O tură cu răcori - Islanda

[Muretto Grundieg]

Ca să încep cu o glumă, ideea mi-a venit în urma episodului 529, sezonul 24 din ”Familia Simson”.

Editat Iulie 11, 2019 de Muretto Grundieg

[theogs]

SI, ai de gand sa dai o tura?

[Muretto Grundieg]

Păi, am dat-o, aia era doar prefața. Și cum nu am găsit prea multă informație pe aici despre destinația asta, am zis să încerc eu, poate mai inspir pe cineva, dacă sunt doritori.

[theogs]

Atunci bravo!!! SI asfalt uscat... 

[apriliacluj]

Bravo Muretto, asteptam muuuulte poze si toata povestea, all inclusive!

 

 

...poate prin toamna ne-om reintalni si-mi povestesti si live

 

 

inca o data BRAVOS, jos palaria!!

Editat Iulie 12, 2019 de apriliacluj

[florinelu07]

Chapeau!

[apriliacluj]

Florine, maine ne vedem la Cartisoara?

Muretto, scuze de off

[Tracer7]

Tot respectul pentru tură!

Chiar nu sunt mulți care să fi mers pe moto acolo așa că nu cred că se supără nimeni dacă pui pe aici cât mai multe poze 

Abia aștept continuarea poveștii!

[Muretto Grundieg]

În general, lumea nu vrea povești, conform principiului o poză face cât o mie de cuvinte.

Am avut noroc de zile frumoase, luna iunie este cea mai puțin ploioasă, deși cu soare temperaturile n-au depășit 16 grade. Am avut cele mai friguroase zile, (4 grade) cu două zile de ploaie și vânturi teribile. Atât de puternice încât cu greu puteam să rămân pe drum, rafalele trimițându-te dintr-o parte în alta a șoselei. Din fericire, traficul aproape inexistent nu a făcut periculoase aceste evenimente.

Editat Iulie 12, 2019 de Muretto Grundieg

[®azvan]

Deci @Muretto Grundieg baga-ti mintile in cap! Fotografiile tale is naspa (ti-o zice un om de arta, cu diplome de la grafica pana la fotografie, pe un ton glumet, bineinteles). Povestile tale, in schimb... Cu pseudo-trailer-ul aka moodboard/ sinopsis/ storyboard-ul din introducere, ai reusit sa-mi detronezi toti scriitorii preferati, acum nu te gandi ca am kilometri de carti citite, dar, chiar si asa: Mihai Barbu cu Mongolia lui pare mic copil in comparatie cu scenariul construit de tine. Da-le incolo de poze, ia si povesteste pataniile. Desi de mic copil citeam numa' carti ilustrate, pe cele fara poze  evident ca nici nu le deschideam, pt povestile tale imi cumpar si kindle si imi fac si timp de citit. Ai talent!

[Tracer7]

Acum 26 minute, Muretto Grundieg a spus:

În general, lumea nu vrea povești...

Stai fără grijă și eu sunt unul dintre ăia care vor cât mai multe informații...plus - văd că nu sunt singurul căruia îi place cum le povestești, deci bagă mare 

Dificil al dracu' de mers pe drumurile alea pline de praf de la roca aia vulcanică. 

Eu am dat de așa ceva doar pe drumurile asfaltate care urcă pe Etna și tot era să mă vărs (nu am fost atent când am pus piciorul jos) așa că îmi închipui cum e să fie tot drumul așa...plus temperaturile...plus vântul ăla de care zici... Încă o dată: tot respectul pentru tură!

 

PS: îmi place soluția ta cu panourile alea reflectorizante pe bagaje. Dacă nici pe alea nu le observă și încep cu din alea cu "nu te-am văzut"...merită niște proiectoare LED în ochi să nu le vadă 

[Muretto Grundieg]

Ok, hai să încercăm!

 

Partir c´est mourir en peu

 

Las în urmă casă, masă, prieteni și obiceiuri cunoscute pentru a schimba starea de confort psihic cu una agitată. Unde ajung, cum ajung, ce o să fie, ce naiba fac, la naiba, fuck...

Plecarea debutează cu un incident. Nu pot să ies pe poartă! Cutiile laterale, (home made din canistre de clor) depășesc lățimea porții cu câțiva centimetri.

Le dau jos, ies pe poartă și le remontez afară în stradă. Poză istorică pentru eternitate și bag gaz. Am un vapor de prins. Ăsta va fi laitmotivul următoarelor zile.

Mi-am setat ”cruise control” la 110 km/h. La viteză mai mare te dă vântul jos.

Trafic lejer, oră matinală, adică 6 și un pic...La Bușteni începe ploaia. Nu băgăm în seamă. După Brașov, am momente de panică, atelajul devine instabil. Iau câteva curbe cu dificultate și încep să mă îndoiesc de greutatea bagajelor. Depășesc o mașină și cu greu reușesc să mențin trasa. Cazanul se balansează teribil. Trag pe dreapta ca să constat că anvelopa spate e moale. Chiar foarte moale. Pană !

Dacă în drumul spre Nordkapp am cărat pompă, leviere, camere de schimb și petice la drumul ăsta am hotărât să nu iau nimic, pentru că în ultimii 40000-50000 de km n-am avut nici o pană. Dar acum am ! Și n-am nimic la mine. Sunt la vreo 30 de km de Codlea și deja am o problemă. Și un vapor de prins. Sun la colegii de serviciu din Brașov. Colegii (aur curat) trimit o dubă de intervenție, din păcate, dotare zero pentru motociclete. Urcăm totuși mobra în dubă și o ducem la vulcanizare. Prima întâlnită, evident, nu fac moto. Mă ofer să scot eu roata și anvelopa. Sorry, nu ne băgăm. Intrăm în Brașov și găsim o vulcanizare care fac, cu condiția să scot eu roata. No problem. După aproape două ore și jumătate sunt din nou la drum. Am un vapor de prins !

