redippy

BMW Cluj = Dan Cata. Nu exista nici un dubiu !

Master Bike de pe Bd Muncii 4-6. » Post actualizat in 05 Apr 2016 14:30 Pt cine nu are planuri sambata asta: http://poluscentercluj.ro/event/porniti-motoarele/

Fain fu ! Ceva emotii la inceput, dar cand isi da drumul la povesti, Petrica e ca Messi cu mingea la picior. Perfect in elementul lui ! Va recomand tuturor care aveti posibilitatea sa nu ratati intalnirea de azi de la Atelier. Bravo Petrica...si asteptam cu nerabdare sa vina si povestile din emisfera sudica

Bine o sa iasa, stai linistit. Esti intre prieteni

Te asteptam luni in Atelier la o bere, sa ne povestesti finalul. Am facut rezervare.

Manusile au plecat. Raman nadragii si costumul de vreme grea.

Minunat spus! Restul chiar nu mai conteaza. Exact la fel vedem lucrurile....

La banii astia iti iei pe dracu in casa....

Vand urmatoarele: Pantaloni enduro Alpinestars Racer MX - marime 30 , noi - 220 lei Manusi piele Alpinestars SP3 - marime S, noi - 120 lei Costum ploaie Louis 70- marime XS , folosit - 60 lei Contact: 0745-695505 sau PM

Daca arunci oprivire pe site-ul MAE la "Alerte de Calatorie", e de evitat si drumul pana acolo - Turcia, Georgia, Armenia. Iti spun ca e destul de safe. Totul e sa fi putin atent la traficul haotic si sa nu o cauti cu lumanarea.

La al meu porneste ventilatorul de innebunesti. Am cercetat putin sa vad care e problema, dar se pare ca nu exista niciuna. Pur si simplu nu poti nici iarna sa iesi in oras fara sa ajungi la 103 grade. Am auzit variante de ulei care reduc frictiunea, se incalzeste mai greu, bla-bla, dar raman la parearea ca sunt legende.

Foarte fain tot S-V Turciei, dar Pamukale e o minune cum n-am mai vazut.... Bravo baieti !

- E necesar pt intrarea in Iran - Carnet de Passage. - Cel din Armenia e la Meghri. Traseul e foarte fain, deci ai putea face :Turcia- Georgia- Azerbaidjan - Georgia iarasi- Armenia - Nagorno (Viza se ia fie din Erevan fie pe loc din Stepanakert).- Armenia - Iran - Turcia. Sau ferry din Varna in Batumi/Poti (sau Constanta. Cica este unul din 2015). De stiut ca in continuare din Armeni nu se poate intra in Turcia sau Azerbaidjan. - Info detaliate despre ture moto in Iran gasesti pe: www.horizonsunlimited.com sau advrider.com. Mult succes

Asta planuiesc peste 3 luni. De ce ai ocolit portiunea Vlore - Sarande? Din ce am mai citit asta ar fi "miezul" la ei.....

La consum s-a schimbat ceva? Vitezometrul indica km/h la fel?

Spielberg asta micu' al meu, a incropit un videoclip cu cateva din locurile pe unde am umblat. Cum piesa e scurta si drumul a fost lung, io zic sa va puneti casca in cap, ca o sa va cam lacrimeze ochii de la viteza.

Ziua 13. Daca in urma cu o saptamana ma trezeam cu o bere, acum ma trezesc cu o durere de rect. Merci fain Thor! M-ai facut sa resimt pana in capilare brutalitatea zilei de ieri. Oboseala ne face sa ratam si ora potrivita pentru a evita traficul matinal, asa ca un pilot georgian tine neaparat sa amintesc despre relatia incestuoasa dintre el si mama dansului, dupa ce m-a depasit prin dreapta si imi franeaza in fata. Azi insa, decid sa nu pun la suflet . Sunt mai lejer ca Steven Segal cand bate la metru cub. Intram intr-o benzinarie sa ne anihilam penuria de lari ce ne-a mai ramas, indemnandu-l pe destoinicul manevrator al pistolului sa il hraneasca pe Thor pana vomita. Omul nu pricepe si imi face plinul. Intervin navalnic si nu ma opresc pana nu vad balta pe jos. Pistolarul se uita chioras ba la Thor, ba la mine, ba la balta, si nu pare a intelege nimic. Desi n-am frant inima profesoarei de logica, explicatia mea simplista il lamureste deplin: 1 litru gaz turcesc = 2 litri gaz georgian. Asa se alimentaza corect inainte de a intra in tara lui baskanului Erdogan! La granita, cretulina vamesa gruzina a facut o pasiune pentru mine. Altfel nu-mi explic de ce se chioraste 10 minute la poza din pasaportul meu, dupa care cu o figura necajita isi intreba toti colegii dracu’ stie ce. Oare nu ii vine sa creada ca am trecut intr-o singura zi peste muntele ala plin de capcane? Pai la trecut muntii, eu sunt Hannibal! Fara explicatii lamuritoare, actele ne sunt returnate si suntem invitati sa revenim. Preferabil pe tura ei . Nakhvamdis Sakartvelo si pe curand! Turcii in schimb nu ma simpatizeaza deloc si ma vor plecat cat mai repede. Nu se ostenesc nici macar sa imi verifice incarcatura si patrund nestingherit cu cele 3 sticle de pileala pe teritoriul ostil licorilor bahice. Intentionam sa ajungem in doua zile pe malul Marii Marmara pentru a sta o zi la plaja. Sunt vreo 1400 de km, asa ca azi tragem de noi cat de mult om putea. Merge greu pe drumul monoton si sunt pe cale sa imi scap pleopele de cateva ori, pana ce il zaresc. E in mijlocul drumului, mare, fluorescent si rau intentionat. El ridica bratul, eu incep sa am palpitatii. E mai tare ca un Red Bull curcanul asta. Nici nu trebuie sa imi spuna cum sta treaba. E clar ca aveam peste 82 de km la ora. 82km/h, auzi tu la ei... Rumunia? Yeep. Ce perspicace esti domnule sticlete. Alea ce le ai in mana, sunt cumva actele mele? You can go! Hoooo, stai, cum asa? Amenda, nimic? ........Aaaaa, Hagi....... Galatasaray sampion. Inteleg! Sa-ti dea Allah sanatate si jur pe toate cele 118 zale din lantul lui Thor sa fiu mai precaut. Evident, nu intentionez sa reduc viteza, ci sa imi gasesc antemergatorul potrivit. Iar calauzele mele nu intarzie sa apara. Sunt iarasi remorcat de autocare si nu fac altceva decat sa contabilizez kilometri si orasele de care trec : Rize, Trabzon, Giresunt, Ordu, Unye... Iar mi se inchid ochii. Visez? Scandurile acea de unde dracu' au aparut in mijlocul drumului? Oprim la un Et Mangal, ademeniti de fumul gros ce il raspandeste o lopata rumegus aruncata pe un gratar fals la marginea drumului. Ciudat marketing mai au otomanii astia. Ciosvartele de oaie ne revitalizeaza intr-o mica masura si incercam sa o luam de la capat, dar suntem aproape de capatul puterilor. Trecem de Samsun cautand un loc unde sa putem ridica tabara, dar cel perfect nu apare. Si mergem, tot mergem, pana cand nu mai vedem soarele. Hoooo, frana. 800 de kilometri sunt suficienti pt o zi de recuperare. Ne retragem intre boscheti la jumate de kilometru fata de soseaua principala. Nici prea camuflati, dar nici vizibili. E seara de glorie a conservei de fasole, plimbata prin tot Caucazul, si a ceaiului aditivat cu tarie. Ziua 14. Racoarea podisului anatolian ne trezeste mai devreme decat ne-am dori. Mai e destul pana la Marea Marmara si nu stim exact in ce locatie vom slobozi ancora, asa ca e util sa avem cat mai multa lumina la dispozitie. Blestem cu spume pentru a nu stiu cata oara stransul cortului si facutul bagajelor, iar apoi plecam tremurand de frig. Opririle scurte din benzinarii pentru traditionalul cay sunt relaxante. Un pistolar de la o statie, ne povesteste despre peripetiile lui in Romania anilor '90. A stat vreo doi ani in Bucuresti unde s-a iubit intens cu o doamna. Suspina trist dupa dansa. ”Ah, Nely mea. Mult iubit eu la Nely”. Cat pot, incerc sa il consolez. Stai linistit nea Mehmet, nu te mai necaji. De cand te-a parasit usuratica de Nely, o duce a dracu' de rau. Umbla tot in blugii aia trapez ce i-ai cumparat matale din Bazar, s-a facut cat o foca de la rahat si baclavale, iar molarii de pe drapta si i-a lasat in guma Turbo ce ai uitat-o pe comoda. Vezi, n-ai pierdut