, aşa că-l bag pe al doilea. Nici ăsta nu e recunoscut. Bag bancnota de 5 euro nou-nouţă pe care o aveam. Aparatul mi-o scuipă afară, nici aia nu-i bună! Simt că mă doare casca. Aştept să ajungă un şofer lângă pompă şi încep să dau din mâini în italiană. Pricepe cu greu omul şi bagă o bancnotă de-a lui, mai mototolită. Na, beleaua, pe-aia a recunoscut-o! Mulţumesc, îi dau bancnota cea nouă şi plec încântat. Am mai pus aproape 3 litri şi cu ăştia pot să mai merg vreo o sută de kilometri. Mda, aici e scumpă benzina, 1,8 euro … Lago di Santa Croce, Vitorio Venetto. O pauză pentru că oraşul chiar arată bine, ca un oraş roman, cum ar veni. Tare îmi place genul ăsta, cu străzi înguste şi pietruite şi case medievale. În primul război mondial, oraşul a fost locul unei bătalii intense între armata italiană şi cea austro-ungară. Hai să vedem dacă se mai pune de o bătălie, între italieni şi români, un şofer de pe o dubiţă care aprovizionează vrea să se urce peste mobra mea. Îi fac semn să aibă puţintică răbdare că mut eu mobra, apoi vede că sunt turist şi renunţă la manevre, îmi zice să-mi văd liniştit de treabă. Aprinde avariile şi coboară din maşină. Curios, e evident că stânjeneşte traficul pe străduţa îngustă dar nu-i pasă. Bănuiesc ca n-a vrut să strice impresia turistului despre oraşul său natal... Cobor mobra de pe trotuar şi las în urmă acest interesant orăşel. Ar trebui să mai completez nişte ulei în motor, am depăşit zona cu staţii închise deci liber la alimentare. Pun benzină, întreb de ulei. Nu mă înţeleg cu fata de la casă. E drăguţă dar nu pricepe nimic, nici în engleză nici în franceză. Pun mâna pe un bidon de ulei şi întreb cât face. Îmi arată pe degete trei şi apoi unu. Nu pot să cred, 31 de euro un litru de ulei ? Mă arăt revoltat, zic că e prea scump şi, in fine, se luminează şi ea şi îmi scrie pe calculator : 13 euro. Ei, aşa mai merge deși e al naibii de scump! Gata, nu mai plouă, am benzină şi ulei şi urmează ultimul punct pe agenda de azi : Gorizia. Cu ultimii miliamperi din GPS găsesc un hotel dar ...surpriză, e închis. Ei, nu e chiar aşa surpriză, am mai văzut cazuri. Cu ultimele pâlpâiri de ecran mă pun pe direcţia altui hotel şi după ce aparatul moare, apar nişte indicatoare, la timp ca să mă îndrepte către destinaţie. Dau de hotel şi mă năpustesc înăuntru, convins că n-au camere. De ce zic că sunt convins ? Pentru că îmi place şi aş vrea să rămân aici, nu mai am chef de căutat iar spre mirarea mea, recepţionerul îmi dă cheia şi-mi urează bun venit. Gata, l-am trecut şi pe el pe lista mea de oameni buni. De-acum încolo, restul e simplu, Gorizia la pas de voie şi lecţia de istorie, iar ce nu termin azi, va fi mâine. Pentru că mâine va fi o etapă uşoară şi voi avea mai mult timp liber iar la acest gând un zâmbet larg mi se desfăşoară pe faţă. Pierdut în No man’s land, pierdut din lucruri, pierdut controlul Mi-am propus să mă trezesc dis-de-dimineaşa dar n-am reuşit. Or fi fost de vină oboseala, patul prea confortabil sau berea neagră ? Sau toate trei ? Nu-mi fac încă probleme, am suficient timp la dispoziţie şi nu mă grăbesc. Procesez sărăcăciosul mic dejun, care conţine, ce-i drept, nişte brânzeturi delicioase, dar nu e nici variat şi nici atrăgător. Prin alte părţi ale lumii se mănâncă mai bine pentru banii ăştia. Asta e, poate că am noroc în dragoste şi se compensează. Cobor la o plimbare prin oraş, la timp ca să observ că nu mai am ţigări. Din parcarea de motociclete, plină ieri seara, nu a mai rămas decât o jivină roşie, ciudată, a mea. Oraşul pare oricum, plin de scutere şi motociclete, chiar în unele locuri e interzisă parcarea lor sau a bicicletelor pe trotuar. Agale, fără ţintă, descopăr o statuie de-a străbunicului Traian, împăratul. Nu pare bucuros că mă vede. Case cu aer de vacanţă, palmieri, cafenele şi oameni fără griji mă fac să mă simt integrat în peisaj. Părculeţe, o piaţă cu negustori ambulanţi, străduţe strâmte şi castelul Gorizia sunt câteva repere de plimbare. Ciudată însă este alternanţa dintre Italia şi Slovenia, există străzi care pe un trotuar eşti într-o ţară, iar pe trotuarul celălalt în altă ţară, sau intersecţii împărţite în acelaşi mod, GPS-ul o ia razna şi de fiecare dată mă anunţă că am trecut în alt stat şi mă îmbie cu informaţii inutile. Oraşul a fost împărţit în două la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, corespondentul sloven numindu-se Nova Gorizia. Mi se pare un lucru fascinant, mai ales că până nu de mult Slovenia făcea parte din fosta Iugoslavie, iar la doi paşi era lumea liberă, Occidentul. Din loc în loc mai răsar nişte vechi puncte de frontieră, cu construcţii închise şi părăsite pentru moment, dar care la o adică pot fi redeschise şi utilizate. Mă dor deja picioarele şi mă întorc la hotel, o să pornesc spre Trieste, trebuie să ajung la traseu...prin Slovenia. L-am setat din nou pe evitare autostrăzi, achit hotelul şi plec urmând indicaţiile aparatului. Urmez un traseu sinuos, străduţe care nu ştiu unde duc, las în urmă oraşul, merg paralel cu o cale ferată, din nou stânga pe un drum ciudat care nu arăta a nimic şi aproape de un giratoriu mă opresc să verific şi cu harta. Mă aşteptam sincer ca drumul spre Trieste să semene cumva cu un DN1 al nostru, aici parcă mergeam între două comune... Harta zice şi ea că e bine, departe de drumul dorit de mine, dar să zicem, pe aceiaşi direcţie, sud. Dau să aprind o ţigară şi pipăi îndelung, din ce în ce mai nervos cele şapte buzunare ale gecii. Două dintre ele au rămas deschise, fermoarele nu au fost trase. Cine răspunde ? E clar, am pierdut pachetul pe care tocmai dădusem 5 euro. Mai pipăi cu şi mai mult elan şi constat că nu mai am nici ochelarii de soare. Perfect, alţi euroi împrăştiaţi pe şosea. Continui inventarul ca să văd că portofelul e cam subţire, măi să fie ! Lipseşte pașaportul... Mi-aduc aminte că nu l-am mai luat de la recepţie. Trebuie să mă întorc dar habar n-am pe unde. GPS-ul tocmai şi-a devorat bateria şi nu vrea să se încarce de la priză. Noroc că sunt deştept şi mai am unul, de rezervă. Pornesc Garmin-ul, nici el nu vrea să se alimenteze, dar măcar ţine bateria. Dar unde trebuie să mă întorc ? Locaţia este pe celălalt care tocmai a crăpat? Singura soluţie e să caut o cazare în jurul locaţiei Gorizia, poate îmi aduc aminte numele hotelului. Nu apare nimic, suntem prea departe, am facut deja 32 de kilometri şi sunt în Slovenia. Înapoi după amintiri, cu un ochi pe Garmin, care are altă hartă, nu mai recunosc nimic din drumul de întoarcere, trec printr-un tunel deşi la venire n-am fost pe aici, în fine, ajung în Gorizia, baleez cazările, regăsesc hotelul, îmi recuperez paşaportul şi factura cu numele hotelului, pe care eu nu-l ştiam... Din nou înapoi, parte din drum pare cunoscut, mă uit fără speranţă poate găsesc pe şosea vreun pachet de ţigări. Asta aşa, doar de amorul artei, că nu stau eu în cinci euro. Ajung la Rence. O curgere spectaculoasă de apă şi îndemnul de a o lua pe pod, urmez orbeşte aparatul, pentru că un pilot trebuie să aibă încredere în aparatura de bord. Drumul devine, o ulicioară, se îngustează, trece printre două case...Am nişte dubii dar încă mai sper că voi ieşi într-o mare şosea pe care să scrie ”Trieste”. "Voi, cei care ajungeţi aici lăsaţi orice speranţă", aud în cap o voce lăuntrică. Am însă şi spirit de explorator şi nu sunt temător. Peisajul e încântător, nişte dealuri ireal de verzi, undeva în depărtare, pe un dreptughi defrişat în marea de verde, apare scris holliwoodian "TITO". Drumul urcă, serpentine în ac de păr, curbă după curbă, parcă merg la Bran prin Moeciu. Încep să-mi pun serios întrebarea dacă mai foloseşte cineva drumul ăsta, sau păţesc ca în Bosnia când am ajuns pe un drum pustiu, nefolosit de nimeni, minat în stânga şi-n dreapta ? Sunt zeci de minute de când am impresia că sunt singur pe lume. Mă opresc în mijlocul unei turnante şi încep să ciocănesc în GPS-ul muribund. Cu ultimele puteri îmi arată consecvent s-o ţin tot înainte, încă vreo 40 de kilometri. Un claxon şi o maşină apărută de nicăieri mă trezesc la realitate. Bietul om nu se aştepta să găsească un deştept oprit în mijlocul drumului, în curbă, care să-şi verifice GPS-ul. Aha, tot e bine, înseamnă că n-a căzut nici un meteorit pe Terra şi nu ne aflăm în faţa unei extincţii. Continuăm, fără speranţa de a reuşi, ”dacă mă ţine benzina ajungem,” mă încurajez eu. Într-un final, sunt în vârf şi începe coborârea. Uite un indicator ! Urmează o localitate, deci sunt oameni ! Localitate e mult spus, de fapt, sunt câteva case, poate zece, cu totul, dar îmi reaprind flacăra speranţei. Apare o intersecţie, cu indicatoare, ura ! Temnica ? Bună şi asta. A mai trecut o maşină. Semn bun, dacă rămân fără benzină există şansa teoretică de a fi salvat. Apare din nou un biciclist. Doamne, o fi acelaşi din Alpi ? Deşi nu m-ar putea ajuta cu nimic la o adică, n-are benzină, n-are scule, n-are pompă de umflat cauciucuri, poate are un telefon, nu ? Sau, în cel mai rău caz, îi iau bicicleta şi plec pe ea...râd eu de unul singur. Mai apare încă unul, bicicliştii se înmulţesc şi încep să pricep că un astfel de drum e folosit pentru antrenamente. Aproape pustiu, urcă şi coboară, aer curat şi asfalt bun. Răsuflu uşurat şi intru din nou în Italia, pentru a câta oara azi ? O răspântie mică, urmată de una mare, serioasă şi adevarată, îmi zâmbesc în depărtare. Se văd nişte autocare şi pe tăbliţele de pe marginea drumului apare cuvântul cheie "Trieste". Alimentez la primul Peco şi până la destinaţie nu mai opresc deloc. Drumul face nişte serpentine, iar după una din ele, brusc în faţă, apare marea, cu nişte vapoare imense, roşii ancorate în depărtare. Mă bucur, am ajuns din vârful muntelui la malul mării, mă grăbesc spre port şi mă bag nesăbuit într-o depăşire a unui autobuz. Urmează o curbă strânsă la stânga, nu cred că am timp s-o fac, apare şi o dubiţă din faţă, şoferul ei vede că un deştept s-a băgat aiurea în depăşire, frânează, trage mult în dreapta să facă loc, dar nu prea mult, că n-are unde, pe-o parte e munte, pe cealaltă mare aşa că, sincer, nu ştiu dacă încap şi eu printre fiare şi solicit intens frânele. Spatele e ok, se blochează, faţa e cam bleagă, ah, am