Accident undeva spre vest, coadă de 4 kilometri. Un TIR a ratat o curbă și s-a răsturnat. Smerit, la relanti, cu motorul duduind viril, mă strecor printre mașini. Nu e genul meu de activitate, dar ...am un vapor de prins. Ajung în Oradea spre seară și mă refugiez la o cazare cu toate cele necesare. Scump, dar nu contează, ideea călăuzitoare e aceeași.

 

[florinelu07]

Acum 4 ore, apriliacluj a spus:

Florine, maine ne vedem la Cartisoara?

Muretto, scuze de off

Slabe sanse. Sunt prins macar jumatate de zi. Te anunt in timp util

[george13]

Inca invidios pe tine...

[M!ha!]

Am băgat la favorite. 

Hai cu următoarea postare. 

[Muretto Grundieg]

Noaptea în Praga, ce...lula mea...celula mea!

 

Bag vreo 800 de kilometri. Nu intru în amănunte, nu pare mult dar intervin probleme. Melcul de la kilometraj își dă duhul (iar) și nu mai știu când trebuie să alimentez. Nu mai am informații despre viteză și distanța parcursă. N-ai de ales decât școala veche și te orientezi după indicatoare. Calculezi și alimentezi. Viteza o socotești ochiometric. Dacă ajungi din urmă TIR-uri ai peste 90 km/h. Dacă te depășesc, ai sub 90. Fucking simple.

Da´ n-am telefon cu GPS ? Ba da, doar că priza de alimentare a considerat că e momentul să dea ortul popii. De ce ? A plouat în draci toată ziua, de fapt, hai să fim serioși, asta se poate verifica, au fost doar vreo 6 (șase) ore. Cu avertizare de cod ultraviolet pe SMS.

Am supraviețuit. Doar aparatul foto nu a făcut-o, motiv pentru care l-am aruncat. Cred că s-a bucurat camerista la curățenia camerei dar bucuria i-a fost de scurtă durată, aparatul era mort...

Într-o parcare din Cehia, un cetățean dintr-o etnie minoritară îmi vede numărul și se apropie cu ”Salut, văd că ești român!”

”Așa, și ?” zic eu.

”Hai să-ți dau un parfum!”

”N-am nevoie, mersi.”

”E, gratis, că ești de-al meu.”

”Bă, nu-mi trebuie, du-te d-aici!”

 

”Io ți-l las aici” și-l pune șa.

Eu îl iau de șa și-l pun jos.

”Da-n cutiile astea ce-ai ?”

”Am un rahat, chiloți și ciorapi murdari.”

Etnicul se duce la altă mașină. Eu întru în benzinărie, iau o cafea și mă întorc.

Îmi sare în ochi un lacăt forțat. Și, curios, oglinda dreaptă aproape scoasă din articulație.

Infectul, nicăieri....

Cred că a fost foarte surprins să constate că ceea ce a forțat el nu s-a deschis (mai are o protecție suplimentară) și a tras sau smuls de oglindă. Ulterior, a trebuit s-o scot pentru că n-a mai putut fi reparată.

 

M-am învârtit noaptea prin Praga ca un ou într-o căldare. Hotelul rezervat pe booking cu o oră înainte era practic, necunoscut. ”Le Petit Hotel” nu spunea nimic nimănui, nici chiar unui echipaj de poliție oprit la 20 de metri de el.

Am dat dat ture până mi-a sărit muștarul, am pus mobra pe trotuar și am luat-o per pedes apostolicum. Hotelul era pe o bretea cu denivelare așa că nu pot acuza GPS-ul.

Camera era de fapt o celulă, celula mea de peste noapte, fără fereastră, fără baie, duș, etc... pe care plătisem însă, ca primarul (neafiliat politic) 60 de euro. Dar aveam un vapor de prins...

Am priponit cazanul de balustrada pasajului cu două lanțuri și m-am rugat să nu tenteze pe nimeni.

A doua zi dimineața, mobra mea era înconjurată de turiști englezi. Circa cinci-șase persoane, ședeau pe bordură, cu diverși recipienți de alcool pe lângă ei.

Mi-au făcut loc să extrag mormanul de fiare însă cred că au fost ușor deranjați că nu mai aveau după ce să-și arunce dozele goale.

 

O nouă cameristă fericită

 

Tai Germania în două și după aproximativ 750-800 de kilometri mă cazez în Flensburg. Cum traversarea Europei, pe care o știți cu toții, nu face scopul acestui topic, nu pot decât să remarc un oraș cu multă bere bună. Seara, întors la cameră sunt bulversat de cât de prost poate să miroasă un hotel de trei stele, mă reped să deschid geamul și descopăr sursa infecției. Ghetele mele... îmi scot desuurile și le clătesc conștiincios.

Nu la fel de conștiincios am fost la plecare pentru că le-am uitat întinse la uscat. Chiloți și ciorapi bărbătești de la un turist exotic. Cum să nu faci fetiș din așa ceva ?

 

[®azvan]

maxim! :))))

[Muretto Grundieg]

Celula din Praga.