nimic . Hai, mai pune cate un cay. Nici nu pornim bine, ca otomanii ne atrag intr-o ambuscada ca la Podul Inalt. Suntem directionati intr-un fel de canal, unde pe metereze e plin de soldati inarmati pana in dinti. Simt broboade de sudoare cum imi coboara intre glutei. Nu ca m-as simti in neregula, dar n-am mai despachetat de vreo cativa ani incoace cu 4 mitraliere indreptate spre mine. Incep sa scot toalele din cutii cu o viteza de imi innod mainile. Nu pe noi ne vor, asa ca suntem invitati sa o stergem. Gule-gule si voua, poponarilor! Traversarea Istanbulului e un cosmar. Mai mult stam decat mergem, pe o canicula imputita, ce ma face sa regret frigul de azi dimineata. Mistocarul de Thor, ca sa ma tachineze si el cat mai poate, isi sufla caldura fara jena pe picioarele mele, de fiecare data cand apare pe ceas cifra 103. Are el ce are nu numarul asta. Cand se merge in schimb, iara nu-i bine deloc. E ca in Wacky Races, toti vor sa ajunga primii la destinatie, indiferent de mijloace. Dupa doua ceasuri chinul ia sfarsit si ne avantam pe litoralul Marii Marmara in directia Tekirdag. La vreo 80 de km fata de Istanbul gasim locul care ne face cu ochiul. E Marmara Ereglisi, un sat pescaresc ce a incercat din rasputeri sa devina fermecator pentru turisti. Nu i-a iesit in totalitate, dar nici de lepadat nu e. Ziua 15. Ne tragem tacticosi costumele de baie cu gandul evident de a ne zvarli in Marmara. Gandul e bun, dar aplicabilitatea lui e imposibila din multiple motive: am fi singurii din sat ce am face-o, plaja e ca fanul, apa asijderea si lipseste Life Buoi-ul, fara acordul caruia n-ai dreptul sa te balacesti printre algele cat papusoiul. . Resemnat, ma aliez cu doua Efesuri si incep cosmetizarea lantului. Pocnetul din zona pinionului de atac, pe care l-am auzit prima oara in Armenia s-a intetit si am dubii tot mai serioase ca e lantul. Ma ajuta si gazda noastra, nenea Yousuf, mai cu o vorba buna, mai cu nitel ulei de motor, cu o carpa, cu ce poate si el. A stat si asta o vreme la Galati, da’ s-a prins limba romana de el ca scaiul de cauciuc. In schimb la turca e maserias rau. Imi turuie doua ceasuri toata viata lui fara sa inteleg o iota. Eu il aprob si cat timp fac asta, e clar ca relatia noastra merge ca unsa. Lantul in schimb chiar daca e uns si intins nu revine la sentimente mai bune. Pocnetul e tot acolo, iar asta e o veste cat se poate de nasoala inainte de lungul drum de maine. In mintea mea se sedimenteaza doua variante, ceva rulment la pinionul de atac sau e necaz la cutia de viteze. Nu mai am ce sa iti fac Thor draga. Incearca sa strangi din dinti pana acasa. Seara, iesim sa infulecam o ultima cina, cu admirabila doamna oaie cap de lista. Ceea ce era odata oroarea copilariei mele, a devenit febletea maturitatii. La intoarcere nimerim in mijlocul unui ospat traditional turcesc. E ca la noi, cu cateva mici diferente. Se tine in strada in fata portii miresei, unde se danseaza indracit pe ritmurile orientale cantate de Hassan Salam si Abdul Minune. Babele satului sparg seminte cu ura si ulcelele cu apa plata curg in valuri. Barbatii, ascunsi de privire dojenitoare a lui Allah, isi vara capul adanc prin portbagaje, de unde dozele de Efes sasaie sistematic aidoma unui sarpe cu clopotei. Sa le fie de bine! Dupa un ceas atmosfera se incinge bine de tot, asa ca e vremea sa o stergem la somn. Maine intentionam sa prindem rasaritul pe motor. Urmeaza o noua zi de rally-raid calare pe prietenul nostru bolnavicios. Ziua 16. Dupa ce trezeste jumatate din cocosii satului, Thor, aidoma unei aratari monstruoase, se apuca de spintecat bezna cu cei trei ochi ai sai, pe o vreme de toata jena. Ce spurcat e sa intampini lumina diminetii in costum de ploaie. Nu sunt un inamic al vremii proaste, dar azi parca as evita-o. Sunt peste 1000 de km pana acasa si doar in conditii ideale de vreme, control vamal si trafic pot fi parcursi intr-o zi. Dupa ce se ridica ultima bariera a HGS – ului de pe autostrada, opresc la o benzinatie pentru a-mi investi intelept ce la 5 lire ce ne-au mai ramas. Cu grandomania unui boier de secol XIX, comand un litru si-o cinzeaca de combustibil, spre dezamagirea pistolarului, care spera ca vulpea la scrotul taurului sa faca un plin. Nu-i cazul bey. Mai bine o imping pana in Bulgistan decat sa iti mai platesc kila de zama cu aproape 2 euro. In vama, suntem doar noi pe sensul de iesire in Turcia. Il extrag din lumea viselor pe paznicul de hotar, ce imi tranteste bosumflat prima stampila pe pasaport. Trecem rapid de a doua parafa si totul pare rezolvat pentru a treia, cand fata mitarnicului tuciuriu se lumineaza brusc. “Problem, random control”. Sa mori tu.... Incepem dansul. Bucata cu bucata descompunem puzzle-ul aranjat cu atata meticulozitate in cutii. Turcul vede, aproba, zambeste, dar tot nu-i intram in gratii. “Now X-Ray control !” Intru in tunelul de scanare dinspre Turcia si ma izbesc de o turma de tiruri ce tare ar vrea sa intre pe taram otoman. Primul, un polonez posac, sare din cabina cum ma vede, gata - gata sa ma linseze ca pe un salam sasesc. Hoooo omule, mai calm oleaca, ca nu inteleg poloneza. Engleski? Pai daca tu nu engleski, cum as putea eu polski. Esti tahui, omule bun? Incerc sa ii mimez cum sta treaba, ca n-am cum sa intru in Bulgaria si apoi sa ma intorc in tunelul ala imputit, dar n-ai cu cine. O tine pe a lui, urland dupa mine mai abitir ca ala de avea un caine lipit de cizme dupa Cristi. Turcii contribuie din plin la detensionarea situatie, hlizindu-se zgomotos in timp ce isi sorb ceaiul. Sunt in pauza si nici cu ranga nu-i urnesti la treaba. Ba ma si impulaie unul cand imi vede mutra brazdata de nemultumire. Ce ai ba suletule, nu aveti pauze in Romania? Nu va odihniti defel, sunteti harnici foc, ai? Fir-ati ai dracu'!, apoi pleaca terfelindu-ma si asta. Faina dimineata avem Thor prietene. Hai sa le aratam odata matele si sa ne caram de aici. La final, vine ploaia de intrebari despre ce, cum, de ce, cat, s.a.m.d ...Armenia. Abia acum realizez ce mi-a adus pe cap "random controlul": - viza tarii vecine si deloc prietene. Ce mi-ati tras-o, fatalai mancatori de ....ayran. Dupa un ceas jumate suntem iar pe drum, blestemand de data asta eu, tot ce-am lasat in urma. Sunetul de la pinionul de atac a devenit tot mai ingrijorator. S-a intetit de cand am traversat muntii din Bulgaria si astept resemnat clipa cand Thor o sa ne trasforme din motociclisti in autostopisti. Suntem ca un orologiu ce ticaie constant la fiecare rotire a lantului, si sunetul se propaga transformat in ganduri sumbre direct in creier. Am asa o hamite la ideea de a apela serviciul de asistenta rutiera, cu toata tevatura ce il insoteste.Totusi, kilometri trec, timpul dispare, iar pe la amiaza le multumesc vamesilor din Giurgiu, ca ne primesc in tara fara sa fim nevoiti sa ne insiram din nou chilotii pe mese. Imi reduc viteza de croaziera si ma limitez la depasiri obigatorii. Ne taram greoi prin Valea Oltului, iar cand umbre ale noptii coboara peste Cluj, deschidem in spatele blocului o bere de scarita. Ai reusit draga Thor, bravo tie! A doua zi ne burdusim de vesti bune. Recuparam odraslele, constatam ca legendele despre nectarul armeneasc sunt cat se poate de veridice si problema zgomotoasa a lui Thor, era o banala za blocata. No, zi tu! Apoi, geaba ai urechile mari ca ale unui elefant african, daca nu stii ce trebe sa auzi ele.

