trasan

pur si simplu da email sau sms sau suna la fiecare atunci cand ai banii de avans si stii ce model vrei. vei afla discountul(la fiecare e altul) accesoriile incluse, capacitatea si timpul de livrare si posibilitatea de transport (unii iti aduc gratis in oras la tine). intreaba si de pretul primelor 3 revizii macar. vezi ca la 650 e 6000km intervalul

Oxford XL pt topcase. Merge bine cu parbriz mare. L ar fi dimensiunea corecta, dar XL permite sa pun husa mai usor si mai repede. Daca nu stii exact si poti ajunge la un magazin, sigur te vor lasa sa probezi si sa iei masura care iti place mai mult (la mine a functionat). Foarte tare! Te rog sa ne tii la curent.

din seria Transalpul nu moare felicitari!

Noaptea a trecut destul de repede şi lumina firavă a dimineţii tomnatice m-a trezit fără să stea pe gânduri. Cred că mi-a fost puţin rece la un moment dat, pentru că îmi vine să intru sub pătură şi să iau şi caloriferul în brate. Sau o fi doar amintirea frigului de ieri. Mă uit pe prognoză şi îmi e clar că nu există drum de întoarcere fără ploaie; vremea e complet instabilă. Prind totuşi curaj şi mă duc lângă geam: nori nehotărâţi şi glas de mare în surdină. Un pescăruş argonaut se ridică ritmic pe coama valurilor şi priveşte fix, ca vrajit de cântecul vreunei sirene. Cu un ultim efort deschid uşa terasei şi aştept încordat aerul rece – cumva trebuie să mă pun în mişcare. De afară însă vin peste obrazul ţepos picuri fine şi sărate, în vălătucuri răzleţite de briză, dar calde şi îmbietoare la scăldat. Cred ca sunt vreo cinsprezece grade. E atât de plăcut încât îmi e ciudă că nu m-am trezit mai devreme, căci ceaţa se risipeşte uşor-uşor. Nu am cum să nu pic în visare, dar semnul cel mai clar vine de la un stol rătăcit pe la noi de clima schimbătoare şi grăbit totuşi către sud, unde ploaia rece nu va veni. Rezolv toaleta de dimineaţă şi strâng totul rapid, las cheia pe tejghea, pentru că recepţionera se zărea sub o pătură, pe o canapea dosită într-o cameră mică, descui uşa hotelului şi merg direct la Transalp, ca să mergem împreună către ... sud! Da, către sud, exact pe unde vream ieri să ajung. Cât îşi primeşte căluţului porţia de jeratic – obişnuiesc să încălzesc puţin motorul -, şterg şaua plină de apă şi îmi fac puţin de lucru cu un vecin cu mare chef de viaţă încă de la prima oră. Apoi, la drum!

Super! Multumesc!

Si eu tot din acesta am avut si l-am pus si pe un parbriz pt touring. Puteai fuma linistit in mers Prinderea unica pe mijlocul parbrizului nu e nici o problema. Singura chestie este sa nu strangi suruburile prea tare (unui amic i-a plesnit parbrizul) si sa il centrezi cu motorul in pozitie verticala (pana nu am facut asa, l-am tot reglat). La inceput il repozitionezi de cateva ori, in functie de stilul in care mergi, apoi ramane fix, intr-o pozitie care corespunde cat de cat tuturor situatiilor, dar mai ales la drum lung. Initial alesesem sa fie cat mai vertical, dar in turbulente incepea sa traga de parbriz. L-am mai inclinat si treaba s-a linistit, iar protectia nu a avut mult de suferit. In timp am constatat ca cel mai simplu de verificat protectia la vant este ca in mers sa duci mana de la marginea parbrizului/deflectorului la casca si daca nu simti rezistenta e reglat bine.

daca ai timp si iti face placere, te rog sa ne dai traseul pe google map.