Cum putem contribui la creșterea PIB-ului Germaniei și Danemarcii

 

Cum etapa următoare se anunța a fi una lejeră, doar 360 de km până la Hirsthals, mi-am permis să dorm ca porcul până pe la 6,30. Ora mea biologică, ei fiind mai înapoiați ziceau că e patru jumate și nici iarba nu crește. Așa că am avut timp să constat că zbârnitul metalic al motorului era provocat de flanșa desprinsă a unei din țevile de evacuare. Șuruburile, probabil, răspândite undeva între Dresda și Hamburg. Iar cricul era foarte lăbărțat din cauză că tot încălecând de pe scăriță, am mai adăugat și kilogramele mele cele ale bagajelor demne de un camion.

Rezem mobra de un perete, dau cricul jos, îl îndrept cu o piatră și îl strâng mai bine. Atât de bine încât filetul din urechea de strângere refuză să mai colaboreze și dispare.

După 2 țigări ajung la concluzia că trebuie să caut un Dedemann (sună destul de nemțește) sau un Hornbach.

Între timp se servește și micul dejun, deci îndopat cu doza de cafeină necesară plec – pe jos – după un șurub, două...Inutil să mai povestesc că am găsit magazinul, care se chema altfel, mi-am luat cele câteva nimicuri pentru care casiera a plecat de la casă și s-a dus personal să le cântărească și să le pună coduri, n-am mai reușit să fac traseul pe care venisem și n-am fost în stare să explic ce stradă caut pentru că nu mai știam cum o cheamă.

Așa că am oprit un taxi și i-am zis să mă ducă la Primărie. Ca să nu creadă careva că sunt un vreun idiot, precizez că știu un pic de germană, dar nu cât să citesc fluent din Hegel sau Kant ci cât să exprim idei simple, cu mâinile legate.

Dar ce folos ? Șoferul era sârb și nu realiza ce înseamnă Rathaus. Oricum, s-a străduit și a vorbit cu un alt coleg sârb, mai isteț, și astfel am ajuns la primărie cu punguța mea cu șurubele.

Fericit, pentru că de aici știam unde e locul cu bere, iar de acolo am putut face traseul berii din seara trecută. Gott sei Dank!

Dimineața tehnică a fost una reușită iar plecarea triumfală a avut loc pe 11 ceea ce m-a adus după câteva ore într-o dană pustie.

O dată recunoașterea efectuată, n-am mai avut nimic de făcut decât să pierd vremea pe plajă ( o plajă excelentă dacă mă întrebați, dar știu că n-o să întrebați)  cu nisip extrem de fin și populată cu circa doi turiști pe o lungime de cât vezi cu ochii.

Apoi pierdutul de vreme a contiunat pe la un fel de magazin mixt sătesc unde i-am ajutat să-și îndeplinească planul la vânzări. Nu pot divulga ce fel de vânzări, informația este clasificată încă, dar pot spune că produsele au fost din cele accizabile și cu timbru. Probabil că din cauza asta am ajuns la concluzia că a fost o zi reușită. Confirmarea am avut-o dimineața când în coșul de gunoi din cameră nu mai încăpea nimic dar aluminiul e un metal recirculabil așa că nu mi-am mai bătut capul.

Ziua Z

 

Printre primii la îmbarcare, trec de formalitățile birocratice și privesc cu mândrie cum crește coada în spatele meu. E clar că mi-e destinat să fiu un deschizător de drumuri, poate chiar un Conducător.

Rând pe rând, motocicliști – și nu numai – vin să-mi admire mobra. Îmi place să cred că am citit admirație în ochii lor deși uneori am avut senzația că era doar milă. Vreo trei sau patru colegi au înclinat ușor capul și au pronunțat cuvântul ”respect”.

În fine, sosirea feribotului precipită atmosfera. Trebuie să ne mișcăm dar cazanul își dă arama pe față, nu mai pornește. Când, în sfârșit se hotărește, după vreo 7-8 pedale, sunt ultimul. Dar e o treabă cu schepsis bine gândită, cei din urmă vor fi cei dintâi.

Ancorez fierul cu o chingă și cu o parte din bagaj în mână urc pe puntea 8. Barul e deschis și-mi ofer una dintre cele mai bune beri din lume, Black Ship. Și pentru că sunt un iubitor de animale și n-am vrut ca biata oaie să se simtă singură, i-am făcut loc și unei alte surioare de-a ei. Probabil că la sfârșitul voiajului aveam deja o turmă pe numele meu.

Constat că nu putem merge la cabine pentru nu sunt încă gata. Trebuie să mai pierdem vreo oră-două pe punte. Într-un final apoteotic, găsesc și eu cușeta pe puntea 2, mă fac lejer și mă întorc pe 8 ca să continui număratul oilor și să fumez. Ca un conducător adevărat, mi-am uitat țigările în geacă deci mai cobor șase etaje pe scări și le mai urc încă o dată, la timp să descopăr că există și lifturi.  

Seara decurge în socializare cu austrieci, nemți și polonezi. Băieți buni dar cam sărăcuți cu duhul, nici unul dintre ei nu știa românește.

Chiar mă întrebam la un moment dat, de ce mama naibii am învățat eu în școală, franceza, engleza, germana și rusa când alții nu-și bat capul nici cu aia maternă ?

La culcare...surpriză! Toată lumea avea sac de dormit și pernă în afară de mine. După aia am aflat că nu ți se oferă decât pat și saltea, așternuri trebuie să aduci tu...

În fine, am făcut armata, am avut dormitor cu 60 de paturi așa că nu mă formalizez, pot să dorm și îmbrăcat cu rucsacul pe post de pernă.

Legănatul cu frecvența de o dată la șase secunde a vasului, duduitul motorului ( nu supărător dar perceptibil) și efectul calmant al oilor negre te aruncă instantaneu într-un somn adânc.

