trasan

Subsolul hotelului avea o rezonanță foarte puternică, așa că, având în vedere ora matinală, imi duc motocicleta cu motorul oprit până în stradă, opintindu-mă oleacă în rampa care asigura ieșirea. Cele nouăspezece grade ale dimineții, destul de multe în inima muntelui și care m-au bucurat având în vedere micul exercițiu de forță precum și canicula din ziua precedentă, s-au dovedit totuși foarte ascuțite prin aerisirile costumului, pe care le lăsasem complet deschise. Amân oprirea, mă salut cu băieții de pe mașina de gunoi, care îmi fac binevoitori loc și mă bucur de serpentinele pe alocuri înguste, care petrec pe toate părțile autostrada ascunsă în munte. În câțiva kilometri traversez primul pas și peisajul este din ce în ce mai frumos. Admir satul Haliki, ce pare vertical și în care s-a păstrat și renovat podul de piatră cu un arc, de peste Kapraria, iar apoi urmează o scurtă pauză la biserica din râpă, cu hramul Sfântului Ilie – oamenii aceștia au construit realmente oriunde. Drumul este extraordinar de frumos și în ciuda unor balegi mai devreme deșteptate decât mine, ce mă determină să nu dau gaz prea tare, coboară și apoi urcă succesiv câteva rânduri de munți, până în Pasul Baros, unde mă opresc puțin ca să las bucuria să se decanteze oleacă. Cobor apoi către Măciucile (Mațuki) și dau nas în nas cu un grup de muncitori echipați printre altele cu ditamai grederul și care lucrau la drumul pe care de fapt îl închiseseră, dar pe care m-au lăsat să intru și chiar mi-au făcut loc să trec pe lângă brazdele adânci pe care le umpleau cu pietriș. Ajuns în mijlocul satului cu nume de legendă mă trezesc gata să intru pe o stradă destul de înclinată și cu ceva nisip pe alocuri. Rememorând pățania din ziua de dinainte, când m-am dus sanie vreo treizeci de metri pe o pantă plină cu nisip, de la intrarea în Salonic, mă opresc și întreb o localnică pe unde e calea corectă. Femeia mă lămurește că orice drum la vale duce la Ianina și după ce mai inspectez puțin, fac cale întoarsă, pentru a ocoli localitatea pe o variantă mai puțin înclinată, dar neasfaltată și mai virajată. Când am realizat că o să fie nevoie să trec prin pământul afânat de drumari și dau să mă mai răzgândesc încă o dată, constat ca nu mai lucra nimeni, utilajele și semnele de acces interzis dispăruseră, iar pe jos pământul amestecat cu pietriș era foarte bine bătătorit. Mai adaug încă un salut de respect pentru Grecia și cobor către cascadă, lăsând vizita în sat pentru altădată, dar luând o scurtă pauză la podul metalic, ce aveam să aflu că este un standard în zonă, dar care aici este deosebit de spectaculos. Urmează curbe, sate și priveliști șerpuite, unele mai frumoase decât altele, după care civilizația apare treptat și mă conduce la Ianina, unde încerc să vizitez puțin din mers, dar e o forfotă cumplită, praf și extrem de cald și aleg să părăsesc localitatea pe prima strradă care îmi iese în cale, evident, cu promisiunea de a reveni, căci țin neapărat să cunosc anumite detalii referitoare la geografia și cultura din zonă. Curând mă desprind de artera principală și mă îndrept unduitor către Canionul Vikos, nu înainte de a admira monumentul dedicat femeilor din Pind, ce au contribuit decisiv la victoria împotriva italienilor pe frontul albanez, în al Doilea Război Mondial, prin jertfa lor fizică, ducând în spate, pe jos, în condiții grele de iarnă, provizii pentru trupele aflate pe înălțimile munților. Mi se pare impresionant sacrificiul și frumoasă ideea de a-l rememora peste ani, amintindu-mi de o butadă în care se spune că bărbații fac tot ce e mai important pe lumea asta – politică, fotbal, mașini -, iar în rest, de orice altceva se ocupă ... femeile ... Odată ajuns în Monodendri, trec repede în revistă împrejurimile, iar apoi mă las topit de căldură și mai ales de trăirile tocmai achiziționate; simțeam nevoia să mă bucur puțin în tihnă de tot ceea ce am văzut și experimentat încă de la primele ore ale dimineții. Mă răcoresc bine la cișmeaua din centru și iau o pauza extrem de leneșă la umbră, pe scările hotelului care încă se pregătea pentru începerea sezonului. Îmi întind tot harnașamentul la uscat, mai mănânc câte ceva și mă tolănesc la umbră, cu mintea la văile prin care am trecut, la tavernele la care am poftit, la satele de pe coastă ori la turma de catâri care m-a rugat să o las să traverseze agale. La un moment dat, doi indivizi ca din cavaleria grea, călare pe un bidiviu