Înăuntru este foarte plăcut şi mă simt ca de fiecare dată foarte bine. Timpul a trecut peste Acapulco şi asta se observă în mochetă, mobilier şi chiar balustrada balconului, dar poziţia cumva suspendată între mare şi cer mă aduce când şi când la acest hotel care s-a impus pe faleza înaltă din Eforie Nord – o staţiune în care încă se mai pot observa dovezi veritabile de arhitectură şi farmecul de odinioară. Am şi jacuzzi, dar o să fac doar un duş cald, însă nu acum; îmi e foame şi sper să mai prind deschis la restaurant. Las repede tot harnaşamentul şi înainte de a fugi la masă fac totuşi o probă la aerul condiţionat. Este evident că nu ştie să încălzească şi îi fac cunoscută traba asta şi fetei de la recepţie, care insistă că ceva e în neregulă. Încerc să o lămuresc, dar nu ştiu de ce îmi vine dintr-o dată să-i zic că de fapt nu prea mă pricep la aparatele astea şi că o rog să îşi găsească puţin timp, să mă înveţe şi pe mine cum se operează telecomanda. Apoi ies rapid către restaurant. Afară e un curent călduţ şi în întunericeală se distinge silueta căluţului, în lumina intrării principale în hotel. Îi fac repede o poză şi intru pe uşa restaurantului ce pare pustiu. Înăuntru sunt oameni doar la o masă, iar aceştia ciocnesc pahare cu vin şi vorbesc fără a face gălăgie. În atmosfera oarecum solemnă îi zăresc pe cei doi ospătari şi, după ce îmi confirmă foarte primitori că am timp ca să termin de mâncat, îi opresc să îmi dea meniul şi îi rog să îmi aducă două beri de care vor ei, iar apoi să îmi comande la bucătărie ceva bun şi simplu de făcut. Ei îmi propun pizza bucătarului şi mă las pe mâna lor pentru că oricât de ciudat ar părea, nu am mai gustat de foarte mult timp o pizza. Prima bere se duce aproape imediat, iar pe a doua o desfac singur, cu cheia de la uşă, după care vreau să profit de cele câteva minute de aşteptare şi, după ce capăt o ţigară cu un uriaş refuz de a da ceva în schimb, ies pe terasă. Linia orizontului se ascunde după scânteia intensă a ţigării şi este trădată doar de luminile vapoarelor din larg, ce par că se deplasează ca un şir de furnici. Nu fumez, dar privesc cum tutunul întărâtat de vântul ceva mai rece, dispare în văpăi portocalii. Ospătarul cel tânăr vine după mine, bucuros să facă timpul să mai curgă. După ce mă chestionează cum e cu motorul şi mai ales cum mă descurc cu ploile, aflu că are ceva vechime aici şi câştigă destul de bine, dar se pare că bucuria lui profesională abia urma, despărţindu-l doar două săptămâni de depunerea jurământului. Îmi vine să îi spun că poate ar trebui să fie mai reţinut, dar e atât de entuziasmat încât elanul cu care îmi povesteşte cum s-a înscris mă face să îl felicit cu sinceritate, mai ales dacă stau să mă gândesc că în ziua de azi nu se mai face nici educaţie patriotică şi armata e o noţiune destul de abstractă. După ce constatăm că ţigările sunt de domeniul trecutului mai îndepărtat puţin, ne hotărâm să ne întoarcem în restaurant, unde pizza mă aşteaptă deja; reţetă personală a bucătarului, plăcut aromată şi echilibrată în compoziţie, cu blatul subţire şi uşor crocant, a aterizat la timp dintr-un univers gastronomic necunoscut şi iată că s-a făcut nevăzută aproape imediat: nici nu am realizat cât îmi era de foame. Le mulţumesc oamenilor de care mă despart prieteneşte şi mă întorc în cameră. Afară frigul muşcă uşor, dar bezna e ruptă de luna ce reuşeşte să se arate trecător, printr-o spărtură din stratul gros de nori. Îmi amintesc de sursa de căldură şi îmi spun că probabil nu voi dormi din cauza frigului, dar recepţionera mă primeşte cu un zâmbet larg şi îmi spune că s-a rezolvat. Într-adevar, în cameră este ditamai caloriferul electric, pe care nu ştiu cum l-a cărat, dar pe care mi-l trag rapid chiar lângă pat, apoi mă duc să mai privesc încă o dată marea cea neagra şi să mai număr vapoarele din zarea cea neagră. Deşi nu am plecat cu ideea de a înnopta, mi-am făcut un obicei de a-mi lua permanent cu mine în deplasări un rând de lenjerie de rezervă, inclusiv un tricou, şi iată că acum, după duşul încălzitor, stau în aşternuturi curate, în pijamalele mele improvizate, în suflet cu bucuria unei zile frumoase. Şi totuşi ... de ce doamna aceea din şanţuri a mers atât de încet?!