 

Ziua a doua și următoarea se scurg după același tipar. Masă, plimbări pe punte și între etaje, citit, urmărit câteva seriale pe telefon, țigări și activități pastorale printre oițele negre. M-a impresionat în special grupul polonezilor pe care de fiecare dată îi vedeam venind cu un bax de bere la fumat.

O geană de interes apare cu ocazia escalei din Feroe. Din păcate, timpul scurt nu ne permite să dăm un tur și ne mulțumim cu admiratul Torshaven-ului de la înălțimea punții nr. 9. Băieții deștepți și-au programat escală în Feroe, dar eu nu m-am numărat printre ei.

 

Noaptea a doua și ziua a treia trec și ele că n-au încotro și la megafoane se anunță să eliberăm cabinele cu două ore înainte de sosire. Îmi strâng calabalâcul și aștept pe punte urmărind manevrele de acostare. Atmosfera nu pare prea primitoare, aerul e rece și valuri de ceață inundă temporar fiordul. Sunt 6 – 7 grade și nici o șansă de creștere a temperaturii.

 

Bătrânul DR se sclifosește un pic – nu-i prea plac pornirile la rece – dar algoritmul meu de pornire e imbatabil, prin urmare demarăm și după vama simbolică, călcăm din nou pe sol ferm. Ce ușurare ! Nu se mai hâțână nimic sub tine!

După trei zile de captivitate pe vas, călătorii se împrăștie ca potârnichile, care-ncotro.

Drumul spre Egilstaðir urcă și coboară accentuat în serpentine. Pe alocuri, petice de zăpadă.

Treptat ceața dispare și mai apar urme de soare dar temperatura nu depășește 11-12 grade. Asfaltul e de bună calitate, chiar foarte dur, iar traficul extrem de lejer.

 

Am un program destul de încărcat care implică 3-400 de km pe zi. Cu numeroase opriri în fiecare loc care îți pare interesant. În plus, am descoperit că nu toate punctele marcate ca interes turistic sunt în drum. Trebuie să lași vehiculul într-o parcare și să bați un traseu pe jos, la picior. Uneori kilometri întregi, ceea ce înseamnă două ore dus și tot atât întors. Încet-încet am început să renunț la ele. Floricica de pe tablița care indică ”interes turistic” se referă uneori la o casă în care s-a născut nu știu cine sau nu știu ce muzeu, neinteresant pentru mine. Încep să cred că au dreptate cei care spun că ai nevoie de minimum 3 săptămâni iar eu am doar 8 zile și nici alea complete.

În fond, Islanda e pentru natură și dacă nu te plictisește pustietatea și frigul, e locul perfect pentru tine.

Bifez Monumentul Cercului Arctic și mă campez în Asbyrgi, locul unde legenda spune că e urma copitei calului nu știu cărui zeu, informația e disponibilă pe net. Într-adevăr, o adâncitură înconjurată de pereți înalți de piatră. Camping perfect, imens cu mine și încă vreo câțiva amatori dar nu prea mulți.

Aștept o pauză între ploile de dimineață pentru a putea strînge și a o lua din loc, alte cascade (la un moment dat te plictisești, probabil că sunt nu sute ci mii...) alte lacuri sufuroase și zone excitante pentru geologi.

Anul trecut, trecând prin tunelul care unea Nordkapp de continent am dat de 10 grade !! Am simțit că mi-e frig. Acum, venind de la aproape 5 grade, la cele 10 ale tunelului mi s-au părut multe, chiar mă întrebam dacă nu e cumva încălzit și mă gândeam să mă opresc undeva în tunel pentru...refacere.

Și, în fine un oraș adevărat, al doilea al Islandei, cu 20.000 de locuitori. Cu magazine, oameni și toate cele, Asbyrgi.

Pardon, era vorba de Akureyri nu de Asbyrgi, mi se suflă în cască, din studio.

O plimbare prin oraș, cu popas într-un restaurant și o supă excelentă de pește și cafea fierbinte îmi redau caloriile pierdute. La ieșirea dintr-o bancă (nu m-am putut abține să nu scot vreo 3000 de coroane islandeze) o doamnă bine, îmi remarcă figura inteligentă și mă întreabă dacă vorbesc engleza. Normal, visez în engleză, i-am spus eu. Atunci unde este nu știu ce  xwawxaw, că n-am înțeles ? Cucoană, oi fi eu deștept’ da nici chiar așa, zic eu.  Io sunt turist, întreabă matale un islandez.

Ea începe să râdă și se scuză că e din Australia. Iar eu din ”Dracula Land” i-am întors-o eu. Ea a râs din nou și când idila părea a se țese, apare unu'  mare, lat în umeri, care, cică, era bărbat-său. M-am retras, nevrând să aprind un conflict diplomatic între România și Australia. 

Am vrut să bag un cap la muzeul moto dar era închis și m-am consolat singur că ăia au exponate mai noi, chiar din anii 90 față de ce am eu...

Mi-am găsit și eu pe cineva, până la urmă

 

 

[Muretto Grundieg]

Drumul spre Westfjords

 

În Akureyri, a fost o adevărată desfătare termică, chiar zăduf – după standardele islandeze - am avut cea mai mare temperatură înregistrată în timpul sejurului meu insular, 17 grade dar nu au fost decât pentru două ore. S-a adeverit particularitatea insulei, aceea că vremea e imprevizibilă și rapid schimbătoare. Drumul meu către fiorduri trecea fix pe sub masa de nori întunecați de joasă altitudine. Temperatura a scăzut și ea la normal, 8-10 grade iar de adăpostit nu aveai unde. Așa că am putut să mă bucur de aerul curat și îmbibat de ploaie, care n-a ținut destul cât să devină sâcâitoare.

