tiyuta

Cesar, nu cred ca o sa gasesc asa ceva. Sau poate doar daca ma duc pana-n Mongolia si-napoi. Multumesc tuturor pentru pareri. ------ da new guy, la problema 3 cred ca este vorba de tubul de drenaj de la baterie, in caz ca fierbe acidu in ea. S-a deconectat de la stutz-ul unde trebuia sa fie prins.

Salut! Am un joc suspect la bascula si banuiesc rulmentii cu numarul 5 din diagrama. Am desfacut si uns tot ce inseamna bascula cam acum un an si stiu ca acolo sunt niste rulmenti pe ace, fara colivie. Am gasit la BADI unii cu colivie, HK1816, la 12 lei bucata. intrebare: e bai daca pun cu colivie? Merci!

Multumim pentru recomandare si pentru aprecieri!

Multumim c-ai venit cu noi. -------------------------------- @ERU "La cum conduc [a se citi piloteaza] soferii din Georgia si ce drumuri au e evident ca nici o companie serioasa nu s-ar duce acolo. Ar iesi pe minus constant."

Blana. Ne place!

Multumim pentru acest prea-frumos comentariu. Salut! Asigurarea din tara (eu am avut ASTRA) nu acopera Georgia si Armenia si asa cum bine zici, nu cred sa fie vreun asigurator care sa acopere aceste doua tari. La intrarea in Georgia nu ne-a intrebat nimeni nimic de RCA si am aflat apoi in Batumi de la un motociclist neamt stabilit acolo ca cica la georgieni nu exista asigurari auto/moto. In Armenia vamesii nu au zis nimic la intrare dar a aparut un tip dubios imediat dupa ce am incheiat formalitatile cu pasapoarte (practic intrasem in tara) si a incercat sa ne imborbodeasca sa facem asigurare la el in cosmelie, ca daca ne opreste politia amenda e 500$. Cerea 30 de coco sa ne faca asigurarea. Mi s-a parut ca pute toata treaba asa ca i-am dat gaz si am facut toata Armenia fara asigurare. Spre norocul nostru nu ne-a oprit politia.

Este ori pamant tasat bine si foarte rar cate un strop de noroi (vezi poza atasata) Ori piatra sparta si batatorita bine in pamant, ca mai jos: Nu se compara cu ce vad in pozele tale. Coborarea pe Azuga pare blana

Multumim tuturor pentru aprecieri! @dacro: Ii vor transmite autorului. Sunt convins ca se va bucura. @Doctor X: Exact! @ Pana: Arata blana pe unde ai fost tu. @Kollar: Am auzit de vestitul 'namol de Azuga' si ne-am promis ca il vom incerca data viitoare. Varianta de Busteni e foarte frumoasa si foarte usoara. Si fara noroi. Cel putin acum. Multe ace de par care coboara domol, numai prin padure. Drumul e BLA-NA!

Multumim la toata lumea pentru aprecieri! In curand o sa punem si ultima poveste. Veliko Tarnovo - Bucuresti.

Am urcat din Secaria si am coborat in Busteni. Planul era sa coboram in Azuga dar era mult prea tarziu cand am ajuns la bifurcatia de coborare spre Busteni, asa ca am hotarat sa ne dam jos. Am intrat in traseu la ora 15:00 si cu siguranta ne-ar fi prins intunericul daca ii dadeam spre Azuga.