uitat să strâng piuliţa ! Mă retrag la timp în spatele autobuzului şi fumul eşapamentului lui e cel mai pur ozon acum. În comparaţie cu muşcatul asfaltului, sau dat cu tigva în tabla dubiţei...e de preferat, nu? Mă reculeg mai apoi, în port, cu o cafea şi o ţigară. Oamenii stau relaxaţi la plajă şi nu ştiu că puţin mai sus, cu câteva minute înainte, cineva se pregătea să devină o statistică. Brusc mi se face foame. Intru într-un local, cer ceva, vânzătoarea pare a înţelege dar mai vrea lămuriri. Nu ştiu ce vrea şi sunt elocvent în asta. Atunci, ca într-un film de desene animate, vânzătoarea arată cu mâna la gură şi întreaba "Yam-yam, eco? " - şi arată înăuntru sau "Yam-yam, fuori ? "şi arată afară. Ptiu, ce uşoară e limba strămoşilor, o înţelege oricine ! "Si, yam-yam, fuori !" şi mă lăbărţez la soare, cu toţi aditivii minunaţi solizi, lichizi sau gazoşi în jurul meu. Bun găsit, Adriatico ! Prin oraş colcăie tot felul de motoare, scutere şi maşini, pare aglomerat dar nu chiar ca la Bucureşti şi nici n-are cum, e de vreo zece ori mai mic. Mă învârt puţin, nu pare complicat să urc motorul pe trotuar şi să casc gura le ce-mi place. Am câteva puncte de reper, Piazza dell'Unită d'Italia, pe care o dibui destul de repede, într-adevăr aşa cum se spune, e mare şi are deschidere spre mare. Apoi Primăria şi Fântâna celor patru continente, îmi satisfac setea de baroc dar nu şi setea de ceva combustibil, e cald şi am nevoie de sucuri reci. Am păstrat geaca de piele pe mine şi fac notă discordantă cu ceilalţi trecători care umblă la mânecuţă scurtă. Mă grăbesc spre Grand Canale, nu de alta dar dacă tot n-am ajuns la Veneţia măcar să am în minte copia mai palidă a acestuia. Ca om şi zodie de pământ, mai exact de asfalt, sunt puternic impresionat de tot ce nu are roţi, respectiv de bărci şi vapoare. Pare minunat să te dai cu barca, e frumos, e romantic dar doar atât cât se vede uscatul în apropiere şi ai unde, teoretic, să ajungi înot. Bifez obiectivul şi mă grăbesc spre ultimul (din lista mea) castelul Miramare. Îl găsesc atârnat deasupra mării pe un colţ de stâncă, povestea lui pare a fi una tristă legată de iubiri nefericite ale unor nobili anonimi ai secolelor trecute. Îl admir de la o depărtare rezonabilă, nu am timp pentru vizită, promit - ca de fiecare dată- să mă întorc atunci când nu voi fi grăbit. Căldura mă îndeamnă la drum, unde măcar nu transpiri şi te bucuri de curentul de aer. Reglez cârma spre Rijeka şi deschid la maximum clapeta de accelerație. Murgul tresare şi se pune pe devorat kilometri, aşa cum ştie el cel mai bine să facă. Adică încet. Mă pierd pe nişte drumuri lăturalnice, chiar foarte lăturalnice dar nu disper, instinctul meu de Marco Polo îmi spune că nu voi regreta. Aşa e şi, din întâmplare, dau de castelul San Servolo sau Socerb, acces pe drum de pământ printr-o pădurice. Îmi fac câteva minute griji, totuşi e un drum care nu pare prea bătut şi mă gândesc că un pic de off road nu strică. Spre bucuria mea, după câteva minute îmi apare în faţă cetăţuia, impunatoare dar pustie. Mă introduc prin toate spaţiile care îmi sunt permise, am o vedere excelentă a oraşului Trieste, văzut de sus, mai încerc o dată poarta închisă şi îmi permit să citesc o recomandată agăţată de clanţa porţii. E de la societatea de electrică sau gaze, ceva gen factură neplatită. Ha, ha...castel cu gaze ? Înapoi la asfalt, căutând să nu nimeresc pe autostradă. Uşor de zis, greu de făcut. Toate drumurile te scot în autostradă, dar nici eu nu renunţ. Am stârnit chiar atacuri de panică unor şoferi care s-au trezit cu mine mergând pe contrasens. lntrasem pe una din buclele care duceau spre autostradă şi n-aveam cum să mă întorc. E drept, n-am mers decât vreo două sute de metri dar a fost suficient cât să ridic tensiunea la vreo trei-patru automobilişti. N-a fost frumos din partea mea dar a fost practic. Am dibuit şoseaua pentru Rijeka, am setat atelajul pe Warp 1 către Cerni Kal şi am dispărut din peisaj. Drumul spre Rijeka, dar nu pe autostradă, n-are nimic spectaculos. Mă surprinde cât de pustiu e uneori pentru ca apoi să devină foarte aglomerat şi apoi din nou pustiu. Abia peste câţiva kilometri am priceput de unde apare fluxul şi refluxul de maşini, e o zonă în lucru, cu semafoare. Prietena mea ploaia îşi face şi ea apariţia. Mai întâi sub formă de nori în faţă, apoi picături de ploaie şi în cele din urmă, apă din belşug, de peste tot. Nu mai pun nimic, m-am săturat să tot scot diverse ţoale din bagaje, aşa că merg liniştit cu speranţa că se va opri repede. N-a plouat mult, dar nici puţin. Intru în Rijeka jilav, adică nici ud, nici uscat, tocmai cât să mă enervez că nu pot să-mi mai pun mănuşile ude şi să constat că am uitat să scot GPS-ul din suport. Cu excepţia unei zone opacizate, negre, în partea de jos, în rest pare în regulă. Oricum nu prea mergea şi mai am unul de rezervă, dar ăla de rezervă nu se potriveşte în suportul ăsta. Adăst lângă o locomotivă şi mă relaxez pe o bancă, la soare. Aş avea şi aici nişte pioneze de înfipt în hartă, nu prea multe şi nici obligatorii, dar merită încercat. În primul rând constat că e aglomerat. Nu mă deranjează, mă descurc, doar că semafoarele mi se pare că ţin exasperant de mult pe roşu. Apoi semnalizarile incerte pe bifurcaţii, de nu ştii dacă trebuie să mergi în stânga sau în dreapta, mai multe ori prin aceleaşi locuri. Am remarcat însă aceiaşi grijă din partea şoferilor, ca şi în Italia, dom'le nu te împinge nimeni , nu-ţi ia nimeni locul pe bandă ! Dau de Catedrala sf. Vitus dar nu intru, nu-i aşa ? În biserică trebuie să ai o îmbrăcăminte adecvată, nu intri cu bocanci şi cască...Cobor de pe dealul care găzduieşte catedrala şi o nouă oprire la frumoasa biserică a Capucinilor. Consecvent, nu intru, doar admir din afară. Am mai păţit-o o dată în Saint Denis, unde am fost pus să plătesc intrarea in Catedrală... Vreau sa mai văd castelul Trsat şi dacă se poate, rampa de lansat torpile. Habar n-am despre ce e vorba dar o să mă lămuresc la faţa locului. În faţa castelului mă hotărăsc brusc să renunţ, nici nu ştiu ce-am pierdut şi mai dau o tură în căutarea rampei. E mai tehnică şi îmi aduc aminte cum mi-am petrecut şase ore în Viena la Muzeul Tehnic şi doar o oră la Schönbrun. N-am găsit-o, în schimb am descoperit un vechi arc roman, înfipt între două ziduri. La noi cred că ar fi fost demolat de mult şi piatra refolosită la construirea vreunui beci. Ca orice vestigii romane, impresionează prin vechime şi dă o imagine a ceea ce a însemnat Imperiul Roman pentru a acea vreme. Rămas mut în faţa istoriei şi a trecerii timpului, mă reculeg, aprind o ţigară şi continui să umblu fără rost. Alternanţa de stiluri şi de clădiri vechi şi noi, lumea forfotind pe străzi mă duc cu gândul la un oraş agitat, iar prezenţa portului care pare imens, dă senzaţia mai degrabă de oraş industrial decât de unul turistic. Mă hotărasc să plec spre Zagreb şi din nou mă învârt inutil, dar pe de altă parte, mă bucură chestia asta, înseamnă că data viitoare deja se presupune că ştiu oraşul şi n-o să mai pierd vremea. Nimeresc pe autostradă, mă resemnez şi îmi spun că tot răul e spre bine, voi ajunge mai devreme la Zagreb. Nori de ploaie se îngrămădesc din nou in faţa mea şi e doar o chestiune de timp până ajung sub ei. O întrerupere în mersul motorului şi o smucitură scurtă mă trezesc din picoteală. Ce naiba ? Te rog, nu acum, nu te opri acum ! Trag pe dreapta la prima parcare şi mă uit strâmb la motor. Bănuiesc bujia, dar sincer n-am chef să umblu acum la ea. Poate totuşi a fost un gunoi în carburator. Sau apă-n benzină. Poate... Mă duc să mănânc ceva şi între timp admir un motociclist singuratic, un polonez. S-a oprit şi el speriat de norii din zare şi îşi montează ţinuta de ploaie. Îmi înghit cu noduri mâncarea, tocmai ne-am certat în van pentru porţia de friptură şi sos, plus o sticlă de suc. 97 de kuna...adica 13 euro. Am impresia că am fost păcălit dar omul de la casă tot îmi arată bonul fiscal şi se jură că e bine. Aşa să fie, cum ziceţi voi ! Între timp, motorul mobrei s-a răcit, s-a răcit şi afară, chiar strânge un pic. Pornesc, ascult cu luare aminte mersul motorului. Pare în regulă, se învârteşte rotund. Încep să cadă şi primii stropi de ploaie. Cad şi tot cad şi nu se vor mai opri până la intrarea în Zagreb. Cred că mi-am găsit motto-ul potrivit pentru această călătorie şi anume : nici o zi fără ploaie ! Mai am o întrerupere în mers, iar mi se ridică inima în gât... Căluţule, nu te opri şi-o să-ţi dau jăretec după ce ajungem ! Dar nu mă lăsa aici în ploaie, în mijlocul pustietăţii ! Doar n-o să se oprească acum, n-are cum, motoarele astea sunt renumite pentru fiabilitatea lor ! Promit solemn că o să trimit o scrisoare de mulţumire la ambasada Japoniei dacă totul merge bine şi iată, gândirea mea pozitivă face ca lucrurile să se desfăşoare normal. N-au mai fost întreruperi, motorul şi-a continuat mersul rotund iar ploaia căderea continuă. Intru semi-murat în Zagreb şi destinul mă opreşte în faţa unui hotel, tot cu iz de apă, Laguna. Păi, de Laguna am eu nevoie ? Opresc mobra în faţa unui gigantic BMW înmatriculat în Germania. Are un rezervor custom în care cred că ar încăpea cu totul şi mobra mea împreună cu mine şi cu rucsacul meu. Pare a fi un R1000 sau R1300, în fine, nu contează, unde a ajuns el, am ajuns şi eu. Îl găsesc pe împieliţat în hol, la recepţie. Împieliţat, în sensul că era îmbrăcat tot în piele, deh... Un tip la a treia tinereţe, bonom şi jovial, ca un profesor de istorie de la un liceu din Mizil. Şi eu care mi-l imaginam pe Arnold Schwarzenegger coborând de pe BMW... Ne salutăm, mă proptesc în faţa recepţionerei, îmi las mănușile fleşcăite, pline de apă pe tejghea, pun şi ţucalul, dar ăsta nu, nu era plin cu apă, pentru că tocmai îmi extrăsesem eu ţeasta dinauntru şi cer o cameră. Numai zâmbet, femeia îmi cere paşaportul şi apoi îmi întinde cheile de la poarta raiului. De-acum încolo, se ştie ce urmează, aşa că se intră direct în procedura dedicată, fără nici o ezitare. Fără ezitare am fost până la primul supermarket, fără ezitare am luat niște bere și tot fără ezitare am băut-o. Apoi, fără ezitare am luat orizontala. Mai departe nu știu ce s-a întâmplat.