 

Găsesc un loc perfect pentru campare, toată lumea cred că-l știe, e cel de lângă Flúðabakki, aproape unde se varsă râul Blanda în ocean.

 

Nu m-am mai încurcat cu berea lor, bună de pus în ochi, drept Colir. Că am uitat să zic, la prima campare am avut și eu un bax de bere, ca toată lumea. După prima doză nu simțeam nimic, am zis că poate sunt obosit, am golit-o și pe a doua și tot așa. La sfârșit, eram nevinovat ca un prunc. Mă uit siderat la cutiile goale pe care scria ”Tuborg” 2,25 %

Așa că m-am enervat și am scos arma mea secretă, adusă tocmai de la Zalău. Probabil că are mai mult de 2 grade, pentru că după ce m-am încins un pic m-a apucat dorința de a-mi regla suportul care ține micul top-case de 52 litri. Cu mâinile ușor înghețate și nesigure am scos cele două piulițe M5 de pe închizător și gravitația mai puternică a insulei le-a atras spontan în iarbă. Deci, n-a fost vina mea ! Jur că vreo 40 de minute am stat cu fundul în sus și am periat fiecare fir de iarbă din zonă, dar piulițele – probabil – au căzut printr-o gaură minusculă de vulcan, drept în inima Pământului.

Ofticat și cu curajul dat de palincă m-am dus la proprietarul terenului și i-am explicat în cea mai pură engleză a mea, cea de BBC, că am nevoie de 2 piulițe metric 5. Apoi am trecut la germană, franceză și română. Islandezul părea de neclintit, neînțelegând de ce îmi învârt degetele în jurul unui cui.

L-a strigat însă pe fiu-său, care bineînțeles, știa ceva engleză și cu ajutorul lui a avut loc (cred) următoarea discuție:

”Șefule, am nevoie maximă de 2 piulițe M5”

”No, nici vorbă, de unde vrei să-ți dau eu două, nici măcar una nu am.”

”Da’ poate prin apropiere e vreun magazin ?”

”Ar fi unul la vreo 200 de kilometri da’ la ora asta e închis.”

 

Notă, e lumină tot timpul ceea te poate deruta. Vezi soarele pe cer ( dacă nu-s nori) dar lumea doarme.

 

”Tu, du-te la cortul tău și mă mai gândesc.”

Nu zic că la un moment dat după vreo oră, poate și mai bine, ațipisem și aud prin pânza cortului un motor din ce în ce mai aproape. Mă agit, îl înjur pe idiot ”Bă, nu vezi că e un cort aici, dai peste mine ?”

Trag ușa cortului (adică deschid fermoarul) și îl văd pe proprietar scoțînd pe geamul Jeep-ului nu două ci patru piulițe !!

Zice că e free și pleacă. Au auzit eu că islandezii sunt foarte săritori, dar nici chiar așa!

Am montat cu atenție suportul și chiar am adormit liniștit.

De va veni la tine vântul....(e în prefață pentru cine a sărit-o)

 

Fac plinul, 26 de litri cu vârf și o iau din loc spre nord-vest. Cea mai frumoasă parte a Islandei e și cea mai puțin vizitată. Cel mai puțin locuită și fără drumuri de asfalt (mai mult sau mai puțin). E departe, e frig, e bătută de vânturi aspre și bântuită de moroi. Sau elfi, gnomi, troli ...

Traficul e aproape inexistent. De la o mașină la 20 de minute am ajuns la una pe oră. S-a terminat și asfaltul și merg pe un fel de macadam cu pietriș. O minune. Sunt vreo 5-6 grade dar vântul tăios îți taie orice chef de înaintare. Strâng mai tare din mâini pentru a transmite căldura spre mânere (mânerele sunt încălzite bio nu electric). Mai sunt doar 370 de kilometri până la þingeri unde am de gând să las cortul cu bagajele și să plec pe F622.

 

Însă e una ce vreau eu și alta ce pot.

Mă opresc de mai multe ori crezând că eu sunt cauza vântului, poate merg prea repede ? Aiurea, și când stai pe loc e o problemă. Încerc să fumez. Vântul îți stinge țigara, dacă poți s-o aprinzi. Mai alerg în jurul mobrei, mai fac genoflexiuni.

Un semn de circulație (oare?) îmi atrage atenția.

 

Nici prin cap nu-mi trece să-mi dau pantalonii jos, totuși, toaleta ecologică amplasată ceva mai departe, ancorată cu lanțuri în cele patru colțuri de anvelope de camion umplute cu beton îmi dă o idee. Aș putea să fumez în toaletă !

Zis și făcut dar o dată ieșit afară, mica plăcere se spulberă rapid o dată cu rafalele puternice.

Mai îndrăznesc vreo 30 de kilometri până la Holmavik când mă lasă nervii.

 

Frigul, vântul, pustietatea și rațiunea mă îndeamnă să-mi vin în fire și să las naibii moroiul din Langmanalaugar. Întorc fără regrete și o iau înapoi mai spre sud.

 

Asta nu e poza mea dar arată identic cu ce-am văzut eu acolo, săru-mâna autor necunoscut !

A fost cel mai teribil drum al meu. Am fost plimbat dintr-o parte în alta drumului ca o pinge de ping-pong și de câteva ori scos în afara lui. Cu greu am reușit să țin roțile în jos și mulțumită traficului inexistent nu am ajuns sub roțile nimănui. Nu înțelegeam de unde vine acest uragan infernal și de ce nu se mai oprește.