Multumim! @ styuk: Chiar el

Multumim pentru aprecieri! ---------------------------------------- Radu Inaintam usor pe bulevardul Kennedy din Cornul de Aur. In dreapta, zeci de vapoare de marfa si vase luxoase de croaziera se plimba in sus si-n jos pe Bosfor. Urcam cu emotii pe podul Galata si rasuflam usurati sa-l vedem liber. Nici urma de traficul nebun de acum o luna. Briza ne da un sut in fund si ne arunca direct in iuresul de pe autostrada. Oprim din suta-n-suta sa ne dezmortim la un ceai. Edirne. Vamesul face semn sa poftim in fata. Trecem pe langa coada de masini care asteapta cuminti in vama. Tzac! Tzac! Pasapoartele primesc ultimele stampile cu Cikis din calatoria asta. Intram in 'Europa'. Incepe sa toarne cu galeata. Printre stropii de ploaie care pica pe viziera aburita vad un indicator mare si verde pe care scrie GREECE 6km, prima la dreapta. Atat de simplu? Svilengrad, Haskovo, Plovdiv. Plovdiv? Parca trebuia sa fie Stara Zagora? Ups. Inapoi! Veliko Tarnovo e tinta pentru azi. Suntem obligati s-o luam peste munte, ne zice un benzinar intr-un Lukoil. Drumul pe la poale e inundat. Apa de trei metri. E deja destul de tarziu si stiu ca o sa ne prinda noaptea. Lumina e numai buna pentru poze dar nu-mi mai vine sa opresc. Ma asez comod in sa si incerc sa acopar cat mai multi kilometri, cat inca mai e soare pe cer. Noaptea ne prinde undeva la vreo 100 de kilometri de Veliko. O vorba dintr-un 'manual' de motociclism de aventura zice asa: don't ride at night, unless you're looking for trouble. Nu stiu cum se face, dar fara sa-mi propun, am cautat-o si cred ca o s-o mai caut de multe ori cu lumanarea. Si de fiecare data imi jur ca e ultima data. Claxon din spate. Ma depaseste o masina cu numere de RO. Incerc sa stau cat mai aproape, sa profit de farurile ei in bezna bulgareasca. Masina e destul de puternica dar omul o tine la 90km/h, ceea ce pentru mine, noaptea, e mai mult decat suficient. Pot sa merg asa pana la Veliko. In spatele meu, o a doua masina parca nu-si gaseste curajul sa ma depaseasca. Sta periculos de aproape de mine. Numarul e tot de RO si-mi dau seama ca sunt sanse mari sa fie impreuna cu masina din fata. Ne alergam asa kilometri buni urmati de incercarile stangace ale soferului din spate de a ma depasi. Intr-un final, pe o linie dreapta, omul profita si o calca pe langa noi tragandu-ne un claxon nesimtit de lung prin care parca isi descarca toate frustrarile acumulate cat a stat despartit de prietenul din fata. Fereasca sfantul sa te pierzi prin Bulgaria noaptea! Ajungem sfarsiti si cu ochii rosii in Veliko si cautam hostelul unde am facut rezervare din Istanbul. Esuez in a-l cauta folosind niste harti salvate offline pe telefon. Imi amintesc ca mai am niste leva in portofel, de la plecare. Opresc un taximetrist si-l intreb daca nu ne poate duce la hostel contra cost. Cateva minute si cinci leva mai tarziu suntem intr-o camera uriasa, numai pentru noi, la Hostel Mostel. Dimineata la micul dejun apar o groaza de turisti straini de prin te mir ce colturi ale lumii si ne intrebam de ce au ales sa vina tocmai in Veliko. Doi americani povestesc despre Dracula si Bran si cat de tare e la noi acasa. Un englez si cativa asiatici studiaza cu atentie Lonely Planet-ul cu Romania&Bulgaria. Iesim la o plimbare pe stradutele inguste din orasul tzarilor. In primul magazin de suveniruri gasesc ultimul sticker care lipsea din schema: Bulgaria, Land of Roses. Iau doua, unul pentru mine si unul pentru Bobe. Numai noi stim in cate benzinarii am intrebat de stickere cu Bulgaria la plecare. Imi amintesc de o faza cand am oprit la o benzinarie, a nu stiu cata, spre dispararea Iuliei si a Codrinei, si-am intrebat aratand cu degetul pe cutie la sticker-ul cu Romania daca nu gasesc aici unul cu Bulgaria. Mi s-a dat din cap in semn ca DA si m-am dus bucuros sa cumpar. Inauntru ioc sticker iar omul care tocmai daduse din cap ca DA se uita acum la mine ca la un nebun si nu intelegea ce vreau. Greu m-am prins ca la ei datul din cap in semn ca DA e de fapt NU. In Veliko Tarnovo sunt aproape la fel de multe pisici ca in Istanbul. Si o duc la fel de greu ca acolo.

