CuCun Postat August 27, 2012 Share Postat August 27, 2012 Foarte frumos...si pozele foarte sugestive Chiar...cu ce fotografiati(aparat, obiectiv/obiective)? Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 27, 2012 Autor Share Postat August 27, 2012 @CuCun: avem un Nikon D3000, vechi de vreo 4 ani. Si un singur obiectiv, 18-105 ce a venit cu aparatul. Destul de basic insa nu am de ce sa ma plang de acest aparat. Oricum noi nu suntem fotografi profesionisti asa ca ne este de ajuns. Ne bucuram ca putem sa luam cu noi acasa, ca fotografii, o parte din locurile pe care le vedem. --------- Cand eram inca la inceputul calatoriei, ne gandeam ca dupa Valdez sa ne intoarcem in Whitehorse. Numai ca planurile sunt bune daca sunt flexibile si se pot schimba din mers. Afland deci ca pana in Whitehorse mai putem face un ocol si sa vedem inca 2 orase tipice din Alaska Haines si Skagway, nu am stat prea mult pe ganduri. Pana acolo mai aveam insa vreo 2 zile de mers. Observati cum pe aici cam toate distantele se masoara in… timp. Cateva minute inseamna ca esti practic acolo. Cateva ore inseamna ca “e aproape”. Iar de la zile in sus, mda, e ceva de mers. Seara in campingul motociclistilor din Tok, stam la povesti cu alti calatori pe doua roti. Guatemala, Sri Lanka, Romania, Canada si Alaska stau in jurul focului si impart frateste un somon pe gratar. Dimineata, inainte chiar sa te speli pe dinti, verifici daca e Mos Martin prin preajma. Continuam si de data asta avem un alt coleg de drum, Dylan, ce este pe drum de mai bine de 2 ani si a calatorit cu motocicleta sa prin mai toata lumea. Acum se indreapta si el spre America de Sud si apoi se va intoarce acasa. Din munti ni se alatura si ploaia. Noi tot incercam sa o depasim, ea ne tot ajunge din urma. Intr-un final pantalonii mei de ploaie cedeaza. Daca stau sa ma gandesc prin ce au trecut in Yukon si Alaska cred ca e de inteles totusi. Sincer, cred ca designerii italieni se gandeau mai mult la folosirea lor pe Costiera Amalfitana. Ramas fara panataloni de ploaie, nu imi raman decat sa sper la soare. Si se pare ca nu sper chiar degeaba… O noapte pe malul lacului langa un loc numit “Destruction Bay” (inspirat nume)… …si aflam ca unul dintre avantajele de a calatori singur pe moto este ca ai loc sa iti aduci toata bucataria cu tine. A doua zi ne despartim. Dylan isi continua drumul direct spre Whitehorse, noi in schimb o luam mai pe ocolite si ne indreptam spre Haines. O alta trecatoare, un alt dans cu ploaia. Apoi, chiar inainte de Haines trebuie sa avem grija la trafic… Iar cand ajungem in Haines, aflam ca astfel de “trafic” se intalneste chiar in mijlocul orasului uneori. O chelnerita se plangea ca nu prea a putut sa ajunga la masina pentru ca atunci cand a deschis usa din spate la sfarsitul programului, a dat nas in nas cu urusul. Hmmm si totusi, de ce imi place Haines atunci. Ei bine, pur si simplu e un mic orasel fantastic. In primul rand privelistile in jur sunt cam asa: In micul port gasesti barci de lemn cu linii clasice Iar gazdele noastre Alexandra si sotul ei, locuiesc in padure, la cateva mile de oras. Ne-a placut tare mult de felul cum sunt si cum traiesc acesti oameni. Mai intai, locul unde isi lasa ei masinile si unde ne-am lasat si noi motocicleta nu este chiar langa casa ci la cateva sute de pasi, in padure. Apoi, iei ce ai de luat cu tine si te indrepti spre casa, peste un pod de lemn si pe o poteca ingusta si invaluita de verdee. Mergi cu grija, pentru ca nu ai vrea sa deranjezi sau sa surprinzi vreun urs sau vreun elan ce mai trec pe aici din cand in cand si intrezaresti casa. Pare mare, insa este mai eficienta decat cineva ar putea sa ghiceasca. Ceea ce este si mai uimitor ca, in afara structurii de rezistenta, casa a fost construita de Alexandra. La propriu. Si-a carat singura lemnele pentru pereti, geamurile, usile. Ea a proiectat casa, ea a construit-o, bucata cu bucata. Si a facut-o in asa fel incat sa nu depinda decat de curent electric. Si nici de acela nu foarte tare… La subsol de exemplu exista bazine mari in care se capteaza toata apa de ploaie de pe acoperis. Astfel exista apa pentru udat gradina cand nu ploua. Dar si pentru dus, spalat vase si curatenie. Si asta nici macar nu e ceva extrem aici. Multe case nu sunt conectate nici macar la reteaua de curent. Au celule solare, eoliene sau chiar si mici generatoare hidro daca stau pe langa un rau. Altii au casele pe insule unde nu se poate ajunge decat mergand prin apa 20 de minute, cand este reflux. Sau cu barcuta. Va puteti imagina cum este sa nu puteti ajunge la casa voastra decat mergand prin apa? Sau cum e ca inainte sa te duci la toaleta sa verifici daca nu este un urs sau un elan pe poteca? Iar daca sunt, faci te mai tii putin si astepti sa plece jivinele inainte sa treci tu. E un cu totul alt mod de viata. Unul care noua ne-a placut. Am aflat foarte multe de la Alexandra si sotul ei, Bud. Iar lucrurile aflate ne-au pus serios pe ganduri. Pe ganduri bune! Data viitoare aflam cum ne-am petrecut ultima zi in Alaska (din aceasta calatorie caci speram sa ne intoarcem acolo). Iar seara, avem vizitatori infometati! Ramaneti pe frecventa! Scris din Rock Creek, Canada. Cu vedere la dealurile inverzite si cantat de cocosi in fundal. Buna dimineata! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat August 29, 2012 Share Postat August 29, 2012 (editat) Super tare! De cand am luat prima "gura" de Alaska, gandul meu e numai pe acolo. Vad ca si la voi e la fel Editat August 29, 2012 de chif Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