  6. Pasul Stelvio e Mecca motociclistului, cel puțin așa se spunea într-o vreme. Cică dacă nu ajungi măcar o dată în viață nu te numești motociclist. Că e departe, că e înalt, că e greu, că e plin de serpentine... Zic și eu ca Nea Marin din Băilești, mă făcură curios vorbele astea. Ia să-i știrbim un pic din semeție și să-l umanizăm, să nu se mai sperie lumea ! Alpii Dolomiţi ? Aşa să fie ! Arunc un ochi pe hartă, apoi în monitor. Fac tot felul de combinaţii şi permutări, oricum aş lua-o tot pe la 1.800 km se nimereşte. Asta e, nu-i nici mult, nici puţin, e atât cât e. Evaluez mobra, se prezintă satisfăcător, iar fiabilitatea motorului e recunoscută unanim. Rar se întâmplă să te lase în drum şi doar atunci când exagerezi. Bun, până aici e bine. Evaluez buzunarele, e bine şi aici, se mai găsesc nişte bănişori. Timp nu prea e, n-am decât o săptămână de concediu dar ne încadrăm, cu bunăvoinţă. Dau sfoară în ţară dar fără prea multă convingere, şansele de a găsi amatori de ars benzina sunt destul de mici. Se anunţă câteva oferte, timide şi pline de "dacă". Unul ar merge dar n-are bani, altul are bani dar n-ar merge iar al treilea ar merge dar n-are nici timp şi nici bani. Deci voi fi solitar, nu-i o problemă, mă plictisesc arareori şi niciodată singur. Datele problemei sunt următoarele, am stabilit câteva repere dar n-am chef de cărat cort şi apoi de căutat campare, o noapte cu un duş, petrecută într-un pat bun face cât zece corturi, prin urmare am renunţat la ideea cortului dar nici nu m-am ostenit să fac rezervări nicăieri. Dacă nu ajung acolo ? Dacă schimb planul şi ajung în altă parte ? Aşa că totul va fi la mila destinului. Mobra zace în curte acoperită de bălării şi cu o seară înaintea plecării constat că am faza de drum nefuncţională. Mă agit să caut niște becuri, găsesc și bec simplu şi halogen. Ce să pun ? Bec simplu, mă hotărăsc şi ţin halogenul de rezervă. Dis-de-dimineață încep cu dreptul, pentru că ploua. Mă echipez şi plec. După vreo cinci minute în care deja mă umplusem de noroi - pentru că la mine în cartier se lucrează de zor - constat că sunt prea uşor. Lipseşte ceva...mă prind imediat, am uitat rucsacul acasă. Înjur discret şi mă întorc. recuperez, iar valsez prin noroi, ies la asfalt şi de data asta nimic nu-mi mai stă în cale. Mobra se întinde la drum, aşa cum ştie ea mai bine, nici încet nici repede, mai degrabă încet. Dacă ai noroc şi bate vântul din spate prinzi chiar 100 de km/h dar de obicei n-ai noroc… Ploaia se opreşte pe la Găeşti, aşa că mă opresc şi eu ca să-mi dau jos nădragii şi alte hanțe. Era un loc bun în fața unei porți, în urechi deja îmi suna celebra "Take off your clothes" a lui Joe Cocker. O băbuță pe care am remarcat-o mai târziu, mă văzuse oprit în poarta ei şi se grăbea să vadă care-i treaba. Nu cred că-i uzuală treaba cu scosul pantalonilor (de ploaie) în fața porții în localitatea respectivă pentru că după numărul regulamentar de cruci, băbuța s-a liniştit văzând că totuşi mai am şi blugii pe dedesubt. I-am explicat că nu caut pe nimeni, am scos doar pantalonii de ploaie şi voi pleca imediat. Până la urmă s-a liniştit şi mi-a urat drum bun. Pauză la Slatina. Găsesc un mare trotuar pustiu, urc mobra și îmi caut o țigară. Fix lângă mine apare o maşină deşi avea în jur tot locul din lume pentru oprit. Încep să mă enervez puțin dar tipul s-a oprit în spatele meu pentru că mă văzuse cu număr de Bucureşti şi avea chef de vorbă. Mă salută şi încep întrebările, vin tocmai de la Bucureşti ? Da, aprob eu. Dom'le, aveți mare curaj să mergeți aşa de departe, zice el, apoi recunoaşte că lui îi e frică chiar şi în maşină de traficul ăsta nebun, de la noi, adică din Slatina ! Şi unde mergeți, continuă el. În Italia, zic eu neutru. Răspunsul meu aproape 1-a doborât, noroc că se ținea de maşină. Dom’le, vorbeşti serios ? Nu mă înnebuni, e extraordinar ce faci d-ta, zice el. Singur ? Da. Extraordinar, continuă el să se mire. A mai lungit-o un pic pe aceaşi temă, eu mi-am terminat țigara, l-am salutat şi am luat-o din loc. S-a uitat mult timp după mine, probabil că se mai uită şi acum. Următoarea oprire e la Craiova, alimentare duală, benzină plus sendvişuri. Unul din ele era atât de dubios încât mi-am făcut-o prietenă pe căţeluşa de lângă tomberoane. Nu se mai dezlipea de mine, dacă aş fi avut o cască de câine la mine aş fi luat-o și pe ea la drum. Şi ea cred că mă mai aşteaptă, privind cu ochii umezi în depărtare. Mai opresc o dată la Drobeta, trebuie să-mi caut un culcuş. Nu e târziu dar n-am chef să mă prindă noaptea prin tunelurile sârbeşti de dincolo de Dunăre. Prima încercare, întreb de camere, da, au şi nu ştiu ce-mi trece prin cască de întreb : "Dar sunt liniştite, e zgomot de la şosea ?" Nu, zice omul, sunt în spate, nu se aud maşini dar diseară o să avem o nuntă, s-ar putea să fie un pic de muzică. Exact de un pic de muzică aveam eu nevoie, eu care mă culc o dată cu găinile şi evident, mă trezesc împreună cu ele. Mulţumesc frumos pentru pont şi caut altceva. Apare în scurt timp alternativa, alt popas, n-au nici o nuntă, dar au ferestrele spre şosea. Asta e, orice e mai bun decât o cununie. Fac o tură scurtă prin oraş, mă aditivez în sfârşit şi eu şi trec la orizontală. Novi Sad, un loc prea îndepărtat Azi e sâmbată. Un motiv bun pentru majoritatea lumii ca să trândăvească în pat dar nu şi pentru mine. Ar trebui să ajung la Novi Sad, prin Golubac, Pozarevac, Smederevo şi Belgrad. Floare la ureche! Sar în bocanci, mă echipez, mă “cafelez” şi o iau din loc. N-apuc să fac vreo 4 kilometri. La intrarea într-un sens giratoriu, un tir cu numar de Vâlcea nu mă vede. Nu-mi vine să cred, tipul efectiv intră peste mine. Eram într-a doua şi când realizez că nu mă vede, trag de acceleratie şi tâşnesc afară din traiectoria lui la diferență de o secundă. Când roata mea spate a ieşit din dreptul colțului cabinei lui atunci m-a observat şi el. A frânat violent cu scrâşnet de cauciucuri, speriat. I-am văzut faţa, mă uitam la el dar deja ieşisem din traiectoria de coliziune. Mi-am văzut de drum, încă nu doream să-mi stric ziua de dimineaţa. Intru într-un OMV, fac plinul şi încerc să mai dau nişte spray pe lanţ. Cu ocazia asta, mi se rupe încuietoarea de la top case. Cred că am forţat-o. Hmmm...asta nu e bine dar nici nu e motiv de întors. Bag spray-ul la loc, închid capacul și-l asigur cu doi șoricei (ty-rap), noroc că am la mine un snop. Mai fac o verificare şi constat că trebuie umflat cauciucul din faţă, asta se rezolvă uşor, problema gravă e alta. Am pierdut o piuliţă de la maneta de la frâna faţă, iar şurubul de reglare a cursei îşi face de cap. În lipsa contra-piuliţei, se va desface şi la un moment dat voi rămâne fără frână pe faţă. Ochiul meu de expert îmi spune că e un filet neuzual, aş jura că are pasul de 0,75 mm. Dau o tură repede prin câteva service-uri auto, fără speranţă, doar ca să fiu cu inima împăcată. Nu, nu are nimeni aşa ceva. Nici ăsta însă nu e un motiv de întoarcere, va trebui să am grijă să restrâng şurubul ori de câte ori va fi nevoie. Trec prin vamă, românilor nu li se pare nimic în neregulă, nu par a fi contrabandist de alcool sau ţigări, în schimb, stârnesc interesul celor doi vameşi sârbi, ce fel de rnotocicletă e asta ? E românească ? Nu, e japoneză, aha ! Cât consumă ? 3 litri ? Şi unde merg ? Italia, aşa de departe ? Încep să mă simt puţin cam extraterestru. Chiar aşa par din afară ? În sfârşit, am pornit. E soare, e cald şi frumos. Drumul e, ca de obicei, pustiu, aşa că îmi permit luxul de a face nişte filmări mai deosebite, în mers. În fond, am trei camere video la mine, mă opresc să fixez una pe ghidon şi observ că lipseşte şi de aici, de pe suport o piuliţă. Şi asta e una specială, nu are filet standard, o găseşti doar la aparate foto şi camere video. Bun, s-a rezolvat şi asta, nu mai filmăm. Oricum, se întâmplă ceva ciudat, suita de tuneluri care străbat muntele mi se par mai înfricoşătoare decât ultima oară, atunci când le-am străbătut cu maşina. O fi vorba de trecerea bruscă de soare la lumină ? Tunelurile nu sunt luminate, din construcţie dar senzaţia de pierdut în beznă şi că mă voi lovi de pereţi n-am mai avut-o până acum. Banda continuă e foarte ştearsă, abia se vede. La cele scurte nu e problemă, se vede fata de la capătul tunelului, Luminiţa, dar la cele lungi şi curbate, chiar nu e-n regulă. Din fericire, traficul e aproape inexistent și pot să merg oricât de încet vreau. Am aflat mai târziu şi explicaţia, în tunelurile din Italia, unde mulţi din cei care veneau din faţă, îmi semnalizau cu farurile. Montasem în seara dinaintea plecării, becul invers... Pe moment însă am rezolvat situaţia mergând foarte încet, cu frica permanentă de a nu mă lovi de pereţi. Scap, în sfârşit, de zona scarry și consecvent hotărârii de a nu folosi autostrazi, mă îndrept spre Belgrad pe drumuri lăturalnice, puţin circulate la acea oră, cred că toţi localnicii erau la slujba de dimineaţa. Nu ratez ocazia de a-mi poza mobra roşie într-un câmp de maci. Pentru contrast. GPS-ul începe să dea primele rateuri. Cablul de alimentare nu face bine contact la unul din capete şi, când ţi-e lumea mai dragă, trece pe baterie apoi se opreşte. Nu prea am nevoie de el acum. Ştiu drumul spre Belgrad. Ultima oară am bâjbâit fără rost, o grămadă de timp încercând să ajung la clădirile bombardate de americani şi n-am reuşit. Acum, nu ştiu cum am făcut şi pe unde am luat-o pentru că în momentul în care mă opresc şi urc mobra pe trotuar, văd pe partea cealaltă una din clădirile respective. Astea sunt ca dragostea, dacă o cauţi nu vine, apare doar atunci când tu nu te aştepţi. Caut un ATM şi mă relaxez. Miile lor de dinari mă fac să mă simt un om bogat. Evident, e doar o impresie. Mobra mea şi numărul de România atrag atenţia unor bikeri locali. Încetinesc şi se miră. Încep şi eu să mă mir de mine însumi. Beau o cafea şi o iau din loc. Mă apropii de Novi Sad şi indicatoarele sunt clare. Mai am o tentativă de a căuta un hotel, mă învârt aiurea pe nişte străzi şi în cele din urmă, mă opresc să las GPS-ul să se încarce. Fără vibraţii merge, se încarcă. Cât timp pufăi o mahorcă, mă mai dezmorţesc şi mă orientez din nou. Doamne, mare e puterea Ta şi a Navigaţiei! Sunt la 30 de metri de hotel, unde se ajunge printr-un gang. Mă strecor la recepţie, dau de o tânără care îmi zâmbeşte, habar n-am de ce şi mă cazez. Duş, schimbat ţoale şi la plimbare prin oraş. Nimic impresionant până la urmă, un oraş relativ banal, ca şi ale noastre, doar urma unor poduri bombardate de americani cu ani în urmă îmi atrage atenţia. Şi o grămadă de fete frumoase. Lângă masa unde m-am aşezat, au venit mai târziu 2 fete şi un pic mai târziu, alte două la altă masă. Rog să mi se facă o poză. Se hlizesc, mă întreabă de unde sunt şi conversăm un pic sârbo-engleza. Nu mi-e frică să merg singur ? După cum se vede, nu. Ce-o să fac în Italia? Mă plimb şi casc gura la munţi. Aici nu ne înţelegem. Cum adică ? incerc să aproximez un fel de "to stand with mouth gaped" dar se pare că n-o nimeresc, fetele se hlizesc şi simt că îi dau o conotaţie sexuală. Tanja şi Cristina, aşa le cheamă, se tot lungesc cu o limonadă, iar eu cu a doua bere. Ele n-au program probabil pentru mâine şi cum nu vor să le ofer nimic, mă duc să mă refac după o zi de drum. Noapte bună, Novi Sad ! Bâjbâind prin ploaie E duminică. Am lăsat în urmă Novi Sad-ul, un pic furios pe cei care au întârziat micul dejun. Eu le spun că mă grăbesc şi sunt în întarziere iar ei nu reuşiseră să deschidă sala de mese. Ne liniştim cu toţii atunci când aflu şi eu că suntem cu o oră în urmă după ora locală. Oamenii îmi zâmbesc binevoitori, deci nu mai sunt în intârziere ? Nu. Iau o pauză de uns lanţul în localitatea Futog, nu de alta dar îmi place cum sună şi în timp ce beau mahorca mă încrucişez cu două doamne, pe biciclete. Se vede că vin de departe, bicicletele lor arată ca două camioane care mută mobilă. Se opresc, ne zâmbim, nu ştiu de ce, probabil că avem în comun mersul pe două roţi. Hello, de unde veniţi ? Din Elveţia. Ptiu, drace, uite şi alţii mai nebuni ca mine! Urmează întrebările clasice: "Păi, cu alea ? Singure ? Nu, suntem două şi ne place să biciclim". E rândul meu să rămân mut de admiraţie. Le urez drum bun. Mă fofilez apoi pe nişte şosele de o calitate îndoielnică, până când un indicator îmi atrage atenţia. Fortăreaţa Bac. Minunat, timp avem destul la dispoziţie, hai la Bac ! Mai apare un indicator care spune clar, mai sunt 2 kilometri. Mă uit pe ceas, calculez doi kilometri...