Radu Oprim pe marginea unui drum in lucru, sub privirile intrebatoare a trei muncitori care iau micul dejun. Suntem invitati la masa. Un tip ne toarna ceai. With sugar, yes? Altul ne face sendvisuri cu branza si rosii intr-un fel de lipie care aduce mai mult a clatita. Unul dintre ei are o figura de european. El e singurul care vorbeste engleza. Zice ca s-a nascut la Munchen, din tata neamt si mama turcoaica. A stat acolo un timp dar nu i-a placut Germania. S-a intors in Turcia, acasa, unde a vrut sa se faca ghid turistic dar lucrurile n-au mers cum planuise. Acum munceste ca drumar. E mult de lucru. Ne spune ca aproape toti prietenii lui muncesc la drumuri si ca nu multi sunt la fel de norocosi ca noi doi. Majoritatea oamenilor care s-au nascut aici nu stiu altceva in afara de munca, zice. Nu-si permit 'luxul' de a calatori in propria lor tara. Nu stiu ce e dincolo de dealul asta. Tipul se bucura cand intalneste straini. Ii place sa comunice cu alti oameni, sa vorbeasca in engleza, zice. E singurul lucru care ii mai aminteste de visul lui. Pauza de masa s-a terminat. Oamenii se intorc sa lucreze la drumul care ne va scoate foarte curand in autostrada spre Istanbul. Iulia Drumul catre Istanbul nu e pavat cu caramizi aurii ca in Vrajitorul din Oz, ci e o autostrada arhicirculata si plictisitoare. Nu mai conteaza ca ne tabacim fundurile si ne terfelim mintea prin oboseala acumulata. Istanbul e acasa in momentul asta. Sa mai zic ca ba ne ploua, ba ne transpira drumul asta lung? Habar n-am pe unde suntem. Si ce cauta o vaca pe autostrada?! E ceva psihedelic. Se inchide cercul. Ajungem in acelasi hostel, Sinbad, din care am plecat patru la numar, acum o luna, pentru ca ne e familiar. In camera cu tapet si chiuveta nefunctionala, doar pentru noi doi, ne aruncam hainele usor putinde peste tot. Orice cui, orice colt e bun de atarnat vestminte. Arata ca la satra la noi. Si iesim. Frecventam acelasi cartier, Galata, cel plin de stradute cool in cautarea ultimelor suveniruri, a berii, cafelei si ceaiului revigorant. Bifam inghetata cu fistic (eu zic ca vreau doua dar una se dovedeste a fi mai mult decat suficienta) si hotaram sa nu mai lancezim pe aici inca o zi. Maine o vom taia spre bulgari. E incredibil ca noi venim de undeva care pare atat de departe, alte taramuri, alte povesti. Simt ca tarasc un rucsac mare, plin cu intamplari si peisaje si drumuri si ganduri si dorinte si cuvinte frumoase de spus prietenilor.

Bob, foarte misto! Bine ai revenit.