portocaliu, de 1290 cmc, cu număr de Cehia, tot mergând dezorientați prin sat, descalecă lângă mine, ocazie cu care le observ trăsăturile reale; nu am avut puterea să întreb cuplul Don Coyote ce caută ori dacă îi pot ajuta cu ceva și, cu toate că ne-am salutat prietenește, au plecat fără să apuc să le spun să viziteze măcar Padurea de Piatră. Totuși ceva picături de ploaie și cerul dintr-o dată negru mă trezesc din reverie și mă urcă rapid pe motor, abandonând punctele de belvedere de lângă canion, dar continuând traseul armânesc către Conița – satul Sfântului Paisie Aghioritul -, unde aș fi vrut să adresez câteva intrebări, însă localitatea părea complet abandonată. Totuși până aici șoseaua m-a încântat din nou și, cu un scurt ocol cât să nu las atât de părăsit Vikos, m-a dus la podul din piatră Kleidonia, pe valea râului Voidomatis (practic la iesirea din canion). Apa limpede și turcoaz, eleganța încă neatinsă a construcției precum și pereții defileului din fundal îți oferă o imagine aparte asupra armoniei dintre natură și vechile civilizații. În contrast însă, tot aici se afla și un centru de rafting unde se îmbulzeau de-a valma autocare, microbuze, clienți, caiace, bărci și instructori bronzați, mestecându-și cu nerv controlat gumele cu accent oriental, pe sub semeții lor ochelarii de soare. O caracterstică importantă a traseului, pe lângă frumusețea locurilor este solitudinea aproape desăvârșită; poți merge kilometri întregi fără să te întâlnești cu vreun vehicul, autostrăzile colectând aproape tot traficul. Acesta este un cadou binemeritat de locuitorii acestor meleaguri, lucrările de artă inginerească spectaculoasă, venind cumva ca un omagiu adus întemeietorilor armâni, originari din Aminciu, ai politehnicii naționale elene (denumită de altfel și Politehnica Națională Metsovio). În orice caz, șoselele, chiar dacă nu sunt la nivel excelent, sunt numai bune pentru mers cu motocicleta. Iată-mă deci de unul singur, pierdut printre serpentine, prundiș și cerul arzător de senin, urmând valea Sarantaporului care pe alocuri poate că semăna cu cea a Ialomiței sau chiar a Putnei înainte să părăsească definitiv zona montană, iar prin alte părți se lărgea cât de mult și devenea mai bolovănoasă, dar cu o perspectivă mult mai bună pentru privirea călătorului. Drumul este o plăcere și va deveni și mai special odată cu trecerea prin pasul Kotili, unde am parte de pădure, înălțime, stâncă, umbra și ... cișmele. Îmi permit să fac o pauză de masă, cu servirea pe capotă a cotletelor de berbecuț luate de cu seara din Aminciu, mă răcoresc bine, iar apoi mai explorez un drum lateral și merg către est, dar pe unde?! Timpul trece destul de repede, iar eu mă tot îndepartez și cea mai rapidă cale de întoarcere e clar prin Macedonia. Cu toate acestea, refuz să mă îndrept către Florina și țin să rămân cât mai mult prin Grecia, motiv pentru care renunț și la Kastoria și aleg să trec prin Lehovo, pe unde merg întins și cu multă plăcere și îmi propun să revin negreșit. Mă opresc puțin ca să găsesc o cazare și, ce să vezi, cea mai ieftină nu doar că se alfă chiar în Florina, dar este și cea mai apropiată, deci înnoptez mai aproape de granița ... macedoneano-macedoneană. Văd că sunt două rute care mă duc acolo și o aleg pe cea care pare mai circulată, cealaltă, pe la adăpostul de urși, părându-mi-se prea izolată pentru momentul din zi în care eram; și numai bine pentru că restul drumului e plin de atenționări de animale sălbatice. Găsesc hotelul relativ repede, iar recepționerul iese afară imediat ce mă vede oprind și insistă cu mândrie să parchez pe locul pe care el își ținea Versysul de 250. După așa primire, fac rapid tabieturile de seară (uns lanț, spălat rufele, duș), mă schimb și abia aștept să mă răcoresc cu ceva hamei local, pe care deja îl luasem de la intrarea în oraș. În centru e foarte animat, în ciuda orei târzii și predomină o stare de veselie generalizată, accentuată probabil de diminuarea căldurii din cauza căreia clădirile încă dogoresc. Iau pulsul câtorva străzi, admir luminile tavernelor care înconjurau pârâul frumos canalizat și mă retrag cu speranța că voi dormi neîntors, ceea ce nu s-a întâmplat decât după ce am închis geamurile: oamenii aceștia s-au distrat până pe la ora două dimineața, când m-am hotărât și eu, dacă tot eram treaz, să continui drumul cât mai mult prin Grecia, căci tare mă tenta să trec la Bitola, după care adorm profund pentru vreo trei ore.