Ziua 12. Deschid ochii si afara e inca intuneric. Asta e de bine. Acum 35 de ani, aceasta capatana oachesa, virusata de pasiunea drumetiei, iesea pentru prima oara la lumina. Iar ce aniversare mai frumoasa poti avea decat sa calatoresti pe un motor, sute de mile alaturi de omul care-ti este cel mai drag?! Ei bine, asta o sa fac eu azi ! Se anunta o zi mai lunga ca un Boeing 747, asa ca orice clipa poate fi pretioasa. O cafea fierbinte ce inneca 3 biscuiti si il trezim pe Thor. Morocanos, Thor la randul lui mai trezeste jumatate de bloc. “Diabolic” ii mai suna Mivv-ul. Intentionam sa trecem de partea cealalta a raului Arax, in Turcia. Teoretic e la o aruncatura de bat, practic la sute de kilometrii. Turcii nu-s cei mai agreabili megiesi din lume. Dupa ce le-au confiscat simbolul national - Muntele Ararat, le-au ocupat fosta capitala medievala – Ani, au exterminat peste 1,5 milioane in timpul genocidului din 1915, mai si trantesc granita in celebrul nas al bietilor armenilor. Cu asa vecini concilianti in jur, nu-i nici o surpriza ca puternicul petitor de la Moscova are in continuare mare trecere la Radio Erevan. De cand am pornit in aceasta calatorie, in nici o zi nu ne-am propus sa vizitam mai mult de un obiectiv pe traseu. Azi tintim 3. La sugestia lui Cezar, incepem cu Vaticanul armenilor - Catedrala Etchmiadzin din Vagharshapat. (Da, da, stiu! Nici eu nu pot sa pronunt. Am dat paste de pe Wiki ) E la 30 km de un Erevan pustiu. Ce frumos se scalda in bataia primelor raze ale diminetii mandria Armeniei, Yerevan Brandy Company. Multe legende s-au tesut in jurul acestei distilerii, dar cea mai notabila ramane intalnirea dintre tanarul cognac Dvin si batranul Winston Churchill la Conferinta de la Yalta din ’45. A fost dragoste de la prima gura, iar Stalin a alimentat focul pasiunii cu cateva sute de sticle pe an. Am luat si noi 3 sticle de nectar armenesc, numa’ bune sa ne ude grumazul cand om ajunge acasa. Pana la Vagharshapat se merge pe un soi de autostrada, lucru oarecum strain ochilor mei de cand am intrat in tara. Fondata in 301 e.n. in locul ales de insusi Iisus cu o strasnica lovitura de ciocan de aur !?!, Etchmiadzin e considerata a fi cea mai veche catedrala din lume. Ne invartim fara un tel precis in curtea uriasului domeniu al bisericii apostolice armene, dar iarasi desaga cu smerenie ne e goala si gandurile zboara perpetuu la cel de-al doilela obiectiv al nostru – Lacul Kari. Cotim dreapta din Agarak, urmand drumul ingust prin satul Byurakan, pe langa Observatorul astronomic omonim, unul din cele mai importante centre de survolare a cerului din fosta URSS. Odata ce iesim dintre case, drumul devine tot mai ingust si incepe sa isi piarda din decenta. Peisajul in jur e auster, lipsit de vegetatie, dar compenseaza cu splendida panorama a Vaii Ararat. Incep sa apara si primele petece de zapada la baza carora sunt asezate iurtele pastorilor yaziditi, o semintie pe cale de extinctie cu o religie bizara, un amestec intre islam si zoroastrism. Ultimii kilometri pana la lacul Kari ii facem prin zapada, pe un frig patrunzator. Aflat la mai bine de 3200 m altitudine, lacul Kari este unul din punctele de pornire in ascensiunea celui mai inalt varf muntos al Armeniei, Aragats (4090 m). Initial luasem in calcul si o ascensiune pe acest vulcan stins, dar greutatea echipamentului si timpul limitat ne-a facut sa amanam acest proiect. Suntem doar noi 3 pe marginea unui lac inghetat bocna in a doua zi a lunii iunie. Vantul rece si perspectiva zilei istovitoare ne fac sa nu zabovim atat de mult cat ne-am fi dorit. Descindem catre soseaua ce leaga Erevanul de Gyumri, avand in fata conturul Muntelui Sfant din cantecul celor de la System of a Down. Avea sa fie ultima data cand vedeam in aceasta calatorie enigmatica lui silueta, ascunsa printre perdele de ceata. Ganduri pline de repros imi picura in minte si imi genereaza o lehamite de a intra azi in Turcia. Ii comunic asta si Ancai. Decizia e luata. Azi nu vom sarbatori cu Efes, ci cu Naktaktari! Pazea Batumi! Venim! Drumul spre Gyumri, al doilea oras ca marime al tarii e nesperat de placut. Face o lunga bucla in jurul vulcanului Aragats, pentru a urca mai apoi la peste 2000 m altitudine, pe un podis cu o puzderie flori. Traficul e departe de a fi nebunia ce ar trebui sa lege cele mai importante doua orase ale tarii. Gyumri, acest orasel cu nume simpatic, nu lasa urme foarte adanci pe cortexul meu. Distrus in proportie covarsitoare de un cutremur in 1988, a fost reconstruit mare partea in gingasul stil sovietic. Trecem de statuia d-lui Charles Aznavour (evident ca si asta e armean!) ce troneaza la intrarea in oras si oprim intr-o benzinarie pentru a ne lasa si fara ultimul gram de dram, inainte de a ajunge la punctul de frontiera de la Barva. „Hajoghutyun”draga Armenie si pe curand, ca tare mult mi-ai mai placut! Daca am gasit raspunsurile cautate despre armeni? Nici vorba ! Dar am gasit o tara neasteptat de frumoasa si oameni de o ospitalitate cum n-am mai intalnit. Ca in mai toate tarile ex-sovietice, sunt multe lucruri ce trebuie solutionate cu ajutorul unui mediul politic sanatos, dar potentialul tarii e notabil. Merita vizitata Armenia? Indubitabil ! Vama e in plina modernizare si poate din aceasta cauza cam bate vantul pe acolo. Suntem singurul vehicul care il scoate din amorteala pe vamesul gruzin, exaltat sa isi antreneze engleza ruginita. Ne avertizeaza ca din Akhaltsikhe avem doua posibilitati spre Batumi: una prin Borjomi, lunga de vreo 300 si ceva de km, cealalta prin Pasul Goredzi mai scurta cu vreo 150. Buba e ca varianta B are vreo 30 de kilometri off-road, “but for your bike, I think will be no problem”. „Gamarjoba” din nou Georgie scumpa, ca si tu esti simpatica foc! Calitatea indoielnica a soselei prin infloratul podis gruzin, nu diferea foarte mult de cel armenesc, dar macar la asta se lucreaza asiduu. Oricum, georgienii nu par tare afectati de drumul plin de gropi si macadam, sofand in acelasi ritm indracit. Nici eu, impreuna cu tovarasul meu polonez pe care l-am recoltat de pe drum, nu ne lasam mai prejos. Thor si DR-ul de 3 jumate, proaspat tabacit de zapuseala Iranului, fac un cuplu adecvat pe macadam, dar ajunsi pe asfaltul impecabil ce serpuieste de-a lungului raului Paravani, incep sa imi cam slobod mana in gaz, pierzandu-mi companionul. Batumi e inca la aproape 300 de km si deja e dupa-amiaza. Eliminam pauzele ca sa eficientizam ritmul, dar zidurile impozantei fortareate Khertvisi nu pot fi trecute usor cu vederea. Fondata in urma cu mai bine de doua milenii, fortareata a fost distrusa intaia oara de trupele marelui Alexandru Macedon, iar mai apoi de mongoli si turci, dar a renascut mereu din propria-i uitare ca sa isi spuna povestea. De aici parasim raul Paravani si urcam in amonte pe raul Kura, sau Mtkvari, pana la spectaculosul oras sapat in stanca – Vardzia. Construit in sec XII, in timpul reginei Tamara, acest fagure cu mii de locuinte, pasaje inguste si manastiri subterane, era resedinta pentru 50 de mii de suflete. Conceputa ca o fortareata impenetrabila, si-a atins scopul timp de un secol, tinand la distanta invadatorii mongoli, dar ce nu a reusit omul, a reusit natura printr-un cutremur devastator in 1283. Orasul nu si-a mai revenit niciodata, intrand intr-ul declin accelerat pana in secolul XVI, cand a fost complet abandonat. Dupa mai bine de patru secole de pustietate, activitatea monahala a orasului s-a reluat, iar azi slujesc in manastirea din stanca 5 calugari. Pornim pe drumul garla de vaci, cu milioane de calcule in gand. E trecut de 5 p.m. si mai avem peste 200 de km pana in Batumi. Se intuneca in maxim 3 ore, asa ca pompez tot mai navalnic la mansonul din dreapta. In Akhalstikhe (numele asta imi provoaca o fractura de limba doar cand il aud) ajungem in fata dilemei, Batumi in fata, Batumi in dreapta. Osman iarasi ne e util ca un cui in talpa, asa ca intrebam o batranica, strategic pozitionata in mijlocul intersectiei. Batumi tot in fata, maica?. O fi, dar sugereaz varianta prin Borjomi, ca de mai mergi in fata mai ficior, drumul e “khhhhhhhhhh” Cum zici ca e? Khhhhhhhhhhhhhhh !!! Aha, deci incepe off-roadul. Lasa matusa ca mi-a zis mie vamesul ca sunt doar 30 km de drum “Khhhhhhhhhhhh” si pt Thor sunt “no problem”. In plus in doua ceasuri pana se da stingerea. Unde Necuratu' sa merg vreo 200 de km pe intuneric cu soferi bezmetici ca la matale. Undeva dupa Adigeni, asfaltul incepe sa se inmoaie. Se transforma incet intr-un macadam distractiv in primi kilometri, dar pe masura ce inaintam, ranjetul imi dispare de pe moaca. Drumul devine un forestier de joasa speta, plin cu pietroaie si portiuni generoase de pamant. Cum suntem incarcati pana la refuz, incep sa-i car cu nemiluita bolovani in pantece lui Thor. Netrebnicul riposteaza cu suturi in rect. Incerc sa ii explic de ce ne grabim si ca razbunarea e arma prostului, dar nataraul se face ca nu pricepe si isi salta dosul mai tantos ca o capra de munte, transformandu-mi vintrele un lift intre sa si stomac. Ce magar! Apar si primele rauri de munte ce traverseaza soseaua. La inceput sunt doar cateva firicele de apa, dar iata ca la un moment dat apare si 'al mare. Sunt obosit si nu mai judec prea limpede. In loc sa intru fara pasager si ca meseriasii, cu gazul deschis, il abordez moale ca o balega si ne varsam in mijlocul apei. Constat cu neplacuta uimire, ca cizmele Gore-tex nu sunt impermeabile daca apa pana la genunchi. Strasnic! Unul din fetisurile mele bizare e sa actionez cutia cu un acvariu in piciorul stang. Ne taram cumva pana pe Pasul Goderdzi (2020m) unde intalnim prima masina pe traseu. In pun speranta ca partea grea a trecut. Oare? Numar kilometri asteptand sa treaca cei 30 promisi. Se fac 30, apoi 35, chiar 40, iar drumul e la fel de prost, ocazional chiar mai inspaimantator din cauza alunecarilor de teren. Deja ne facem calcule ca o sa dormim cu ursul, pentru ca noaptea nu-i pont sa conduci pe cararea asta. In pustietatea muntelui, dam peste un ins cu o mutra de vietas, si il intrebam cat mai avem pana la asfalt. Doi? ....cum nu doi? Douazeci!?! Fi-ti-ar al dracu’ degetele alea strambe cu care imi arati pedeapsa. Tot ce ne-ar mai lipsi acum ar fi o ploaie. Touché ! Nu ne mai lipseste nici asta! Noroc ca s-a intunecat si nu ne mai vede nimeni ce dizgratios aratam asa uzi si plini de noroi. Oprim ca sa imi imbrac tacticos elegantul costumas de ploaie “deux pieces”. Nu ca mi-ar mai folosi sa ma protejeze de apa, dar fac pe mine de frig. Din mila guvernului georgian, o firma turceasca se preface ca reabiliteaza drumul pe o portiune de vreo 5 km la iesire din Khulo. E vis! Asfaltul inca nu se intrezareste, ploua mocaneste, e o bezna de sa o tai cu secera si stam la semafoare temporare in mijlocul Tinutului de Nicaieri. Dupa nici 60 de kilometri, subit, creierul inceteaza sa imi mai joace in cutia craniana. Dintii de pe mandibula capituleaza in a-i mai ataca pe cei de pe maxilar, iar Thor isi inceteaza dansul capresc. Opresc. Il ating. Esteeee! E chiar sub talpile noastre, negru si tare, numa’ bun ce calcat inca vreo 70 de kilometri pana in Batumi. Din pamant rasare un TIR de Turcia ce ma depaseste. N-am idee ce Nosferatu cauta in pustietate asta, dar pentru mine e un inger calauzitor. Imi deschide calea zeci de kilometri pana ma scoate la lumina in Batumi. Tesekkur ederim, conasule, si grija mare ca se baga boul ala cu marshutka in tine. E trecut de 11 naptea si o scoatem pe Tanti Natasha din vizuina ei, sa ne mai gazduiasca odata. E bucuroasa sa ne vada teferi. Dupa 18 ore de munca, rasplata e atat de aproape. Am infrant! Nu stiu prin ce chinuri trec participantii ca sa termine un Dakar, dar azi ma simt ca si cum as fi dus la bun sfarsit o etapa Slava Cerului, care acum toarna cu galeata, Batumi e un oras viu. La miezul noptii descindem intr-o bodega unde infulecam doua friptane si le stingem vartos cu o sama beri. La multi ani, mie !