» Post actualizat in 04 Sep 2014 12:51 Radu Sinop spre Amasra, un drum pe care ghidul il descrie ca pe Hwy 01 al Californiei sau Coasta de Vest a Noii Zeelande. Eu spun doar atat: n-am crezut vreodata ca o sa ma satur de curbe. Sunt atat de multe ca Iuliei i se face rau si trebuie sa oprim de cateva ori. Tot drumul asta merge foarte aproape de malul marii. Atat de aproape ca simti mirosul algelor si al scoicilor putrezite pe mal. Apoi urca brusc si se pierde serpuit inspre coasta. Pe urma iar revine la mare, de data asta la cateva sute de metri deasupra dansei. Asa aproape de apa, atata timp, ni se face pofta de o baie, asa ca oprim pe o plaja unde suntem doar noi si un grup de localnici acoperiti sub niste cearsafuri. Se uita curios la noi cum ne caznim sa punem costumele de baie pe noi, fara a fi indecenti. Il folosim ca paravan pe Roibu si doua prosoape. Dar Marea Neagra nu ne vrea azi. E la fel de rece ca un rau de munte. Ne resemnam, punem la loc costumele si plecam mai departe. Si uite-asa facem noi 320 de kilometri pana la Amasra in vreo zece ore. Ziua incepe cu o cafeluta facuta la primus pe balconul camerei noastre din Sinop. In Amasra ajungem seara tarziu, rupti. Nimerim chiar in centrul oraselului, unde e agitatie mare. Planul nu era sa ajungem in oras. Noi voiam sa punem cortul undeva pe malul marii, intr-unul din multele campinguri de care zice ghidul dar pe care noi nu le-am vazut pe drumul inspre incoace. Ochesc un Otel mai de Doamne'ajuta si ma duc sa ma interesez de camera. La receptie o femeie-barbat. Ii spun ca vreau o camera de doi, fara mic dejun, fara nimic. Pe cea mai ieftina, ca maine in zori plecam spre Istanbul. Imi zice un pret care nu prea-mi convine asa ca fac cale intoarsa spre Iulia. Ies pe usa Otel-ului, fac cativa pasi si-aud in spate mister, mister, come! Un tip imi spune ca big patron vrea sa vorbeasca cu mine. Ma intorc si fac cunostinta cu patronul hotelului care e foarte entuziasmat ca am tras tocmai la el, noi, doi motociclisti romani. Negocierea a fost foarte scurta si mult in favoarea noastra. Patronul ne spune ca a fost in Romania, ca prietenul lui s-a insurat cu Mariana, ca e foarte bucuros sa ne aiba ca oaspeti. Comanda ceai de peste strada. Toate astea in timp ce noi stam inhaiburati si cu bagajele in mana in fata la Otel. Nu vrem decat sa ajungem sus in camera si sa facem un dus. Incercam politicos sa ne retragem dar apare tipul cu ceaiul de vis-a-vis. Rado, drink ceai? Tradition! Turkish man drink ceai! Woman drink ceai? Interesant e ca mie mi-a retinut numele dar imi ziceRado. Iulia e pur si simlu woman. Ii zic ca si woman bea ceai dar el e cu Rado in sus si Rado in jos. Rado, we must swim! Amasra man swim in the night! Oook, asta ar fi momentul in care noi ne retragem. Fugim sus cu promisiunea ca ne intoarcem imediat dupa ce ne schimbam. Hotelul arata ca o fontoma. Cred ca suntem singurii oaspeti. E bezna iar lumina se aprinde prin niste senzori care tin deschis foarte putin. Gasim camera, intram si rasuflam usurati. Bate la usa. Rado?! Se aude o voce de femeie. Deschid usa. Sifre Rado! WiFi. Big patron a trimis o domnisoara cu parola de la WiFi.