Ma bucur ca iti place. Eu mi-am propus sa revin candva. Aceeasi problema am avut si eu cu caldura, motiv pentru care mi-am luat niste manusi perforate din Skopje. Am dat de un magazinas mic unde nu am gasit ceva sa mi se potriveasca si m-au trimis urgent la concurenta, fara ezitare, fiind si sambata pe deasupra. Oameni de nota zece, de care am tot gasit pana la iesirea din tara. Sa vina pozele si urmatoarele impresii

daca vrei sa platesti ceva pe la stat (o intrare pe undeva), ori card, ori kuna. la carciuma card si euro spaga. eu am folosit revolut si ing pt scos bani, ca sa mai am si ceva de rezerva. la camping gandeste-te daca merita. pt 10-15 euro in plus poti sta cazat intr-o pensiune. perioada e f buna - migdale si smochine gratis, de pe marginea santului si destul de pustiu ca sa iti permiti cazare. oricum, poti sa faci cazare la fata locului; e oferta suficienta chiar si in sezon. sunt ceva topicuri care mai sunt valabile pt croatia. vezi pandemia si asfalt uscat!

Tara si-a dezvoltat foarte mult reteaua de POS-uri. Un localnic mi-a spus ca li s-a sugerat ca asfel intra mai repede in UE. Gasesti plata cu cardul unde nu te astepti. Revolutul e la un curs bun, dar am schimbat doar in prima zi, pentru ca nu am stiut cum sta treaba. In Skopje merita mai mult de o zi (macar inca o amiaza generoasa sau inca o zi plina): o seara in oras si una pe "Tâmpa", cetatea, bazarul, carciumile si muzee daca tii neaparat. E un oras cosmopolit, care mie mi-a placut mult in ciuda obsesiei statuilor. Mancarea ieftina si buna. Chestii comune: vin, iaurt, halva si chiar rahat - foarte bune. Preturile in general mi s-au parut rezonabile. In partea de sud s-ar putea sa mai dai si de vreun bisnitar, dar nu exagereaza. Drumuri ai destule pe coclauri - un fel de judetene (bune, serpuite), dar e posibil sa prinzi utilaje daca se recolteaza ceva. Din pacate nu am reusit sa evit toate autostrazile desi navigatiile ziceau ca este posibil. Oricum, preturi rezonabile si cu card. Mie mi-a placut mult si drumul de la granita cu Bulgaria, prin Blagoevgrad. Ultima noapte am dormit la Delcevo - hotelul cel mai vizibil -, unde a fost foarte bine. De acolo m-am intors prin Bansko. Deci poti face un circuit fara sa repeti prea mult din drum. Politie am intalnit in primii 5 km, cu radar, iar apoi nu am mai vazut niciunul; am ales sa merg in ritmul localnicilor (uneori 60, iar alteori 110 si zburau pe langa mine). Drum bun si revino cu povesti

s-ar putea sa aveti ploaie tot drumul pana in Bucuresti. drum bun si bafta maxima!

Salut! Cu scuzele de rigoare, am pierdut sirul si nu mai stiu cine are Anakee Wild Din experienta pe altceva, doua randuri s-au dus cam de la 8-9k pt off serios si de la 11-12k pt sosea. Aderenta au avut pana in ultima secunda, dar la final, la inclinare mai mare simteam cum se mai indoaie crampoanele de contrapanta (ramasera cam netocite ultima data ...). Scopul pentru care le-am avut a fost sa nu fiu dependent de tipul drumului si am platit asta cu ceva vibratii si vâjâiala in diverse stadii, in functie de vechime, dar nu ma deranja. Diferenta de greutate nu am simtit-o. Oricum, eram si cu camere ranforsate, ceea ce e important de precizat. Rog mult niste pareri strict pentru VStrom cu Anakee Wild. Zgomot, vibratii sau orice. Multumesc

Foarte frumos! Si ar mai trebui spus ca v-ati intors exact inainte de a schimba grecii politica la vama

Ar trebui sa exista o singura optiune la navigatie, care sa le combine pe cele doua si sa se numeasca motocicleală Foarte frumoase drumuri si e destul de greu sa renunti la secventele din curbe; cred ca retraiesti fiecare cadru. Mai spune-ne!

Salut! Ai facut modificarea? Poti sa pui foto? Multumesc!

Felicitari! Ai reusit sa faci sa nu vibreze suportul de telefon?

