O intamplare de primavara povestita toamna.

[Lupu]

Era o dimineata frumoasa de primavara. Gigel se trezise de ceva vreme. A coborat rapid scarile, a intrat in bucatarie si a pornit radio-ul, apoi a deschis larg geamul care dadea spre veranda. Aerul curat de primavara a intrat imediat prin fereastra larg deschisa parfumand incaperea cu miros proaspat de liliac. Gigel a scos capul pe fereastra si a privit la motocicleta parcata cuminte in fata casei. Un zambet i s-a schitat imediat pe fata inca somnoroasa. La radio se vorbea ceva despre o activitate meteorologica ciudata la sud de tara noastra ce incepuse inca din timpul noptii. Gigel a infulecat repede ouale ochiuri cu jumari, s-a sters la gura in graba si – ridicandu-se de la masa – a tras cheile care sedeau atarnate intr-un cui pe perete deasupra mesei. Nu putea sa se gandeasca decat la o plimbare matinala in care se va bucura din plin de aerul proaspat si racoros precum si de minunatul sunet al motorului boxer. Fluierand un cantec haiducesc a iesit afara cu casca atarnata pe bratul stang. A aruncat o privire pe strada. Cativa copii porneau in drum spre scoala, un vecin isi spala autoturismul, o baba matura lent trotuarul mai mult mangaind-ul si jucandu-se cu matura printre firele de colb. Nu se grabea. De ce s-ar fi grabit? Nu se auzeau decat ciripiturile pasarelelor si latratul unui caine suparat la cateva case distanta. „O dimineata perfecta!” isi spuse Gigel.

Cu o miscare rapida, reflexa, vara cheia in contact si dadu sa se aplece sa invarta robinetul de benzina, moment in care auzi un zgomot ciudat ca un tunet indepartat in atmosfera urmat imediat de altul si altul si altul. In clipa aceea nu s-a gandit decat la sunetul unor artificii. Cine putea celebra ceva cu artificii in lumina diminetii? Arunca o privire spre cer si vazu trei – patru puncte luminoase ce pareau sa se apropie cu o viteza uluitoare. Scapa casca de pe brat si ramase cu privirea atintita spre vazduh. Pasarelele isi intrerupsera trilul melodios iar cainele latra simtitor mai puternic si mai isteric. Gigel ramase inmarmurit. Putea vedea cum punctele care se apropiasera se sting si din cer se contureaza niste corpuri asemanatoare unor popice. La radio emisiunea fu intrerupta de o stire flash – crainicul anunta cu spaima in voce prezenta unui corp ceresc de mari dimensiuni care intra in atmosfera Pamantului insotit de turbulente atmosferice nemaintalnite. Gigel nu putu sa-si creada ochii si urechile. In acel moment auzi cateva bufnituri puternice de joasa frecventa care aproape ii infundara urechile. Corpurile asemanatoare popicelor explodara in atmosfera, aproape de pamant generand niste unde de soc aproape vizibile cu ochiul liber. Radioul muri subit. Pe strazi incepu sa se auda lumea panicata. Gigel facu ochii cat cepele si isi schimba expresia faciala din mirare in panica – un corp asemanator unui turn imens patrunse in atmosfera cazand cu mare viteza si generand un zgomot infundat ce facea sa vibreze totul in jur. Ferestre, garduri, chiar si motocicleta ce sedea cuminte pe cric. In cateva secunde obiectul se prabusi cutremurator exact in centrul localitatii, pare-se taman peste cladirea primariei renovata sarguincios in toamna ce trecuse.