Îmi propusesem de ceva timp să fac o tură până în Peloponez, în care să integrez și o vizită cât mai cuprinzătoare a meleagurilor armânești din Grecia. Deoarece timpul liber de care dispun a avut parte de o mică reorganizare, am zis ca măcar să evaluez posibilitatea de a face un astfel de drum. Așadar, într-o duminică de inceput de iunie, iată-mă părăsind brusc Bucureștiul, la ora 14.30, cu destinația Aminciu (Mețovo). Aveam la dispoziție două zile și jumătate – complet insuficiente, dar varianta era să rămân acasă încă mult timp. Deși mi-ar fi plăcut și mai mult să trec pe la barajul de la Văcea, îmi doream să merg pe oriunde îmi permite timpul, dar cu restricția autoimpusă, de a ocoli orice fel de autostradă. Ajuns la Podul Prieteniei sunt întâmpinat de o coadă consistentă de autovehicule care așteaptă permisiunea de a înainta pe podul în reparații, printre care mă strecor ușor, cu intenția de a găsi un camion mai mare, care să îmi țină umbră; cele treizeci și două de grade mă fierb și pe mine și motorul, încă neobișnuiți fiind cu temperaturile de vară, apărute după o vreme relativ rece. Ei bine, șoferul tirului stătea cu geamurile închise, relaxându-se la răcoarea aerului condiționat, iar tractorul dogorea de mă simțeam ca o pâine pe vatră. Am înțeles atunci că totuși voi trece mult mai repede podul, mulțumind în gând celor ce mă înțelegeau și cerându-mi iertare celorlalți ... Mereu am bucuria de a renunța la centura de la Ruse și la șoseaua europeană în favoarea drumului secundar, paralel, ce trece prin Dve Mogili și mă scoate în funcție de chef, ori la Borovo, ori la Biala. În scurt timp îmi fac plinul cu sugiuc și bragă, căci nu apucasem să mănânc, fac o rezervă serioasă de ayran și mă las purtat de drumul pustiu și bun până la intersecția cu E85, unde mă așteaptă aglomerația: sunt Rusaliile, dar românii sunt pe drum și le place sa forțeze asfaltul. Locurile trec unele după altele, fiecare cu parfumul său de iarbă proaspăt cosită, de salcâm, ori pur și simplu de polen sau de tei, așa cum m-a întâmpinat încă de la intrare, Haskovo. De aici virez direct către Most și ma bucur de peisaje în liniște. E cald și numai ayranul reușește să mă mai răcorească. În depărtare se înalță Perperikonul și pe negândite ajung în Kărgeali, de unde drumul principal se eliberează și pot să merg în ritmul meu. La Zlatograd ajung după ceva slalom printre radare, cu puțin înainte să se însereze, adică exact cât să mă cazez și să comand meniul standard: două Șumensko, o chiftea de miel și un patatnik de Rodopi, cu iaurt. Primele raze de soare mă găsesc deja configurând traseul și încercând să stabilesc o strategie pentru restul turei; de fapt cam acesta va fi programul zilnic: trezirea la 5.00, plimbare, spălat motor (știu, sunt de acord), cazare, spălat lucrurile, cârciumă, iar apoi stingerea la miezul nopții. De data asta nu că fusesem foarte darnic cu uleiul pe lant, dar am uitat ca îl mai unsesem o data și am găsit unsoare peste tot. Așa că am decis să fac puțină curățenie, motiv pentru care am sfârșit prin a face o baie consistentă și mănușilor pe care le lăsasem pe lângă motocicletă, în timpul cât am spălat. Iau în fugă o sticlă de Mihalkovo (de când am fost la izvor am rămas atașat de apa asta – în viziunea mea seamană mult cu Harghita la sticlă) și mă pun în mișcare cu mănușile ude fleașcă, ceea ce a fost foarte potrivit pe căldura care a urmat, cu excepția faptului că toată argăseala și vopseaua erau bine pătrunse în palmele mele; corect, sunt niște mănuși ieftine, dar am scăpat de negreală … la un moment dat … Până la Serres știu bine drumul, dar tot sunt încântat de fiecare kilometru. Salut rapid smochinul care mă ospătează în fiecare toamnă, mă feresc de Xanti prin nord și mă îndrept către Drama. Bucata asta, nu știu de ce, dar îmi place mai mult să o parcurg în sens invers – parcă peisajele sunt mai ușor de observat. Totuși petrec cateva minute la punctul de belvedere de dinainte de Stavrupoli și mă joc cu paznicul foișorului – un câine voinic și răbdător, ce părea indiferent până când întindeai mâna către el. Cineva mă întreabă daca totul este în regulă, iar altcineva oprește mașina și se întoarce câteva zeci de metri pentru a reda viață unei mici candele de pe marginea drumului. Apoi … curbe, câmpuri, măslini, canale de irigație, taverne