pompiliu Postat August 30, 2012 Share Postat August 30, 2012 salutare acelasi traseu dar iarna moto http://www.youtube.com/watch?v=gGFKLcpN31k Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 1, 2012 Autor Share Postat Septembrie 1, 2012 @pompiliu: da stiam de nebunii aia. Dar e o alta liga cu totul. Echipament serios, sponsori, echipament de filmare. Foarte tare ce fac ei! Later edit: primesc mesajul "Sorry, but you have posted more images than you are allowed to " In loc sa fac 2 postari aici va invit sa intrati direct pe micadu.ro pentru a citi postarea. I.24 - La revedere Alaska! ------------------------------------ Au trecut ceva zile de cand nu am mai continuat povestea, insa au fost zile pline cu tot felul de evenimente neasteptate. Suntem insa in regula si motocicleta e in stare de functionare. Totul e bine si putem continua. Pana sa ajungem aici trebuie sa ne mai intoarcem putin in Alaska, pentru ultima oara in aceasta calatorie. O sa fie un episod lung asa ca sper ca a meritat asteptarea. Povestea a ramas undeva in Haines intre fiorduri. Ca sa continuam calatoria, aveam doua optiuni. Prima sa ne intoarcem 200 si ceva de kilometri pe drumul pe care venisem pana aici. A doua optiune presupunea sa luam un feribot care sa ne treaca pe partea cealalta a fiordului in orasul Skagway, iar de acolo sa trecem peste White Pass inapoi spre Whitehorse. Hmmm desigur ca alegem varianta doi. O ora si 90 de dolari mai tarziu ne apropiem de Skagway. Acesta este un oras foarte similar cu Haines dar totusi atat de diferit. In Haines e liniste si pace, oameni putini si de treaba. In Skaway este hmm doar pur si simplu plin de turisti si afacerile ce rasar de obicei in zonele turistice. Si daca va intrebati de unde atatia turisti, ei bine aproape in permanenta se gasesc acostate nave de croaziera. Cand am ajuns noi erau patru. Doua dintre ele, spre surprindearea noastra erau de origine scandinava. Perla norvegiana si giuvaerul norvegian. Ah, cata imaginatie… Amuzant a fost ca atunci cand am intrebat pe cineva din Haines cum de Skagway are atatia turisti si Haines nu, raspunsul a venit destul de sec, dar sincer: “Well we don’t want them boat tourists here. They make a mess”. Ca simplu trecator prin acele locuri, nu am de unde sa stiu cat de adevarata e acea afirmatie. Insa din perspectiva vizitatorului, cred ca daca doar ajungi cu un vas de cruaziera, apoi esti luat de un autobuz de 5 stele si esti plimbat putin de colo colo din hotel in hotel si din magazin in magazin, ai multe sanse sa ratezi Alaska. Adevarata Alaska. Da, poti spune ca ai fost acolo insa… atat de multe lucruri iti vor scapa. Noi am stat in Alaska aproape 3 saptamani si simteam pur si simplu ca ne grabim, ca trecem mult prea repede pe langa atat de multe locuri si atat de multi oameni. Nu ne-a parut insa prea rau ca nu am stat prea mult in aglomeratia turistica. Mai ales cand dincolo de oras ne astepta Trecatoarea Alba. Acest drum si mai ales calea ferata au fost, ca si atatea altele in aceste parti faurite prin munti si paduri, din nevoie. Mai la nord se descoperise aur. Si cautatorii de aur care ajungeau la inceputul secolului trecut cu vaporul pana in Skagway trebuiau sa urmeze o poteca anevoioasa si o calatorie de cateva zile bune pentru a ajunge in Whitehorse. Drumul era foarte anevoios si cunoscut doar de catre nativi. Calea ferata in lungime de 170 kilometri a fost construita de la zero numai in 24 de luni si este una dintre cele mai spectaculoase trasee de cale ferata cu ecartament ingust. Acum este folosita numai pentru turism. Noi insa ramanem multumiti cu drumul ce serpuieste pe langa calea ferata traversand privelisti incredibile. Ne simtim din nou cu adevarat baftosi ca suntem in aceasta calatorie! E soare si frumos afara, motocicleta merge bine, avem benzina in rezervor, cerul e albastru, muntii sunt inalti si drumul unduitor. Pur si simplu zambim. Este o perioada cand nu mai ascultam nici muzica, nu mai facem nici poze. Nici macar nu ne mai vorbim. Se aude doar motorul sub noi. Si cauciucurile zumzaind curba dupa curba. Nu stiu exact cat a durat acest drum, insa noua ni s-a parut ca mult prea putin. Se inseareaza deja cand ne apropiem de Whitehorse. Chiar la intrarea in oras din sens opus vad o motocicleta albastra. Ma pregatesc sa o salut si cand ne intersectam mi se pare ca recunosc geaca si casca. Hei, chiar le recunosc, sunt ale lui Rodney! Fruna frana. Ma uit in spate si da, el e! Ne-a recunoscut si se intoarce spre noi. Suntem foarte bucurusi de revedere. Ultima oara il vazuseram in Fairbanks iar apoi am mai pastrat legatura pe email. Stiam ca se indreapta spre Vancouver, punctul final al calatoriei sale insa il credeam cu ceva zile in spatele nostru. Iata-l insa zambindu-ne in Whitehorse. Ha! Drumurile noastre se despart insa ne vom vedea din nou cu siguranta. Au urmat 500 de kilometri inapoi pe Alaska Highway (v-am spus pana acuma cat nu imi place sa ma intorc pe acelasi drum?). Ca urmare a faptului ca mai fusesem pe acolo si ca drumul nu era foarte interesant am cam trecut pe pilot automat. Andreea dormita in spate, eu ascultam lectii de spaniola si trageam de caz cam cat de tare imi permitea frica sa nu ne sara vreun animal in fata. De aceea nici nu prea avem poze din bucata asta. Ah ba da, iata un alt amanunt despre acest drum. Daca credeati ca doar la noi se lasa mesaje “in natura” priviti urmatoarea poza: Este o traditie intreaga cu inscriptiile astea “in pamant”. Sunt sute de-a lungul drumului. Unii isi aduc chiar si vopsea de acasa pentru a obtine un mesaj mai convingator. De exemplu iata unul facut de un fan Kawasaki Amuzant este ca toata “traditia” asta a inceput