Gigel se gandi imediat la o ruta de scapare. Rasuci robinetul de benzina si se apleca sa apese pe supra-alimentarile carburatoarelor pentru a le inunda cu benzina proaspata. Degetele nimerisera cu greu locasele deoarece mainile ii tremurau puternic. Auzea vecini disperati incercand sa porneasca autoturismele fara succes. „Ala a fost puls electromagnetic!” se gandi Gigel. „Dumnezeii ma-sii...” Puse contactul si – spre surprinderea sa – becul verde ce indica pozitia „neutral-ului” precum si becul rosu corespunzator (lipsei) presiunii uleiului se aprinsera. Opri contactul si dadu fara vlaga doua pedale, puse rapid contactul din nou si incerca sa dea o pedala vartoasa dar se dezechilibra si cazu langa motocicleta. Afara tipetele se iteteau, se auzeau zgomote ciudate si un fum alb incepea sa se imprastie usurel din zona zero. Gigel se ridica in graba si se arunca la propriu pe pedala de pornire. Motorul se invarti fara nici un rezultat. „Dumnezeii ma-sii, asta mai lipsea, rahat de aprindere electronica!” Fara sa stea pe ganduri navali in casa, trase capacul de la pivnita si se arunca pur si simplu inauntru. Dadu in laturi borcanele cu muraturi cu o forta fulgeratoare. Doua din ele cazura si se sparsera de podeaua pivnitei. In compania mirosului de otet trase de pe un raft o lada de lemn si o azvarli pe podea varsandu-i in cadere tot continutul. Se apuca sa rascoleasca in gramada de piese aruncand in laturi doua – trei corpuri de carburatoare K65, o cupla cardanica, doua semnalizatoare si apuca vartos un platou cu reglaj de avans centrifugal precum si o bobina de inductie ce parea nou nouta. Cu pumnii stransi, tinand cu disperare de piesele necesare se repezi pe scari si iesi afara, desfacu din doua miscari seaua si scoase rapid sculele necesare efectuarii transplantului. In doua – trei minute aprinderea electronica era aruncata pe veranda si in locul ei asezata frumos si corect aprinderea veche si bobina de inductie. Contact, pedala, nimic... pedala dupa pedala, nimic. „Bagami-as sa imi bag ceva in ele de piese noi!!” striga Gigel cu disperare in gura mare. In departare se auzeau pocnete ca de arme si panica generala. Autoturismele erau abandonate cu usile deschise iar proprietarii le paraseau alergand de mama focului. Gigel se repezi din nou in casa, sari in pivnita deschisa, apuca de gat o damigeana plina cu vin alb – productie proprie si o rasturna in mijlocul pivnitei. Damigeana se conforma rostogolinduse la vreo doi metri de Gigel care acum cauta cu disperare intr-o alta lada. Era de fapt o veche lada folosita pe vremuri de intreprinderea de panificatie pentru transportul painii catre magazinele de desfacere ale economiei socialiste. Avea desigur un placaj dispus pe fund pentru a impiedica maruntisurile sa alunce printre ochiurile lazii. Intr-atata panica Gigel ranji triumfator si – cu bobina de inductie gasita in lada – se napusti afara din beci. In doua minute bobina veche gasita in lada era montata in locul celei noi. Contact, pedala si motorul boxer incepu sa duduie frumos scotand putin fum albastru aproape insesizabil vizual ci mai mult olfactiv. Isi puse manusile si casca dand prilej agregatului sa faca totusi un pas mic inspre regimul sau termic de lucru. Deschise in graba poarta si cu cateva miscari scurte dadu motocicleta afara in strada. Un grup de oameni disperati vazura vehiculul pornit si - cu figuri disperate – incepura sa alerge spre Gigel. Nu era vreme de contemplatie. Ambreiaj, bocancul apasa scurt dar precis schimbatorul si motocicleta porni in tromba accelerata vartos de Gigel. Sunetul boxerului turat se putea auzi cu siguranta pana la cateva strazi distanta. Gigel pilota fara a se gandi la nimic altceva, ocolind haosul instalat pe strazile oraselului. Animale ce alergau care-ncotro, oameni disperati ce incercau sa scape cum puteau de asuprirea necunoscuta, automobile abandonate – lucruri ce constituiau acum peisajul unui orasel alteori linistit. Gigel ajunse pe soseaua nationala si incepu sa se indeparteze vertiginos de orasul atacat. Arunca o privire in oglinda si observa doua lumini – erau doua vehicule ciudate ce veneau tot dinspre oras pesemne spre locatia sa. Fara sa stea la discutii Gigel apasa scurt cu bocancul catre o viteza inferioara si apoi accelera cu forta. Privi fugitiv bordul. Vitezometrul arata 100 km/h. Boxerul se tura fara sa stea la discutii. Esapamentul arunca ceva fum negru-albastrui. Schimba apoi in viteza a patra si accelera din nou. Ambreiajul automat facilita o schimbare rapida si precisa in care motocicleta aproape ca nu a pierdut din demaraj. Ragetul puternicului motor rusesc rasuna pe soseaua nationala. Gigel arunca din nou o privire in oglinda. Vehiculele se apropiau rapid. Putea observa ca aratau ca un fel de ski-jet-uri plutitoare iar calaretii lor erau imbracati in niste costume care semanau cu niste armuri ciudate. Ciudat de inspaimantatoare...