şi nimic. Mai pun de la mine, că sunt generos, încă unul, doi, trei ...patru kilometri. Nimic ! Nici indicator, nici fortăreaţă. N-am pe cine să întreb, totul pare pustiu. Dau să întorc şi aproape că mă trezesc nas în nas cu o ambulanţă destul de grăbită. De unde naiba a apărut ? Fac vreo doi kilometri înapoi şi zăresc un drum, într-un pâlc de vegetaţie. Oare ăsta să fie ? Nu pare prea promiţător aşa că îl las în plata Domnului şi incerc să reintru în traseul iniţial. Prind o porţiune superbă de drum cu asfalt ca foaia de hârtie. Pe stânga par a fi ceva culturi, nu le cunosc, dar la un moment dat, dintre ele se iţesc două siluete şi undeva mai în spate, o maşină de poliţie. Ce fac ăştia acolo, sunt de la Poliţie ? Au îndreptat spre mine un fel de armă, ah, e un radar...dar aici ? În mijlocul a nimic ? Într-un trafic aproape zero ? Căpriţa mea nu poate mai mult, se ţine la 85 km/h spre surprinderea celor doi poliţai. Ce-o fi în capul lor, un motociclist singur, pe un drum perfect drept şi pustiu o "arde" regulamentar ? Le simt dezamăgirea şi îi privesc cu coada ochiului cum mă urmăresc şi ei cu privirea. Noi să fim sănătoşi ! Realitatea mă trezeşte din reveria câmpurilor cu maci, printre care mă strecor. Mai exact, ar fi spus că m-am pierdut de tot în bălării, ajung la tot felul de răspântii cu indicatoare pe care le buchisesc cu greu şi nu-mi spun nimic. Am şi o hartă de hârtie însă, care devine brusc mai importantă decât harta lui Piri Reis. Studiată temeinic, relevă fără tăgadă că sunt departe de locul unde credeam eu că aş fi. Am în faţă localitatea Odzaci şi apoi Bogojevo. N-am auzit de ele şi chiar nu contează, în fond suntem la plimbare. Începe ploaia. Mă trag în echipament şi intru direct în prima linie, zici că eşti la o spălătorie auto, apa curge mult de peste tot. Ploaia torenţială ţine fix 7 kilometri, apoi iese soarele. Mai merg puţin până mă usuc, tocmai bine pentru că am ajuns la graniţă. Aici, curios, mi se cer actele de la mobră şi asigurarea. Le arăt, li se fac copii xerox şi intru în Croaţia. Începe să fie mai cald. Îmi atrage atenţia un monument ciudat, între Erdut şi Aljnas. Virez dreapta şi mă apropii de ceva ce pare a fi un muzeu al tehnicii. În stânga drumului, o parcare şi o cale ce aminteşte de Golgota. Pe o înşiruire de curbe, cruci imense de lemn, cu citate biblice sugerează că până în vârful colinei vei fi eliberat. Sau mântuit. Nu inţeleg croata dar imaginile sunt sugestive. E linişte şi pace. Un gardian mă salută din departare. Cred şi eu că e mulţumit că mi-am lăsat motorul jos şi am urcat la picior. Puteam să urc Golgota mult mai rapid şi mai uşor...e aproape pustiu şi aş fi putut să profit dar nici nu vreau să-1 mânii pe Cel de Sus. Mai am mult drum de făcut şi am nevoie de suport, măcar moral că tehnic...nici nu vreau să mă gândesc. Deja merg cu frâna faţă cam moale şi asta nu e bine. Cobor, atmosfera liniştită mă îmbie să mai rămân, mai dau o roată pe lângă clădirea în formă de bemol şi constat că de fapt e o biserică. Şi mai ciudat, lângă biserică e o cârciumă, elegantă ce-i drept, dar cârciumă şi are chiar cam toate locurile ocupate. Par turişti şi păcănitul motorului mei îi face să ridice privirile din ceştile de cafea sau dozele de bere. Hmm...Hrană materială lângă hrana spirituală, de ce nu ? Mă conversez cu o doamnă blondă care se reculege lângă malul Dunarii. Îmi zice ceva de gen D-zeu să mă ocrotească, deh...am făcut şi eu doi ani de rusă, mai pricep câte o literă... Se comută pe engleză şi înţeleg că a fost profesoară şi acum e pensionată. Biserica e a Sfintei Maria şi a fost reconstruită în 2006, pe ruinele unei biserici care a fost bombardată de sârbi. Acum e loc de pelerinaj pentru zeci de mii de credincioşi, mai ales în august. Privesc armonia clădirilor din jur, a parcului, a florilor şi a ansamblului, n-ai zice că aici s-au dat lupte şi că au murit oameni. Asta e, războiul e neverosimil şi fără sens. O iau din loc şi continui să merg haotic, nu neapărat pentru că aşa vreau ci pentru că aşa se întâmplă. Aşa merg lucrurile în Univers. Contactul de la mufa de alimentare a GPS­-ului nu mai funcţionează decât când are ea chef, ajung în tot felul de intersecţii cu nume asemănătoare - care mie nu-mi spun nimic - şi atunci trecem la hărţile lui Piri Reis pentru desluşirea faptelor. Lucrurile par simple dar nu sunt chiar aşa şi hai să vedem de ce. Mai întâi trebuie să te opreşti, apoi să opreşti motorul, apoi să-1 pui pe cric. După care, trebuie să scoţi casca (sau nu) şi ochelarii de soare - dacă e cazul. Apoi se scot mănuşile care pot fi umezite din cauza ploii. Urmeaza datul jos al rucsacului, scoaterea şi despăturirea hărţii. Inevitabil, urmează poza gen falcă picată : "Unde naiba suntem acum ?" Se produc apoi lămurirea (sau nu) şi toate operaţiile în ordine inversă. Cum lămurirea asta se produce greu, ea cere şi o ţigară, aşa că, total general, stabilirea direcţiei într-o intersecţie durează cam cinci minute. Lucrurile se complică puţin dacă plouă...trebuie să găseşti şi un adăpost... În rest, destul de pustiu, trafic subţire cu perioade în care mergi şi câte zece sau douăzeci de kilometri şi nu întâlneşti nimic. Am remarcat în mod special o zonă cu un indicator de ploi - nici nu ştiu dacă mai există aşa ceva - şi după ce am trecut de el, evident a început să plouă. Oprit, îmbrăcat şi admirat un localnic pe o motocicletă foarte carenată, n-am reuşit să-i identific marca, m-a depăşit ca un turbat, probabil ca să îmi arate cum se iau curbele pe ploaie. O fracţiune de secundă şi un reflex incredibil l-au făcut să nu apară în pozele mele ca un morman de fiare şi carne. I-a fugit spatele stânga-­dreapta de câteva ori însă cred că s-a speriat şi el pentru că după aia, a lăsat-o mai moale şi în prima localitate l-am ajuns din urmă, însă el a făcut stânga pe o străduţă. Măi, măi, ce de viteji avem şi în Croaţia ! Motorul macină liniştit kilometrii şi încet-încet mă apropii de Zagreb, dintr-o altă parte decât îmi propusesem eu dar nu mai contează, Zagreb să fie ! Am pierdut prea mult timp pe drum şi nu-mi doresc decât cazare şi bere. Urmează partea cea mai distractivă, atunci când intri la recepţiile de hotel, plescăind cu bocancii de paraşutist uzi, plin de noroi şi cu un zâmbet tâmp, întrebi dacă au o cameră liberă. Cred că în secunda următoare, fiecare recepţioner se gândeşte : "Băi, ăsta îmi murdăreşte cearceafurile!" însă se pare că nu aş fi chiar primul motard care trece pe acolo, aşa că după vreo două - trei hoteluri unde nu au camere, apare şi unul care are. Apoi procedura devine simplă, duş fierbinte, schimbat cu ţoale curate, pantofi şi hălăiduiala fără ţintă prin oraş, singurele repere viabile fiind - probabil - halbele de bere, după care totul se scufundă în ceaţă. Mândria de a fi armean Dimineață frumoasă, cu soare în Zagreb. Am reușit să încarc GPS-ul, asta mă va ajuta măcar să ies din oraș. Încărcătorul de priză nu se potrivește în prizele lor croate așa că a trebuit să improvizez ceva, am tăiat cablul de la o veioză și am legat la fire încarcătorul meu. Nu e frumos dar e practic. Am refăcut legăturile, le-am izolat și totul e ca înainte, frumos și funcțional. După micul dejun, alimentez și mobra, că merită și pun cap compas pe Ljubliana. Dar nu pe autostradă, cică sunt scumpe. Mă relaxez pe niște drumuri lăturalnice până la momentul în care un tractor care așteapta pe partea stângă, într-o pădurice, dorește să intre în șosea. Pun pariu că nu mă vede, cine s-ar aștepta să trec eu pe acolo ? Reduc viteza și stau pregătit. Conform așteptării, intră ca și cum ar fi singur pe lume. Frânez și mai mult și încerc să-l depășesc pe stânga dar stai...că are și remorcă, pe asta n-o văzusem eu, că era mascată de copaci. Frânez până la oprire, moment în care atelajul e complet perpendicular pe șosea. Înjur mocănește dar, culmea, nu sunt supărat, mă așteptam să facă asta și eram pregatit. Un moșulică în cabină mă vede și se panichează îngrozitor. Începe să dea din mâini, eu îi fac semn să continue, depășesc și merg mai departe. Cred că și în momentul de față mai bodogănește motocicliștii turbați care merg cu viteza sunetului. Iar eu chiar nu mergeam repede, mi-am propus să respect toate limitările de viteză. Norocul meu. Mai bântui o vreme pe drumuri uitate însă deja îmi ajunge. Vreau pe autostradă. Ies la primul indicator și dau de niște bariere. Un nene îmi recita ceva, niște versuri învățate pe dinafară, pe limba lui. Așteaptă bani de la mine. De la mine ?? Încerc să-i explic (lucru inutil de altfel dar aveam și eu poezia mea de spus) că la noi motocicletele nu plătesc taxe. El o ia de la început. Eu îi arat cu mâinile ca nu ocup decât zece centimetri de asfalt și nu îl uzez, nu stric drumul ca o mașină. El îmi arată un afiș si tot îi trage ceva cu “motoțicăl” . Oftez resemnat și îi dau cei nouă euro pe care și-i dorea atât de mult. Oricum, am observat că unii nu plătesc și trec pe una din bariere pe care le presupun a fi dedicate abonamentelor. Cert e că la toate barierele atât în Slovenia cât și în Italia am trecut încetișor pe acolo, ca un om cu abonament. Se pare că am fost suficient de convingător că nu mi-a mai cerut nimeni bani. Ljubliana apare în sfârşit după dealuri şi îi aloc două jumătăţi de oră, pentru centru, cafea şi ţigară. Nici nu mă grăbesc nici nu nu mă grăbesc. Dau o tură în pas vioi, vreau să văd podul Dragonului, nu de