Micul orăşel arată ca după un asediu nuclear. Faleza este răscolită de nişte şanţuri adânci prin care nu îmi este deloc clar dacă pot trece şi în care nu ştiu în primul rând ce gasesc, cu atât mai mult cu cât a plouat de curând. Chiar dacă are un bec care este cu mult mai mult decât un bec, aşa cum spune producătorul, farul Transalpului se pierde în beznă fără să poată desluşi cine ştie ce. Cel mai teamă îmi este ca nu cumva să nu mai pot întoarce în tranşeele uriaşe şi să fiu nevoit să împing de motor de unul singur. Mi se pare o idee bună să accesez faleza prin capătul celălalt şi cu ocazia asta străbat centrul care e tot pustiu, dar măcar este iluminat. Totuşi, peisajul este identic şi acolo şi fără să pierd timpul mă hotărăsc să testez drumul şi la mijloc. Pentru asta mă grăbesc pe lângă bătrânul camping Pralina şi iată-mă nevoit să opresc pentru că într-un ritm extrem de alert vreo zece câini se reped înspre mine lătrând care cum poate mai înfiorător. Strunesc căluţul şi ridic viziera pentru a demara un dialog paşnic. Este absolut asurzitor. Nu credeam că Eforie cel întunecat şi pustiu are atâtea vieţuitoare canine. Într-o isterie generată probabil de plictiseala din ultima vreme, întreaga populaţie patrupedă începe să vocifereze. Îmi e jenă ca nu cumva să trezesc pe cineva, deşi de fapt este destul de devreme. Pe de altă parte îmi vine să râd pentru tărăboiul pe care l-am iscat şi totuşi evaluez permanent cantitatea de agresivitate; se poate întâmpla orice şi las cricul uşor – măcar să nu ajung pe sub motor. Dacă la început îmi doream să nu muşte vreunul din anvelope, acum nu mă mai interesează nimic altceva decât să scap. Pur şi simplu sunt neputincios, iar haita nu dă semne de calmare. În disperare de cauză socotesc ce parte a costumului mă poate proteja şi mă gândesc cum să minimizez accesul duşmanilor la zonele vulnerabile. Unii sunt de talie mare şi deja îmi vin în minte imagini cu victime ale câinilor sălbăticiţi. Întreg cartierul e ca sub asediu şi cu toate acestea nici o lumină nu se aprinde. După câteva minute în care mi-am simţit cu mare precizie pulsul, se deschide uşa unei gherete de la intrarea în camping şi aud un singur cuvânt scurt şi gutural: “Hai!”. Toţi monştrii ăia s-au dus dând din coadă către omul care s-a hotărât într-un final suficient de târziu ca să mă elibereze. Vreau să îl înjur zdravăn pe individ, dar în câteva secunde surplusul de adrenalină îmi provoacă tremurături şi trag de mine să mă liniştesc şi să părăsesc cât mai repede zona de conflict. Sunt la mijlocul falezei şi încă resimt şocul de mai înainte. Mă uit oarecum fără ţintă la adâncitura care pare a fi pavată cu ceva piatră pentru terasament şi am în vedere să abandonez şi să merg la sigur, direct în Constanţa. Cu toate acestea, până am întors pe bolovănişul murdar, două faruri şi-au făcut apariţia tocmai din fundul dărâmăturilor. Semnul providenţial mă opreşte, dar încă se întâmplă ceva straniu – luminile se apropie exagerat de încet. După o aşteptare destul de chinuitoare se zăreşte clar silueta unui autoturism, iar după încă o vreme, orbit de razele puternice, pot totuşi să desluşesc privirea inexpresivă a unei bătrâne care mă fixează cu interes maxim, de dincolo de volan. Simt cum mi se ridică părul pe şira spinării, bag rapid în viteză şi aproape că plec în trombă, când maşina virează la dreapta. Încă nu îmi e clar ce vrea să facă şi aştept extrem de încordat ca să văd dacă nu cumva opreşte. Dumnezeule, chiar nu mă plictisesc azi! Dar în curând rămân singur şi după o scurtă pauză mă avânt în mijlocul săpăturilor, propunându-mi să fiu foarte atent la gropi – judecând după ritmul în care a venit autoturismul. Surpriza nu se lasă aşteptată: pe jos e bine tasat şi Transalpul înaintează foarte uşor. Imediat ajung la hotelul de care mă desparte doar o rampă special amenajată; este lumina aprinsă, iar înăuntru este cineva. Recepţionera se uită cam ciudat la mine şi după ce realizez că încă port cagula, reaplic primele reguli de politeţe cu capul descoperit şi atmosfera se destinde. Primesc o cameră cu vedere la mare, la un preţ bun şi cu promisiunea că voi avea căldură suficientă de la aerul condiţionat. Nu agreez deloc ideea asta, dar nici frigul nu ar fi mai bun. @robert23mg Scuze. Mai degraba scriu pe apucate.