Iulia Plecam din camping tarziu si pe caldura. Exact cum e mai bine pentru motociclisti. Suntem hotarati sa cucerim autostrada pana la Samsun (in capul meu suna melodia din Star Wars). Transpiratia ne loveste cum iesim de sub copaci. Si drumul drept incepe. Dupa 20 de minute de Uau! E Marea Neagra in dreapta noastra, incep sa ma intreb de ce am luat-o pe aici. Vrem sa ajungem acasa dar oare chiar era nevoie sa o luam pe autostrada? Trecem pe langa orase care par construite ieri noapte, drumuri in proces de largire, deja clasicele tuneluri. Imagini obisnuite pe langa care fugim. Radu Marea Neagra e albastra Si pe mal cartofi prajiti... Asta imi tot canta in casca. Nu, nu e Andries. E vocea lui Bobe care fredona melodia asta undeva prin Georgia. Ceva mai plictisitor pentru o motocicleta decat mersul pe autostrada nu cred ca exista. Traseul era cu totul altul cand am plecat de acasa dar lucrurile s-au schimbat pe drum. Punem pe pilot automat si luam cateva doze de ceai din suta-n-suta de kilometri. Trecem in sfarsit de Samsun si lasam in urma tot traficul si plictiseala. Continuam pe un drum care serpuieste foarte aproape de mare. Destinatia: vechiul oras-port Sinop. Sinop-ul ne apare prin ceata, o ceata cum doar la munte am vazut. Roibu ne poarta pe stradute inguste prin centrul vechi al orasului in cautarea unei cazari. Atmosfera e ca de vineri seara. Oamenii stau la terasa, magazinele cu suveniruri sunt deschise, se bea alcool, e plin de turisti, de doner si dondurma. Aici parca n-ar fi Ramazan. Un tip incearca sa ne agate cu cazare dar nasurile noastre de calatori plecati de ceva vreme de-acasa simt cand ceva pute. Scoatem ghidul si gasim noi un pansiyon, tot in centru. Ne chinuim un pic pana ajungem la el. E ascuns pe o straduta pietonala care da spre mare. O las pe Iulia cu Roibu si merg sa vad camera. Priveliste spre mare, balcon, adie vantul. E perfect! Pana aud ca pretul e de doua ori mai mare fata de ce zice Lonely Planet. Doamna care pare sa fie stapana casei imi explica frumos ca eu am dreptate, ca ala e pretul, cum zice in ghid, doar ca ghidul e de acum un an jumate si de-atunci s-au schimbat multe, ca toata afacerea asta a fost a lu' ta-su, care a murit, ca acum a preluat-o ea si a trebuit sa creasca un pic preturile. Ii zic ca-mi place prea mult camera si ca i-as frange inima prietenei mele care ma asteapta la motocicleta. Ii spun ca ne intoarcem dintr-o calatorie lunga, ca stam doar o zi si tare ne-ar bucura sa avem parte de privelistea din camera pe care tocmai am vazut-o. Ca mai mult de jumate din cat imi cere n-am de unde sa-i dau. Sta un pic pe ganduri si zice oook. Apoi imi spune ca si ea e motociclista si-mi arata motocicleta ei, care e de fapt un scuter. Imi zice sa-l aduc pe Roibu si sa-l parchez chiar in fata pansiyon-ului. Caram totul in camera pana la etajul trei. Pe scari, ca lift nu-i. Fac un dus si ies pe balcon pana e Iulia gata de plimbarea de seara. Ma dor toate dupa 550 de kilometri. Ma asez in fund pe scaunul de pe terasa si ma uit la mare. Imi intind picioarele in sus, pe balustrada. Bate briza si mi-e asa de bine ca atipesc pentru cateva momente. Desi amandoi suntem rupti iesim la o donduruma si niste baklava. Tipul care ne serveste intreaba de unde suntem si tine neaparat sa ne faca o poza cu aparatul meu. Romania, Turkey, friends! Hagi, Popescu, Galatasaray! Cine a fost prin Turcia stie despre ce vorbesc. Suntem asa de friends ca ne face binisor la nota dar nu mai conteaza. Vrem somn. Ajungem in camera si intram in lumea viselor.