cu un mesaj foarte simplu si inocent “It’s pee time”. Dar noi nu aveam prea mult timp pentru amanuntele acestea. Eram nerabdatori sa incheiem bucata de drum pe care o faceam a doua oara. Pentru asta, trebuia sa ajungem inapoi langa Watson Lake pentru a intra pe Cassiar Highway ce avea sa ne duca in British Columbia. Suntem atat de nerabdatori sa mergem prin locuri noi incat, dupa ce alimentam la intersectia cu Cassiar Highway, decidem sa continuam, desi era deja aproape 6 seara. Acest drum este considerat unul dintre cele mai izolate din British Columbia. Desi ne indreptam spre Sud (si spre civilizatie, nu?) ne trezim deodata aruncati inapoi intr-o zona pustie, cu foarte putine masini in jur. O zona insa foarte foarte frumoasa. Ne regasim, pentru a cata oara, singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce. In stanga noastra umbrele se lungesc spre est. Dar atata timp cat soarele este inca pe cer, totul e in regula. Si tocmai cand credeam ca imaginile dezolante ne vor tine ocupate pentru restul zilei, vedem in departare un nor ciudat. Pe un cer altfel total senin. Ah stai putin, asta nu e un nor… este fum. Si stiti zicala, unde e fum exista si foc. Hmm si nu e mic. Si avand in vedere ca in jur sunt kilometri intregi de padure e destul de clar ceea ce arde. Si drumul ne duce cam in directia aia. Hmmm deja nu orea stiam daca e momentul sa ne ingrijoram sau nu. Auzisem de incendiile ce cuprind uneori repede padurile din aceste zone. Vazusem de atatea ori semnalele cu nivelul riscului de incendiu. Iar acuma aveam asta in fata. Si cum ar zice americanul “this is not a drill”. Ne gandim la ce optiuni avem. De ocolit nu prea aveam cum caci nu exista alt drum alternativ. Pentru sute de kilometri in stanga sau in dreapta nu exista decat padure. Si ceva drumuri foresterie. Desigur, am putea sa ne intoarcem. Dar unde? Nu aveam nici o tragere de inima sa revenim in Watson Lake. Drumul nostru e spre Sud, nu spre Nord. Ma gandesc ca daca este intr-adevar ceva serios o sa intalnim pe drum masini, oameni, animale fugind in directia opusa. Hotaram sa continuam. Vedem pe marginea drumului niste capre salbatice care pareau destul de relaxate. OK, inseamna ca ne stresam noi degeaba. Sa continuam. In cele din urma reusim sa trecem de incendiu fara probleme (nici macar nu am vazut focul) Dormim intr-un loc ce nu merita mentionat iar a doua zi suntem pregatiti sa intram pentru ultima data in Alaska. Chiar in extremitatea sudica, intr-un mic oras numit Hyder. Un loc renumit pentru ca este cel mai apropiat loc alaskan de “mainland USA” si in consecinta multi americani se duc acolo pentru a putea spune ca au fost in Alaska. Ah si mai e renumit pentru un lucru: ursi. Sa vedem primul… Al doilea… Al treila… Si au mai fost cativa pe care nu am oprit sa ii fotografiem. Hmm da, OK, exista ursi pe aici. Ajunsi in Hyder aflam ca nu prea e OK sa campam… suntem sfatuiti sa luam o camera la un motel. Mbine dupa ce am vazut pe drum nu prea eram nici noi convinsi ca vrem sa punem cortul. Luam ultima camera libera si nu chiar scumpa si fericiti ca avem un loc sigur unde sa dormim, plecam sa vedem. Cum ce sa vedem? Ursi desigur. Si avem parte de o intalnire cu marele grizzly. Teoretic eram in siguranta pentru stateap un podet de lemn. Practic cred ca eram in siguranta pentru ca era mult mai mult somon in jur (si somonul e mai gustos decat omul cred). A fost o experienta extraordinara sa privim un urs grizzly atat de aproape si totusi in libertate. Pur si simplu incredibil! Ne oprim aici, cu o ultima poza a prietenului nostru blanos. A fost un mod foarte potrivit de a ne lua la revedere de la Alaska salbatica, intinsa si libera. Speram sa revenim acolo candva. Pe curand Alaska! Data viitoare descoperim British Columbia si participam pentru prima data la o intalnire a motociclistilor “de cursa lunga”. Ramaneti pe frecventa! Scris de pe veranda lui Kev, dupa o zi de surubarit la motocicleta! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat Septembrie 4, 2012 Share Postat Septembrie 4, 2012 Super frumos, ati avut noroc sa prindeti ursul in actiune. Cand te gandesti ca-n lumea civilizata ce are mos Martin in gura se vinde cu treij de bacsi...lol Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 8, 2012 Autor Share Postat Septembrie 8, 2012 Odata cu aceasta poveste, incepem un nou capitol in calatoria noastra. Prima parte, traversarea Americii de Nord de la est la vest este practic incheiata. Urmeaza partea a doua, drumul spre sud, prin Canada, Statele Unite si Mexic. —————————— Ne trezim cu un sentiment ciudat. Toamna de ajunge din urma. Nu este inca vazuta. Insa o simti. Intre marea de copaci verzi, gasesti cate unul ingalbenit. Si fireweed-ul este aproape de sfarsit. Povestea acestei plante este foarte frumoasa. Numele si-l trage de la faptul ca apare mai ales in zonele unde au fost incendii si au ars paduri. Dar vantul Alaskai ii poarta semintele in locuri indepartate asa ca o zaresti mai peste tot. Este de un violet aprins si incepe sa infloreasca din spre tulpina, aratand ca in poza de mai sus. Pe masura ce se scurge vara florile se muta spre varf. Iar cand au ajuns la capat inseamna ca s-a scurs vremea verii si se apropie toamna. Iesim din sudul Alaskai deci cu toamna in spate lundu-ne la revedere de la oamenii frumosi cunoscut in Hyder. La revedere Alaska, pe data viitoare! De acum nu mai stiam exact ce vom face. Peste 3 zile doream sa fim in sudul provinciei British Columbia pentru a participa la Horizons Unlimited meeting. Dar pana acolo nu mai stim pe nimeni, nu mai avem nici un punct in care trebuie sa fim. Ne lasam