Drumul până în Eforie Nord e mai lung decât îmi imaginez, iar norii groşi nu permit nici o licărire din îndepărtarea Universului. Încerc să fiu cât mai atent cu putinţă, ca nu care cumva să iasă vreun animal din lateral şi merg mai mult pe mijlocul şoselei chiar dacă are câte două benzi. Am noroc şi din sens opus trece foarte rar vreun atovehicul. În sfârşit văd pe cineva în oglindă, îl las să treacă şi urmez apoi maşina care înaintează cu o viteză rezonabilă şi luminează mult mai bine decât motorul meu. Mi-am promis de ceva timp că o să montez un rând de proiectoare, jurând chiar şi aşa că nu voi mai călători noaptea, dar văd că am făcut o tradiţie din a colinda pe întuneric. Imediat ce trec de Eforie Sud, deşi concentrat pe drum, nu pot să nu îmi amintesc de plajele pline ochi, la care mă zgâiam chicotind când eram copil: trenul înclinat aproape că te obliga să te uiţi la oamenii negri şi goi puşcă de pe malul Techirghiolului. Era, oricum, momentul mult aşteptat al călătoriei ... Astăzi, pe plajă sunt construcţii una lângă alta, iar pe lângă lac nu mai este nimeni în zona aceasta. În fine, iată indicatorul de localitate! Mă duc direct pe faleză, unde ştiu că este hotelul şi mă lovesc de un întuneric aproape total, singurele surse de lumină fiind abia în portul de la Agigea.

Nu mă întorc prin aceleaşi locuri şi pornesc direct către sat, străbătând zona în care de obicei este ocupat cu rulote, în sezon. Drumul se ridică dintr-o dată şi intră razant pe o platformă de beton muşcat de briză, ce aparţinea fostului camping, puţin mai înălţată şi care mă urcă din nou în scăriţe. Ies dincolo de pădurice, pe o ieşire pe care o zăream de fiecare dată de pe traseul principal şi mă întrebam unde duce. Destinaţia mea e simplă acum: benzinărie. Trec repede prin Durankulak şi când mă pregătesc să intru şi să alimentez, numai bine, în loc de “peco” bulgăresc dau de o altă firmă, ce e drept nouă, dar care nu îmi dă curaj să fac un plin care să îmi poarte căluţul până acasă, la ceas de noapte; dacă începe să tuşească pe undeva sau, mai rau, începe să se înece de-a binelea, cine mai stă să îi dea primul ajutor?! Suntem prieteni buni şi mi-a garantat de fiecare dată peste două sute optzeci de kilometri utilizând şi rezerva, iar acum mai pot merge cam patruzeci şi cinci. Ideea e să mă întorc prin Negru Vodă şi ar fi suficientă benzină, dar nu ştiu ce găsesc pe acolo şi ultimele raze de lumină sunt din ce în ce mai firave. Trebuia să fi alimentat în Cavarna... Voi plăti neglijenţa cu un ocol prin Mangalia, apoi voi urma coşmarul autostrăzii. Vameşul mă întreabă curios ce e cu mine şi îl bufneşte râsul după ce îi spun că am rămas cu rezervorul gol, apoi îmi dă repede actele şi îmi urează drum bun. După ce calculez consumul şi ridic privirea de pe bon, realizez că am ratat inclusiv crepusculul şi acum este întuneric deplin – urât. Îmi este şi foame. Intru într-un magazin şi iau câte ceva de mâncare, dar pun totul în cutie şi revin la prognoza salvatoare. Aflu că spre casă plouă, iar a doua zi plouă oriunde, cu o (in)certitudine de cincizeci de procente. Mă simt vinovat pentru toată starea de poezie de azi, dar îmi trece repede când îmi dau seama că a doua zi sunt liber şi că mai bine mă udă pe lumină; caut deci un loc de stat peste noapte. Nu am mai fost cazat în Mangalia din copilărie şi nu ştiu încotro să mă îndrept. Abandonez masa şi aleg de pe internet, dar multe dintre hoteluri sunt închise. În sfârşit, găsesc unul şi cu vedere la mare, la un preţ aproape prohibitiv şi la care navigaţia mă strecoară pe nişte străduţe despre care nu îmi închipuiam că există, chiar în spatele hotelului, în faţă fiind amenajată promenadă. Recepţionera fumează şi o rog să termine în linişte ţigara, dar să îmi confirme totuşi că are şi pentru mine o cameră pe partea cealaltă. După ce trebăluiesc prin portbagaj, îmi vine în minte să intru puţin şi, prin uşile mari de sticlă ale intrării principale, observ nişte construcţii neterminate şi înţeleg că am cameră ori cu vedere la garajele lângă care mă aflu, ori la şantier. Cu orice preţ nu voi strica bucuria acestei zile, deci plec val-vârtej la un hotel pe care îl ştiu deschis permanent şi unde îmi face mare plăcere să înnoptez.