In cazul asta, rog frumos un moderator sa stearga postarea. Multumesc! » Post actualizat in 29 Aug 2014 10:06 Radu Azi avem cale lunga de batut. Cea mai lunga de pana acum. Vrem sa ajungem la mare, undeva aproape de Trabzon, la Manastirea Sumela, despre care Jack ne-a spus ca face toti kilometri. Strangem cortul si bem o cafea buna facuta de domnul cu Restorant-ul. Mancare ioc. Ne luam la revedere de la Ani si pornim la drum cu burtile goale. E Ramazan si ne gandim sa-l respectam si noi cum putem, asa ca luam ceva de mancare si oprim la masa undeva pe marginea soselei, feriti pe cat posibil de privirile credinciosilor. O turma de vaci care traverseaza drumul dintr-o parte in alta ne scoate din monotonie. Urcam printr-un peisaj arid si ajungem intr-un loc de unde zicem noi ca se vede toata Turcia. Mergem de kilometri buni printr-un tunel care taie muntii spre mare. Cand iesim avem senzatia ca anotimpul nu mai e vara si tara nu mai e Turcia. Coboram printr-o vale cu brazi acoperita de ceata. S-a lasat brusc un frig care ne patrunde prin toate aerisirile de la costume si ne face sa dardaim. Iulia Sa dardaim doar? Eu simt ca fac pe mine de frig. Harta arata ca suntem la doi pasi de Marea Neagra. Uau! Imi e cam greu sa cred asta. Se lasa incet si intunericul si noi nu stim unde vom pune punct calatoriei noastre de azi. Stiu ca trebuie sa las ca lucrurile sa se intample, ca sigur vom gasi un loc unde sa ne asternem cortul, dar intunericul nu a fost niciodata cel mai bun prieten al meu asa ca acum, in combinatie cu frigul si un inceput de padure, se trezeste in mine...nu as spune chiar isteria, dar ceva pe aproape. Si iata ca se intampla ce trebuia sa se intample: muezinul tocmai si-a spus rugaciunea de la apus, turcii s-au pus la masa dupa o zi intreaga de post negru, iar noi tragem pe dreapta intr-un camping unde un dus fierbinte sterge urmele celor 550 de kilometri parcursi astazi. In camping sunt cinci nemti faini. Doi, cuplu, Axel si Christina, sunt cu doua motociclete in drum spre China sau/si India. Sunt blocati de cateva zile aici pentru ca si-au pierdut din acte, iar in Trabzon, care e destul de aproape de locul unde am campat, isi rezolva problemele cu viza de Rusia care le-a expirat. Au dat de functionarul ala tipic rus care nici cu mita nu vrea sa le rezolve problema. Stie ca el are puterea. Rusul contra nemtilor. Ceilalti sunt mult mai relaxati. Sunt cu o dubita transformata in garsoniera ambulanta. Copilul, de cam trei ani, zburda prin curte in picioarele goale, mama, care e si soferita acestui grup, e insarcinata in cinci luni, iar tatal, care se prezinta ca bucatarul familiei, ne face introducerea cu frigiderul doldora de bere Efes. Cu o seara inainte a fost meciul istoric Germania-Brazilia (scor 7-1). Dupa povesti impartasite ne intindem pentru un somn sfant si lung. Maine ne odihnim fundurile. Radu Am pus cortul la umbra unor copaci, asa ca dormim boiereste pana tarziu in dimineata. Azi lenevim in camping cu nemtii nostri si planuim pe inserat sa ajungem sa vedem manastirea Sumela. Profitam de apa calda si spalam multe din lucruri, apoi facem piata intr-un sat din apropiere. Respectam sfatul din ghid (si bine facem) si pornim la vizitat Sumela aproape de ora de inchidere cand, pe langa faptul ca lumina e numai buna de poze, nici prea multi turisti nu sunt. Sumela e o manastire ortodoxa care a scapat aproape intacta pe durata imperiului otoman ca sa vina soldatii americani si rusi (asa umbla vorba) sa-si scrijeleasca numele pe zidurile si picturile ei. Ne intoarcem la camping unde facem focul si punem de-un gratar romano-german. Bere la discretie din frigiderul gazdei. Asta mi se pare excelent. Adica tu ca musulman, proprietar de camping, in timpul Ramazan-ului, sa tii cont ca la tine in curte or sa vina niste motociclisti insetati si sa le umpli frigiderul cu Efes? Jos palaria. Stau de vorba cu Axel care il admira pe Roibu si-i plac toate steguletele si stickerele lipite. Spre deosebire de Roibu, care arata ca un pom de craciun, motocicleta lui Axel, un BMW R1150, nu are nimic care sa-ti sara in ochi, desi a vazut aproape toata lumea. Arata ca un utilaj din filmul Mad Max si totul de pe ea tipa un singur cuvant: modestie. Un singur sticker, lipit discret, imi atrage atentia. Un cerc in forma de Planeta, pe care scrie What goes around, comes around. Il intreb pe Axel daca povestesc undeva despre calatoriile lor, daca au un blog, site, ceva. Se uita la mine, zambeste si-mi raspunde foarte senin: Noo, it's just us and the bikes. In cort, la culcare, undeva intre vis si realitate, cateva ore si beri mai tarziu, imi rasuna in cap cuvintele lui Axel...It's just us and the bikes. » Post actualizat in 29 Aug 2014 10:15 Am pus din nou. Sper ca se vad pozele acuma