ori tufe de leandru ce odihnesc privirea, hrănesc sufletul și se plimbă visătoare pe lângă motorul care toarce cuminte. Ceva mai înainte de Triantafillia navigația îmi sugerează un drum de pământ, la dreapta. O grămadă de colb roșu mă aștepta nerăbdător, așa că am hotărît să merg până în localitate și de acolo să mă mai orientez. Nu am regăsit nici măcar un trandafir (triantafilliou), darămite un parc cu trandafiri, așa cum mă așteptam, ci un sat în mare parte depopulat. Alternativa a fost însă un drum mai pietruit și m-am felicitat pentru alegere până când am dat de un nor de praf ridicat de un Suzuki Jimny pe care nu aveam cum să-l depășesc și care nu a vrut nici în ruptul capului să îmi facă loc. Așa că mai bine am luat o pauză lângă un măslin mai posomorît, ocazie cu care am observat că erau treizeci și opt de grade. Cea mai mare parte a zilei cam așa avea să fie. În sfârșit, după vreo trei kilometri ies în drumul regional EO12 (sau de eparhie ) care mă duce șerpuit până la Lahana, unde fac un popas la micul muzeu și îmi trag sufletul de la focul arșiței. În multe locuri sunt monumente ale eroilor locali din războaiele de secol XX. Pare că în general grecii au mult respect față de trecutul lor și mă bucur să regăsesc astfel de atitudine. Cine a avut părinți sau bunici care au luptat în război, ori cine doar a ascultat povești de pe front, ca să nu zic de cine le-a trăit, sigur înțelege la ce mă refer. Aici monumentul a primit o reîmprospătare caducă, dar Averescu elen, de exemplu, se bucură acum de o nouă considerație, sub un strat de bronz strălucitor. Grecii au fost nevoiți să cucerească aici o înalțime dominantă, excelent apărată de bulgari, dar cu pierderi grele au reușit cel mai mare succes din ambele războaie balcanice. Intrarea în Salonic era cât pe aici să fie pe de-a dreptul, pe niște poteci de pe dealurile din jur, deoarece navigația se încăpățâna să ocoleasca autostrada care era cam singura cale de acces. Mă întorc și mă îndrept către catedrala Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir, pentru a mai vindeca niște amintiri. Orașul e liber atât de trafic cât și de umbră; arde totul, dar nu este adormit. Sunt destui tineri pe stradă, care merg în grupuri mici și discută relaxat, uneori gesticulând. Lângă catedrală sunt câteva locuri de parcare pentru motociclete, dar nu le-am văzut și am parcat sub primul arbore pe care l-am zărit; la plecare am sesizat că eram chiar sub semnul care indica oprirea interzisă și care parea că se topește și el cu tot cu stâlpul pe care era așezat. Am sorbit ultimele guri de apă deja fierbinte și am plecat mai departe fără să arunc nici măcar o privire la marea răcoritor de albastră, pe care îmi venea să o îmbrățișez cu tot cu motor. Cu excepția cătorva mașini cu număr de Albania, care au insistat să își arate nervii până la ieșirea din oraș, nu am avut alte motive de întârziere și am lăsat în urmă Salonicul pentru o șosea nesfârșită și lată, ce părea a fi centrul căldurii Universului: treizeci și opt – treizeci și nouă de grade, dar măcar era variație ... Între timp Pindul s-a înconjurat de nori precum un vulcan hawaiian de cenușă. Kri-Kri scrie pe toate lăzile frigorifice și nu mai rezist și opresc; oricum, măcar să intru în ploaie răcorit bine. Tipul care mi-a dat înghețata era foarte bine dispus și avea chef de vorbă într-o engleză mai bună decât a mea, dar cu un accent balcanic ce mă ajuta să o înțeleg foarte ușor: mulți clienți erau români și îi amintea cu plăcere. După mai multe amabilități omul mă întreabă dacă am ceva de ploaie la mine și când îi zic ca tot ce am e deja pe mine, începe și râde, dar ajungem amandoi la concluzia că și ploaia e de la Dumnezeu. Ne despărțim după ce m-a îndrumat să mănânc neapărat miel la Aminciu, iar apoi și-a luat rămas bun de la mine, zâmbind și repetând în urma mea pe o voce cântată: „Let it rain! Let it rain!”