Habar n-am de unde isi fac rost de piese, dar toate Hondele aratau ca scoase din cutie. Ciudat e ca primul militian la care i-am tras in chip mobra, m-a pus sa sterg poza in fata lui. La urmatoarele ce le-am vazut, am pozat pe ascuns cu zoom. Bizara si cam fara logica treaba....

Ziua 10. Cand se crapa de ziua, imi crapa si mie teasta de durere. Imi setez nobila moaca de muflon si deja clasicii ochi „rosu Tiziano” ce rezulta in urma acestui tip de escapada. Ma deprima „mortii” de pe masa de aseara, aproape la fel de tare ca migrena ce imi ciocaneste metodic in oasele capului. Un castron de cafea, micul dejun din resturile de aseara si o plimbare pe malul lacului ma readuc pe linia de plutire. Faina rau tara asta. Mergem la armean sa ne faca samadasul pe cina si campare. Te bufneste rasul cand vezi ca zgarie cu un bat pe nisip 5000 dram (cca 9 euro). Imi amintesc cu m-a bufnit plansul cind ne-a fost adusa nota dupa o masa cu peste in Croatia. Ne despartim apoi de Jaques, care merge in nord catre Georgia, in timp ce noi o luam spre sud pe Drumul Matasii. Pescarii ce isi etaleaza marfa pe mal, ne prind in mrejele lor si oprim la un peste afumat. Cu mici exceptii, nu-s cel mai mare admirator al bucatariei subacvatice, dar uscaciunea aia plina de praf de pe marginea drumului e o dezmierdare a simturilor. Ajunsi in Martuni, ne luam ramas bun de la marele Sevan si incepem ascensiunea spre Pasul Selim. Drumul e bunicel, dar gardurile sunt de rahat. La propriu! Lespezi de balegar amestecate cu pamant si paie. Sus, imaginea platoului verde din care rasar palcuri de flori galbene, marginite de muntii inzapeziti, ma electrizeaza. Traficul aproape inexistent ma face sa simt ca toata natura imi apartine. Sunt regele Armeniei. Azi eu sunt Tigran cel Mare, iar cu aceasta aura de regalitate, trecem peste Pasul Selim (2404 m) si ne oprim la Caravanserai-ul construit pe Drumul Matasii de printii Orbelian in secolul al XIV- lea. Desi nu e pazita sau supravegheata in vre-un fel, constructia se pastreaza chiar decent. Coboram agale din munte si dupa ce traversam regiunea viticola Areni, intram in Azerbaidjan. Mai exact traversam enclava Tigrashen. Pe hartie a azerilor, ca si Nogorno de altfel, dar in realitate de ani de zile nu mai prinzi picior de azer pe acolo. In fata noastra se deschide Valea Ararat si am un soc la vedere muntelui unde se presupune a ca ar fi naufragiat Noe cu a sa Arca. Opresc si ma uit nauc la acest colos ce se inalta singuratic din mijlocul campiei. Norii se sparg furios de crestele lui inzapezite, in timp ce eu ma topesc pe asfaltul incins. Abia acum inteleg de ce e prezent peste tot in cultura si simbolurile armene. Te doare retina de atata frumusete. Multa frustrare trebuie sa fie in sufletul unui armean, care isi vede simbolul in curtea dusmanului de moarte. Ca de atatea ori in istorie, liniile trase pe o bucata de hartie de mai marii lumii, au despartit oameni de simboluri, fara a tine cont de nici un argument. ] Pe o caldura tot mai crunta ajungem la manastirea Khor Virap. Minunat orientata catre Muntele Sfant, lacasul de cult are o importanta colosala pentru istoria armeana. Legenda zice a aici a fost aruncat intr-un put adanc Grigore Iluminatorul (Grigor Lushavorich) de catre regele Tiridate al III – lea. Dupa ce regele a cazut intr-o boala fara leac (cica ar fi avut cap de porc, sic ! Adrian Nastase, uite nu esti singurul), Grigore a fost pescuit afara si l-a vindecat cu o doza dubla de aspirina. Regele s-a convertit la crestinism, urmat de intreg poporul armean, devenind astfel prima tara crestina din lume. Evident, Grigore va deveni primul Catholicos (un fel de Papa) al bisericii armenesti. Treaba asta cu primii e o chestiune ce ii obsedeaza intr-o oarecare masura pe armeni: sunt primii crestini, primii producatori de vin (pazea...georgienilor), primii care au descoperit reteta cafelei turcesti, pardon orientale, primii producatori de cognac, primii mancatori de baclava s.a.m.d. Esential e sa nu pui la indoiala niciodata aceste lucruri, deorece, evident si ego-ul armenilor e “number one in the world”. Dupa ce broboadele de sudoare, care curg in rauri pe sira spinarii imi dizolva si ultima farama de pietate, parasesc Khor Virap cu gandul doar la Ararat. Nu la ala mic, nici la al mare, ci la ala imbuteliat. Planul e sa slobod pe esofag vreo doua imediat dupa ce om gasi cazare in Erevan. Dar mai intai trebe sa-i dam lui Thor sa bea ceva, ca tare se mai chinuie saracul pe caldurile astea. Usor de facut daca am mai avea dram cash, dar cum n-avem, misiunea “cardul” la micro-benzinariile din tara asta e o adevarata aventura. Gasitul unui hostel intr-un oras in care locuieste aproape jumatate din populatia Armeniei, nu e treaba tocmai usoara, dar pentru prima oara de cand ne cunoastem, lui Osman i se face mila de gatlejul meu si ne duce pe strada ce i-o indic de pe un biletel mototolit. E bine, am gasit cazare! Bravo ma imbecilule, vezi ca poti. Drept rasplata, a doua bere am sa o beau in cinstea ta ! Erevanul asta, cetate mai veche cu 27 de ani decat Roma, e o ciudatenie. Pare o enclava a prosperitatii in mijlocul penuriei ce domneste in restul tarii. Nu curg monumentele sau muzeele spectaculoase ca in alte capitale, dar orasul ascunde un alt tip de comoara: oamenii. Sunt calzi, veseli si extrem de ospitalieri. Chiar daca la vreo 3 saptamani dupa plecarea noastra, generatia “Electric Yerevan” a puscat o batuta cu fortele guvernamentale, lumea pare extrem de relaxata. Fara indoiala, e cel mai european oras ce l-am vazut de cand am traversat Bosforul. Cum am ramas destul de multa vreme intepeniti la o braserie, tot ce mai apucam azi sa facem, e sa ne cocotam pe Cascade, imensele scari construite de comunisti in anii 80. Privelistea Araratului, facut de Lenin cadou turcilor, ma copleseste si ma tulbura in acelasi timp. E cel mai frumos munte pe care l-am vazut vreodata, si am vazut ceva munti la viata mea. E Muntele Singuratic din poveste, dupa care se varsa lacrimile armenilor de un secol. Il fixam cu privirea pana ce intunericul il invaluie complet si nu se mai vad decat luminitele satelor turcesti suspendate intre cer si pamant. Adio Araratule drag cu Arca ta cu tot. Zilele urmatoare aparatul de camuflaj turcesc a functionat ireprosabil si nu i-am mai putut vedea crestele inzapezite. Ziua 11. E 1 lunie, ziua copilului, si ca niste copii ne bucuram de punctul terminus al excursiei noastre. Dupa un mic dejunul albanez servit la hostel, iesim la tocat orasul. De pe Tigran Avenue unde locuim, poti sa cuprinzi intr-o zi cateva reperele de baza ale orasului. Incepem cu nou construita catedrala a lui Grigore Iluminatorul. Are o arhitectura aparte, pe care nu am mai intalnit-o pana acum. E un amestec intre ortodoxie, catolicism, putin neo-protestantism si o buna doza de traditionalism, desprins din asezamintele monastice medievale. Paza bisericii este asigurata de eroul national al armenilor, generalul Andranik, calare pe un cal cu reactie. Ii dam apoi pe ulita in jos, pana la comunistoida Republic Square unde secera si ciocanul inca e la loc de cinste. Mai trecem pe la moscheea construita de noii “best friends”, iranienii, Bazarul acoperit (un fel de mall ce nu mai are nimic din farmecul oborului de altadata) si mai zabovim o vreme in Piata Operei ca sa se faca ora pranzului. Urmeaza sa luam masa impreuna cu Cezar, Consulul Romaniei in Armenia. Cezar e un tip pe cinste. Istet, cult, spiritual si plin de sfaturi utile pentru doi calatori care in mod evident, nu sunt familiarizati cu toate obiceiurile locale. Asa gandesc eu ca ar trebui sa fie toti diplomatii nostrii trimisi peste hotare. Ne despartim cu speranta ca ne vom mai intalni in perioada mandatului sau in Armenia si plecam sa ii intind lantul lui Thor. De vreo doua zile pare-mi-se ca tot geme, degeaba ii dau cu alifie. Dupa-amiaza, avem o tentativa de a urca la Maica Armenie, sora roscata a Maicii Georgia. Reusim doar inca o tura de Cascade cu ale sale Galerii de Arta Cafesjian, dupa care ne impotmolim, intr-unul din numeroasele pub-uri din centru. Se anunta vremuri relaxante la Radio Erevan. Finalmente, suntem mai domoli si noi.

Ziua 9. In zori ne luam talpasita din Tbilisi. Drumul pana la vama e scurt si in vreo doua ceasuri bune ne vedem intrati in Armenia. La revedere scris cu taitei, bun venit scris cu spagetti.... Spre deosebire de georgieni, armenii vor sa para mai responsabili si au RCA obligatoriu. Sau ma rog, e aproape obligatoriu, la fel cum si suma de plata e aproape clara. Cum eu fac parte din specia rara ce trece pe aici, numita stiintific Turistus Fazanus, am portofelul cat al lui Donald Trump, asa ca platesc cat mi se pretinde. Fi-le-ar de lumanari! Stilul de sofat e de asemenea diferit. Se conduce nitel mai chill, dar as pune-o mai degraba pe seama drumurilor proaste din nord si a masinilor discret mai ponosite ca ale vecinilor. Cum indicatoarele de directie le sunt extrem de utile doar celor care stiu citi armeneste, ne lasam iar pe mana idiotului de Osman. Planul e sa trecem in paralel cu granita azera pana la Lacul Sevan, lucru nerecomandat pe site-ul MAE din cauza schimburilor sporadice de focuri, dar granicerii ne incredinteaza ca ruta e sigura. Osman in schimb nu pune botul la promisiuni facute de necunoscuti, si decide asa, de capul lui sa ne duca prin Canionul Debent, catre Vanadzhor. Daca tot suntem bagati in canionul asta am putea vizita cele doua manastiri din patrimoniul UNESCO, Haghpat si Sanahin. Noi vrem, dar cu vrutul ramanem. Nu ma dau de ceasul mortii, fiindca Armenia e tara manastirilor, iar pe ruta noastra mai avem o sama. Prima apare dupa cateva ore de mers - Manastirea Sevan. Splendid pozitionata pe marginea lacului omonim, obiectivul geme de turisti. In trecut manastirea se afla pe o insula, dar sovieticii s-au ingrijit prin ceva proiect a la Marea Aral, ca insula sa devina peninsula. De atunci nivelul apei e mai scazut cu vreo 20 de metri. Un lucru ce te frapeaza in nordul Armeniei e verdele padurilor. Nu se aude glasul duios al drujbei, nu pute a noxe in doi timpi si Verestoy Attila a.k.a. „Drujba lui Dumnezeu” pare dezinteresat de zona. Coboram agale pe langa uriasul lac Sevan, riviera armenilor. Dintr-un imperiu care avea iesiri la Marea Caspica, Mediterana si la Marea Neagra, armenii s-au ales dupa secole de istorie zbuciumata, doar cu un lac, unul splendid ce-i drept. Soarele e inca de un stanjen pe cer, dar azi coboram ancora devreme si cautam un loc de campare pe malul apei. Caram cortul ala, greu ca anii de parnaie ai lui Borcea, deja prin a patra tara si inca n-a fost despachetat. Ei bine, azi e ziua lui! Oprim la o dugheana pe marginea drumului ca sa luam cateva beri pentru chermeza noastra improvizata. Un octogenar cu o moaca de hobo ne urmareste dintr-un colt al magazinului si la plecare ne strecoara in plasa doua tablete de ciocolata. Pentru ce? Nu sunt lamurit, dar ne tot zambeste si ne arata ca e ok, ca e din inima. Impresionati ca un sarman ca el poate da dovada de atata generozitate, mergem la motor ca sa aruncam cate ceva din incarcatura si sa facem loc berilor. Batranul vine la noi si dupa ce mangaie temeinic acceleratia lui Thor, se lanseaza intr-un tril de intrebari intr-o impecabila armeana. Noi zambim si aprobam. O face si el, dupa care urca intr-o Toyota Hilux, ultimul model si pleaca. Cunoasteti privirea prostului nedumerit ce tocmai si-a pierdut banii la alba-neaga? No, cam asa ma chiorasc si eu dupa masina aia neagra. In 3 curbe si 10 km dibuim locul unde intentionam sa ne petrecem noaptea. E un camping la inceput de sezon, unde nu pare a fi nici dracu'. La auzul lui Thor, apare dintr-o casuta un tip scund, indesat si cu un zambet cat al Jokerului din Batman. Nu vorbeste engleza, dar cu un gest larg al bratului drept isi cheama tranzlatorul. Hello, do you speak english? Yes, of corse! No, da-o plm! Pe bune? E Jaques, un motociclist brazilian ce se intoarce din Pakistan. Oare are rost sa va mai spun ca in jumatate de ora testam pruna de 53 si apa lacului Sevan? Simt din plin temperatura apei la aproape 2000 metri altitudine. E ca un sut strasnic cu spitzul in boase! Seara e de pomina. Armeanul dodolot ne invita sa ne alegem cina ce inca se zbate in navod. Mancam peste prajit din Sevan, dulceata de cirese din Nagorno Karabah, bem tuica din Ardeal si bere din Valea Ararat. Euforia e maxima, iar povestile curg ca in cartile lui Creanga. Jaques e un narator desavarsit si un mare temerar. E incantat de prezenta alcoolului dupa un periplu de 5 luni prin tari musulmane, iar noi ne bucuram de compania unui om minunat. E haios cand descoperim ca ne-a fost solicitata spaga in acelasi loc in Ucraina, langa Mukacevo. El rade mai tare ca n-a dat nimic. Eu am pe fata mai degraba un rictus al durerii. Curcanii aia cu chipiul lor mare cat o umbrela m-au tapat de 150 de euro. Bolsevicii dracului!