Radu Dimineata e linistita in Vardzia. Ne trezim inconjurati de cativa patrupezi care dorm de rup in jurul cortului. Incepem usor sa strangem tabara. Alina cara cu sfintenie inca din tara o punga cu lapte praf din care mancam si noi la micul dejun, suficient cat sa se lipeasca pe cerul gurii si sa ne aminteasca de gustul copilariei. La despartire facem o poza, ne pupam si ne uram drum bun. Alina merge spre Iran, prin Armenia, noi spre casa, prin Turcia. Ii lasam harta Caucazului iar ea ne face cadou lista pretioasa cu fraze stas in turca si bulgara. Punem toate bagajele pe Roibu si pornim la vizitat orasul din stanca. Dintr-o logica inexplicabila, ramanem cu pantalonii moto pe noi dar incaltati cu sandale. Desi e dimineata nadusim serios la urcare. Intr-un moment de respiro ne uitam in jos la drumul care serpuieste prin vale si ii vedem pe Alina si Nelu cum pedaleaza din greu pe o bucata la deal. Un punct care se misca foarte incet, apoi se pierde la umbra unor copaci. Pa, Alina! Drum bun Nelule, ai grija de fata! Trecem granita in Turcia pe la Posof. Drumul urca printr-o zona de dealuri si sate cat sa mai aruncam o privire in urma noastra si sa ne luam la revedere de la Georgia. Ajunsi din nou pe pamantul lui Allah ne cuprinde un puternic sentiment de acasa. Atat de puternic ca Iulia incepe sa danseze. E ciudat ca ne simtim ca acasa, desi suntem inca destul de departe de casa. Mergem in sud, spre Kars, de unde vrem sa cotim la stanga spre ruinele de la Ani, fosta capitala a Regatului Armeniei, cu muuult, mult timp in urma. In fata tuna si fulgera de zici ca se rupe cerul peste noi. Avem noroc sa ne iasa in drum o benzinarie la adapostul careia tragem repede sa ne punem costumele de ploaie. Un domn ne pofteste inauntru la ceai, in biroul lui unde are un tablou imens cu Ataturk. Ne intelegem mai mult prin semne. Bem ceaiul, multumim. Gule gule! Intram direct in vijelie si mi-e frica sa nu ne trazneasca. Ploua cu galeata si in curand nu mai vad nimic asa ca deschid viziera. Picaturile se simt ca niste aschii de gheata pe fata dar n-am ce face. Ii dam inainte incet pana cand iesim din front. Gonim pe o sosea in camp deschis cu furtuna pe urmele noastre dar suntem hotarati sa ajungem la Ani. Partea asta a Turciei e foarte sus. Trecem la un moment dat printr-un pas la 2500 de metri. Totul in jur arata ca un mare platou montan. Pacalim pentru moment furtuna si ajungem intr-un final la Ani. Trecem printr-un sat unde sunt numai case de chirpici. Singura cladire mai mare e ochestie pe care scrie Restorant dar unde nu e nimeni. Tragem motocicleta in parcarea din fata cladirii. De dupa usa din margele apare un tip care vorbeste un pic engleza. Ne spune ca programul de vizita la Ani s-a terminat la ora sase, adica acum. Vedem totusi portile deschise si mergem sa ne convingem singuri. La ghiseul de bilete doi domni cu mustata se uita la noi cum stam inhaiburati in hainele de motocicleta plus costumele de ploaie, apoi se uita unul la altul, apoi iar la noi. You have one hour. O ora numai pentru noi! Tesekkur ederim! Suntem doar noi si Ani, undeva pe granita dintre Turcia si Armenia, intr-un soi de no man's land, sub un cer cum rar am vazut. Parca si furtuna s-a vorbit cu oamenii de la poarta sa ne dea un mic ragaz cat sa vedem locul asta minunat. Nu e picior de om pe-aici si avem senzatia ciudata ca am ajuns la capatul Pamantului. WTF, Svastica?! Ajungem pe inserat la omul nostru cu Restorant-ul care ne zice ca putem campa in curtea din fata localului. Ne ajuta sa punem cortul. Ne-ar da si de mancare dar nu se poate ca e Ramazan. Ne face in schimb o super cafea turkish. Cand se lasa seara, peste motoristi, Ne uitam la stele si stam la povesti...