. Știu bine ce înseamnă să te prindă ploaia și temperatura să scadă dintr-o dată cu multe grade, dar kilometrii rămași mă îndeamnă insistent să continui drumul, fără să mai zăbovesc cumva. În primul rând îmi doresc să prind masa de seară în tihnă și să fac planul pentru ziua următoare, care trebuie să mă aducă acasă pe lumină. Odată cu intrarea în zona colinară, drumul se transformă într-o plăcere pe care motorul o știe din luncile mărginite de culturi îngrijite ca în Sălaj, căci așa seamană pe aici, și pe care mi-o transmite neîncetat, făcându-ma să uit că nu mai am apă de ceva vreme, iar lipsa de hidratare mă anunța din ce în ce mai strident de sub cască. În Grecia, ca și în Bulgaria, încă sunt multe cișmele funcționale, așa că îmi permit un popas scurt la una dintre ele. A trecut ceva vreme de când am băut apă de izvor – rece, proaspătă, dulce, cu o savoare aparte, întocmai ca apa din fântâna bunicilor, de la care se aproviziona mai multă lume din sat. Ma spăl bine pe față și refac rezerva de apă – de acum și până la final cișmelele vor fi sursa de hidratare principală. Salut cele două nakeduri ce se unduiau în forță pe șosea, de altfel singurele vehicule cu care m-am întâlnit prin locurile acestea și pe care le voi tot revedea inclusiv în Aminciu, apoi mă aștern la drum. E foarte frumos și las și motor, și privire, și minte să umble pe unde își doresc. După o vreme ajung în Ameru (Milea). Fără să fi realizat când am planificat tura, iata-mă acum pe calea bătută atâtea secole de acești oameni bravi, pe care marile imperii nu i-au intimidat, ci dimpotrivă, le-au acordat privilegii. Păstorindu-și lilicile multe, cu steale în frunte și zburând un grai de demult, își doineau pe aici cu vreare, doru la fluiarâ; „Di Aminciu pân'Ameru” e un cântec care mi s-a lipit de suflet. Dincolo însă de sentimentalism, după modelul lui 'Nea Moni, a cărui poveste are un deliciu special, aș vrea să fac o fotografie alături de indicatorul de la intrarea în localitate, pentru a o trimite unui cunoscut ce poartă același nume. Totuși e târziu și timpul mă vrea mergând, așa că ... merg ... și ... merg ... Imediat în apropiere este rezervația Valia Caldă (oare cum se putea numi altfel?!), pe unde mi-am promis să colind cândva la pas, dar las totul în urmă și mă îndrept inițiatic către cuibul armânesc din Pind. Cu refrenul cântecului în minte (budica-ni … steaua-ni …), trec de bifurcația care duce către Meteora și intru în muntele care între timp s-a eliberat de nori și acum mă răcorește puțintel. Drumul are din loc în loc probleme grave de infrastructura și va trebui refăcut, dar continuă să fie virajat și rapid pentru motor, trecând printre copacii umbroși și pe lângă ceva instalații de schi ce par abandonate, ca mai apoi priveliștea să se deschidă și să mă aducă deasupra căldării în care este amplasat Aminciu. De obicei lămuresc înainte dacă am unde să las motocicleta într-un loc mai sigur, dar de data aceasta am uitat complet. Recepționerul însă mă primește cu multă căldură și mă invită natural să duc agregatul în parcarea subterană, ceea ce m-a surprins destul de tare, cu atât mai mult cu cât îl lăsasem puțin mai departe; eram atât de obosit încât am avut nevoie de puțin timp ca să îmi dau seama de unde știa omul asta că sunt cu mobra … Îmi place în camera, dar mai ales priveliștea de afară mă încântă. Prima dată îmi spăl lucrurile – un obicei deprins din turele mai lungi, când ori udam prea devreme mai multe randuri de haine, ori nu se uscau suficient de rapid și eram nevoit să le îmbrac umede, în frigul dimineții; nu e cazul acum, dar de atunci, cum întrezăresc posibilitatea să le curăț și să le usuc, mă și ocup de ele. Am aflat unde se mănâncă tradițional și merg în grabă către cârciuma din centru, chiar de lângă platanul secular, dar în drum iau o felie de mețovone – delicatesa locală promovată peste tot și care avea să îmi descopere un gust foarte asemănător cu al cașcavelei; la Festivalul Cașcavelei de la Valea Doftanei sigur se găsește ceva similar. Trimisă pentru a-mi lua comanda, singura persoana de la tavernă care știa engleza îmi propune ceva rapid din bucătăria internațională, având în vedere ora închiderii, dar după ce îi explic de ce am venit la Aminciu, se întoarce după o vreme din bucătărie cu o porție de capră fiartă și una de cucureci, ambele gătite ireproșabil. Ma bucur de atmosferă, de bere și de amintirile de pe drum și, mai mult, aflu că am primit bonus încă o zi de călătorie exact în momentul în care mă pregăteam să stabilesc traseul de întoarcere. Așa că mă relaxez, las orice fel de plan pe dimineață, plec ultimul de la cârciumă, mai vizitez o altă stradă către hotel și las toată răcoarea Pindului și cântecul clopotniței să mă adoarmă buștean.