Gigel accelera in continuare. 120 km/h. Boxerul mai avea ceva resursa dar Gigel niciodata nu trasese atat de mult de mansonul acceleratiei in viteza a patra. Lui ii placeau plimbarile linistite in care putea admira natura bucurandu-se de sunetul grav si placut al boxerului sau. 130 km/h. La o noua privire in oglinda Gigel constata ca inamicul era mult mai aproape decat ar fi crezut. Privirea lui Gigel se arunca pe bord – 140 km/h si... „Nu se poate! Nu acum!” - becul rosu ce indica lipsa presiunii uleiului era aprins. „Dumnezeii ma-tii nu acum!” Roata spate a motocicletei se infrana subit derapand spre dreapta. Gigel incerca in van sa contrabracheze. Motocicleta cazu cu tot cu Gigel pe partea stanga si incepu sa alunce pe carosabil catre tufele de pe marginea drumului. Scantei, vazduhul, agresorii care acum erau aproape – asta vedea Gigel in timp ce se rostogolea pe langa motocicleta. Se oprira amandoi exact pe marginea prafoasa a carosabilului, langa tufe. Gigel nu simtea nimic. Privea strainii care se oprisera si coborasera de pe „caii” lor de inalta tehnologie. „Baga-ti-ai p..a!” se gandi. Strainii inaintara usor spre Gigel comunicand intre ei intr-un limbaj ciudat. Se auzea din interiorul castii ca si cum s-ar auzi dintr-o statie militara. La un moment dat unul din straini incepu sa butoneze o bratara pe care o avea asezata pe armura la mana stanga. Se apropie de Gigel, se uita la el atent apoi la motociclceta rasturnata la vreo doi metri de el. Gigel nu-si putu stapani uimirea facand ochii cat cepele cand strainul grai intr-o romana cu un accent ciudat: „Ce e asta?” – aratand spre motocicleta. Gigel nu putea sa scoata un sunet. „Am intrebat ce e asta?”. Gigel abia grai: „E motocicleta mea!” Strainul privi catre celalalt coleg si incepu sa rada intr-un mod ciudat. „Colegul” rase si el aprobator, la fel de ciudat. Motociclistul nostru pur si simplu nu putea sa creada ce i se intampla. „Motocicleta! Dar ce e???” Gigel privi uluit spre strain incercand sa-l fixeze ochi in ochi insa era impiedicat de viziera intunecata a acestuia. Apoi, fortandu-se putin grai pe o voce ridicata: „Nipru! Nipru e! Mama dracului s-o ia!” Incerca sa se ridice dar durerea ce aparea sub forma unei serii de cutite, sabii si alte obiecte contondente infipte in zona mainii drepte si a spatelui nu il lasa. Strainul scoase un fel de pusca si o indrepta spre Gigel, apoi o lasa jos si se sprijini in ea cu mana dreapta. Mana stanga cu bratara o indrepta inspre motocicleta si o misca de cateva ori pe deasupra ei ca si cum ar scana ceva. Apuca apoi pusca cu ambele brate si o ridica putin si grai catre Gigel: „Nipru ca Nipru dar daca nu-i verifici uleiul iti bagi p..a in ea!” Gigel simti un gol in stomac si un fior pe sira spinarii si dadu sa se ridice. Strainul ridica pusca si il lovi cu patul drept in frunte. Gigel cazu pe spate si simti cum i se intuneca imaginea.

„Asa e! Nu l-am verificat...”

[TETEA.]

Mama lui de ulei!

 

Foarte fain, exista o continuare?

[Lupu]

Mama lui de ulei!

 

Foarte fain, exista o continuare?

) Exista dar inca nu-i pusa pe "hartie". Sper sa o materializez in curand :friends:

[ioneld]

„Nipru! Nipru e! Mama dracului s-o ia!”

[gogO.]

ahahahaha, "daca nu-i verifici uleiul iti bagi p..a in ea!”

asteptam continuarea

[danny_nt]

Niceeee. Razboiul lumilor varianta motociclistica )

[AdrianS]

Doamne, ce minunată gură de aer ! Mă gândeam cu frică: oare o-ncheia cu "vând Nipru"?