pur si simplu dusi de… drum. Nu stim exact prin ce orase vom trece. Insa ne bucuram de vremea ce continua sa fie buna si de locurile pe care le vedem. Pranzul ni-l luam langa sinele de tren. Alti calatori, pe alte drumuri de fier. Timpul trece repede, dormim o noapte in orasul Prince George unde gasim cel mai rapid internet de pana acum in aceasta calatorie. Continuam si vedem cum atunci cand ai prea mult lemn iti permiti sa arzi copaci intregi, pe marginea drumului. Se pare ca acolo sus, nu renteaza sa care lemnul rezultat prin taiarea copacilor unde se fac lucrari (cam orice lucrare vrei sa faci, o sa ai de taiat copaci caci e padure peste tot). Si cum vietile noastre de astazi sunt conduse de… economie, daca nu este “economic” sa cari lemnul undeva unde sa fie folosit la ceva (incalzit, gatit, nu mai zic de altceva mai serios) il aduni in gramezi si ii dai foc. Chiar acolo pe marginea drumului. Busteni intregi… Acum eu sunt doar un inginer calator, nu ma pricep asa bine la economie, insa parca totusi te doare sufletul cand te gandesti la cat costa lemnul de foc in alte parti… Dar nu e bine sa avem astfel de ganduri. Mai bine schimbam drumul. Cum tot mergem noi asa bine, parca nu ne-ar strica un alt “ocol”. Pana acum faptul ca nu am apucat pe drumul cel mai scurt sau cel mai drept ne-a dus mereu in locuri foarte frumoase. Valdez, Haines, Hyder si atatea altele. Drumul direct spre Nakusp, locul intalnirii H.U. era drept spre sud. Insa noi mai mergem spre est o vreme pentru a vizita parcurile nationale Jasper si Banff. Renumite in Canada, aceste parcuri stau la granita dintre Alberta si British Columbia. Stau acolo si iti cer si o taxa cand vrei sa le vizitezi. Hmm bine mai, hai, da-mi si mie un bilet pentru o zi. Continuam pe un drum ce se numeste Glaciers Parkway. Initial credeam ca e doar un alt nume pompos insa realizam ca intr-adevar calatorim printr-o vale adanca modelata de ghetari. Acum acestia se mai gasesc doar pe culmile inalte. Insa ce privelisti! Andreea observa ca scarita ei stanga este cam “libera”. Hmm asta nu e chiar bine. Mai ales ca unul dintre cele doua suruburi tine si cutia de bagaje din partea stanga. Ne oprim si intr-adevar surubul a cedat. Din fericire nu e blocat si reusesc sa il scot. Schimb suruburile intre ele pentru a-l pune pe cel intreg in punctul mai delicat unde sunt sustinue si bagajele. Cat de mosmondim noi pe acolo Andreea face si niste poze prin tufisurile din margine iar eu gasesc o “toaleta” in natura. Plecam numai pentru a gasi niste masini oprite doar cateva sute de metri mai incolo. Pe marginea drumului era un urs. Nu ii mai facem nici o poza fiind mai degraba fericiti ca a cedat surubul intr-un loc fara ursi. Din cate stim noi. Eh, dar mai bine sa revenim la imagini si ganduri mai bune. Pauza de masa o luam pe marginea drumului. Cu priveliste la ghetari …si la ploaie… In Banff facem cea mai mare extravaganta legata de cazare din aceasta calatorie. Suntem fortati de ora tarzie si de intunericul de afara sa alegem una dintre putinele camere ramase libere din asezarea ce s-ar putea foarte bine numi si “Tourist trap”. Insa desigur ca vina ne-a apartinut in totalitate. Trebuia sa ne planificam mai bine timpul astfel incat sa ne prinda seara pe acolo. Muntii se intuneca si ei avand soarele in spate. Decidem sa ajungem mai devreme cu o zi in Nakusp, unde avea sa aiba loc intalnirea H.U. Ruta pe care o alegem (oarecum la intamplare) se doveste un fel de DN1 pe ruta Brasov-Bucuresti intr-un sfarsit de weekend. Inghesuiala mare, tiruri, portiuni in constructie, trenuri, ceva ploaie. Intr-un cuvand distractie. Inca o experienta interesanta avem la un Visitor Center unde intrebam daca putem sa folosim pentru 2 minute wifi-ul caci vrem sa verificam o informatie. Ni se raspunde scurt. Nu, wifi-ul e doar pentru angajati. Aham… OK, nici o problema, atunci stii undeva aici in oras la voi, un loc cu wifi disponibil si liber, eventual o cafenea unde sa puem naviga putin in timp ce bem un ceai? Nu, insa, poti sa folosesti netul de la calculatoarele astea (si imi arata un rand de pc-uri ponosite). Te costa 1,5 dolari pentru 10 minute. Wow… multumesc! 1,5 dolari sa dau un search pe google maps… Nu era mai frumos daca imi spuneai ca aveti un McDonald’s in oras (loc pe care il si descoperim in timp ce ieseam din localitate)? Deja ne este doar de Alaska sau Yukon. Dar ne pastram deschisi si incercam sa ne spunem ca oricine poate avea o zi mai proasta.Ne Iesim din acel oras fara alte menajamente si ne indreptam spre Nakusp. Aveau sa urmeze 4 zile in care nu am miscat motocicleta din loc. Peste 200 de motociclisti au participat la aceasta intalnire. Si nu s-a lasat nici cu muzica super tare in boxe (nici macar nu a existat o scena pentru concerte) nici cu petreceri despre care nu se poate scrie a doua zi. Patru zile pline de activitati, prezentari, povesti si fotografii din lumea intreaga. Am descoperit calatoriile si experientele altor oameni ce fac ceea ce incercam si noi sa facem. Dar mai multe detalii despre aceasta intalnire aflam in episodul urmator. Pana atunci, va uram noapte buna! Scris din padurile Oregonului. Mai ramane sa gasim si internet pentru publicare… Cum va spuneam data trecuta, povestea aceasta o sa fie una putin mai altfel. Patru zile in care nu am calatorit pe motocicleta mai deloc insa am calatorit, prin povestile si pozele altora foarte foarte departe. Nu suntem singurii care nu aveam de gand sa ne miscam motocicleta din loc pentru o vreme… OK, va trebui sa marturisesc ceva ce probabil va face ca jumatatea masculina din audienta sa inchida subit browser-ul (asta