Eu le-am verificat doar la mana, la fiecare curatat de lant. Probabil nu aveam cum sa constat ceva in felul acesta. Dar in afara de echilibrat odata cu schimbul de anvelope nu am mai intervenit cu altceva si nu am simtit vreodata ca sunt probleme in aprox 30k.

Daca poti, fa o procura in engleza, ca sa stai linistit. Cu o singura exceptie, nu am avut probleme, dar atunci sarbii mi-au zis clar ca acolo nu e UE si ca trebuie procura. Am rezolvat-o cu granicera apeland la niste sentimente materne, avand in vedere ca eram cu copiii. Deci s-a rezolvat si exceptia, dar daca vrei sa nu faci prea multe improvizatii, fa o foaie la firma, stampilata cu mult albastru, ca sa fie cat mai oficiala

Daca ai mai facut traseul, cum a fost intre Troian si Sevlievo, apoi intre Sevlievo si Biala?

Daca totusi vrei mai mult asfalt, poti face traseul lui @bursyllac pana in Vintila Voda, apoi prin Valea Salciei pana in Dumbravesti, iar din Dumbravesti, de la manastirea Recea, pe secundare, cu un mic ocol, pana in Odobesti si apoi Lepsa. Singura bucata fara asfalt este la Podul Muncii - cam 2 km de piatra bine batuta (au mai asfaltat putin fata de ce vezi pe Google), fara pustietati si bucati care sa te puna in dificultate. E de fapt un drum utilizat de localnici, ce va fi asfaltat curand. Aici poti sa vezi daca iti place: https://www.google.com/maps/@45.4206116,26.7014582,3a,75y,73.05h,90t/data=!3m6!1e1!3m4!1sS6KmzsxbySRPLs2iNFjGSw!2e0!7i16384!8i8192?entry=ttu Altfel calitatea drumurilor este foarte buna, vei avea multe puncte de belvedere si curbe. Singura parte mai urata de drum este zona Vulcanilor Noroiosi - asfalt cu denivelari si rupturi. De la Targu Secuiesc ai putea merge si prin Varghis, insa e frumos traseul asa cum l-ai schitat, cu mentiunea ca intre Balvanyos si Bixad s-ar putea sa fie putin mai prost drumul (dar oricum frumos). Toti-ti-am vorbit despre drum. Obiectivele te lasam sa le descoperi singur

Frumos. Felicitari! Daca este posibil, te rog sa ne spui si ceva detalii organizatorice - cheltuieli, transport intermediar, ponturi etc Multumesc

Frumos. Felicitari!