@CRISTIAN 1. Greu cu job-ul si cu povestea in paralel. Momentan sunt pe plantatie si jupanii dau cu biciul..... » Post actualizat in 14 Jan 2016 11:24 Ziua 8. Ziua flocosilor a sosit.Jinduiesc la ea inca de cand am inceput sa fac itinerarul acestei calatorii. Soarele imprastie miliarde de lumeni peste strazile pustii ale unui Tbilisi matinal si pe firmament nu se intrezareste nici un norisor. Pornesc cu o placere si o emotie de sta sa-mi sara inima din piept. De mult nu m-am mai bucurat asa de tare cand imi trec piciorul peste sa. Simt ca azi va fi o zi buna. Prima oprire e la intersectia raurilor Araghvi si Kura, in fosta capitala medievala a Regatului Georgiei – Mtskheta. Ne strecuram pe stradutele pietruite, printre stalpisorii montati sa opreasca invazia de autoturisme, pana langa zidurile Catedralei Svetitskhoveli, ipoteticul loc unde se presupune ca ar fi ingropata Mantia lui Cristos. Importanta ei in spiritualitatea georgiana e neasemuita. Daca, in trecut, a servit atat la incoronarea regilor Georgiei cat si ca mormant pentru multi dintre ei, azi, acesta este locul de resedinta al Patriarhului Bisericii Georgiei. Arhitectura religioasa locala nu se dezminte nici de aceasta data. Forme simple si elegante, coloane de piatra impunatoare, iar putinele fresce scorojite cu nelipsitul Pantocrator din altar dau constructiei un aer mistic. Lasam regii gruzini sa se odihneasca sub lespezile lor grele de piatra si pornim spre nord. Oprim la spectaculoasa Fortareata Ananuri, lucru ce coincide cu o problema cat se poate de spinoasa - cardul de memorie al GoPro-ului e plin. Asta se intampla cand esti delasator. Ba ca-l luam din Istanbul, ba din Batumi, hai ca gasim in Tbilisi si tot asa. Dilema e mare: stergem sau nu tot ce am filmat pana acolo. Imi dau pumni in casca. Indolenta m-a ajuns din urma si trebuie sa platesc. Erase all ! Visez de prea multa vreme la ziua asta ca sa o las sa imi scape. Sunt constient ca retina nu va putea sa imi imprime in memorie toata frumusetea ce va urma. Si cata dreptate am! Folosit inca din antichitate de popoarele migratoare ca legatura principala intre nordul si sudul Caucazului, trecatoarea asta serpuita prin Muntii Caucaz a ramas in continuare de o importanta strategica. De cand tranzitarea prin Abhazia si prin Tunelul Roki din Osetia de Sud e pedepsita de georgieni cu parnaia, vechiul Drum Militar a devenit singura cale terestra de acces a marfurilor armenesti si turcesti spre Rusia. Ascensiunea de la baza o initiem pe o vreme promitatoare, dar muntele nu se dezminte si in scurt timp, o ropota rece se izbeste de castile noaste. Unde e soarele orbitor de azi dimineata? Cum problemele nu contenesc sa apara, uite ca la bordul lui Thor se iveste cea mai ingrijoratoare. Indicatorul “Check Engine” sta aprins. Nu indraznesc sa opresc motorul pentru ca nu stiu la ce sa ma astept. E prima oara cand patesc asta. Mai e putin pana la proeminenta maxima Pasului Jvari si om vedea noi acolo ce-i de facut. Cu inima cat un parameci oprim in Pasul Crucii, cum ii spun localnicii, si acesta se dovedeste a fi aducator de vesti grozave. Norii suri se risipesc ca prin magie, iar Thor isi suprima subit indicatorul rosu ce ma umplea de ganduri negre. Banuiesc ca o fi avut ceva legatura cu altitudinea, senzor oxigen, amestec, etc. Bine ca s-a rezolvat de la sine misterul iar cel de-al treilea membru al calatoriei noastre toarce iarasi ca un tigru de Sumatra. In coborarea spre Stepantsmida (ramasa in continuare Kazbegi pentru localnici) intalnim primii ‘’flocosi’’ care au trezit fobiile Katiushei. Nu-mi par a fi cu nimic mai flocosi decat ai nostri munteni, iar curiozitatea si voiosia lor imi risipeste orice retinere. Cand granitele civilizatiei se traseaza la un frappe pe terasele din Batumi, e inevitabila o doza masiva de subiectivism. Asfaltul incepe sa se intrepatrunda tot mai des cu lungi portiuni decapate de inundatiile si alunecarile de teren din anul precedent. Georgia e o tara permanent expusa acestui gen de calamitati. La nici doua saptamani dupa plecarea nostra, Vere, un afluent al raului Kura, a maturat gradina zoologica declansand scene din Jumanji printre locuitorii din Tbilisi. Hipopotami, lei, tigri sau crocodili isi faceau veacul pe strazile din nordul orasului. Pe masura ce inaintam, peisajul devine tot mai salbatic. Verdele crud al pajistilor, azuriul strident al cerului si albul stralucitor de pe fruntea muntilor uriasi, creeaza un tablou care iti taie rasuflarea. Sunt absorbit celula cu celula de splendidul drum si nu imi mai vine sa ma opresc. De altfel, nici nu o fac si trecem de Stepantsmida urmand drumul devastat de tumultosul Tergi pana la granita cu Rusia. Cat de mult mi-as dori sa ajungem pana la capatul drumului ce duce la Vladikavkaz, dar ne este interzis sa mai inaintam. Nu suntem stopati de mitologicele Porti de Fier ale lui Alexandru cel Mare, ridicate dupa cum spune legenda exact in acest cleste ce formeaza Canionul Darial pentru a opri barbarii din nord, ci lipsa unei vize valabile pe teritoriul Marelui Urs. Nu va ascund ca portiunea asta de cca 10 km dintre Stepantsmida si punctul de froniera ruso-geogian e una din cele mai frumoase sosele pe care am rulat vreodata. Ne intoarcem in Stepansmida pentru a infrunta marea provocare a zilei: - urcarea catre Manastirea Gergeti. Daca primele pante ale forestierului pulverizat le dovedesc cu brio, odata ajuns in pantecul muntelui, ma dovedesc ele pe mine. Drumul ingust, abrupt si plin de hartoape, imi devine dusman cand, intr-un ac de par, ma trezesc bot in bot cu ceva ARO ce transporta turisti din vale la manastire. Dans, balans, stai jos.... ce bei? Camarazii mei din conserva asista pasiv la scena, dupa care isi continua drumul fara a se osteni in a ma ajuta cu ridicarea vacii. Nu stiu cum sunt altii, dar eu am o scarba in mine cand trebuie sa ridic motorul de pe jos, iar Thor asta al meu zici ca a fost proiectat inginerii de la KFC. Cantareste dublu cat cei dou amaratii ce incearca sa il repuna in pozitia lui naturala. Dupa un kilometru, a doua tavaleala vine firesc. Ac de par strans si suportul GPS imi ramane agatat in parbriz. Tranta cu tumba de data asta. Privesc cu mila la Thor cum sta iar cu cracii in sus si devine tot clar nu putem continua asa. Transalpul meu nu e cel mai suplu motor, eu nu sunt al mai bun rider pe off-road, iar cu pasager si o cutie plina situatia ma depaseste complet. Doi turisti ce coboara ne anunta ca suntem la jumatatea drumului. Iarasi trebuie luate decizii dureroase. Daca luam cararea abrupta la picior, pierdem 2-3 ore si ajungem pe intuneric la Tbilisi, daca renuntam… nici nu vreau sa imi imaginez. Atat de aproape si totusi atat de departe.... Anca imi pune intrebarea care are puterea de a-mi risipi toata mistuirea interna: “crezi ca singur te-ai descurca ?”. Vibrez! Egoistul din mine imi acapareaza toate simturile, si inarmat doar cu aparatul foto, sunt din nou in urcare pe pantele aspre ale Caucazului. Vacuta zboara acum fara griji peste bolovanii spalati si noroaiele desfundate din padure. Uite ca se lumineaza. Am ajuns! Sunt socat de frumusetea peisajului. Varful Kazbek, cel mai inalt varf vulcanic al Georgiei, alunga cu fruntea-i alba norii care incearca disperati sa i se aseze pe umeri. Aici e muntele unde a fost inlantuit Prometeu de catre Zeii Olimpului ca pedeapsa pentru furtul focului. Sa fi fost acesta tabloul pe care-l vedea zilnic? Cred ca il durea ficatul de atata placere... Pe un tanc sta cocotata micuta manastire Gergeti. In vremuri grele de razboi, aici erau aduse sfintele cioante de la Mtsketa si isi ascundeau nobilii georgieni gologanii. Cu in interior auster si apasatoar, pare un loc de penitenta in mijlocul acestui peisaj paradisiac. Imi rotesc teasta ca o bufnita, sorbind din priviri tot peisajul. Ca atare, nu-mi scapa nici rusoaica, a carei fusta vaporoasa este pliata de vant prin toate proeminentele. Il iau pe Thor intre craci, imi recuperez partenera si coboram alert catre asfalt. Am intrat, ca mai totdeauna in criza de timp si condusul pe intuneric in Georgia e unul din ultimele lucruri pe lista mea de pasiuni. Incerc sa conduc spre Tbilisi in stilul georgian „full gas”, dar peisajul nu ma lasa, asa ca abandonam ideea de a mai ajunge pe lumina. Aici nu se trece in graba! Ajungem la apus in capitala, la fix ca sa isi mai dea Osman cu parerea despre cum ar trebui sa se circule pe strazile cu sens unic. Merci pentru nimic, imbecilule! Urcam cu funicularul pana la statuia Mamei Georgia ca sa admiram un Tiflis nocturn. Pe nesimtite, la adapostul intunericului, am prins drag si de orasul asta haotic. Pana si cladirea megalomanica a Palatului Presedentiei, construita in timpul domniei “democratului ” Shakasvili, pare acum acceptabila.