Editat Octombrie 21, 2011 de AdrianS

[lantz]

Ar fi perfect subiectul pentru benzi desenate!

[Aleko]

=))

[AdrianS]

Sângele-i ţâşni turbat de sub arcadă şi-l năuci intrându-i în ochi. Matahala nu-l slăbi o clipă şi-l apucă din nou de haină: "Scuipă tot, gunoiule!!! Vorbeşte sau te fac bucăţi", bubui gorila. Răpitorii aşteptau răbdători în umbră. Lumina proiectorului de pe perete îl orbea şi nu putea astfel distinge decât contururile vagi, ciudate ale celor doi străini. Nu apucă să-şi tragă sufletul. Pumnul zdrobitor al uriaşului se năpusti din nou asupră-i. Însă, tocmai când să-l lovească proiectându-l pe planşeu cu tot cu scaunul de care era legat, ghioaga încleştată căzu moale cu tot cu muntele ambulant din carne care o lansase. O clipă mai târziu, o detunătură asurzitoare însoţită de unde luminoase (lasere? proiectile incandescente? Gigel se trânti pe spate, la pământ, fără să mai aştepte vreo explicaţie) năvăliră în cameră, nimerind necontenit în măruntaiele colosului biped şi în direcţia străinilor. Cei doi, aruncându-se descumpăniţi din calea fasciculelor nimicitoare, dispărură fără urmă într-un joc scurt de lumini albăstrii, pulsatorii. Păru că aerul dimprejurul locului unde stătuseră cu o clipă înainte se grăbi să umple golul lăsat de mistuirea lor subită.

 

"Ubljudki! Nenorociţii dracului", înjură o voce subţire dar aproape sălbatică de femeie. "Eşti teafăr? Poţi să mergi? Hai de-aici, repede! Bystro", mai auzi Gigel până să-şi piardă cunoştinţa, răpus de vânătăile trupului şi de mintea zăpăcită.

 

 

 

Gigel începu cu greu să-şi revină în simţiri când îl înjunghiară pe dată o mie de dureri surde în tot trupul. Cele două coaste trosnite când Niprul se rostogolise peste el în accident îl făceau să geamă stins. Era năduşit. Aerul fiert, tremurând, îi ardea plămânii. Căută cu greu să-şi rotească privirile împrejur. Patul pe care stătea întins era pătat de sângele-i uscat. Încăperea nu foarte mare în care pricepu că se află dădea drept afară, fără uşă, într-o şosea pustie şi, mai apoi, către un început de deal ce părea să fie alb de uscat. Îşi mută orbit privirile din tocul uşii, înăuntru năvălea o lumină gălbuie prea puternică pentru pupilele-i dilatate. Era linişte, o muscă mare i se învârtea pe deasupra capului. "Unde doamne iartă-mă oi fi?... Şi de unde căldura asta, că azi-dimineaţă erau două grade", se-ntrebă în gând, între delir şi trezvie.

 

"Dobroe dimineaţa, te-ai trezit", îl surprinse aceeaşi voce subţire de mai devreme, de astă dată glasul neavând nimic din tonul turbat care îi răsuna încă în urechi ca prin vis. Îşi mută din nou privirile către tocul fără uşă, unde zări o femeie înaltă venind înspre patul lui. Luase un fel de lighean în braţe.

 

"Unde... unde sunt? Cum -", încercă Gigel să-i răspundă precaut. Limba însă părea să i se împleticească şi nu reuşi să-şi pună vorbele în ordine. "Taci molcom şi stai tihnit", îi spuse blând şi cam ciudat femeia. "Eşti în aşternut fără primejdie. Caută să te-ndrepţi cu.rând, nu e multă vody în căldare", arătând înspre ligheanul în care lucea apa. Păru să vorbească pe înţelesul lui, dar parcă într-un grai învechit şi legat adesea cu vorbe de neînţeles, sunând a slavă. Acum că se apropié, Gigel îi putu zări chipul alungit, destul de tânăr, cu ochi largi de un azuriu întunecat, nas îngust şi gură mică. Pielea-i mătuită de uscăciune era puternic bronzată în nuanţe măslinii. O cicatrice veche îi brăzda obrazul drept până la pavilionul delicat al urechii. Trupul îi era viguros, însă totuşi feminin şi nu disproporţionat faţă de restul membrelor. Sudoarea îi năpădise fruntea şi i se scurgea pe piele, şiroind peste proeminenţe şi tendoane, ocolind sânii şi udându-i continuu bluza. I se păru că mirosea a soare, ca un trup stat o vară întreagă pe plajă în Vamă şi scăldat numai în apă sărată de mare. Ea luă o cană plină cu apă de lângă pat şi-l ajută să bea. Însetat iască, Gigel nu se-mpotrivi.