Intr-o ordine oarecare: pesteri, conace, castele, Tatra, Bratislava, nivel de trai diferit fata de vecini. Eu am vizitat tot ce m-a atras din departare sau ce am gasit pe harta, langa locul in care faceam popas. Am gasit suficiente locuri fara taxa de intrare sau la care am vizitat ce era gratuit. Aici am aflat ca magnolia poate fi un arbore cat un stejar sau am prins sedinte foto in costume populare, pentru banchetul de final de an, in ruinele unui castel urias. Si tot aici am fost dat jos din cireş de niste oameni galagiosi, dar numai pentru a ma uraca in altul cu fructe mai multe si mai coapte. Asta asa, ca maruntisuri ... Nu stiu de unde pleci, dar eu as face kilometri in alta directie, mergand pana in Tatra sau chiar pana la Zakopane (in Polonia) si lasand capitala pentru o iesire mai in vest. As incepe cu pestera Domica (partea slovaca a carstului, mai putin bisnitata si cu multi ... ciresi) si as finaliza cu Tatra. Intoarcerea - la nimereala, eventual ca sa repet cat mai putin din traseu. Asfalt uscat! Te asteptam cu o poveste noua

Foarte frumoasa excursia. Felicitari si multumesc pentru traseu. Vorbeai de campinguri. Te rog sa imi spui unde ai tinut cortul pe moto. E in sacul de la pasager?

Am patit la fel. Facea numai in mers, cand turam tare (de exemplu in depasire, in rampa, cu viteza). Am reusit sa localizez abia dupa ce a inceput sa vibreze si la viteze mai mici si am putut sa reproduc usor si in acelasi timp sa ating diferite piese Peace!

Foarte frumoasa tura. Felicitari! Coborarea e pe drumul din sud sau SH21? Multumesc

Daca mai ai timp: Medugorje si Imotski pt ca sunt in zona si drumurile secundare care iti ies in cale. Soseaua de coasta de la Pisak la Split, cu intretaiere la Omis, e dublata peste munte si se poate face un opt, ca sa prinzi ambele drumuri (atentie in zona Pisak/Gornja Brela, pt ca sus poate fi vant puternic); ai diverse obiective pe drum.

completare. repet si eu ce au spus colegii: rca cu tarile netaiate si itp valabil. dar ... nu intotdeuna astea sunt verificate de ai nostri, la iesirea din tara. cel mai bine este sa te asiguri ca le ai si sunt valabile. sunt patit si m-am intors in tara ca sa rezolv un itp. daca insa vrei sa tranzitezi Kosovo, atunci vei face asigurare la granita lor.

am folosit roamingul pentru convorbiri si am ferit datele cat am putut. dar pentru linistea ta vezi tabelul cu preturi al oeratorului tau. nu mai e un capat de lume in vremurile astea. navigatie am folosit aplicatii offline combinat cu google maps actualizat cand si cand cu date (de exemplu la pauza, la carciuma cu wifi). pt offline am folosit un telefon mai vechi fara cartela. in Croatia pt cazare eu am apelat si la nenea cu cheia. in zonele cu vad, dar nu numai, exista si oferte ale localnicilor care semnalizeaza corespunzator, iar in caz de nevoie se cauta unii pe altii. ba mai mult, am batut si la poarta, la nimereala, si am fost primit sau indrumat. in plin sezon am obtinut preturi ca de camping, peisaje deosebite direct de la fereastra si povesti frumoase, la o bere cu localnicii, chiar si prin semne. sa nu iti fie teama de Bosnia - peisaje frumoase si oameni buni. poate cam bisniteaza uneori, dar sunt de inteles. oricum, e nesimnificativ si in ansamblu preturile sunt foarte bune. in functie de granita tranzitata te mai ciupesc de 1-2 euro - taxa eco, de pod sau alte inventii; ori se mai intampla sa nu iti dea rest ori sa calculeze la un curs stabilit ad-hoc. in general sa ai ceva marunt la tine - cateva monede de euro si fractiuni, dar e bine si moneda locala (eu scot direct de pe card cate ceva, pentru ca daca socotesti paritatile, tot aia este sau macar e mai comod). benzina ok. eu am pus de la statiile mai cunoscute (de exemplu retele nationale, chiar si de la gherete) sau mai asemanatoare cu ale noastre. un exercitiu pe care l-am transformat in obicei si pe care l-am practicat mereu cat mai aproape de granita, a fost sa invat benzinariile cunoscute si uniformele si masinile de politie. aici as puncta si un mic dosar electronic sau de hartie cu paginile de pe saitul MAE, cu tarile tranzitate. eu am evitat la maximum autostrazile, dar tot am nimerit uneori in ele (in Croatia in special). am considerat ca sunt pierderi colaterale si am profitat ca sa ajung si in alte locuri. drum bun si revino cu povesti!

Poate nu ar fi rau sa le cureti pe cele vechi, sa le verifici si daca sunt ok sa tii macar una cu tine. Pe mine m-a salvat treaba asta de doua ori, odata fiind complet izolat de lume (eu aveam XL600V, pe carburatie si 4 bujii din care doua probabil ca mergeau doar o vreme dupa reviziile mari, caci erau greu accesibile si nu mai umblam la ele).