Ruta super-aventuroasa sugetata de tine (Upper Svaneti) ramane pe data viitoare. Era imposibil sa trec muntele in luna mai cu o vaca incarcata de aproape 3 quintale. Oricum, in Georgia nu trebuie sa cauti mult ca sa gasesti aventura. Condusul unei motociclete cu toti dementii aia in jur e o aventura in sine » Post actualizat in 08 Jan 2016 12:42 Ziua 5. Haznaua asta de cazare ne indeamna sa ne trezim cu noapte in cap. Desi in fiecare seara ne propunem sa fim extrem de matinali, e prima oara cand prindem rasaritul. Ce frumos se imbaiaza soarele chipul in mare! Pana la urma si cel mai slut loc poate sa iti ofere mici crampeie de divinitate. Mereu am spus ca putine lucruri in lume sunt comparabile cu placerea mersului pe motocicleta in racoarea diminetii, iar mirosul sarat al marii contribuie din plin la aceasta stare euforica. Cum suntem in plan bine de tot cu timpul, hotaram sa facem un ocol catre Uzungol, un loc interesant pe care il vazusem pe un banner in Istanbul. Grozava idee! Odata iesiti de pe drumul express, incepe o sublima sosea ce serpuieste de la nivelul marii la cei peste 1100 de metri altitudine, unde se afla lacul Uzungol. Peisajul feeric pare desprins din inima Alpilor Elvetieni, iar culorile naturii se intind sub ochii nostrii ca pe sevaletul unui pictor. Suntem intr-o Turcie pe care mintea mea nu si-o putea imagina. Cat de frumos poate fi locul asta si ce putin timp ne putem bucura de el. Zdamasi cu concediile astea de 2 saptamani... Coboram din nou catre mare si in doua ceasuri bune batem la portile tinutului gruzin. Ni se deschide neasteptat de repede, infirmand temerile noastre de a sta cu orele in vama. Un zambet larg si “welcome to Georgia”! Ei, acu-i belirea belengherului. Batranul si inteleptul GPS Marcel, isi incheie misiunea in lipsa unei vize valabile pentru Georgia si Armenia, si ne paseaza in grija varului sau, Osman. Noua noastra calauza, e pleazna la geografie! Nu cunoaste adresele, cu greu dibuieste chiar si orasele mai mari, iar placerea lui suprema e sa te reguleze constant, fara lublefiere, cand ai mai mare nevoie de ajutorul lui. In Exchange-ul din vama ne intalnim cu un KTM-ist ceh, ajuns aici in 4 zile pe sistemul “sleep and drive”. E in drum spre Iran prin Armenia si la fel ca mine incearca sa isi dea greata pentru a se lansa in traficul gruzin. Apoi daca Osman al meu e un magar, ce sa va zic de soferii gruzini. Va dau un copy-paste a la Victor Viorel, din mailul primit de la Consulatul Romaniei din Tbilisi: “sfatul meu este să aveţi grijă, deoarece în Georgia se circulă haotic, drumurile sunt mai proaste decât în ţară iar şoferii sunt agresivi în trafic. Nu există RCA obligatoriu iar aprox. 90-95% dintre şoferi nu au nici un fel de asigurări.” Imi fuge prin minte o replica dintr-un film de duzina - „You're preatty fucked, little white boy”. Slobod sovaielnic piciorul in parghia de metal din stanga si ii dau a-ntaia. All in! Se merge la risc, scapa cine poate. Nu conteaza ce masina conduci, important e sa fi mereu primul. Daca pe strada poti sa ii privesti ca pe niste oameni normali, la volan soferii din tara asta se transforma intr-o haita de giboni care actioneaza doar instinctual, iar soseaua e jungla lor perfecta. Conduc mai defensiv ca Inter-ul lui Helenio Herrera. Sansa noastra e ca mai sunt doar doi pasi pana in Batumi, iar in cele doua zile cat stam aici am timp sa studiez dusmanul si sa pun la cale ceva strategie. Fara prea mare efort, gasim o cazare decenta, iar dupa ce priponesc calul, descindem pe o terasa sa aflam care e spilul cu Khachapuri asta de care am tot auzit. Hmmm, e buna rau treaba cu el, iar cand vine insotit de o bere locala, e un gheseft desavarsit. Tare as fi vrut sa citesc ce bere era, dar sa imi ziceti Taietel daca am inteles o iota. Cu timpul am aflat ca minunea se numeste Natakhtari si ii place sa vina in combinatie cu cateva Argo, vreo doua Kasbegi si nu in ultimul rand, cu desavarsitul “34”. Azi e 26 mai, Ziua Independentei in Georgia, asa ca mare tambalau. Concerte cu artisti no-name, tineri matoliti si fete imbracate ca la Milano, ce mai, suntem ca la un festival al berii rasuflate. Percutam si noi din plin la sarbatoare locala si dupa ce mai ingurgitam cateva sticle de taietei, noaptea ne prinde cantand la o incantatoare fantana cantatoare. Ziua 6. Soarele stralucitor ne aminteste ca suntem la Marea Neagra, asa ca dupa ce execut o bere matinala, ne tragem slipii si plecam pe plaja. Ador diminetile iresponsabile in care nu trebuie sa dau nimanui explicatii pentru gesturi ilogice. Da, mai aveam inca si cafea, dar extragerea din cotidian te face sa te simti viu, nu-i asa? Azi Bachus ma transporta, nu Thor! Marea e diametral opusa fata de ce avem acasa. Nisipul s-a transformat in bolovani, in 3 pasi apa iti trece de crestet, iar temperatura acesteia e perfecta daca esti cumva o morsa. In timp ce blestemam ca incalzirea globala nu a afectat deloc petecul asta de litoral, o suava voce cu inconfundabilul accent moldovenesc se aude din spate: “sunteti romani”? E Katya, o neaosa basarabeanca, stabilita in Georgia de vreo 10 ani. Ii e dor de graiul romanesc, asa ca povestim cate-n luna si stele, de la vinuri la politica, la cum e traiul georgianului de rand, ce sa faci sau sa nu faci in tara asta. Ii spunem si de planul de a merge pe Drumul Militar Geogian pana la granita cu Rusia, cand vad ca se face alba ca varul la fata. Sa nu va duceti pe drumul ala! Pai de ce, Katyusha? Is numa’ nespalati si flocosi acolo. Soru-mea s-o spariet asa di tare cand o vinit di la Vladikavkaz ca o vrut sa sa intoarca. Nu mereti la aia, flocosii dracului ! Dupa ce ne da numarul ei de telefon, „pentru ori-si-ce necaz”, o lasam pe Katyusha spurcandu-i in continuare pe locuitorii regiunii Mtskheta-Mtianeti si purcedem in a vizita capitala Adjarei. Daca anul trecut vedeam Volosul, portul de unde a pornit Jason cu argonautii sai in cautarea Lanei de Aur, uite-ne debarcati un an mai tarziu in faimoasa Colchida, unde Lana e pusa la loc de cinste, tocmai in varful unei statui. Chestia asta cu aurul apare peste tot, mai ceva ca in Belgravistan. Zi sau noapte, daca ceva nu sclipeste in tente pal-galbui inseamna ca nu esti in Batumi. Vechea colonie greceasca e un oras bizar. Un mic Dubai al estului, unde prosperitatea recent obtinuta datorita terminalelor petroliere azere si a investitorilor turci, contrasteaza grosolan cu lipsa de infrastuctura si paupertatea din restul Ajarei. Are un centru istoric interesant, asemanator din multe puncte de vedere cu arhitectura central europeana de secol XIX, in care s-au implantat fara noima hoteluri de multe stele si turnuri de sticla. Una peste alta, imi place mult orasul asta. E mai fain decat as fi intuit. Iti da o senzatie de siguranta (asta cat timp nu esti in trafic), bucataria e excelenta si pileala convenabila. Avem ocazia (si n-o ratam) sa gustam in piata locala mult apreciata bautura slava Kbac sau Kvass, cu vreti sa ii spuneti. Desi natiile din fosta URSS o pun la loc de mare cinste, mie imi pare ca gustul aduce mai mult a fertilizator de plante, asa ca raman la Natakhtari. Pierdem soarele urcand cu funicularul Argo deasupra orasului. O distractie pe cat de ieftina pe atat de spectaculoasa. Perspectiva asupra coastei Adjarei e incantatoare de pe Muntele Anuria. E prima data cand ma cuprine un dor puternic de copii. Ei sunt in siguranta, de partea cealalta a marii ce se intinde