Înainte de Şabla părăsesc coclaurile pontice şi intru pe şosea, iar în curba de nouăzeci, unde ar trebui să mă îndrept către micul port pescăresc, realizez că încă mai am nevoie de sălbăticia mării şi măresc viteza pentru a-mi împlini dorul. Deşi am tot mers singur până acum prin bucata asta de Dobroge, iată că lângă fabrica de transformatoare mă aşteaptă o maşină de poliţie care îmi cam taie din elan, dar singurul lor client e lăsat totuşi în libertate deplină: nici urmă de poliţist. După ce ies din comuna ca şi pustiită, parcurg în grabă cei câţiva kilometri de europeană şi intru foarte sigur pe linia dreptă dinspre Carapcea – un alt martor amorţit al atâtor grozăvii din istoria dureroasă de aici. La “Jana” poarta e ferecată şi nici vorbă de clipoceala fântânii kitschizate care animă bodega pe timpul verii. Nu ştiu ce îmi vine şi mă duc până pe faleză, la Ianiţa, probabil mânat de foame, dar şi acolo e linişte deşi porţile sunt deschise. Continui deci către plajă. Ocolesc campingul, iar drumul cu denivelări largi, de nisip şi sol bătătorit îi dau viaţă Transalpului şi mie bucuria de a saluta marea, aşa, de aproape, pe limba noastră. Barul de pe plaja din Krapeţ este ferecat, dar este curăţenie deplină peste tot şi nu am cum să nu îi admir încă o dată pe bulgari pentru felul în care administrează toată zona de coastă. Ajuns aici mai-mai că Pegasusul vrea să se adape direct din apa sărată, dar îl strunesc la timp, căci nisipul este afânat şi nu e rost de despotmolit pe întuneric. Oricum, mă simt ... artistic şi îi fac cadou o fotografie cu noi doi. Lumina caldă a amurgului ne prinde în tuşe alungite şi ne inspiră un popas binemeritat. Într-adevăr, aici voiam să ajung. Străbat plaja umedă, în care bocancii se afundă uşor şi întind mâna. Marea nu întârzie să îmi răspundă şi mă salută călduros – la propriu; apa are o temperatură apropiată de cea de afară şi aproape că îmi vine să fac o baie. Mă simt binecuvântat şi atotputernic deopotrivă şi las bucuria să se reverse. Ciulinii copilăriei păzesc turnul de supraveghere printre şoaptele de dinaintea somnului şi privesc pe rând participanţii la acest dialog sacru. E foarte placut şi simt că tura şi-a împlinit rostul. Nu departe, urmele aşternute de un tractoraş nevăzut, întrerupte din loc în loc îmi amintesc ca într-un fel de cod Morse că este foarte târziu şi mai ales că am pus benzină cu ceva mai mulţi kilometri în urmă. Mai fac o fotografie cu Transalpul ce privea către larg, îmi iau rămas bun, împăcat cu marea şi cu mine şi mă pun în mişcare.

Multumesc si eu!