dupa ce probabil ca am pierdut deja jumatatea feminina din audienta chiar la inceput, cand am spus ca acest episod o sa fie despre o intalnire moto…). Intalnirea asta moto la care am fost nu a presupus nici fete aproape dezbracate pe scaunul pasagerului, nici concursuri de tricouri ude, nici concerte rock cu muulta bere. Sperand ca nu am pierdut totusi chiar pe toata lumea, continui spunandu-va ca Horizons Unlimited Meeting este un bun pretext pentru oameni ce calatoresc in locuri in departate cu motocicletele sa se adune si sa impartaseasca pareri si povesti. Sunt prezentari despre drumurile, locurile si oamenii intalniti. Sunt sesiuni in care cei mai noi, asa ca mine, pot invata cum sa repari o pana. Sau cum sa impachetezi lucrurile mai eficient. “Viata cu doar 12 kilograme de bagaj” asta chiar e ceva. Noi inca nu suntem acolo… Insa dincolo de toate prezentarile, cel mai util este ca te intalnesti cu oameni care sunt ca si tine. Spui vecinului de camping ca te gandesti sa mergi pana in Argentina pe motocicleta si nu te considera nebun. Ba mai mult, e foarte probabil sa iti dea ceva ponturi pe unde sa treci granita spre Mexic caci probabil a fost si el pe acolo. In “parcare” se organizeaza concursuri. Cine conduce cel mai incet motocicleta pe o distanta data…. Este o atmosfera relaxata si practic te poti plimba in voie printre motociclete, poti intra in vorba cu propietarii, vezi pe unde au fost sau unde mai planuiesc sa mearga, ce modificari au mai adus la motoare si tot asa. Si poti face multe poze. Ceea ce am si facut. Un monstru e in apropiere: Trecut si prezent: Un german si o italianca, impart locul de campare: Multumim Susan si Grant pentru organizare. Ne bucuram ca am putut ajuta si noi! Gata, dupa scurta pauza plecam mai departe spre Vancouver. In episodul urmator aflam cum informatii despre “repararea penei de cauciuc” ne vor trebui mai devreme decat ne asteptam. Tot data viitoare ii cunoastem pe mai noii si mai vechii prieteni din zona Vancouver si aflam daca Gunnar este pregatit sau nu sa isi continue drumul spre Sud. Ramaneti pe frecventa! Scris dintr-o cafenea unde am fost lasati sa stam cateva ore, desi am comandat doar o cafea! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Septembrie 8, 2012 Share Postat Septembrie 8, 2012 (editat) "Viata cu doar 12 kilograme de bagaj" ... wow. Suna foarte interesant. Poti detaila putin? Ce intra in acele 12 kg? Editat Septembrie 8, 2012 de robertkiran Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 9, 2012 Autor Share Postat Septembrie 9, 2012 "Viata cu doar 12 kilograme de bagaj" ... wow. Suna foarte interesant. Poti detaila putin? Ce intra in acele 12 kg? Intrau haine (toate tehnice, nimic greu nimic din bumbac), chestiie de igiena personala, sac de dormit saltea de dormit si alte "nimicuri". Prezentarea a fost facuta de o tipa care a calatorit pe aceeasi ruta pe care mergem si noi, pana in America de Sud pe un ural 2WD. Si in ciuda faptului ca aveau mult mai mult spatiu (aveau atas) oamenii aia chiar aveau putine bagaje. Mi-a placu de oamenii aia. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
TIulian Postat Septembrie 11, 2012 Share Postat Septembrie 11, 2012 Salut, incepand cu ziua de azi pot scrie si eu pe forum, deci acesta este primul meu post, de 3 zile stau si citesc in fiecare zi cate un pasaj din calatoria voastra si in fiecare zi va apreciez din ce in ce mai mult ... bravo voua si eu unu am de gand sa raman pe frecventa Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 13, 2012 Autor Share Postat Septembrie 13, 2012 Salut, incepand cu ziua de azi pot scrie si eu pe forum, deci acesta este primul meu post, de 3 zile stau si citesc in fiecare zi cate un pasaj din calatoria voastra si in fiecare zi va apreciez din ce in ce mai mult ... bravo voua si eu unu am de gand sa raman pe frecventa Salut Iulian, ne bucuram ca ne urmaresti. -------------------- Dupa 4 zile de cort ne strangem cu greu calabalcul. Este uimitor cat de repede te dezveti de eficienta impachetarii. Totusi, azi aveam in fata un drum foarte interesant. “Man, take the road to Kaslo. It’s number 2 in Canada for driving”. Nu stiu cum arata numarul 1, insa pe drumul asta, numarul 2, nu cred ca au stat rotile drepte mai mult de 100 de metri. Curba dupa curba dupa curba. Si nu eram singurii care stiau de acest drum. O privire in olginzi… Situatia se aglomereaza rapid. Putinele masini intalnite in cale sunt conduse de oameni draguti care la un moment dat trag pe dreapta lasandu-ne sa trecem. (imaginati-va sa se intample asta pe DN1A spre Cheia). Vitezanele ma depasesc rapid. Insa imi gasesc parteneri de drum cateva choppere. Cateva vreo 20. Suntem “adoptati” rapid si intram in pluton. Ne despartim in Nelson. Ei isi cauta un camping, noi ne indreptam spre Colleen, gazda noastra din Rock Creek. Peisajul se schimba rapid si verdele padurilor lasa locul galbenului dealurilor. Suntem foarte tentati sa ramanem mai mult la Collen insa suntem deja in urma cu timpul. Ne luam ramas bun si continuam spre vest. Ferme, cai si vaci. Ne simtim in Montana. Si avem si de ce, suntem doar la cativa kilometri deasupra granitei cu Statele Unite. Dar inca nu o vom trece, mergem mai intai in Vancouver. Plecam tarziu si ajungem, logic si mai tarziu. Soarele se juca intre firele de inalta tensiune cand ne apropiem de oras. Este ciudat cum initial nici macar nu aveam in plan sa mergem in zona Vancouver-ului si am sfarsit prin a fi invitati si a cunoaste asa multi oameni frumosi acolo. Asa ca de aceasta data nu ne facem probleme ca se lasa noaptea. Traian si Mihaela ne gazduiesc pentru