alta dar sunt şi eu un Gheorghe iar oamenii spun că dragonul omorât de sfântul Gheorghe îşi avea sălaşul sub dealul de lângă oraş. Totul pare curat, multă verdeaţă, oameni aşezați şi liniștiți. Şi turişti. Pe mine nu mă impresionează ceva anume, e o atmosferă comună şi altor oraşe din vest. Arunc o privire fugară spre castel. Mă aşteptam la ceva mai ....istoric...mai medieval...dar nu pare, ăsta are un aer prea modern pentru gustul meu. Ar trebui să mă urc cu o telecabină, e deja cald, eu sunt în geaca de piele aşa că renunţ. Plec cu promisiunea de a reveni atunci când o să am mai mult timp. Iar mă strecor în autostradă, măi, ce de autostrăzi au oamenii aştia ! Oare n-au altă treabă decât să facă autostrăzi ? Vreau să ajung la Postojna şi nu prea am cum să greşesc. Mă ţin de indicatoare şi ajung într-o şosea care mă îndrumă ca pe proşti la fiecare răspântie. S-or fi tupilat pe undeva la umbră sau la vreo bere. Nu pot să nu admir un impresionat Golden Wing în parcare. Mă uit cu jale la unicul meu mic eșapament și apoi la cele 6 țevi imense ale lui. Mai salivez un minut cu ochii în cele vreo 40 de butoane de la bord, la ce D-zeu, i-or fi trebuind, frate, că eu am vreo patru și nici alea nu știu la ce se folosesc ? Până la urmă mă îmbărbătez singur, a mea dacă pică pe jos, o ridic cu o mână, la ăla trebuie adus însă sigur un stivuitor... O parchez și eu ostentativ lângă cele două și intru în castel. E interesant, mai ales prin prisma faptului că gazdele au găsit de cuviință să pună manechine din loc în loc, ca să reproducă mai bine atmosfera epocii. Un singur loc mi-a trezit interesul în mod deosebit și anume camera de tortură, unde o alt momâie este spânzurată de mâini. Se pare că în vechime, o viață nu conta prea mult iar drepturile omului încă nu se inventaseră. Ce tribunal, ce recurs, ce avocați ? Erai la mâna seniorului sau a bisericii, iar mărturisirile se făceau prin tortură, se pare din nou că era mai eficient așa decât adunatul de probe și contestarea lor... Îmi strâng jucăriile și plec exact când încep să apară asiaticii. Acum sper să găsesc peștera goală. Evident, mi-am făcut speranțe deșarte, sute și sute de oameni dau năvală să vadă minunea. Cât stau eu să socotesc dacă mai intru sau nu, niște motarzi din Austria mă fac să mă răzgândesc. Intră în parcare cu mobrele printre niște mari ghivece de beton și, desigur, ies tot pe acolo, fără să mai treacă pe la barierele cu plată. Apoi, stai puțin, că și eu pot să fac așa ! Intru și trag lângă ei. Nu știu din ce Austrie vin ei dar mobrele lor sunt lucioase și strălucitoare iar a mea e plină de noroi. Vin să îmi admire inconștiența "Cu asta ai venit din Romania" ? “Nu, îmi zic eu în cap, am adus-o pe trailer până aici ca să vă minunați voi." Oricum, par să se mire sincer. Îmi fac o poză și nu m-ar mira să apar pe Youtube cu comentarii de genul "Un inconștient face mii de kilometri pe o bicicletă cu motor." Asta e. Dau să aplic procedura de vizită, adică, scos cablul, legat mobra de roată, roata de copac, ș.a.m.d. casca legată de portbagaj, rucsacul în spinare. Băieții ăștia nici nu se sinchisesc, fiecare are rucsac pe portbagaj sau pe rezervor. Înfig căștile pe oglinzi și pleacă. Măi, să fie ?! Așa e regula aici ? Fac și eu la fel și o iau spre peștera. Peștera în sine ar merita un capitol separat, m-au taxat slovenii cu 27 de euro dar au meritat toți, până la ultimul bănuț. În ora aia cât m-am dat prin peșteră, îmi mai trecea prin țeastă câte un gând : dacă îmi fură cineva casca? Dacă nu mai găsesc mobra cu totul ? Cred totuși că ar fi trebuit să las și niște bani pe lângă, ca să conving pe cineva să fure așa ceva. M-am întors și totul era intact, neumblat, neatins. Ei, hai să zic, poate și-o mai fi făcut careva poze cu obiectul ...că doar n-ai ocazia să vezi tot timpul așa ceva, altfel, totul era în regulă. Austriecii o tăiaseră mai înainte, așa că am sărit și eu bordura și m-am pierdut în zare. Sper să nu fi deranjat pe nimeni, în fond, nu eu am fost de vină ci anturajul. Trebuie să mă grăbesc ca să ajung în timp util în Italia, poate găsesc și eu o cazare omenească. Conform graficului meu mental, punctul terminus al zilei ar fi fost Udine. Ascultător, blând şi docil, acesta apare în zare. Mă strecor pe nişte străduţe, prin nişte giratorii, îl enervez pe un nene cu o maşină, dar sincer, nu l-am văzut, eu mă uitam după tăbliţe. Ne-am oprit amândoi. El tot dădea din clanţă, eu i-am făcut un semn prietenos să treacă, el a trecut, a mai zis parcă ceva de mascalzone dar nu cred că am auzit bine din cauza căştii. Oricum, mi-a văzut numărul, şi probabil că s-a gândit ca în semn de respect şi compensare pentru umilinţa la care am fost supuşi la Tapae, în 101, să nu mai zică nimic altceva. Ne-am văzut fiecare de drum iar eu, victorie, dau de un hotel ! Găsit din prima, fără GPS, aşa că trebuie sa savurez victoria. Îmi iau în primire camera, întreb unde să-mi las motoreta şi politicoasă, doamna de la recepție îmi spune s-o urmez. Undeva în curtea hotelului, îmi deschide un garaj imens, în care puteai intra cu camionul şi zice s-o las acolo. Eu mă oprisem chiar în mijlocul hangarului şi mă uitam stingher, zic că ar mai putea intra vreo zece motoare pe lângă mine, nu e prea mare? Madam zice că fiecare cameră are garajul ei şi să nu-mi fac probleme. Ok, închide cu cheia iar eu dau iama într-o terasă de lângă hotel. Ce doresc, sunt întrebat. Îmi zic eu durerea, în engleză, că italiană n-am mai vorbit tot de la Tapae încoace. Femeia panicată că nu pricepe, îl strigă pe un coleg, Tomas pentru că "il signore parla inglese". Apare Tomas, îmi ia comanda și se întoarce cu bere blondă în loc de bere brună. Eu îi zic că unde-i oaia, el zice că vine ploaia, cert e că nu prea ne înţelegem. Intram în detalii, de unde sunt, cu ce-am venit, spre surprinderea lui, acolo unde n-are cuvinte englezești le zice p-ale lui italiene, iar culmea, eu îl inţeleg ! Aha, România, şi el ar vrea să vina cu motorul dar n-are timp şi apoi îi e cam frică. Facem schimb de telefoane şi-i promit c-o să-i fiu ghid când ajunge în Romania. Se bucură şi îmi oferă o bere din partea lui. Eu nu vreau, îi explic că am bani şi pot să-i ofer eu lui una. Insistă, apoi se scuză că mai are treabă şi-i zice unei colege să mai aducă o bere la "il rumeno" din partea lui. Vine colega cu berea, eu bine crescut, n-o refuz când, hopa, mai apare un individ, mai tuciuriu şi bine îmbrăcat. Tot cu o bere în mână. Se uită în ochii mei şi bălmăjeşte ceva în klingoniană, parcă. Mă dau eu poliglot dar cuvinte ca alea n-am auzit decât în Star Trek. Ridic din umeri. îmi compun mutra naivă nr. 5 şi zic "Sorry !" Omul comută pe engleza italiană, dacă sunt sau nu "armeno". Eu mă scuz din nou, "rumeno" nu "armeno". Îl văd puţin dezamăgit că nu ştiu klingoniana. El e patronul, e armean şi a crezut ca sunt un compatriot de-al lui. Empatizez cu el şi mie îmi pare rău că nu sunt armean, dar dacă tot mi-a adus berea, acum o s-o ia înapoi ? Zâmbeşte şi mi-o lasă, cu o expresie, ceva de genul "Bea mă, simte-te bine"! Mulţumesc de cinste, şi pentru că mai am puţină lumină, mai fac un scurt tur de oraş. Nu-mi rămâne nimic în memorie decât precizia cu care localnicii îşi tund grădinile şi tihna patriarhală a zonei, Şi un afis cu o femeie care a intrat cu motocicleta in baie. Ah, şi încă ceva, peste tot aproape, pe garduri, pe stâlpi, de copaci, erau legate fundiţe colorate însă n-am găsit nici o explicaţie. Poate văd mai mult mâine, pe lumină.
  7. @the_mav O să-ți răspunzi singur la întrebare citind mai jos așa-numitul ”Cuvânt înainte” care, evident, precede conținutul. Cuvânt înainte Toată lumea scrie cărți. În timpul liber sau, mai nou, chiar în pușcărie. Din ce în ce mai multe scriituri, din ce în ce mai puțini cititori. Dacă nu scrii cărți atunci e musai să ai măcar un blog. Să fie foarte clar: asta nu e o carte! Pentru că dacă asta s-ar fi vrut, atunci ar fi fost cea de-a treia carte blestemată, alături de Grand Grimoire și Necronomicon. Pentru că dacă cineva ar reuși să citească ce scrie aici, atunci în cel mai bun caz, l-ar lua capul pe acel cititor nesăbuit. Nici măcar eu n-am reușit să citesc niciodată ce am scris. De fiecare dată adorm după trei-patru pagini…. În plus, dau de tot felul de chestii care ar necesita, poate, note de subsol. Și mi-a trecut atunci prin cap, băi, de ce să îmi bat eu capul să cobor la nivelul eventualului cititor? N-ar fi mai simplu să-l las pe el să-și bată capul, să urce la nivelul meu ? Ce, numai eu să-l citesc pe Patapievici cu dicționarul în mână ? Or să zică unii și alții, dar ce te-a îndemnat, măi, nene, să te apuci de scris ? Și ce de scris !! 739.681 de caractere…161.616 cuvinte… Parcă aș fi Balzac-ul motocicliștilor ! Și nici măcar nu sunt motociclist, mă mai dau și eu din când în când cu o troacă pe două roți…încet, așa, bătrânește… - - - - - - - -- - -- - - - - - - - Obiectul care s-a materializat în numeroase foi de hârtie (peste 500 de pagini) a primit generic numele de carte, dar nu este o carte. Sunt mai multe foi de hârtie care sunt prinse împreună și pot fi smulse una câte una…Bine, știu la ce v-ați gândit, hârtia însă e cam lucioasă, mai sunt și poze și n-ar fi prea potrivită acelui scop…galben ca lămâia…rezolvabil doar în fundul curții… - - -- - - - - - - - - - - - - - - - -- Să mai fac o precizare, înainte să creadă vreun eventual cititor că sunt rudă cu J.K. Rowling. Da, am vândut și eu cărți și mă bucur că am făcut-o. Sunt totuși la ceva distanță de ea, muza mea în afaceri. Primul tiraj s-a terminat rapid, aproape toate exemplarele fiind epuizate în timp record. Ce editură ? Un prieten de-al altui prieten, lucra în branșă și s-a oferit să mă ajute. Cam 10 euro de exemplar. Și cum nu am nimerit încă numerele câștigătoare la 6 din 49, mi-am zis că atât am, atât pot, așa că am finanțat vederea luminii tiparului pentru primul tiraj de 10 (zece) exemplare. Din astea zece s-a vândut unul singur unei persoane din Brașov. Restul au fost dăruite prietenilor. La cererea publicului, avid de informație, s-a mai finanțat tipărirea celui de-al doilea tiraj, care a avut o răspândire globală, ca să zic așa. Cartea, poate fi găsită, în Austria, Italia, Elveția și chiar Statele Unite ale Americii. Alți prieteni, stabiliți acolo, mi-au cerut-o…sper că nu pentru anexele din fundul curților….Și da, am mai vândut una, unui conaisseur din București. Iar pe ultima – din tirajul de 5 (cinci) bucăți – am oprit-o eu. Cum, de ce ? Am și eu o casă la țară….
  8. Domnilor, există o carte, într-un tiraj extrem de redus, se cheamă ”Poveștile unui motociclist blajin”. Conține povești (slabe) din anii "77-2000. Volumul al doilea nu a apărut încă tipărit, e în stare de clocire. Atunci când spun ”carte” mă refer la un fișier de tip .doc unde imaginile sunt micșorate (resized) din motive de spațiu. Chiar și așa fișierul are circa 300 MB. Mi-e mai ușor să le copiez de acolo decât să caut printre DVD-uri și HD-uri.