 

"Mulţumesc", gemu Gigel în timp ce apa îi sfârâia gâlgâită pe gâtlej. "Tu... cine eşti?" tatonă el după ce pufni sătul.

"Ásdís", răspunse calm femeia. "T'voi cuvânta ce-ai păţit, însă trebuie să te očistieşti ca să nu coclească sângele." Îi arătă ligheanul cu apă.

 

Gigel se mai linişti. Ásdís părea să fie cea care-l scăpase dintre pumnii ca nişte tancuri ale matahalei şi-l adusese la loc sigur. Femeia era fără îndoială mai înaltă decât el şi o vedea şi o idee mai puternică. Într-un târziu reuşi să-şi ridice abdomenul, apoi uşor, cu mare grijă, coborî din pat parcă numărându-şi oasele rămase întregi. În lighean era o apă neaşteptat de rece. Se spălă de sânge de la brâu în sus, îl durea acolo unde se atingea. Crezu mai întâi că i se năzare, apoi remarcă de-a dreptul siderat cum apa înroşită de sânge, ajunsă înapoi în lighean, părea să clătească singură, redevenind aproape cu.rată. Se hotărî să lase întrebarea pe mai târziu şi încheié cu faţa, umflată pe alocuri. Apa rece îi îmblânzea rănile.

 

"Ce năduşeală!" se răsti el prudent, făcând un gest către tocul uşii. "Azi-dimineaţă îngheţam de frig", continuă încercând să lege un dialog.

"Pravda," aprobă Ásdís ca şi cum s-ar fi pregătit de o luptă grea, "aşa arşiţă e tot timpul. Şi abia suntem în gerar", socoti ea rece.

"Gerar? Luna? Adică decem... nu, că ăla parcă era undrea. Ianuarie? Stai, cum?! Suntem în ianuarie?!" răspunse Gigel nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

"Eo, gerar", răspunse nestrămutat femeia.

"Nu-i posibil. Suntem în martie! Cum adică ianuarie?! Şi chiar de-ar fi, de unde asemenea căldură?!" se miră el.

"Gigel," începu Ásdís trăgând aer în piept şi privind în gol podeaua parcă să-şi adune gândurile, "soarele-i pe ducă. S-a păţit când eram copilă, atunci a smârtit multă lume."

"De unde ştii cum mă cheamă?!" sări el ca ars. "Şi stai aşa, cum adică soarele e pe ducă? Ce-are?" începu Gigel să se neliniştească.

"E vina lor, cei ce te loveau astă-noapte. Au venit pe pământ după ce-a plesnit prima dată soarele", spuse ea.

"Martie... imposi-" îngăimă el. "Soarele cee?! A plesnit? Cum adică a plesnit?! Ce vrei să spui?" îngăimă el.

"Eo. Ei au vrut să-l prindă şi să-l mute. Soarele lor e pe smoarte. Lumea lor e îngheţată. Noi am uspeh să-i oprim când i-am văzut. Le-am stricat sateliţii cu bombe. Soarele a luat-o razna şi aşa a rămas", explică Ásdís.

"Ei? Cine-s ei? Cum adică lumea lor? Soarele a luat-o razna?..." răspunse Gigel făcând ochii mari.

"Au venit de pe-o zodie cu doi sori. E o zodie bezumnyj rău de tot, se-nvârte când în jurul unui soare, când în jurul celuilalt. Au păsări care zboară prin pământ şi le dărâmă pivniţele când trec prin ele", îl lămuri femeia.