in fata noastra, dar noi intram de maine adanc in tara oamenilor ce conduc fara creier. Sentimentul ala de neliniste pune iar stapanire pe simturile mele. Hai ca va fi bine ! Noapte buna, Batumi. Ziua 7. Dimineata dam gaz in primus, o cafea tare ca teasta lui Tolea Ciumac si ii dam gaz iarasi. Urcam spre Poti, iar peste vreo 20 de km vedem primul viteaz calarind un sant. Nasol. Urasc accidentele pe stomacul gol. Iti schimba perspectiva pozitiva asupra zilei. Inaintam batraneste, dar fara multe pauze si kilometri se aduna. Dupa ce trecem de Kutaisi si intram pe pseudo-autostrada georgiana, devin mai relaxat la ghidon. Am invatat sa tolerez prostia, merg mai repede si usor mai agresiv. Culmea, acest lucru ma face previzibil pentru colegii mei de sosea. Prima oprire serioasa o facem ca sa luam pranzul. In Gori, locul de bastina al tovarasului Stalin. Masa e de o abundenta ca in vremea foametei ucrainiene din 1936. Burdusiti, facem o vizita la casa unde Koba a facut primii pasi in viata. Mediul locativ lamureste multe din caracterul Tatucului. Doar un psihopat putea supravietui intr-un bordei cu vreo doua ferestre, unde capul familiei e un cizmar betiv iar mama o curva habotnica. Interesante sunt gratiile de la demisolul bordeiului. Cati dintre voi ati avut gratii la casa? Uite cum se explica reflexul cu puscariile si gulagul. Muzeul dictatorului e aidoma comunismului, o chestie demodata si prafuita. Mai nimic nu e captivant in imesitatea aia de cladire construita in stilul „vechi de nou” prin anii 50. Sute de poze atarnate pe pereti cu descrieri in rusa, cateva obiecte personale, mirosul scolilor antedecembriste, si un tanar Stalin varianta Hipster 2.0, sunt putinele lucruri pe care pot sa le contabilizez. Nici macar trenul cu care a calatorit domnul Jughasvili la Yalta, in 1945, pentru a imparti Europa, si implicit destinele noastre, nu reuseste sa imi dezvolte o imagine pozitiva in ceea ce priveste acest loc. Dupa ce vezi un muzeu interactiv care se joaca permanent cu sentimentele tale, cum e bunaoara cel al Fabricii Schindler din Cracovia, ma umple scarba de cata nepasare vad aici. Si cat am asteptat sa-l vad. O mare dezamagire…. Ajunsi la Thor, vedem ca are companie. Sunt caii lui Peter si gasca lui de slovaci, aflati intr-un tur al Caucazului, prin zonele despre care orice ghid turistic ti-ar zice sa le eviti imperativ: Ingushetia, Cecenia si Daghestan. Ii transmit si ingrijorarile Katyusei (si implicit ale mele) legate de “flocosii” din zona Muntelui Kazbegi, dar ma linisteste. Ei au trecut ieri pe acolo, si toti erau proaspat frezati. Uite ca mi-a venit inima la loc. Parasim Gori pentru a da piept cu marea incercare a zilei: gasirea hotelului Baku in nebunia traficului din Tbilisi. Am 3 aliati in acest demers. O tableta cu harta offline a orasului, pe varu’ Osman si Instinctul meu de calator descurcaret, care nu demult a reusit sa se rataceasca intr-un sat. Deci, nu stam tare bine. Primul ajutor pica la propriu, cand imi scap tableta de pe tank-bag si ma uit balind pe jos dupa un buton de pornire. And it's gone! Hai ca mai am doi asi in maneca. Zi-i, Osman. Cum? Sa trec raul in stanga? Ma esti sigur?....pai eu am rezervat in centru. Zici tu ca ai mai fost pe aici si stii drumul? Bine ma, dupa tine ! Un kilometru, doi, trei ... Sa te bag in aia a ma-tii Osmane !!! Ai tu pe Dracu’ aici. Cum as putea sa dorm mai ingramaditule, intr-o papetarie de la periferia orasului?! Fi-ti-ar geografia… Bine si asa rau! Instict, tata, tu ai mai ramas. Ce zici? Cum, sa intreb un taxi? Bravo ma, imi place cum judeci! Intreb unul, apoi altul, o romaneasca pe dubla continua, o vale, o panta si iata ca in nici doua ceasuri de cand am intrat in oras, ciocnim cu Samir un pahar de vin la Hotel Baku. E modul gazdei noastre azere de a sarbatori cu motociclistii care se cazeaza la el. Sau pur si simplu, omului ii place sa mai inchine cate un pahar cu diversi. Nu pare genul care sa se impiedice in metehne anacronice legate de musulmanii ce nu ar trebui sa consume alcool. Si asta mai ales cand vine vorba de strugurii storsi de taica-sau. Ies afara sa iau jos cutiile si gasesc un boscau batran proptit de Thor. Eu, inca treaz, el usor afumat, semn ca vinul georgian il bate pe cel azer. Incepe sa-mi explice ca ceva nu e in regula cu locul unde am parcat si ca ar trebui sa ma car de acolo. In tinerete am umblat la multe discoteci pe sate, deci stiu cat de nasol poate sa iasa daca faci falusul mare pe teritoriu ostil, asa ca grabnic ma conformez. O mut de-a curmezisul drumului, de poate troscangiul sa parcheze si un Kamaz acolo, dar tot nu ii convine si continua sa latre intr-o limba de neinteles. Tentativa mea de a scapa blesteme cu un “ne panemaiu poruski” doar ii da apa la moara si ma ocarasete mai abitir. Pare a-mi spune: „Cum nu vorbesti rusa, ca doar tocmai mi-ai spus in rusa ca nu vorbesti rusa, Deci tot sti ceva rusa!” Spre imensa mea supriza, drojdierul nu vorbeste nici engleza, ungureasca sau franceza asa ca incet bariera de comunicare devine una de netrecut. Mai fac o tentativa in greaca veche, dar realizez ca pe asta nu o stiu nici io. Hmmmm...Evrica! O ard cum stiu mai bine – romaneste. Apasat, ca in Ardeal, da cu debit ca in Moldova si nerv oltenesc. Sa ma tina minte el si neamurile lui, betivani si lodri. Turmentatul meu conlocutor se opreste, face doi pasi in spate si pare a pricepe ce vreu sa transmit. In sfarsit comunicam. Simte ca nu-i de saga cu un om care a mers toata ziua in canicula si tanjeste dupa o bere rece ca un Nazgul la prada lui. Ingropam toporul razboiului, da’ nu ca la Vaslui, si ne strangem mana amical. Geogia si Romania sunt iarasi tari pretine ! Acum Tbilisiiiiiii !!! Stam langa Rustaveli Avenue, principalul bulevard al orasului, asa ca o luam frumos, pe ulicioara in jos, lasand firimituri in urma noastra ca Hansel si Gretel. Doar ca ale noastre sunt pe retina. Asta pana la punctul de informare turistica din Piata Libertatii unde ne umplem cu harti moka pentru toate zonele Georgiei + Tbilisi. Oameni suntem! La o prima vedere arhitectii din trecut ai orasului par a fi fost buni prieteni cu paharul, pt ca nu gasesc nici o coerenta in dispunerea strazilor. Fara un tel prestabilit de acasa, ne indreptam spre cel mai vizibil reper – Catedrala Sfanta Treime. Admit ca pietatea nu ma da afara din casa, dar aceasta Catedrala a Mantuirii Neamului Georgian e cu adevarat impresionanta la interior. Pereti lipsiti momentan de picturi (am inteles ca urmeaza sa fie decorati cu mozaicuri), doar cu o schita a unui Isus Pantocrator ratacita printre imensele coloane de piatra, catedrala Patriarhiei Georgiei este a treia cea mai inalta biserica ortodoxa din lume, dupa cele din Moscova si din Sankt Petersburg. (Ar trebui cineva sa il puna in garda pe Patriarhului Daniel, ca e in plin santier. Loc in sus este...) Adanc patrunsi de evlavie, umflam o bere, infulecam cate un Khachapuri prospat scos din cuptor si trecem smeriti Podul Always Ultra, pentru a ajunge in Old Tbilisi. Eeee, aici e viata! Alei inguste, cladiri cochete si bizarul Turn cu Ceas al Teatrului de Papusi creaza o atmosfera de basm. Ne place mult vechiul Tiflis si cu siguranta am putea zabovi toata noaptea plimbandu-ne printre frumoasele lui ziduri de piatra, dar azi nu ne permitem. Ca in orice drumetie, exista mereu o zi speciala. Iar pentru mine, acea zi urmeaza maine: Riding on Georgian Military Road !