cateva zile ne odihnim si impartasim planurile de a calatori spre America de Sud. Daca totul va merge bine Traian urmeaza sa plece la inceputului lui Octombrie insa cu 4 roti, bine pregatite. Doua masini facute pentru caltoriile lungi, acelasi vis! Pe Kev il cunoatem in Nakusp. Desi ne stim doar de 2 zile, omul ne invita la el si apoi isi petrece o buna parte din zi surubarind impreuna cu mine la Gunnar. Curatam filtre, intarim sistemul de prindere a bagajelor laterale si cel mai important, reusim sa dam de capul catorva probleme pe care le aveam la motocicleta (toate survenite din “erori umane”, motorul in sine nu are nici o problema). Invat foarte multe trucuri de la Kevan despre cum sa faci sa “nu impingi motocicleta”. In traducere libera ce poti sa faci daca te lasa pe marginea drumului. Sper sa nu fiu nevoit sa pun in practica sfaturile sale, dar e mai bine sa fii pregatit. Mark, care tocmai a trecut de la un Vstrom la un GS1200 (fiecare cu nebunia lui:P) ne face cadou o grila de protectie pentru faruri. El a primit-o cadou la randul sau si cand ne vom termina calatoria vom face si noi la fel. Multumim Mark, nu stiu cat o sa ne protejeze dar acum Gunnar arata foarte “bad ass”! Plecam de la familia Ibotsen ca de la niste vechi prieteni Am mai fi stat cu drag, mai ales ca ne-am fi dorit sa ne mai intalnim si cu alti oameni de pe insula (Dan ne pare tare rau ca nu ne-am sincronizat) insa trebuia sa ne grabim… la o nunta. In tara, prieteni foarte buni se casatoreau pe 1 septembrie si din pacate noi nu puteam participa din cauza departarii. Casa de piatra Miha si Mihai! Insa anumite lucruri au un mod de a se aranja frumos in viata. Asa aflam ca Ana si Chif, doi bucovineni din Radauti ce ne-au gazduit in prima seara in Vancouver urmau sa se casatoreasca numai peste 4 zile. Consideram vestea asta ca un semn clar ca trebuie sa ramanem si noi pentru nunta. Ceea ce si facem avand ocazia sa vorbim romaneste din nou, departe de casa. Casa de piatra Ana si Chif! Ceremonia se sfarseste si odata cu ea si timpul nostru in Canada. Ne indreptam spre punctul vamal aflat numai la cativa kilometri distanta urmand sa trecem pentru ultima data din Canada in aceasta calatorie. La revedere Canada! Bine ati venit in Statele Unite ale Americii! Data viitoare ne pierdem in statul Washington si in cele din urma ne gasim drumul spre niste izvoare termale. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
TIulian Postat Septembrie 13, 2012 Share Postat Septembrie 13, 2012 hai cu washington-ul sa vedem si noi ce este pe acolo, salutari tuturor ce v-au gazduit cu mainile deschise, astfal uscat Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
pomo Postat Septembrie 13, 2012 Share Postat Septembrie 13, 2012 Chif se însoară și nu zice nimic? Casă de piatră nenea Chif. Hai odata acasă că Pasquinel moare de dorul tău. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 14, 2012 Autor Share Postat Septembrie 14, 2012 Stiu ca am promis ca va povestesc despre Statele Unite insa nu pot trece mai departe fara scrie cateva randuri despre cum am vizitat noi Vancouver-ul. Initial vroiam sa scriu despre asta in povestea trecuta insa m-am gandit ca totusi intamplarea merita un spatiu separat. Asadar facem 2 pasi inapoi, sarim cu gandul inapoi in Vancouver si ne gasim din nou la Traian acasa. Avand o zi libera la dispozitie, decid sa schimb uleiul. Dupa ceva “cumparaturi” tipice (3 litri de ulei, un filtru), toate luate la supra-pret, ma pun pe treaba. Imi sare in ajutor si Bill, vecinul lui Traian cu o palnie si ceva sfaturi. Mai stam la o vorba despre una si alta si ma invita la el in garaj sa ii vad motocicletele. Are vreo 3 sau 4. Toate Harley- Davidson. Eu le admir si ii spun intr-o doara ca nu am condus niciodata asa ceva. El raspunde putin revoltat “cum, nu ai condus niciodata un Harley? Nu sepoate. Uite daca vrei, poti sa o iei pe asta la o tura” . Bill, multumesc frumos, esti dragut, dar e OK, nu vreau neaparat. Omul mai insista de cateva ori si eu il refuz de fiecare data. Apoi, in timp ce ma indreptam inapoi spre casa lui Traian ma gandesc “mah dar de ce nu vrei? Omul era sincer cand ti-a propus. Tu ai terminat cu schimbul de ulei si ai restul zilei libere. Ce ai mai bun de facut acum, in momentul asta?” O intreb pe Andreea daca vrea sa mearga la o plimbare cu un Harley Davidson si ne intoarcem la Bill sa ii spunem ca vrem sa incercam. Ne amuzam teribil pe seama faptului ca noi, purtand costumele de touring si castile “full face”, nu prea ne potrivim deloc cu imaginea HD. Nu conteaza, hai sa mergem la plimbare. Destinatia: un munte la 10 mile distanta, de unde se poate vedea frumos orasul. Zis si facut. Bestia de sub noi are un motor in V de vreo 1800 cc asa ca lucrurile stau total diferit decat pe molcomul Gunnar. Pe drum Andreea incearca din rasputeri sa se tina pe saua din spate. Asa ca sotia ma imbratiseaza cu mare convingere (imi aduc aminte de prima iesire a noastra pe motocicleta). Poze, nu mai vorbesc sunt putine, atunci cand a indraznit sa isi desprinda o mana din jurul meu. Eu chicotesc rautacios in casca “e acum sa te vad dormind…” Ajungem pe varful dealului si aruncam o privire in jur. Ne invartim vreo jumatate de ora, stam pe iarba, ne relaxam… ce sa mai totul merge struna. Deja mai acomodat cu Harley-ul ma intrept spre moto si o incalec hotarat, pregatit pentru drumul de intoarcere. Ce sa mai… nimeni nu imi va sta in cale. Phuai ce o sa ne mai distram. Dar stai asa, de ce se misca asa greoi cand incerc sa o scot din parcare? Ma lamureste Andreea de pe margine: “Avem pana”! Stop joc! Asta nu era in brosura. Ce facem