 

Gigel rămase pironit locului, aşezat pe pat, cu gura căscată. Uită definitiv să-i mai ceară socoteală femeii pe motiv că ştia cum îl cheamă. "E nebună, minte!" încercă el să se convingă în gând. "Nu, nu-i cu putinţă, ieri s-au întâmplat atâtea tâmpenii... şi ăla care m-a umplut de sânge era cât un camion. Şi ăia care s-au evaporat. Luminile... cămăruţa asta stranie şi apa aia cu.rată... şi ea arată aşa ciudat! Supernovă? Nu, am fi fost deja carbonizaţi. Extratereştri, auzi!... Sisteme solare cu doi sori, poate Alpha Centauri" - astronomia îl vrăjise din copilărie. Le spusese tuturor la grădiniţă că voia să devină astronaut, însă matematica şi ştiinţele exacte îl scârbiseră fără cale de întors. Îi plăcuse fizica din generală şi liceu, înţelesese optica şi termodinamica. Motocicletele vechi i-au devenit astfel rachetele şi navetele către o lume pe care nu o cunoştea şi nu o înţelegea, dar în care voia să se refugieze fugind totuşi mereu de ea. Întreaga viaţă îi devenise o goană presărată cu o amestecătură disparată de gânduri, valori confuze şi sex liber, în rarele momente când fata întâlnită îi aţâţa inteligenţa într-atât încât să o poată iubi pentru o noapte şi o eternitate. Avea să iubească pe multe din ele, câteva aveau să-l fascineze enorm, o parte aveau să-l placă, altele să-l displacă până la dispreţ. Ştia şi nu ştia să se poarte. Uneori înţelegea, alteori era dobitoc. Amintirea lor avea să-l consume într-un ritm ameţitor şi se blestema că nu se putea satisface cu o proastă pe care s-o uite mai apoi într-o clipită. Fugea de ele şi de răspunderea lor, de existenţa rămasă locului şi de cuvintele devenite mai importante ca viaţa, de căsătorii, de bani, de iubirea statornică şi moartă. La răstimpuri se-mprietenea cu te-miri-cine şi-şi dădea din nou peste cap toate convingerile. Pe cât îşi simţea adâncimea tristeţii, pe-atât era de fericit şi zâmbea mereu. Niprul îi era calul neobosit, racheta superluminică, pastila de viaţă, emoţia vie. Îi ordona gândurile şi-i păstra sănătatea mintală. Fugea intens de o societate care îl zămislise şi care evolua din ce în ce mai aberant şi mai greu de înţeles pentru el. Veşmântul de oaie neagră mai degrabă îl ocrotea şi-i aducea carburant de pomană prin benzinării. Era un început de paria, asemenea multora dinaintea lui.

 

Continuă să se gândească pe cât de terorizat de bătaia recentă şi de perspectiva spuselor lui Ásdís, pe-atât de fascinat la saltul enorm şi absurd făcut pe neaşteptate în fuga lui continuă: "Planete cu orbită variabilă între doi sori şi capabile să întreţină forme complexe, avansate de viaţă... Terra-formare la nivel solar, poate o încercare de sferă Dyson?!..." mai propuse el în gol, ameţit de noua realitate şi încă nu pe deplin dezmeticit.

 

Motocicliştii sunt daţi dracului, ştiu multe. Însă nu stăpânea încă jargonul ciudat pe care îl folosea femeia şi nu putea alcătui întrebări prea complicate.

 

"Gigel," continuă ea, "ascultă-mă. Asta nu e aceeaşi zodie de pe care ai venit tu ieri-denie. Nu e acelaşi an. Eşti departe în timp şi în spaţiu, dar eşti în acelaşi loc. Ai fost adus aici. Ei te-au adus din lumea ta printr-o frântură neagră. Ştiau că eşti cheia, dar nu de ce. Ei nu ştiu cum. De-asta eşti încă viu. Ce n-au ştiut e că era îndeajuns să te smârte, n-am mai fi trăit niciunul acum." îi explică Ásdís.

 

De-afară, aerul fiert năvălea în valuri înnebunitoare. Adia un vânt ce ducea cu sine un praf ruginiu, mort de mult, ars şi răs-clocit de un soare care se umfla nebun, de neoprit. Planeta fierbea de ani buni în suc propriu. Vântul se înteţi pe neaşteptate, iar Ásdís se ridică brusc de pe pat. Începu să ia diverse obiecte din casă şi să le pună într-o cutie metalică de la marginea patului. "N'eo, nu acum", îngăimă ea.

 

"Ce-ai, ce faci? Ce se-ntâmplă?" întrebă Gigel alarmat şi deodată neliniştit de vântul iscat.