Multam, @Kosh! Te astept cu urmatoarele povesti.

Ca punct de plecare, pentru varianta clasica (releu normal) cauti pe google de ex "v-strom 650 hot switched wire": https://www.google.com/search?q=v-strom+650+hot+wire&source=hp&oq=v-strom+650+hot+wire&gs_l=mobile-heirloom-hp.3...3199.23098.0.24339.21.16.0.5.5.0.202.2651.0j15j1.16.0....0...1c.1.34.mobile-heirloom-hp..6.15.1936.9difoWvqipY Iata si altceva interesant: https://www.stromtrooper.com/threads/switched-power-supply-question.359498/ https://www.v-strom.co.uk/smf/index.php?topic=32513.0 Bine ar fi sa cauti si schema electrica pt modelul tau. Vei merge la sigur cu culorile. Inainte de treaba, e bun si asta: https://www.advrider.com/motorcycle-electrics-why-use-relays/?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=editorial&utm_content=01_30_2022 Mai ai nevoie de: 1. releu https://sogest.ro/relee-auto/releu-auto-40a-12v-4120 2. soclu siguranta https://sogest.ro/sigurante-auto/suport-siguranta-auto-20mm-pe-fir-25-mm-30cm siguranta o vei lua in functie de consum 3. conector https://sogest.ro/conectori-rapizi/conector-dc-mama-tata-cu-cablu-pentru-alimentare-auto 4. soclu releu https://sogest.ro/relee-auto/suport-releu-auto sau 4 conectori simpli https://sogest.ro/papuci-electrici/papuc-cositorit-mama-63mm pot fi gata izolati si ii sertizezi sau mai adaugi 4 mansoane de silicon 5. 2 x cablu de 2 mmp, preferabil FLRY, de 3 metri, ca sa nu te temi ca nu iti ajunge (pentru ca tot il duci in fata si este pe contact, daca il pui mai gros, il mai poti utiliza si la alte aplicatii). bine ar fi de culori diferite 6. ceva 2 x cablu 0.5 pentru comanda releului (culori diferite) 7. tuburi termocontractibile de culori si sectiuni diferite (de ex 10 mm, 5 mm) 8. banda izolatoare, vaselina dielectrica (lipituri, releu etc - pe unde nu mai umbli), fludor 9. bun ar fi si un tub siliconic prin care se duc cablurile de la releu catre ghidon 10. rabdare Tot ce am enumerat e chinezarie - mai ieftina de la chinezi, mai scumpa de la noi si mult mai scumpa de la firme dedicate. In principiu gasesti tot cam la orice magazin auto. Pentru priza moto, ai o oferta foarte mare, inclusiv cu voltmetru si usb. Eu mi-as pune una cat mai discreta si cu capac impotriva apei. Dupa ce vei trage linie la timp si bani, ramane sa socotesti daca nu e mai rentabil sa mergi la un electrician Bafta si sa ne arati cum a iesit!

Nu as paria ca gasesti cazare cu doua ore inainte decat daca nu duci grija bugetului. Am avut problema asta chiar in Podgorita unde pretul minim era 200 euro (in momentul acela, altfel fiind si preturi convenabile), dar am rezolvat dupa ceva cautari la una din carciumile din periferia orasului, unde oamenii au eliberat in mod special o camera pentru noi.

Foarte frumos. Felicitari pentru poveste! O astept pe urmatoarea

Felicitari! Da-i cu povestea mai departe Referitor la HGS, oficial motocicletele sunt clasa de plata 6; aici e un loc bun de citit si de cautat dupa numarul de inmatriculare: https://hgsmusteri.ptt.gov.tr/mobil/hgs.jsf Pe scurt: intri fara HGS, ai 15 zile pentru achizitie, peste se suprataxeaza, la final platesti la posta PTT sau benzinarii Shell, cine nu plateste e in blacklist.

Tocmai am venit. Cheia e foarte aglomerata. Bucati decopertate, cu pietricele. Mai multe pe sensul catre Ploiesti. Multe curbe cu pietricele (in special in N, dupa Bratocea). Lepsa a fost complet liber. Dar am avut cateva curbe unde pe jos mi s-a parut ca luceste (erau dâre umede). Si ursi. Numai bine!

pt ce nu gasiti ati incercat aici? https://badi.ro/

la mine SKF au avut rezultate bune. adica dupa doi ani si 25k nu dadeau semne ca vor sa fie schimbati. si au fost si mai ieftini decat cei din magazinele moto. toata treaba e sa stii dimensiunile si codul/tipul