  9. Mulțumim pentru răbdarea și atenția acordată. Vom reveni cu un topic nou.
  10. Click-uiam neglijent dintr-un link în altul, fără să caut ceva anume. Nici nu știu cum am ajuns acolo dar zăbovind puțin mai mult am început devin interesa(n)t. Erau niște poze destul de incitante așa că am luat repede text cu Copy-Paste și l-am băgat în Google Translate. Un motociclist bulgar povestea ceva despre un lac la mare înălțime cu acces greoi. După alte ”săpături” găsesc și un site în engleză referitor la aceeași destinație. Ceva din categoria drumuri periculoase. Citind în diagonală mă pun pe compilat. Textul suna cam așa... Elevation 2394 m. Lots of hairpin and not for conventional cars. The trail to the top is very scary, unprotected by guardrails. The road is dangerous and winding, in some places only wide enough for one vehicle, and in may places bordered by a drop of hundred meters. The road can be closed anytime due to the snow. The road has humbled many egos. It’s not for the sissies and shouldn’t be attempted by novice drivers. The road is in dreadful condition and require strong nerves to negotiate it. It’s certainly breathtaking and it has a fearsome reputation. ”Hopa, aici e de mine !” mi-am zis eu mie însumi. Tre’ să ajung și eu acolo, mort sau copt. Pun abacul la lucru și-mi ies vreo 1300 de kilometri dus-întors. Nu părea mare brânză. Lansez o chemare timidă către frați motocicliști dar sunt hușuit. Mă rog, a fost și un amator însă avea coastele fisurate de la un ”point fixation” plus mici daune la pârțâitoare, oglindă, semnalizator, lanț de cauciuc și cine știe ce alte mărunțișuri. Și chiar era amator...însă textul spunea clar că nu e pentru ”sissies”, prin urmare, la drum voi pleca singur. Atât ca să-mi scot în evidență șmecheria cât și pentru a demonstra că nu sunt fătălău, mi-am mai montat o cutie pe portbagaj, un fel de topcase, da’ din ăla pentru somalezi, adică mic și slăbănog. Verificat practic, încap șase doze de bere în el. Și să fie clar, doze de 500 ml, nu d-alea de 3 kile...Firesc, o să apară și întrebarea următoare, da’ dacă-i așa mic, de ce l-am mai pus și ce bag în el ? Cum, ce? Trusa de scule, spray-ul de lanț și un kil de ulei de rezervă. Sau șase doze de bere… Hârbul a fost verificat meticulos înainte, ba chiar i s-a făcut și ITP-ul, preventiv. Roți, spițe, cabluri, fluide, becuri, na, ca înainte de ITP. Totul ok. Mi-am printat câteva hârtii cu explicații, puncte de interes și coordonate GPS, dar evident, inutil, pentru că le-am uitat acasă. Cu actele în regulă și în buzunar, o iau prin răcoarea dimineții către Zimnicea, pe unde știam eu că se dă lumea cu bacul. 154 de kilometri îi pap pe pâine, în mai puțin de o oră jumate. Partea cea mai frumoasă e că de fiecare dată socoteala de-acasă nu se pupă cu cea din târg. Eu calculez ca un bun matematician timpul necesar așa, spațiul împărțit la viteza cu care merg eu, deci ar veni 154 de kilometri supra 110 km/h cam…1,4 ore. Sunt sigur că aceia care trec pe Centură prin zona Chitila - Domnești deja se țin cu mâinile de burtă. De râs. Da, am aflat și eu de ce. O să povestesc altă dată. Cert e că șoferii care stăteau înșirați la nelipsita coadă și-au bucurat ochii de un frumos spectacol gratuit de enduro prin șanțurile și gropile de pe marginea șoselei. Au urmat apoi comune, sate, drumuri în reparație și alte obstacole care mi-au frânt elanul și mi-au devorat timpul. Nu mai mergeam lejer ci era o cursă contra cronometru. Am oprit la 12 kilometri după Alexandria, învins. Mai aveam 28 de kilometri de făcut în 13 minute, inclusiv găsirea punctului de îmbarcare, plata tichet, control pașapoarte și ce-o mai fi… Gata, s-a dus bacul! Următorul era peste 3 ore. Brusc însă mi se aprinde o luminiță, mai e un ferry-boat la Turnu Măgurele, care pleacă la 9.00. Circa 47 de kilometri plus ăștia 12 km făcuți aiurea îmi dau 59 de kilometri în 43 de minute. Dacă o ard bine ajung. Fiara protestează din toate încheieturile dar se întinde la drum. Nu respect nici o regulă. Depășesc tot ce mișcă, fără milă, până la o porțiune de drum rașchetat care mă deranjează terbil. Mai mult de 70 km/h nu pot să merg că țopăie dihania în toate părțile. Intru val-vârtej în oraș, caut indicatoare și nu sunt, bâjbâi aiurea vreo trei minute, îmi calc pe inimă și întreb un localnic supraponderal, cu lanț de aur dar binevoitor. Încerc să rețin, la dreapta după școală, la stânga după magazin, drept până în giratoriu și…a patra ieșire, aia e ! Căluțul se mișcă în viteză, iau fața unui Matiz condus de o cucoană care nu s-a prins că n-am prioritate, găsesc a patra ieșire, o tăbliță vopsită în albastru de mărimea unei palme, pe care scria ”Ferry” îmi confirmă orientarea cea dreaptă, urmează 4 kilometri pustii în care motorul a dat tot ce putea, o clădire cu inscripții specifice și o frână scârțâită în fața unui polițist zâmbitor. ”Dacă veneai acum 5 minute era și mai bine!” îmi zice el amuzat. ”Păi, nu pot și eu să trec repede? Poate îl mai prind?” Se uită la ceas. Dă din cap. ”Numai dacă zbori. A plecat de 5 minute…Dar poți să vii peste trei ore.” Hmmm…mestec printre dinți niște înjurături urâte. Hai, să vedem totuși partea plină a paharului. Pot să vizitez orașul. Ok, am făcut-o și pe-asta. Nu mi-a luat mai mult de 30 de minute. În afară de o blondă pe un scuter Vespa n-am văzut nimic interesant. Restul au însemnat cafea, țigări și surfat pe net. Cu o jumătate de oră înainte m-am deplasat din nou către punctul de control. Zâmbitorul era tot acolo. ”Nu trebuia să te grăbești, mai e timp. Oricum ești primul.” Am trecut de el și m-am dus să-mi iau bilet. Ghișeul era închis. Am mai fumat o țigară și când eram pe punctul de a pleca, o femeie solidă a deschis și m-a făcut fericitul posesor al tichetului de traversare. De acum încolo, nimic nu mai depindea de mine. Am dat un pic în gaz deranjând o cățea cu doi pui. S-au luat după mine și după o curbă n-am mai avut unde să fug. Înaintea mea era doar oglinda de apă și nava pustie. O dată cu oprirea motorului s-au oprit și alergătorii mei. Ba chiar, ăia mici au venit să miroasă, poate-poate le-o ieși ceva de mâncare dar n-au avut noroc. După alte zece minute au mai ajuns două transportere și două autoturisme, unul din ele cu număr de Spania. Un spaniol, foarte bronzat, cu ochelari de soare și părul ridicat în vârful capului a început să-și certe cu voce tare piranda într-o limbă care suna izbitor de bine cu cea vorbită în mahalalele din Ferentari. Hmmm…nici Spania nu mai e ce-a fost ! Apoi mi-au venit în cap versurile lui Eminescu, de unde am auzit și eu pentru prima oară de Nicopole. Era un loc unde s-au strîns tabere …câtă frunză, câtă iarbă…Acum însă nu mai era nici o tabără, era doar un orășel prăfuit cu câțiva omuleți deja toropiți de căldură. Precum sultanul din poveste și eu ”am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas.” Toate astea îmi treceau prin cap dar eu deja goneam către sud. Aveam de recuperat cel puțin 3 ore motiv pentru care am renunțat la traseul mai pitoresc prin Lovech și Troyan și am ales varianta mai ternă dar rapidă a autostrăzii spre Sofia. Am intrat în capitală doar ca să găsesc un supermarket și să-mi potolesc foamea. Pe niște străzi lăturalnice am găsit unul, unde cu 1,7 leva am devorat niște extrem de gustoase chestii cu cartofi și ceva umplutură de ouă. Îmi pare rău, nu mai țin minte cum se numeau. O bere cu foarte puțin alcool a încheiat prânzul express. Pe partea cealaltă a străzii am găsit din nou caca. Ok, se scrie Kaca dar nu m-am putut abține. Din nou în șa, las în urmă Sofia pentru – conform planului – Dupnița. Dracu’ s-a gândit că există și Dubnița ? Am confirmat pentru Dubnița și dă-i ! Și dă-i, ca să recuperez ! Când opresc să alimentez, verific și în loc să mă apropii, mă tot duceam. Nu știu unde, dar în loc de vreo 30 de kilometri mai aveam 170 km !! Resetez, întreb fata de la benzinărie, nu știa să explice, sau poate eu nu știam să înțeleg, așa că pun din nou ce trebuie în GPS și ...javra aia de Huawei P8 îmi spune că nu există nici un drum spre direcția dorită. Ha ? O iau totuși spre unde arăta fata cu mâna și încep să apară toate direcțiile pe indicatoare Ghiușevo. Măi, să fie, de ăsta n-am auzit în viața mea! Nu învârt mult roata și apare scris că, cică, Zonă de frontieră. Băi, mă lași ? Frontieră cu cine ? Îmi pică fisa, da’ zic hai, s-o las să cadă, că nu face rău. Mă verifică niște polițai, se uită la mine dacă aveam față de imigrant, scanează, alea-alea și gata ! Sunt în Macedonia. O ard un pic de-al dracului ce sunt până în prima localitate, Kriva Palanka. Un bloc mai răsărit, niște case de-a lungul unui râu, niște dealuri în jur, ce caut eu aici ? Mă uit la ceas, e jale, nu mai am cum să mă țin de plan, totul e dat peste cap, nu mai am timp. Da’, dacă tot sunt aici, hai să ardem un pic pe un forestier care promitea. Macadam, praf, niște curbe simple pe care le puteam lua și mergând cu spatele și, ca să fie treaba oablă, mă mai aleargă și niște câini. Dar câini macedoneni. N-am mai avut onoarea asta până acum. Hai, bre, să fim serioși, eu unde dorm în seara asta ? Mă întorc într-o mare viteză la punctul de trecere unde vameșul s-a uitat cam strâmb, că tocmai ce intrasem de vreo oră, da’ nici nu făceam ceva ilegal. A notat ceva într-o agendă și a tras o linie verticală lângă numărul de înmatriculare. Cui îi păsa de asta, că mie nu ? N-o mai iau spre Ghiușevo pe județene și țin un drum mai arătos, era E871, drum ca lumea pentru tipi ca lumea, așa cum eram eu. În sfârșit, apare și un oraș mai răsărit care promitea casă, masă și alcool. Mă țin după prima săgeată indicatoare pe care scria hotel și după câteva sute de metri și vreo două străduțe liniștite mă proptesc pe trotuar. ”Mister Dimitri” adică eu, este cazat boierește, cu apă caldă, aer condiționat și internet. Un duș rapid și o bluză curată îmi refac aspectul comercial și pot și eu să ies în oraș la agățat. Am agățat două la început. După aia a urmat a treia. Tot Kamenița, desigur. Între timp mi-au adus și ceva ca o salată deși eu cerusem niște cîrnați, dar na, eram prea nemâncat ca să mai fac gât și în afară de asta nici nu știam cum. Și, se pare că mi-au pus totuși ceva în mâncare, pentru că abia ajuns în cameră și prins orizontala am adormit buștean. A doua zi dimineța, complet refăcut am descoperit și eu unde era Dupnița. Era la 40 de kilometri de unde mă aflam, deci nu mă pierdusem chiar de tot. Și pentru că era dimineață și nimeni n-avea nimic de făcut, hai să vedem ce se poate executa în Kyustendil. Un muzeu, ziceau ei, un festival al cireșelor, dar trecuse deja, o moschee, o fortăreață și trei sequoia celebri. Ok, sună bine, cum ajung acolo ? Tipul de la recepție s-a străduit din greu să-mi explice dar nu îi ajungeau cuvintele englezești. Așa că mi-a scris pe o hârtie cu litere cilirice ” CEKBOIA” și a mai zis ceva de o pădure pe lângă oraș. Am promis că ajung până acolo dar mi-am dat deama că e pierdere de vreme, o să caut acul în carul cu fân. Și cum până la primul meu obiectiv, Iazovir Kalin mai aveam 80 de kilometri, mi-am luat rămas bun de la loc și am tuns-o spre Dupnița. N-am putut rezista ispitei de a vedea cu ochii mei podul Kadin, construit în 1470 de Isac Pașa la ordinul sultanului Mahomed Întâiul și am făcut o mică voltă spre Nevestino. Pauză binemerită pentru remedierea suportului de GPS care mai avea puțin și se vărsa pe drum. Deh, e pentru biciclete nu pentru thumpere. După hrana spirituală s-a pus și problema unui supliment piramidal, satisfăcut de Stob. Un acces dubios printr-o localitate dubioasă, m-a condus spre zona de intrare, urmărit de priviri curioase. 