"Suflu solar. Odată la câteva săptămâni. Din ce în ce mai des. Spulberă şi arde tot ce mai trăieşte, trebuie să ne adăpostim degrabă", îi răspunse ea.

 

Ásdís îl trimisese pe Gigel până afară să strângă o seamă de echipamente electronice. Mergând greu şi scremându-se de durere, dădu cu ochii de lumina orbitoare de afară. Avea impresia că îi va lua foc pielea şi că va orbi pe viaţă. Cu ochii mijiţi, reuşi să distingă un peisaj pustiit de arşiţă. Pe deal se vedeau câteva pâlc.uri de foşti copaci, acum doar trunchiuri carbonizate, pesemne arşi în urma incendiilor. Spre stânga, sute de edificii enorme şi stranii dominau orizontul, formând ceea ce părea să fie un oraş în ruină. Şoseaua din faţa casei, cu al ei asfalt albit şi crăpat, părea să ducă într-acolo. Un fel de automobil, destul de oropsit, stătea oprit pe marginea şoselei. Soarele bătea din dreapta iar lumina era atât de puternică încât nu mai fu în stare să piardă vremea afară. Se repezi să strângă cele câteva aparate care îi erau complet străine. O parte din ele afişau înscrisuri pe care nu le putea descifra. Le adună repede şi se grăbi să revină la umbră, observând şi o seamă de instalaţii din curtea casei, poate un solar, o staţie eoliană. Nu mai zăbovi.

 

Înăuntru, Ásdís strânsese cele câteva lucruri importante şi dădu la iveală o trapă în podea. Pe măsură ce se adăposteau în pivniţă, planeta universului paralel tremura fiartă şi se pregătea de un viscol clocotit.

 

Pe Pământul celălalt, cel încă verde, uleiul se scurgea jalnic din cutia şi motorul Niprului răsturnat în şanţ. Cheia din contact rămăsese cu aprinderea pornită. Însă bateria fusese smulsă din bornele ei şi zăcea azvârlită de partea cealaltă a şoselei, lângă un plop bătrân.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- cu respect faţă de iniţiatorul topicului, mi-am permis să continui povestioara. Mi-a ieşit poate mai serioasă decât aş fi vrut, dar invită la continuare.

Editat Februarie 19, 2012 de AdrianS

[kyvacka]

Ii super misto si la cum ai inceput-o as fi de parere ca ar trebui s-o continui

[Burg_man]

Intradevar povestea e frumoasa da parca e prea mult SF pt Gigel Moromete.

[cristi 57]

...a ieÂşit poate mai serioasă decât aÂş fi vrut, dar invită la continuare.

Captivant! ..am sa te invit la vara, sa ne insotesti intr-o hoinareala, sa continui povestioara la sfarsitul zilei, un popas de-o noapte la lumina unui foc inconjurati de siluete de nipre, uriase, negre, tacute, obosite, in miros de brazi si de motoare incinse, de gratar tutun si bere... si ca sa te citez - "pentru o nopapte si o eternitate"...

[Lupu]

Nici o suparare, a iesit foarte bine chiar daca a trecut de la o istorisire cu iz comic la ceva mai serios si mai complex. Mi-a dat ideea - cum ar fi sa fie continuata de mai multe persoane diferite, alternativ

[AdrianS]

cum ar fi sa fie continuata de mai multe persoane diferite, alternativ

Întocmai aÂşa am văzut-o încă de la prima lectură ! Poate s-o lega ceva, ar fi o încercare tare simpatică. Sunt curios dacă, în cel din urmă, Gigel ajunge cyborg sau mormoloc revoluționar .

[oldbiker_johan]

Întocmai aÂşa am văzut-o încă de la prima lectură ! Poate s-o lega ceva, ar fi o încercare tare simpatică. Sunt curios dacă, în cel din urmă, Gigel ajunge cyborg sau mormoloc revoluționar .

 

Misto.Daca tot suntem pe forumul asta ,mai spre final, asa dupa ceo mai cizelezi oleaca,punei bre ulei la Nipra aia si dai un rol secundar.Cand o termini, trimite si mie un exemplar ,ca cine stie...! Numa bine.

[marian zcm]

Sa puneti si poze la nipru Asteptam cu nerabdare continuarea...

Editat Februarie 28, 2012 de marian zcm