acum? Eu am fost destul de cascat incat sa plec la plimbarea asta fara kit-ul de pana (ca deh, in 10 mile ce ti se poate intampla?) Eh, se poate intampla ca ne aflam pe varful unui munte intr-o parcare cu ceva masini si cam atat. Pur intamplator, m-am gandit sa ii cer numarul de telefon lui Bill inainte sa plecam de acasa. Deci avem numarul propietarului. Il sun si desigur ca… nu raspunde la telefon. Intra casuta vocala. Incep mesajul cu “Hi Bill, please do not worry, we are OK and the bike is OK” ii spun omului ca intarziem din cauza ca avem o pana. Apoi, cum nu prea avea rost sa stau cu mainile in san imi fac un calcul: nu e departe pana acasa. Daca reusesc sa umflu roata cumva, poate tine pana acolo. Ma uit insistent la moto, ii dau ocol de mai multe ori, degeaba. Nu rasare nici o pompa miraculos. Mbine, ma duc sa intreb poate gasesc pe la cineva si am parte de cateva ratari lamentabile (imchipuiti-va ca ati iesit cu fata sa admirati privelistea de pe munte si stati in masina ascultand muzica romantica iar in acest timp un motociclist vorbind o engleza cu accent, se apropie de voi si va intreaba daca aceti o pompa sau un compresor in portbagaj) Se pare ca norocul ne surade. Cineva ne imprumuta un compresor. Ma intorc triumfator la motocicleta. Super, avem un compresor. Hai sa il folosim. Hmmm stai asa, motocicleta asta are o priza pe aici pe undeva, nu? Si iar ne invartim in jurul ei, iar cautam pe toate partile. Nimic. Nu exista nici o priza. Gasim comutatorul pentru suspensia hidraulica reglabila, admiram de aproape toate detaliile cromate toate modificarile aduse, insa degeaba, o priza nu reusim sa gasim. OK, nu ne lasam. Urmeaza momentul amuzant numarul doi cand, mut motocicleta la intrarea parcarii si astept rabdator sa vina cate o masina in parcare (din nou, imaginati-va ca ati iesti cu prietena sau sotia la o plimbare de seara romantica, pana pe deal si un tip imbracat amuzant da din maini si va face semn sa opriti masina si sa dati geamul jos). Gasim o pereche asiatica suficient de curajoasa incat sa ne asculte si ii convingem sa opreasca langa motocicleta si sa ne dea curent de la bricheta lor.Umflu roata cat pot de bine, duc repede pompa inapoi la propietar, mai dau un telefon lui Bill (iar casuta vocala) si ii spun ca am umflat roata si venim. Perfect. Now we are in business cum ar spune englezul. Plecam pe drumul ce cobora lent prin padure. Destul de repede ne gasim pe o strada cu 2 benzi pe sens si nimic in afara de padure in jur. Masinile vajaie pe langa noi. Ma uit la roata si nici macar nu trebuie sa ma uit prea bine. O simt greoaie. E clar, aerul iese mai repede decat as fi sperat eu. Nu cred ca am facut nici 2 mile si trebuie sa ne oprim. Ne gasim cu o roata dezumflata pe marginea unui drum dintr-o padure, fara kit de pana, fara compresor si incepe sa se intunece. Frica nu ne este, suntem totusi intr-o padure dintr-un oras. Pe langa noi vajaie masini in viteza. Desigur oameni ce se grabesc sa ajunga acasa. Ei nu au pana… Ca sa avem imaginea completa niste biciclisti ce trec rapid pe langa Andreea ii spun in gluma (sau in serios?) “That’s what you get for riding a Harley!” … ce pot sa zic mai biciclistilor “That is not ours, bu still, it is not nice…” Incercam timid sa oprim vreo masina dintre cele care trec pe langa noi. Nu se opreste nici una. E de inteles poate. Incepuse sa se lase si noaptea iar ca sa fie si mai sigura treaba, o ploaie rara ne-a amintit ca totusi suntem in Vancouver iar in Vancouver ploua des. Noi ramanem insa optimisti. Situatia oricum nu e deloc “rea”. Cei de acasa ar trebui sa stie de noi. Apa avem, la o adica putem sa si mergem pe jos restul distantei pana acasa. In 2 ore probabil ca ajungem. Doar ca nu ne vine sa lasam motocicleta acolo in padure. Iata ca se oprese un taxi. Mirosul unui profit neasteptat invinge frica intunericului cred… Decidem sa plece Andreea acasa pentru a-l gasi pe Bill sau un kit de pana si un compresor. Iar eu raman cu motocicleta. Intre timp in mai bine de 2 ore cat am stat acolo, dintre toate masinile, motocicletele si bicicletele care au trecut (si au fost foarte multe) doar 2 motociclisti s-au oprit sa ma intrebe ce s-a intamplat. Nici ei nu aveau un kit de pana insa unul dintre ei imi spune ca sta la 5 minute de locul acela si ca daca vreau, se poate duce acasa sa imi aduca un kit de pana. Pai… eu as vrea multumesc. Baietii pleaca spre casa in timp ce eu incerc sa imi gasesc un loc sub un copac mai stufos unde sa nu ma ajunga ploaia (desigur, nu aveam nici costumul de ploaie la mine ca deh, noi iesisem la o plimbare de 10 mile iar cand plecasem de acasa nu era nici un pericol de ploaie) Dupa ceva timp, ajutoarele vin din mai multe parti. Cei doi motociclisti ajung inapoi in acelasi timp cu Bill. Acum avem 2 kituri de reparare a penei si un compresor in spatele masinii lui Bill. Le multumesc din suflet motociclistilor si mai ales, ii rog sa se mai opreasca si daca or vedea in viitor alti motociclisti pe marginea drumului. Apoi, vine vremea sa repar pana folosind kit-ul de la Bill si cele invatate in timpul intalnirii din Nakusp. Plecam si in scurt timp ajungem acasa. Andreea trage o ultima poza cu Harley Davidson-ul ajungand triumfator acasa. In ciuda micului incident, trebuie sa recunoastem ca ne-am distrat de minune in aceasta mica calatorie. Harley-ul este o motocicleta serioasa. Insa nu una pe care as lua-o la un drum lung. Cel putin nu cea condusa de mine. Ne bucuram deci ca de maine revenim pe saua lui Gunnar. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