2 leva la intrare și asigurarea că se ajunge ușor m-au făcut să-mi las bagajul, casca și țigările pe motor. Proastă inspirație, trebuia măcar să-mi iau sticla cu apă. I-am dus dorul și după ce m-am împrietenit cu o broască țestoasă am revenit cu buzele uscate. Spre surprinderea mea, casierița din dubioasa locație vorbea foarte bine engleza. Mai bine ca mine. Mi-a explicat că n-am luat-o pe unde trebuie și de-aia mi-a fost mai greu. Să fie primit efortul! Pedală, și DR-ul se năpustește spre următoarea destinație, Pastra. La o benzinărie, sunt literalmente luat cu asalt de doi băieți. Mărișori, așa spre 20 de ani. Înțeleg că îi interesează de unde vin și unde mă duc dar nu putem folosi decât limbajul primatelor. La întrebările mele, ”english, français, deutsch”, ei ridică din umeri și râd. E bine, înseamnă că veselia e mare. Un service din Kocherinovo, cu reclame deosebite îmi atrage din noua atenția, reclamele sunt niște epave de mașini vechi sau chiar motociclete, fixate cumva pe acoperișul construcției În mod sigur atrage privirile și clienții. Habar n-am cum și de ce, la un moment dat intuiția îmi spune să opresc. O tăbliță ruginită pe care abia se mai vede scris язовир și un drumeag se face în stânga mea. Sunt sigur că aici e, dar mai opresc o dată în dreptul a doi săteni și folosind limbajul corpului și expresia язовир mă asigur că sunt în direcția corectă. Satul se termină repede și realizez că indicatorul pe lângă care am trecut spunea clar că e drum interzis. Da, dar eu nu știu bulgara și mă fac că nu înțeleg. O ușoară strângere de inimă și întrebarea ”ce dracu’ caut eu singur pe aici ?” Drumul a fost la viața lui, probabil pe vremea lui Jivkov, betonat dar acum nu mai e decât din loc în loc prezent cu urmele progresului, porțiuni întregi sunt sparte, pline de pietre sau pământ. Pe distanțe lungi, apa curge din munte chiar pe vechiul drum. Măcar n-o să sufăr de sete, îmi zic eu. Curbele sunt în scurt, ace de păr cu diferențe mari de nivel, parapeți ioc, indicatoare ioc. Pe porțiuni sunt rampe de cel puțin 30 de grade. Mă întreb dacă drumul are măcar 2 metri lățime și dacă tot e vârsta întrebărilor, ce naiba fac două mașini care întâlnesc față în față ? Sau o fi cu sens unic ca în Gibraltar ? Până să apuc eu să găsesc vreun răspuns, drumul se îndreaptă puțin și pe zona degajată e o gheretă cu paznic, câine și bariera pusă. Descriu doar traducerea din ceea ce cred eu că a însemnat dialogul nostru. "Ce cauți băi, nene, pe aici ?” ”Vreau și eu să ajung sus, la lac.” ”Păi, n-ai voie, trăi-ți-ar neamu’…E interzis. E doar pentru tehnicul de la baraj” ”Frate, văd că ai un DR ca al meu. Am venit tocmai din București ca să văd minunea și matale vrei să mă întorci ? Dacă trebuie plătit ceva, spune și sar cu banu’ !” Nu, nu trebuie plătit. Îmi amușină motorul și el și câinele. Zice ceva că pierd ulei. Îi zic că știu. Se scarpină în scăfârlie și se decide. Vine cu un catastif din gheretă și îmi trece numărul de la motocicletă B-02-RZE. Îmi cere un act și silabisește numele, îl trece și pe el în dreptul numărului și pune niște bife pe ici-colo. Zice ceva de trafic dar nu reușesc să înțeleg în ce context. Oricum, e foarte încurajator să știu că mi-e trecut numele acolo, măcar să știe pe cine caută dacă nu mă mai întorc. N-a urcat nimeni, n-a coborât nimeni cât am mers eu pe acolo. În fine, ridică bariera și o iau din loc. Cică ar mai fi opt kilometri. De frumos e frumos, ce să zic, doar că trebuie să fii atent. Nu știu câte ace de păr or fi fost în total că n-am apucat să le număr. Știu că doar că au fost o grămadă. Dintr-un punct, se puteau vedea destul de bine o parte dintre ele. Încerc să mă opresc să mai fac niște poze dar uneori nici motorul nu stă pe cric, are tendința de a pleca la vale. Până la urmă, nu e așa greu cum se spunea. Nu e nici ușor dar nici greu, e exact ce trebuie. Din loc în loc, izvoare se preling pe stâncă și cad în gol sub forma unor mini cascade. E liniște, nu se mai aude nimic. Mă grăbesc însă să ajung în vârf, timpul e cam limitat. Aproape de lac e un fel de cabană dar nu e turistică. Se văd vreo două-trei chipuri curioase care îmi fac cu mâna. Le răspund și merg mai departe. Cred că sunt cei de tehnic, de la baraj. După un ultim urcuș, ajung la lac. Eu și muntele, nu mai e nimeni. Undeva în depărtare se văd două Jeep-uri din alea mari, gen Nissan Patrol. Îmi trag sufletul și aprind o țigară în aerul rece și umed. Sunt 14-15 grade și toată pacea Pământului s-a adunat aici. Urmăresc o vreme, cu mâinile sub cap, fuga norilor. Din păcate, trebuie să plec dacă vreau să ajung la 7 Lacuri. Pornesc motorul cu părere de rău și o iau la vale. La coborâre parcă e și mai greu sau mi se pare mie. Trebuie să merg înfrânat tot timpul. Dacă încerc să opresc pentru o poză motorul tinde să-mi fugă dintre picioare. Nu pot să-l opresc decât dacă tai contactul și-l bag în viteză. Într-una din aceste pauze se aude un zgomot familiar. Mă holbez spre vale și văd un punct mișcător dar sunetul e inconfundabil, trebuie să fie ceva monocilindru mare, poate un XT sau un DR. Am așteptat până a ajuns în dreptul meu, era un Dominator, ok, am fost pe aproape. Ne salutăm dar nu se oprește ca să nu-și piardă impulsul. O las și eu să curgă la vale dar fără frâna de motor e și mai greu. Aud din nou un zgomot de motor iar urechea nu mă înșală, e ceva în doi timpi, probabil vre-un KTM... Opresc și mă trag cât pot de mult în lateral. Iuhuu ! După un ac de păr apare vijelios un...IJ model vechi călărit de un individ cu...pălărie de paie pe cap ?! Oh, sunt chiar surprins. Omul cu pălărie nu apucă să facă semn dar claxonează în semn de salut. Număr de înmatriculare bulgăresc. Ce naiba, hârburile astea mai circulă încă ? Mă crucesc mental și-mi explic că încă nu le-am văzut pe toate... Omul de la barieră mă salută și-mi deschide. Sper că m-a tăiat de pe listă. Accelerez și-mi continui coborârea frenetic. Răsuflu adânc când sunt din nou în civilizație. În acel moment, pentru mine însemna o clădire abandonată și o epavă ruginită de la o fostă ambulanță. Probabil că pe timpuri, aici fusese un spital dar asta însemna la fel de bine că prin apropiere erau oameni. Yep ! Face bine la spirit să știi că te poți adăposti într-un fost spital părăsit. Opresc pentru câteva minute să verific nivelul de ulei și să poluez aerul curat al zonei. De câtăva vreme se prelinge niște ulei pe la îmbinări și nu mă prind care. Am restrâns toate șuruburile dar se pare că mai e pe undeva și o garnitură obosită. Motiv pentru care bocancul meu drept e tot timpul unsuros și plin de praf iar nivelul trebuie verificat la fiecare 200 de kilometri. Nu contează, nu mă știe nimeni și nu mă cere nimeni de soț, pot să trăiesc cu ideea asta. Mai trag un pic de accelerație și mă opresc într-un nor de praf la buza șoselei care face legătura cu restul lumii, în special cu lumea spirituală și mă refer acum la mănăstirea Rila. Ridicată în urmă cu vreo mie de ani, e cunoscută ca fiind cea mai mare și mai veche din Bulgaria. Trebuie să arunc și eu un ochi pe acolo si, dacă e nevoie, să dau vreo câteva acatiste împotriva scurgerii de ulei. Traficul deja e prezent activ, e sâmbătă și mănăstirea e la vreo o sută și ceva de kilometri de Sofia. Mai ții seama că e și în zonă de munte la 1200 de metri și iaca, tabloul complet al plimbărețului capitalist. Peste toate, un pic de mirodenie de drum în lucru și avem imaginea unui început de nerv. La obiectiv deja nu mai am chef, am ajuns doar ca să am de unde pleca. Săracii călugări, s-au ascuns ei ce s-au ascuns până când a început lumea să dea buzna peste ei. Fac grăbit stânga-mprejur și o tulesc în viteza maximă permisă de drumul în reparație și curbele cu nisip aruncat peste asfaltul proaspăt. Viteza îmi e dictată și de o crampă specifică lipsei de hrană, e musai să ajung undeva unde o pot pune cu botul pe labe. Apare în sfârșit o locație prietenoasă și promițătoare. Ajung la ea trecând pe o punte de lemn dar zdravană, abandonez la intrare bidiviul înfiebântat și mă proțăpesc la una din mese, cu o figură de refugiat sirian. Un chelner îmi aduce un meniu dar nu-l mai studiez că n-am timp și îi fac semn spre grătar, să aducă de-acolo ceva, orice, numai să nu vină cu mâna goală. Omul se conformează și-n mai puțin de două minute am în față un castron cu cârnați și niște chiftele aplatizate cu gust de mici. Salatele nu le mai pun la socoteală, orice ar fi fost nu puteau fi decât bune. Toate au dispărut subit în pântecul meu izăvit acum de chinuri. Ar fi mers o bere dar nu poți să le ai chiar pe toate. Tot trebuie să mă grăbesc. Dacă vreau să respect programul următorul popas va fi la Panichishte și până acolo mai sunt vreo 70 de kilometri, drum muntos, nema viteza. Merg ca purtat de un nobil ideal, să ajung, dar nu prea am idee ce-o să fie pe acolo. Știu că o să încerc să urc la cele 7 Lacuri pe sub stâlpii de la telescaun, mai multe nu știam nici eu. Într-un mod absolut normal, ratez o intersecție cu multe tăblițe marcate în cuneiformă și o iau pe drumul cel rău. Adică era bun, săracul, că ducea și el undeva dar nu unde pofteam eu. Un nene țesăla un cal. Hop și eu lângă el, ca să-l întreb, ce ? Cabana Pionerska ? Mi-a povestit foarte frumos despre ea, trecutul ei, prezentul și viitorul, cine a construit-o și-n ce an. N-am reținut decât că nu sunt poziționat bine și că trebuie să mă întorc. Cu riscul de a părea mârlan, că nu se mai oprea, am dat o pedală rapidă și am făcut cale-ntoarsă la tăblițele minune. Evrika, eram pe drumu’ ăl bun și chestia asta mi-a confirmat-o șirul de mașini parcate de-a lungul drumului. Încep să mă învârtesc încercând să dibui pe unde s-o iau. Văd eu un fel de potecă, dar nu puteam să ajung până la ea pe motor că niște polițai blocau drumul, cică era un concurs de mountain bike și m-au întors îndărăt. O mai fost și altă cale de dus dar eu n-am găsit-o. Plus, că era la un moment dat o rampă de vreo 70% unde am văzut Jeep d-ăla rău că nu putea să urce nici cu avânt. M-am întors cam cu coada între picioare și o dată îmi arunc ochii la intrarea la telescaun și văd că nu-i nimeni. Ia stai, frate, măcar să merg până acolo, mi-am zis. Iau beletul și mă arunc în scaun. Rampa lui Pește părea o joacă de copil. Văzută din telescaun. Adică, vreau să zic că am urcat fără cel mai mic efort, ba chiar fumând până la vreo 2400 de metri. Mica mea problemă a fost unde să arunc chiștocul în frumusețea aia dar m-am descurcat până la urmă. Am găsit o gaură în cadrul scaunului și am îndesat mizeria acolo. Măi, nene, ajung la capăt de drum. Și-ncep să-mi tremure picioarele de ce văd. Ce frumusețe, ce măreție ? Să vezi tu, venit din fundul lumii, de la trei oameni pe oră la trei sute de oameni pe secundă ! Ce frumusețe de coadă, ce măreție de grămadă ordonată... Toată Bulgaria aștepta la coadă la telescaun să coboare ! Am estimat rapid vreo 800 de persoane, în afară de ăia care stăteau pe iarbă. Mă liniștesc singur că se vor împuțina până mă întorc eu de pe traseu și calculez. Scaunele veneau la un interval de 10 secunde. Într-un minut veneau 6 scaune înmulțit cu doi bulgari făceau 12 bulgari pe minut. Într-o oră se vărsau deci în vale 12 x 60 adică 720 de suflete. Suna rezonabil. Aveam deci de urcat o oră și coborât încă una, peste două ore nu va mai fi nimeni la telescaun. Hai că-mi place de mine! Îmi iau o bere de la cabană și încep urcușul la primul dintre lacuri. Bocanci de moto, geacă de piele și rucsac ca o șaorma cu de toate. Nu-i nici o șmecherie. La primul lac bag două tutunuri. La al doilea, a fost un pic mai greu, a mers doar un tutun. La al treilea nu prea îmi mai aduceam aminte ce caut eu acolo. La Blizanka m-am lăsat păgubaș. Nici timp nu mai aveam și nici putere chiar dacă aș fi avut chef. (Poza e de pe net, a mea a iesit mult mai prost...) Nici la vale n-a fost prea ușor însă mă mângâia gândul că mă arunc în telescaun ”Lift” cum ziceau vecinii și ajung fuga jos. Deja de pe la primul lac începusem să văd platoul din fața cabanei. Nu numai că nu se micșorase coada ba chiar mai crescuse. Îmi mai iau două beri de la cabană și timp de o oră și patruzeci de minute am făcut un curs intensiv de bulgară. Toți vorbeau în jurul meu, tipul din dreapta mea chiar m-a întrebat ceva dar văzându-mi expresia inteligentă m-a lăsat în zeama mea. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, posesoarea celor două crăcane din fața mea n-a vrut să ne dăm împreună în același telescaun și m-a lăsat singur. Când credeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, scaunul s-a oprit. Exact, ca în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob. Mai întâi am zâmbit, come on, uitându-mă după o cameră ascunsă. Până jos erau vreo 8 metri iar până la stâlp vreo 15 metri. Măcar de erau crăcanele cu mine ca să murim împreună fericiți. Cum restul de bulgari nu se agitau mi-am scos și eu pipa și am tras câteva fumuri. După vreo 2 minute am pornit din nou, în urale. Sătul de munte m-am dus să-mi recuperez mobra. Când eram pe punctul de a merge la polițiști să le explic că mi s-a furat, că n-o mai vedeam, am găsit-o. Jeep-ul lângă care o parcasem plecase iar eu pe ăla îl aveam ca punct de reper. Soarele se apropia de asfințit și eu nu știam încotro voi da cu porcul la noapte. Prima pensiune, full ocupată. A doua, soră cu prima. Mai întreb, mă mai învârt, toți ridicau din umeri cu același răspuns : Ние нямаме стая за вечер ! Cobor la Sapareva Banya, pac, un hotel. Nimic. O casă de oaspeți, nimic. Două case de oaspeți, nimic! Altă pensiune, alt hotel, conspirație mondială. Se pare că toată Sofia se vărsase acolo pentru week-end. Am găsit loc la un camping dar nu aveam cort. Chiar mă întrebam dacă nu era cazul să renunț și să dorm în iarbă ? Dar să mai și plătesc pentru asta ? Ia stați voi liniștiți la altitudinea asta că eu mai cobor. Era deja întuneric. După o jumătate de oră am intrat în oraș și primul hotel întâlnit a fost primul abordat. Evident, hotelul Rila. Un body-guard mă îndemna să intru în parcare și să iau tichet. Măi băiete, ești bolnav ? Unde ai mai văzut tu motociclist să plătească parcarea? Îl aburesc în engleză și întreb la recepție. Aveau și camere și toate cele trebuincioase, totul la exorbitanta sumă de 35 leva. Mă acomodez rapid și sub lumina lunii ies dar mă împiedic și cad pe un scaun la o terasă de lângă ceva moschee sau biserică. Primesc pe loc primul ajutor de la o infirmieră care m-a tratat cu fluide vitale. Tot trei ca să nu fie număr par. M-a întrebat ce mai vreau dar nu-mi găseam cuvintele cum să-i explic așa că mi-a luat ca amintire 6 leva și s-a dus la treaba ei. M-am dus și eu la a mea pentru că de altceva nu mai eram în stare. Am verificat orizontalitatea patului cu nivela digitală de pe telefon și constatând că corespunde standardelor mele, după un duș ravisant, am părăsit starea de veghe. Dimineața, am mai consultat harta de hârtie și mi-am propus să ajung lângă Belchin, la Tsari Mali. Singura problemă a fost că la scoaterea mobrei din parcare s-a înființat un băiețaș cu vestă de body-guard care mormăia ceva despre ticket. L-am luat repede prin învăluire și i-am explicat că atunci când am intrat, automatul nu mi-a dat tichet pentru că ”nema automobil.” Până a procesat el informația eu am pornit și m-am strecurat printre barieră și marginea de beton lăsându-l să deslușească noua enigmă. limentez la marginea orașului adormit și pustiu la acea oră și mân herghelia spre Belchin. Câteva mașini răzlețe tulbură serenitatea peisajului. Merg prea repede și-mi dau seama că o să ajung prea devreme. O las mai moale și fac stânga din șoseaua principală. E aproape ora opt, e duminică și multă lume încă doarme. Ajung într-o parcare, las mobra pe cric și mă zgâiesc la indicatoare. Se zice că aici s-a refăcut integral o întreagă fortăreață romană și sunt curios s-o văd. Mă învârt încoace și-n colo la tot ce se poate. La unele nu se poate că e închis, cică la ora 9 se deschide. Păi, și eu ce fac până atunci ? Un copilaș iese dintr-o curte și nu îndrăznește să se apropie prea mult. Îl iau în brațe și-l pun pe șa. E foarte încântat dar nu și taică-său care apare și el și-l ceartă, băgându-l înapoi în curte scuzându-se. Hai să verificăm mobra, îmi zic eu că tot n-aveam ce face. Nivel benzină ok, nivel ulei ok, totul pare strâns și la locul lui, maneta stângă merge ușor, maneta dreaptă....Ia,stai ! Ce dracu’ se vede aici ? O, Doamne ! Cablul de ambreiaj e varză, se mai ține în trei firișoare. Nu pot să cred, doar l-am verificat înainte. Problema nu e dacă se va rupe ci când ? Nu cred că mai pot trage de el mai de 20-30 de ori. Mi se ia tot cheful deodată. Mă duc la gardul micului meu prieten și-l strig pe taică-său. Nu știe nici o limbă dar a priceput că am nevoie de un service de motociclete. Nu înțeleg ce zice dar expresia e evidentă, nici o șansă acolo în Belchin. La naiba! Nu îmi mai trebuie nici o fortăreață, nici un muzeu. Ce-mi doresc eu acum e un cablu amărât. Mai fumez sictirit o țigară și-mi încerc norocul, ambreiajul va trebui acționat doar la plecarea de pe loc. Trebuie să evit cu orice preț opririle totale care implică folosirea ambreiajului. Vitezele le voi schimba fără ambreiaj, la ureche și turație ca un mare artist. Pornesc și plec cu teamă. Parcă am în față un tabel cu numărul de vieți disponibile și la fiecare plecare văd cum se pierde câte una. Mai am 420 de kilometri până acasă, dar o să caut ceva în primul oraș mai răsărit care urmează, Samakov. Ajung la drumul principal, reduc din timp viteza dar și din dreapta și din stânga vin mașini. Stop la intersecție...Am plecat. Deja l-am folosit de două ori. În Samkov toată lumea doarme și totul e închis. Nu-mi mai irosesc o viață. Mă îndrept spre Sofia pe care nu am habar cum o s-o traversez. Când uit de chestia asta, drumul e frumos. Lacul Iskar chiar cerea o pauză dar nu-mi permit. Dacă mă grăbesc suficient poate prind și Sofia adormită dar trag speranțe deșarte. Între timp lumea s-a trezit și mișună. Cred că-mi mai zic șoferii ceva de dulce dar n-am ce să le fac. Ratez o intersecție și mă trezesc aiurea. Trebuie să întorc sau să opresc și să programez GPS-ul dar tot amân. Inevitabilul se întâmplă. Un șofer de dubă lasă o femeie bezmetică să traverseze și mă trezesc cu ea în față. Ca să nu opresc, am trecut prin fața ei accelerând și virând și eu stânga dar aici sunt alți pietoni și sunt obligat să opresc urmărit de priviri dezaprobatoare. Sunt pe o bretea de acces la METRO. Profit de ocazie să reprogramez aparatul de orientare și mă întorc. Zang ! Încă o viață...Încă un semafor pe roșu care nu se mai termina....zang, încă una... Intru pe autostradă și de aici până aproape de Plevna nu mai opresc. După Yablanița însă se termină autostrada și intru prin localități. Toată lumea și-a propus să țopăie într-o parte și-n alta. Da’ mai stați pe-acasă, băi fraților ! Undeva pe la Radomirtsi, scenariu tras la indigo. Pietoni, mașină în față, blochez roata spate și fac o voltă punându-mă de-a curmezișul drumului. Încă o viață... Mă apropii de Nicopole unde teoretic ar trebui să opresc pentru benzină și formalități vamale. Am trecut deja pe rezervă, noroc că rezervorul are 21 de litri. La vreo trei sute de metri de terminal rămân în pană. Benzinăria e chiar vizavi de terminal. Împing cu încredere, sunt 36 de grade, gura uscată, mi-e și frică să mă opresc și să mă uit la ceas dar tot degeaba. Ajung la ferry-boat cu zece minute după plecarea lui. Mor de necaz. Pun mobra la umbră și mă duc puțin mai departe unde o terasă cu umbreluțe mă privește îmbietor. Două beri reci mă calmează și-mi redau încrederea în mine. Nu am de așteptat decât patru ore. Mai am de făcut o pornire ca să urc pe rampele de la ferry. Încă una la vamă. După aia, mai vedem ce-o mai fi... Timpul se scurge cu încetinitorul. Am plecat de la terasă și m-am pus pe o băncuță în parc. Am și ațipit vreo 20 de minute. Se aude un zgomot de motoare. Două BMW-uri mari s-au oprit în terminal. Deocamdată nu-mi mișc fundul pentru că mi-e prea lene. Și mai e timp. Dar nici nu vreau să-i las pe maimuțoii ăia să fie primii. Eu am fost primul ! Împing mobra până la ghișeu, rezolv cu actele și mă duc la primatele motorizate. Sunt niște italieni de vreo 55-60 de ani. Nu par prea sociabili dar cer voie să-mi poze motoreta. Sunt atrași în special de micul meu top-case. Se apropie și nava. Muncitorii pun rampele. Unul dintre italieni începe să se agite și privește oripiliat rampele. Înțeleg că nu poate să le urce. Păi, atunci de v-ați mai luat frate ditamai BMW-ul de 1200 ? Problema e rezolvată de celălat, care pare mai dibaci și le urcă pe amândouă. E evident că eu n-am nici o taină cu îmbarcarea. La coborâre nici măcar n-am mai așteptat să le pună și am sărit direct peste, spre disperarea unui omuleț cu vestă portocalie care îmi făcea semn să opresc că n-a coborât de tot pasarela. Îmi imaginez că italianul impotent și-a mușcat degetele de invidie sau poate că l-a durut la bască. Îmi doresc să cred că a jurat să lase BMW-ul și să facă schimb cu DR-ul meu. Ha, ar vrea el ! Poate să mai pună niște bani. La vama românească am mai avut parte de o oprire inevitabilă. Încă o viață... Urmează Alexandria unde pe singurul drum pe care-l știam a înșirat Dumnezeu sau poate Ministerul de Interne toate semafoarele din județ. Au fost zeci cred. Pe cele mai multe le-am tricotat însă la vreo două n-am avut ce face...zang, zang... În drum spre București mi-am tot frământat mintea, pe unde s-o iau și cum să fac să fiu mereu pe prioritate ? Centură, Otopeni, dreapta pe DN1, pe sub pod la Băneasa, Pipera, cu puțin noroc nu prind bariera și...Victorie !! Am intrat în București. Mai am un singur dor, cum spune poetul. N-aș vrea să ajung acasă cu mobra împinsă, e o chestiune de demnitate în fața vecinilor. Risc deci totul și mai opresc o dată, unde nu era nevoie. Cum, de ce ? Ca să-mi iau bere, normal ! Dragul de cablu, mai exact cele două –trei ațe rămase, și-a făcut datoria, de-acum se putea rupe. Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann gehen. Cu mobra în curte am început să apăs pe manetă. La a douăsprezecea acționare a cedat. Am zâmbit înțelept și berea a început să-mi ostoiască setea. Chiar c-o meritam !
  11. Ok, topic nou : Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară!
  12. Mulțumim ! Dacă mai vreți și alte povești, dați un semn, sute de alte pagini aspiră la veșnicia ”luminii tiparului.”
  13. De fapt are doar 300 grame, m-am înșelat. Se rulează, am avut-o prinsă ca în poză. Îți ia cam 20 de secunde montatul/demontatul.
×
×
  • Create New...