Daca ajungi sa-ti tocesti la nesfarsit tenisii trecand pe o strada cu un nume neobisnuit, in mod rational intrebarea legata de originea acestuia iti incoleteste in minte. Jumatate din viata mi-am petrecut-o langa vechiul Armenopolis (Gherla), singurul oras baroc din Romania construit dupa un plan prestabilit de negustorii armeni refugiati din Moldova. Imi revine si acum in minte una dintre amenintarile preferate ale bunicii, care mi-au marcat copilaria: ‘’ma, daca mai esti blastamat, te dau la targarii armeni!”. Trebuia sa-mi astampar curiozitatea trezita de armeni, sa aflu de ce targuiesc pustani neastamparati, ce i-a manat sa vina hapt in capatul astalalt al Marii Negre si chiar o fi brandy-ul lor cel mai strasnic din lume? Avem 2 saptamani la dispozitie si 7000 km de strabatut pentru a gasi niscaiva raspunsuri, asa ca, hai la drum ! Ziua ¼. Dimineata, cand intru in birou, planul de plecare pare mai simplu decat asamblarea unei mobile Ikea: - imi termin treaba pana la amiaza, iar pe la 2 suntem plecati. Anca ramane acasa pentru a pregati bagajele, iar eu ar trebui doar sa sar in echipament si sa ii dau gaz lui Thor. In stilu-i caracteristic, Scaraoschi nu se rabda sa nu-si bage coada si sa-mi tulbure socotelile. E aproape 5 p.m si is inca la birou, iar afara tocmai a inceput sa picure. Sunt o oala sub presiune cu supapa defecta! Sau ar trebui sa-l iau ca pe un semn nefast ?! Am mari emotii si indoieli legate de acest drum, mai ales ca e prima calatorie lunga pe care o facem singuri, dupa incidentul de acum 4 ani din Turcia. De data asta Turcia trebuie trecuta de la un capat la altul si apoi vine Georgia. Doamne, ce povesti auzisem despre traficul din aceasta tara de la cei care au vizitat-o pe motoare. Odata porniti, pe la 6 si jumatate, gandurile negre se risipesc la fel de repede ca norii de deasupra noastra. La cum arata traficul vineri dupamasa, traversarea Clujului in prima zi pare un plan mai temerar ca cel al lui Gabi Tamas de a se lasa de bautura. Abuzez de toate trucurile pe care le stiu legat de drumuri ocolitoare si dupa mai putin de un ceas si jumatate suntem in Turda. Pentru ai de nu stiu, Turda e la vreo 30 de km de Cluj. La noi e fain ca Boc asta asfalteaza strazile … toate odata ! Desi gonim haiduceste, intunericul ne inhata pe Valea Oltului, asa ca tragem la un motel de camionagii. Am o presimtire ca ma voi odihni teribil cu toata harmalaia de jos si cu fereastra orientata catre DN1. Dar nici ca-mi pasa. Suntem, vorba d-lui Willie Nelson, “On the road again”. Ziua 2. Odata incheiat prologul, intram in prima etapa adevarata a rally-raidului nostru catre Caucaz . Obiectivul zilei e indraznet – Istanbul. Sunt ceva mai bine de 800 km pana acolo si doua frontiere de strabatut, dar felul in care Oltul alearga alaturi de noi in zorii zilei, te face sa uiti de distanta si sa nu-ti doresti altceva decat sa mergi si sa tot mergi. Iar la asta ma pricep de minune. Simt cum placerea masochista de rula ore in sir fara intrerupere imi pune stapanire pe fiecare celula a corpului si pot in sfarsit sa urlu in casca cat ma tin bojocii: „Sunt liber !!!!!” - Hooo, (cuvant jignitor). Vezi ca ma surzesti! Ai uitat ca avem sistem de comunicatii? - Scuze, m-am lasat purtat de incantare. (...si parca dintr-odata nu mai sunt chiar asa liber ) Inaintam catre Sublima Poarta cand bine, cand gresit, cu cate o rataceala scurta prin tara tovarasilor de necaz aflati la sud de Dunare. Sunt atat de focusat pe obiectiv incat fac abstractie de peisajele bulgaresti. Imi pare totul doar un desert sterp ce sta intre mine si Caucaz. Singura imagine care are puterea de a ma mai scoate din starea de transa e un magar ce paste pietre. No, trebuie sa admit ca asta e o treaba pe care nu o vezi in fiesce zi. Cu inima cat un parameci ma apropii de frontiera turca, iar gandurile sumbre reapar. De aceasta data miza intoarcerii acasa in siguranta e si mai mare, pentru ca acum ne asteapta acasa nu unul, ci doi pui de om. Pentru o clipa imi fulgera prin minte chiar sa o cotesc spre Grecia, o tara unde mereu m-am simtit in siguranta. Capul imi e vraiste de ganduri apasatoare. Hai omule, aduna-te! Ce e cu tine? Uf, ce linistitor era sa fim insotiti de tovarasii din turele precedente... Intram in Turcia pe la Hamzabeli doar pentru a da bot in bot cu o imposibil de lunga coloana de tiruri. In coada sarpelui de aproape 15 km tocmai soseste de un galatean de-al nostru. Viziera imi ascude zambetul meschin. Mustaciosule, nu pupi tu Dunarea prea curand! Dupa ce ne targuim pentru un stiker HGS, ne avantam curajosi pe autostrada. Si chiar e nevoie de curaj, pentru ca se circula ca la balamuc. Pentru a completa meniul, intunericul se lasa peste noi chiar la intrarea in oras. Bonus, incepe iarasi sa picure. Din gradinita visam la astfel de conditii cand o sa urc pantele abrupte cu piatra cubica din Sultanahmet. Intr-un tarziu, Marcel, al’ de se ocupa cu logistica in gasca noastra, ne parasuteaza in fata hostelului din lemn mancat de carii, unde urmeaza sa ne cantonam doua nopti. Suntem intampinati cu un entuziasm colosal de Davut, care, dintr-un motiv doar de el stiut, ne sugereaza sa-l numim permanent David. Cred ca si-a dorit mult numele asta. Tatal lui, un tip la vreo 50 de ani si de o serenitate sora cu senilitatea, afirma ca e mare pasionat de motoare si se mieuna intruna, bocind dupa un posibil imaginar Gold Wing vechi : “Oh, how I miss my bike…” In camera constatam ca sublimul asafalt bulgaresc si-a facut datoria si o doza de Monster si-a varsat cu naduf toata energia peste toalele mele. Versatilitatea cutiei de la HeavyDuties e testata in rolul de covata pentru spalat rufe, iar dupa ce intindem hainele pe scara de incendiu ruginita, calcam in picioare Istanbulul. Mama ce bun e Efesul !... si ce scump. Ziua 3. Dupa ce inflacaram primusul pentru o cafea turceasca, sarim in galosi manati de gandul de a vedea ceea ce a fost timp de un mileniu cel mai impozant edificiu crestin din lume – Catedrala Sfanta Sofia. Coada ca la zahar pe vremea lui Ceausescu ne descurajeaza si ne reorientam spre Bazilica Cisterna. Aici coada e ca la unt. Parasim Sultanahmetul si ne propunem sa revenim la Sofia pe sfarsit de program, cand autocarele cu octogenari japonezi vor fi deja departe. Pana atunci, ne umplem timpul cu ce stim noi sa facem cel mai bine in Istanbul - mancatul. Satui ca doi lei de mare, asteptam trecerea timpului, admirand ceremonii otomane, contempland la morminte de sultani, mirosind mormane de condimente, ba chiar participam luati de val (la propriu), la o manifestatie pentru eliberarea detinutilor politici din Egipt. Iata ca norocul ne surade si pe la 4 p.m. putem intra lejer in Biserica Sfintei intelepciuni. Pasesc pe podeaua de marmura sufocat de emotie. Aceasta mandrete arhitecturala, construita in doar 5 ani de imparatul Iustinian dupa innabusirea rascoalei Nika din 532 e.n. a fost pana la caderea Constantinopolului, esenta spiritualitatii bizantine. A ramas in picioare, infruntand numeroase cutremure devastatoare sau jafuri atroce, cum a fost bunaoara “furtul sfant” din timpul Cruciadei a IV-a, cand fratii crestinii catolici, au furat tot ce se putea fura de la fratii orodocsi. Ca o ironie a sortii, in Ayasofia este si azi o piatra comemorativa care aminteste ca aici s-ar afla mormantul lui Enrico Dandolo, batranul doge al Venetiei, care, orb ca o cartita, i-a condus pe cruciati spre vandalizarea unui Constantinopol ce nu si-a mai revenit niciodata pe deplin in urma acestei “vizite”. Otomanii au aratat mai multa ingaduinta fata de lacasul de cult si s-au grabit doar sa ii redecoreze interiorul cu un strat de tencuiala, ea functionand ca moscheie pana la venirea la putere a lui Kemal Ataturk. Momentan, muzeul Ayasofia se afla intr-un minutios proiect de restaurare, fapt ce nu ne-a permis sa vedem interiorul in toata splendoarea sa. Iesim in curtea interioara pentru a vizita mormantul lui Selim al II-lea a.k.a. Selim Betivul, primul sultan care nu a mierlit-o intr-o campanie militara, ci rupt in gura, a alunecat pe marmura din baie si dus a fost. La carciuma regala se inchide devreme, asa ca nu putem inchina un pahar cu dansul si ne rostogolim catre casa. Seara e deja calare pe noi si maine e o noua zi grea de tranzit. Ziua 4. E genul de dimineata perfecta pentru mine. Bosforul, scaldat in soarele matinal pare un cufar cu galbeni. Traficul istanbulez de luni dimineata se arata ca o poveste frumoasa pana cand trecem peste Podul Fatih. Ajunsi pe partea asiatica incepe cosmarul. O coloana interminabila de conserve imprastiata pe toate benzile autostrazii catre Ankara incearca sa mi se urce in carca. Nimic nu se misca, cu exceptia ventilatorului lui Thor care zumzaie vesel, imprastiind metri cubi de caldura peste noi. Chiar aveam nevoie, pentru ca numai palton nu-mi luasem pe mine azi dimineata. Scapati de Constantinopol iar mai apoi de autostrada, ne basculam speranta intr-un drum mirific de-a lungul tarmului sudic al Cara Deniz. Ghinion. Drumurile expres din tara lui Erdogan sunt de aceeasi monotonie ca si autostrazile. Nimic de notat, doar benzina de ars. Benzina scumpa de altfel. Sterilitatea peisajelor ticsite de orezarii ma determina sa adopt o strategie de condus usor ticaloasa, dar foarte utila. Folosesc autobuzele turcesti ca deschizatori de drum. Astia merg pe sosea cu constanta cu care ne milogim noi la FMI. Au 110 km/h atat in afara cat si in interiorul localitatilor. Ma cam ia somnul studiind ore la rand dosul diverselor autocare, dar evit cateva radare si eficiena e uimitoare. Intentionam e sa trecem de Samsun si sa cautam o cazare in jurul orasului Unye. Rulam pe langa cateva locuri bune de campare, dar nu oprim. Am eu un feeling ca e ceva cu Unye asta, asa ca tot trag de noi sa ajungem acolo. Ca nenumarate ori cand tot insist sa nu oprim, flerul meu se dovedeste de cacao. Nu gasim cazare, vorbitori de engleza – yok, asa ca ne lasam usor sedusi de cele cateva cuvinte pe care le articuleaza un tinerel tuciuriu: “hotel ? come, good price”. Ii transmit ca daca e mai mult de 60 de lire, n-are sens sa intorc motorul, dar omul ma lasa sa inteleg ca stie el mersul pe acolo si ne incadram in buget. Fain hotel, nimic de zis, numai ca dupa ce caram toate bagajele la etajul 2 si ne dezechipam, apare tuciuriul dupa pasapoarte si bani. Super-oferta tuceasca - numai 60 de lire de persoana… Realizez ca urasc un singur lucru mai tare decat facutul bagajelor dimineata. E facutul bagajelor seara. Ne luam ramas bun de la samsar intr-un tril de blesteme si plecam spre urmatorul oras – Fatsa. Ne mai oprim de vreo doua ori sa vedem de ceva culcus, dar turcii astia sunt excelenti evaluatori si transforma instant oboseala si disperarea noastra in niste sume demne de o rata in franci elvetieni. Nu am luat in calcul ca mergem spre Est si noaptea s-a lasat peste noi cu vreo ora buna mai devreme decat estimasem. La un semafor opreste langa noi un scuterist. El e salvatorul nostru si ne duce la locul ce ne era harazit. Daca Mesia s-a plans vreodata de confortul din iesle, apoi sa nu-l aud! Cocina pentru care tocmai am platit 40 de lire e decupata din filmele lui Tarantino. E genul ala de camera ce pare insultatoare si pentru un consumator de heroina din Mexic. Buda comuna de pe hol ne livreaza constant un miros diafan de urina, pe sub usa mai scurta cu o palma decat era cazul. Deschidem fereastra, deranjand cu scuzele de rigoare o nobila familie de paianjeni. Sunt la a 3-a generatie si camerista s-a straduit din rasputeri sa nu-i deranjeze vreodata. Nu o facem nici noi, pentru ca geamul asta are doua minusuri majore: 1- e chiar deasupra autostrazii; 2 – da in balconul vecinilor, dupa mutre, foarte probabil niste refugiati sirieni. Ne dezinfectam grumazul cu un elixir dublu-distilat din Ardeal, care ar baga in teroare orice terorist musulman, si iesim sa mai descoperim cate ceva din deliciile bucatariei turcesti. Optiunile sunt limitate pentru ca un singur restaurant mai e deschis la ora tarzie la care dorim sa cinam. Suntem unicii clienti ai unui local unde 2 bucatari si 3 chelneri sunt gata sa ne satisfaca toate poftele. Asta pana cand unul din bucatari primeste informatia ca s-a incheiat nu stiu ce meci si Galatasaray a devenit campioana. Sortul zboara de pe el ca paiele dupa combina si il vedem cum fuge in strada urland ca un apucat. Nu e singurul. In strada se dezlantuie infernul. In cateva minute, in minuscula piateta din fata localului, se strang sute de oameni, masinile claxoneaza frenetic si explodeaza confetii. Din toate cotloanele Fatsei se aude vuietul unei tribune imaginare: Ale, ale, ale Cim Bom Bom – Cim Bom Bom- Sampiyon. Dupa ce ne terminam imperturbabili oile din farfurie, fara prea mare tragere de inima, ne intoarcem in closetul nostru de camera. Maine speram sa dormim in Georgia.

Cateva poze cu vechea scula. E un MO-93 Suisse Militarfahrrad de colectie. Bitza noua e una de handralit. Sotia nu intelege de ce mai tinem "vechitura aia". Io nu inteleg ce nu intelege ea.....