Tot ce-mi doream era să să ajung la un adăpost, oricare și să mă încălzesc. După vreo două ore de chin am intrat într-o zonă mai ferită, unde vântul bătea rezonabil iar termometrele de pe șosea zâmbeau vesel cu 7 grade. Altă viață !

Iar când în zare a apărut o benzinărie adevărată, nu o meschinărie de pompă automatică singuratică în pustiu, am răsuflat ușurat. Cu mucii curgând am  băut două cafele fierbinți și am băgat la jgheab. Nu știu ce, sincer.

[fuchsia]

Felicitari, geniala povestea :))))) Astept cu interes urmarea !

[george13]

Povestea pe viu la MAN ?

[Muretto Grundieg]

Probabil...

continuăm deci...

 

Spre Vest

 

Am tândălit vreo trei sferturi de oră prin benzinărie până mi-am venit în fire. Dau să plec, ies, ajung la mobră care era parcată undeva mai departe și observ că nu am cască.

Îmi aduc aminte că am lăsat-o pe masă, lângă ușa de intrare.Mă întorc hotărât, în ritm alert. Pe masă nimic !

Bă, nu se poate…În Islanda cică nu se fură da' unde e țucalul meu ? Mă învârt, mă sucesc, benzinăria era de-aia mare cu restaurant și magazin. În fine, îmi calc pe mândrie și întreb o angajată : ”Doamnă, n-ați văzut o cască ?”

”Poftim? Ce cască?”

”Cască moto”…

”Unde ați lăsat-o ?”

”Pe prima masă de lângă ușă.”

”Care ușă?”

Brusc realizez că sunt stupid și că am ieșit pe altă ușă decât am intrat. Pun țucalul pe cap fericit că într-adevăr, în Islanda nu se fură.

Direcția este spre Snæfellsjökull și Arnarstapi. Din când în când apar raze de soare. Ura!

Peisajele sunt ravisante și neobișnuite.

Cascade...iar cascade ??

Drumul ăsta duce pe un fel de Transalpina noastră....am găsit cel puțin patru...

Aici e zona aia cu păsărele care devin agresive și te pot lovi. Îmi păstrez casca pe cap o vreme dar în afara a vreo două zburătoare mai violente, restul au fost civilizate.

Cei care care au intuit răspunsul corect primesc o bere de la mine. La MAN.

 

Olafivik, vântul a izbucnit brusc, din nou.

 

De aici am tăiat-o pe scurtătură, macadam și zone în lucru dar ama juns din nou la asfalt. Și ce asfalt !!

Și…gata ! Nani, zonă de campare.

 

Am luat o singură bere, echivalentul a douzeci de beri Timișoreana. Nu, ca litraj, ca preț, adică 14 euro. Puțin dar bun, m-am amăgit eu și am dus porcii la jir.

 

Inel, inel de aur...

Mergem spre magneticul Golden Ring.

 

Care s-a gândit la hitul lui Fărâmiță Lambru n-a nimerit-o.  Sau poate că ăla de-a dat numele traseului o fi fost fan Lambru. Sau poate chiar Dona Siminică. N-avem de unde să știm, așa că mai adăugăm un mister la cele deja existente ale lumii.

Treaba e cam așa, cu un bun spirit întreprinzător, natura islandeză a concentrat mai multe minuni la un loc, cât mai aproape de șosea. Sau poate că șoseaua s-a tras pe lângă minuni, iar n-avem de unde știi. Cert e că dacă mergi pe inelul ăsta, îți tot sar în față diverse chestii, falii, cascade, gheizere, lacuri, vulcani și ghețari. Și ca magia să fie completă, totul e aproape de Reikjavik. La o aruncătură de băț.

Deci, turiștii mișună. Prea mulți după spusele islandezilor cărora le-a cam ieșit pe nas șmecheria cu ”ne scoatem din criză prin turism”. Mie unul, mi s-a părut că vin ca muștele la că..rat. De la boșorogi pe care-i caută moartea pe acasă (dar ei nu vor să fie găsiți) până la tineret saturat de hormoni/feromoni care vin să-și consume energiile în luptă cu sălbatica Islandă.

Asta inseamnă: avion, hotel, mașină închiriată, tur organizat cu ghid.

Cei mai dârzi își aduc cort sau închiriază. Pentru occidentali sau japonezi, unde infrastructura e superbă, traversarea unei ape de 10 cm poate însemna aventura supremă. Motiv pentru care la orice scurgere semnificativă mai mare de 3 cm, fie că e urma activității urinare a unui cal sau un pârâiaș minuscul se fac poze, filmări terestre sau cu drone și se postează rapid pe net.

Am trecut și eu prin niște spârcuri amărâte fără să mă filmez și am primit priviri dezaprobatoare.

În fine, să nu ne abatem de la inel. Inelul ca și Laguna Albastră sunt capcane turistice. Dacă vrei baie în apă fierbinte poți găsi tot felul de locuri unde nu trebuie să plătești 100 de euro intrarea, și aia rezervată cu săptămâni înainte. E drept, nu vin chelnerițe cu papion la gât să-ți servească cocteiluri. Iar pe drum, îți blestemi zilele, că de fapt, nu e chiar drum, e o cale, un traseu, iar ăla pe care am fost eu nu avea decât lățimea unei mașini. Nici nu plătești nimic, nici nu primești nimic.  Pot pune niște poze dar dacă le-aș face publice n-aș mai putea candida niciodată la preșidenție

Prima care ițește în cale e þingvellir din þjóðgarður. Ok, nu insist cu numele proprii deși e hazliu, nimeni nu citește corect. Falia dintre placa europeană și americană a continentelor. Locul unde se întrunea Parlamentul Islandez acum vreo mie de ani. Merită studiat.