cicloburu Postat Septembrie 14, 2012 Share Postat Septembrie 14, 2012 Prietene, eu n-am o motocicletă precum Gunnar, eu am un Ural din 1969, Alioșa pre numele său, dar, după un ride-test pe un Harley Davidson, am preferat Uralul meu! Nu sînt ipocrit, dar senzațiile pe care mi le oferă Alioșa sînt de neegalat! Toate bune pe mai departe! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 15, 2012 Autor Share Postat Septembrie 15, 2012 Eh, fiecare motocicleta are farmecul sau. Insa inteleg foaret bine ce spui, nici eu nu as da VStrom-ul meu pe un HD si nici pe altceva. Deocamdata vreau numai sa ajung cu bine la sfarsitul calatoriei cu el si apoi inapoi acasa. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
TIulian Postat Septembrie 16, 2012 Share Postat Septembrie 16, 2012 Cand va intoarceti va astept la un suc ca de alcool m-am lasat mai raman tigarile. Drum bun in continuare eu unul astept noi relatari Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Septembrie 16, 2012 Share Postat Septembrie 16, 2012 Ati aparut in ziarele din Canada: http://www.zigzag-online.ro/index.php?page=vezi_articol&idArticol=1474&titlu=Doi%20romani.%20Doua%20roti.%20Doua%20continente... Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Guzuman Postat Septembrie 16, 2012 Share Postat Septembrie 16, 2012 Bravo pentru calatorie ! Eu sunt acum in Texas foarte aproape de granita cu Mexic. Am intrebat pe aici dupa ce am citit topicul vostru si am primit cateva pareri . Granita este un loc foarte periculos, datorita cartelurilor care incearca sa aduca droguri in state. Asa ca , nu alegeti cele mai ieftine hoteluri, planificati foarte atent exact unde mergeti si ce aveti de gand sa faceti, si cica ar fi bine sa vorbiti cu cineva de 2 ori pe zi sa le dati locatia exacta . Acuma ramane sa ne spuneti voi cum a fost. Numai bine ! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Septembrie 18, 2012 Share Postat Septembrie 18, 2012 O mica sugestie: ar fi bine daca la inceputul fiecarei povestioare scrisa aici sau pe blog ati scrie si ziua (sau zilele) cand s-a petrecut aceasta. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 19, 2012 Autor Share Postat Septembrie 19, 2012 (editat) @robertkiran: foarte buna sugestia. O sa incerc sa fac acest lucru de acum inainte. @TIulian: Multumesc frumos pentru invitatie. Nici noi nu prea bem alcool si nici de fumat nu fumam. Insa rezolvam noi situatia cumva cu un suc si ceva povesti Sa ne ajute Dumnezeu sa ne vedem sanatosi. --------- Din nou in Statele Unite: 2-4 septembrie Trecerea granitei a fost fara emotii. L-am incurcat putin pe vames cand i-am spus ca suntem din Romania si s-a gandit serios daca sa ne “traga pe dreapta” pentru extra verificari sau nu. A pus chiar si mana pe telefon sa isi intrebe superiorul dar a renuntat (probabil dandu-si seama ca daca face asta o sa urmeze o gramada de “paperwork”). Si iata-ne din nou in Statele Unite, de data aceasta in statul Washington. Neavand o tinta clara pentru azi, ne incadram cuminti pe Interstate 5, ce duce spre Sud cu gandul de pune ceva kilometri in spatele nostru. Si simtim pentru prima data ca suntem in Statele Unite ale Americii. Cele de la televizor sau din filme. Autostrada larga cu multe benzi si bretele intortocheate. Viteza noastra de 100 km/h devine inadecvata. Toata lumea ne depaseste pe toate partile. Pana si ci din categoria “am plecat in vacanta si imi iau vaporul dupa mine” trec vajaind pe langa noi. Ne tinem bine pe banda noastra si nu dupa multa vreme ne apropiem de primul oras american cu adevarat mare, Seattle. Iesim de pe nebunia de autostrada si intram in nebunia orasului. Aglomeratie mare si lume multa iesita afara (incercati sa o gasiti pe Andreea in imaginea de mai jos) Noi vrem de fapt sa gasim strada Pike, pentru a vedea si incerca primul magazin Starbuks. De vazut il vedem insa la cata coada era decidem ca ramanem doar cu privitul si ceva muzica in aer liber. Pranzul il luam pe iarba din parcul de alaturi, langa apa, privind la feriboturile ce cara fara odihna oameni si masini. Aici avem parte de o surpriza: Perla Norvegiana, pe care o intalnisem in Skagway se intorsese si ea din aventura Alaskana. ............. ------ Din nou primesc mesajul "Sorry, but you have posted more images than you are allowed to" cand incerc sa postez. Imi pare rau ca nu pot scrie aici tot episodul. Pentru a citi continuare va rog sa accesati micadu.ro Editat Septembrie 19, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
lostinsnow Postat Septembrie 20, 2012 Share Postat Septembrie 20, 2012 Frumos pana acum...Succes! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
bavareze Postat Septembrie 20, 2012 Share Postat Septembrie 20, 2012 vad pe harta de pe blog ca sunteti prin california. daca aveti nevoie de ceva ajutor prin los angeles sau chef de o bere da-mi un telefon +1 310 977 6404. ceau! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat Septembrie 22, 2012 Autor Share Postat Septembrie 22, 2012 vad pe harta de pe blog ca sunteti prin california. daca aveti nevoie de ceva ajutor prin los angeles sau chef de o bere da-mi un telefon +1 310 977 6404. ceau! Salut bavareze! iti multumim pentru oferta de a ne ajuta. Intr-adevar am fost in California pana ieri. Nu am ajuns insa chiar pana in Los Agenels... dupa Monterey am facut stanga spre Est si acum suntem in drum spre Utah. Numai bine! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
robertkiran Postat Septembrie 22, 2012 Share Postat Septembrie 22, 2012 Asteptam vesti. Eu unul va urmaresc zilnic! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Postări Recomandate
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.