Tiulenovo a dat numele câmpului petrolifer pe care „măgari” răzleţi îşi apleacă periodic capul. Mereu mă fascinează roata aceea care se mişcă veşnic grăbită în contrast cu grinda de oţel ce se leagănă asemenea unui balansoar în care se odihneşte un bătrân visător. Pe mai toată coasta sunt rezervoare legate între ele cu o conductă negricioasă, cu aspect neîngrijit, de care îmi mai scuturam cu alte ocazii sandalele pline de nisipul argilos. Demult îmi doresc să ajung pe drumul de lângă faleză şi să nu întâlnesc pe nimeni şi iată că acum nu mai am motiv de jenă ca nu cumva să trezesc vreun petrecăreţ de prin rulotele nelipsite vara sau să aromez cu miros de benzină arsă grătarele pe care iubitorii de natură prăjesc uneori peşte; e linişte şi vântul mângâie nepăsător ierburile uitate de anotimpurile mai calde. Las Transalpul să facă tot ce doreşte. Pe undeva sămânţa lui de enduro nu a rămas neîncolţită. Ridicat în scăriţe mă uit în voie, în orice direcţie mi se pare mai interesant, iar Pegasusul urcă şi coboară fără să ceară pauză. Din când în când mai fornăie prin aerisirile burdufurilor de la furcă. Face ca toate arătările când frânează pe şosea, dar pe coclauri se pare că se bucură de fiecare dată de uleiul 5W. Fiind concentrat să zăresc farul din Şabla, numai ce îmi apare scurt în faţa ochilor conducta ce te urmăreşte peste tot, înălţată cu mult deasupra solului. Primul instinct e să sar de pe motor până nu se propteşte cu roata din faţă în ea, dar nu ştiu ce îmi vine şi trag tare de gaz – poate că m-am sprijinit pe comandă, nu îmi dau seama prea bine – şi Transalpul sare cât colo, zornăind cu mare gălăgie lucrurile din cutie, nepregătite pentru o astfel de experienţă. Imediat dau de potecă şi opresc ca să analizez ce a mai rămas întreg din toti participanţii la aventură. Din fericire suntem întregi amândoi şi nici bagajele nu arată vreo suferinţă, aşa că mulţumesc cu mare respect lui Şefu’ şi îmi permit o primă fotografie cu mine şi căluţul meu. Deşi îmi lipseşte vizita clasică la monumentul aviatorilor (sovietici, desigur), merg mai departe şi, cu toată sălbăticia ţinutului, întâlnesc o maşină oprită foarte aproape de apă. Ţin neapărat să văd ce captură a prins şoferul, crezând că e la pescuit, dar după ceva iscodeală şi câteva planuri de îi explica prin semne ce doresc, mă văd totuşi nevoit să îmi continui drumul, în afară de mine nezărind ţipenie de om. Însă peisajul din aceste locuri mă impresionează de fiecare dată şi nu pot să nu mai fac două-trei fotografii, apoi să merg la far.

Scuze, dar de pe mobil nu am vazut intoarcerea prin Sultanu/Iedera: e foarte frumos, dar atentie ca din Iedera in Magureni e posibila o bucata neasfaltata - piatra de rau pe argila, de obicei cu rigole de la scurgea apei. Cum e facut traseul, e numai pe urcare. Asta e prin Zamfira. Asta pe la Castru. Ideea e sa se prinda trecerea de la Gura Vitioarei si nici sa nu se mearga pe DN1A prea mult.

e foarte frumos traseul. la dus, eu as iesi prin Zamfira in DN1A (varianta prin Malaiesti unde ai ruinele castrului si doua treceri facultative prin vad daca te pasioneaza; plus 100 m pietris fara nici cea mai mica problema indiferent de motor), apoi as reintra catre Varbilau prin Gura Vitioarei - aici se poate un mic ocol pana in Podul Ursului pt cateva curbe. pana la Cosminele drumul este relativ bun, apoi ceva dale de beton, pana incepi sa urci. in continuare, din Telega eu as merge pe deasupra vaii, prin Sotrile. ai perspectiva larga si curbe frumoase si de aici poti cobori pe langa Doftana si sa iti continui traseul. daca poti e foarte frumos si prin Plaiul Cornului. rupturile acelea au fost reparate. poti combina si cu traseul tau si exploatezi cam tot ce e cu asfalt pe acolo. in Secaria, de la Tesila venind, pe partea din sat curbele sunt putin cam stricate. as face pauza in Campina la supermarket si benzinarie. intoarcerea la un astfel de traseu ar merge prin Breaza, Poiana Campina si Floresti (eventual cu o mica pauza la ruine). daca ai un motor cu suspensii mai generoase nu iti ridica nici o problema drumul. aproape tot traseul beneficiaza de baligi, nisip si caini din belsug.