Las mulțimea de turiști în urmă și cârmesc spre Geysir care e de fapt Strokkur.

Se zice că in urmă cu câțiva ani, niște turiști idioți au aruncat cu pietre în Geysir  pentru a-l face să țâșnească mai repede. De atunci n-a mai țâșnit deloc.

Mă așez și eu pe o bancă și aștept să izbucnească. Cum frecvența e de o dată la 12-15 minute, îmi aprind o țigară. Deci îl ratez pe primul. La al doilea nu mai fumam dar până am trecut telefonul în stare de fotografie s-a dus ....La al treilea am mai prins puțin așa că m-am cărat, de vreme ce la noi în Colentina, poți  poza chestii d-astea mult mai des și chiar mai mișto când se sparg țevile de termoficare.

Tot așa ies aburi din pământ....

Mai mergem un pic și dăm de o altă cascadă, a câta oare? O simți de la distanță, stropii de apă te iau în primire de la un kilometru.

Iacă-mă-s și eu, frumos și deștept așa cum mă știți.

Mai departe nu se poate, zic ei, c-ar fi zăpadă mare și trebuie mașină mare. Ei au, eu n-o am mare.

Sau așa.

[iulianserban]

Foarte frumos! Mai baga câteva pagini! 

[Tracer7]

Pfoa.... ce peisaje!!!

 

Văd că ai prins si vreme frumoasă: în câteva poze se vede și soarele 

 

Când ai timp și chef, mai bagă niște poze și povești! 

[Muretto Grundieg]

Ok, o să dăm rasol, că nu prea e timp, deci...

 

 

Mă învârt aiurea prin zonă, enervat că nu mai pot lăsa motoreta jos, inclusiv pentru alimentare. Se apleacă atât de mult încât se varsă, cred că se observă uneori.  Trebuie să opresc doar într-o zonă unde pot găsi o piatră lată. În sfârșit, îmi pune D-zeu mâna în cap și observ  o parcare amenajată cu dale. Mă duc în colțul cel mai îndepărtat, extrag o dală, o sparg în două și o bag într-o pungă de plastic de 1 leu, în buzunar. Acum pot opri unde vreau   dala are vreo 7 cm grosime.

 

Prin Laugarvatn și Reykholt, nu reușesc să refac itinerariul, nu știu pe unde sunt dar găsesc indicatoare și nimeresc, până la urmă – cu un ocol de peste 120 de km, Reykjaik , capitala cea mai nordică…

Un oraș cu 100.000 de locuitori și intrare cu autostradă cu trei benzi pe sens ? Cu pasaje, poduri, semafoare sincronizate ? Băi, băgați-vă mințile în cap ! La București, oraș cu două milioane se intră pe A3 direct într-un semafor. Dreapta, spre Pipera, barieră cale ferată, înainte stradă plină de gropi cu un singur fir, sens unic iar în stânga dai într-o coadă kilometrică ce duce spre D-na Gica. Păi, ce facem aici ?

Oricum, se circulă frumos, aerisit, deși oamenii se plâng că e aglomerat…Ha ! Poftiți pe la noi !

Fac și eu poza de rigoare și dau o tură. Frumos oraș, pentru cine are chef de distracții, se spune că ziua de sâmbăta spre duminică e cea mai tare. Da, ziua, că nefiind întuneric petrecerile încep pe la 12 noaptea și țin până târziu, continuă pe străzi cu cârduri de mașini cu oameni chercheliți, cu sticle scoase pe geamuri, cântând și bucurându-se de viață.

Eu prefer însă liniștea, de petrecăreți și muzică tare sunt sătul, prin urmare, mai adaug vreo 70 de kilometri și ajung pe o plajă pustie. Nimeni în jur.

Perfect, întind cortul, mă ocup puțin de întreținere, reușesc să mai îndrept din cricul ăla nenorocit, completez uleiul, ung lanțul și arunc niște burgeri în tigaie.

 

Mă retrag la orizontală să-mi fac siesta, urmărind pe telefon un serial. Dialoguri romantice între unii, gen ”I love you” …”Me too”…ALO !

”Do you love me ? „ ALOO !!”

Bă, îmi zic, asta nu e din film! Scot căștile, un individ tot striga: ALO! 

Eu: Ce vrei dom le ? N-ai loc de mine ?

Nu, că trebuie să plătesc. Eu zic că n-am bani, doar card, el zice Ok, și acolo în mijlocul a nimic, contactless, cu chitanță și factură primesc dovada că Islanda e o țară cu infrastructură excelentă.

Iar am dormit cu nerușinare și am reușit să plec abia pe la 9.30. Zi frumoasă, cu soare, circa 14 grade, superb.

Altă cascadă, alte ciudățenii.

Iar cascadă, dar promit că nu mai pun, chiar și eu m-am săturat…

 

În sfârșit, un obiectiv la care vreau să bifez, epava avionului american !

Dacă înainte se ajungea cu motorul, proprietarul terenului s-a șucărit, (turiști nemernici) și a interzis accesul. Acum se face doar organizat, cu autobuzul sau pe jos. Drum de 2 ore dus 2 întors….

‘Ți-ai dracu’ de turiști, îmi zic în gând, uitând că și eu sunt unul dintre ei. Da’ măcar eu nu fac gunoi, chiar și chiștoacele le iau cu mine !

Autobuzul era prea scump deci tai  din listă epava, că n-am de gând să ajung eu însumi una, după 4 ore de mers prin nisip.

Apar însă alte atracții, mereu surprinzătoare.

Macadamul e cum se vede, dacă nu plouă e ok pentru toată lumea.

Plaje negre…

Căsuțe de închiriat…(visuri taică…nici vorbă, totul e full ocupat)

Și temperatura scade din nou

Deși soare, nu e cald, dar e bine.

Ies din asfalt pe niște urme care duc la o floricică, mare punct de interes.

 

Un anume scriitor, artist, în orice caz nu e Bjork. Mai departe, în cătarea altei floricele.

 

Și...o găsim ! Nu e nici naiba cât vezi cu ochii.

 

Facem cunoștință cu oile ”ucigașe”. Pentru că, da, ele pot pune jos un motociclist. Când ți-e lumea mai dragă sar de pe margine pe șosea. Mare atenție ! De fapt, cred că termenul corect ar fi de oi sinucigașe pentru că efectiv aleargă în fața ta ca niște oi proaste.

Din nou asfalt...și case de fermieri.

Las motoreta într-o parcare și urc pe un deal ca să văd ce ? ( Ăla mic din dreapta e  cazanul meu)

 

Ziua e pe terminate, fuga la nani ! Duș cu 4 euro și fac ceva ce nu are nimeni în toată insula probabil : Mămăliguță !!

 

Pont: Nu vă cazați lângă localități cu magazin. Campările devin aglomerate iar copiii bat mingea până la 1.30 – 2 din noapte (zi). Am ieșit la unii și i-am înjurat, nu sunt sigur că au înțeles...

Continuăm deplasarea  pe un drum de pietriș mărunt, spre satul de vikingi, probabil o fermă părăsită sau n-am nimerit eu locația corespunzătoare.

 

Culmea obrăzniciei, o tanti mi-a dat un bilet de vreo 6-7 euro care însă includea însă  și o cafea la barieră, lângă parcare, deci n-am făcut scandal la ăștia unde orice costă minimum 6 euro, fie hot-dog, cafea sau bere.

Interesant, așezare și împrejuri mi perfecte pentru ochi, într-o zi cu soare. Nu vreau să-mi imaginez cum e iarna...

Mă apucă apoi cheful de o plajă și o baie la ocean.

Un schelet de biban sau șalău (nu mă pricep la pești) îmi face poftă de apă.

Ies din drum, accesez niște urme și hop pe plajă !

 

Încerc apa ca să constat că nu e chiar atât de rece cum mă așteptam dar sigur nu depășea 10 grade.

Materialul plajei e format din pietricele negre rotunde ca niște bile, de culoare neagră ceea ce face mersul deosebit de greu pentru că  se înfundă picioarele printre aceste ”bile”.

O scurtă abatere de traseu spre Djupivogur, poate, ca să văd opera unui artist preocupat sau inspirat de bile. Scria ceva pe o tablă dar nefiind nimic în română am dedus că era vorba de ouă, unul mai mare, primordial și restul mai mici.

 

Timpul începe să preseze și hotăresc să o iau pe o scurtătură. M-am interesat rapid și am remarcat câteva comentarii la întrebarea unuia dacă e mai bine s-o ia pe acolo sau nu, adică prin pasul Oxi.

 

- Skip Öxi by all means, whenever possible.

- Öxi is exciting, but I wouldn't do it without a vehicle with a little extra ground clearance and nerves of steel.

- We saw a few people exit the pass as we were entering and they looked horrified. When exiting the pass, the car in front of us was stopped and was talking to the vehicle about to enter the pass... pretty sure based on the gestures he was making, he was suggesting the individuals to turn around.

 

Ok, suficient, pe aici o luăm și noi!

 N-a fost  complicat, chiar distractiv aș zice dacă n-aș fi avut bagaj, niște rampe de 19, 21 și 27 % , niște gropi care mi-au afectat un pic suspensia și câteva viraje în ac de păr gata-gata de a fi ratate. Mai greu cu pozele deși chiar fi meritat. (Încă nu știu cum se fac poze când motorul îți fuge dintre picioare, accept sfaturi).

Iar spre final, tristețe maximă, au început să lucreze la amenajare. O să aibă și ăsta soarta Transalpinei...fum de grătare, peturi și gunoaie aruncate peste tot...sper să nu..mai bine îl lasă așa.

Vreme mai bună și urme de vegetație, chiar flori, dau o față plăcută zonei.  

Ajung în port, întind cortul și studiez vremea. Noaptea și dimineața vor fi 4 grade.

 

Vremea se răcește în ritm alert așa că îmi aprind niște lumânări cort, la început două, apoi trei.

 

Se simte diferența când scoți nasul afară. Și mă gândesc eu, zic, băi, dacă e să mor ăștia or să mă găsească cu lumânările la cap, deja puse. Va fi o economie și pentru ei.

Dimineața, pe răcoare (chiar erau patru grade) încep împachetarea bagajelor. Vremea, față de ieri , e total altfel.

Apropierea feribotului trezește speranțe celor câțiva amărâți care așteaptă în frig.

 

Îmbarcarea reprezintă un mare pas înainte, stăm la căldură, cu mâncare și băutură și 3 zile de nefăcut nimic.

La revedere, Islanda!

În mod normal, povestea ar trebui să se încheie aici, dar nu mă pot abține să nu inserez câteva poze și comentarii.

Cel mai înalt punct al Danemarcii. Poftim ?? Două sute și ceva de metri ? Să fim serioși!

Fiefhusen ?  De ce pe aici?

 

Szczecin ...iar ploaie ?

 

Există o singură explicație, Jesus a fost cu mine !

I-am dat rasol că am tendința de a vorbi prea mult. Să fiți sănătoși și să vă inspire !

Editat Iulie 19, 2019 de Muretto Grundieg