Multumim!

GS Dakar, da. Au si motocicletele zile mai bune si zile mai putin bune.

Iulia In Yerevan nu e de stat doar o zi. E un mega-oras in comparatie cu altele. Dar noi hotaram sa o luam inapoi pentru ca... Nu e vorba de dorul de acasa. Imi era dor de casa si de ai mei de cand ajunsesem in Istanbul. Am invatat ca poti merge mai departe intr-o excursie, poti gestiona Dorul - mai ales cand te poti bucura de un pic de internet. Problema e ca incet, incet se instaleaza in mine Nevoia de acasa, nevoia de anumite lucruri care nu sunt indispensabile dar care iti incalzesc sufletelul obosit. As vrea sa cunosc cat mai mult dar nu prea ma mai pot bucura. Asa ca fugim spre iesirea din Armenia. Sa fugim. Sa fugim de caramizile roz folosite in exces in tara asta. Visez ca ma urmaresc caramizile roz... De fapt, visez cum o sa port pantalonii mei colorati si o sa ma dau cu fond de ten si o sa am de ales dintre mai multe tricouri...Hopa! Adorm si nu vreau asta. Nu in timpul mersului. E de la drum. Destul de plictisitor. Radu Mergem spre granita cu Georgia si-mi trec prin minte cuvintele lui Jack, biciclistul intalnit in Tbilisi, atunci cand l-am intrebat cum i s-a parut Armenia. Well, Armenia is great. It has a lot o beautiful places, but in between these places, there's a lot of nothing... Mi-a ramas in cap treaba asta cu a lot of nothing si-acum cand trec pe aici ma gandesc ca avea dreptate, dar as aduaga un lucru. A lot of beautiful nothing. Iulia Intram de foame in oraselul cu nume amuzant: Gyumri. Cum sa te cheme Gyumri? Pare un nume de pitic. Locul asta a fost distrus de un cutremur si refacut. Ma asteptam ca acest refacut sa insemne ceva dar...nu. E vai de capul lui. In timp ce Radu e la vanatoare de placinte eu sunt privita cu o combinatie de admiratie si invidie, cu o nuanta de libidinosenie de niste tineri care invart la un saslik. Ar vrea ei sa intre in conversatie cu mine dar nu vorbim nici o limba comuna si nu par campioni la mima. Ii salveaza un batranel de la o taraba vecina cu care vorbesc intr-o engleza aproximativa. Ghermania?Nu. Romania. De ce toti motociclistii tebuie sa fie nemti? Se intoarce Radu cu doua placinte scarboase. I-o las si pe a mea si pornim mai departe prin caldura. Ne ratacim prin gropile din Gyumri dar in ajutorul nostru vine Ghevor, un tip foarte simpatic, motociclist, care ne scoate din oras pe stradute numai de el stiute. Radu Iesim din Armenia pe la Bavra, printr-un punct de frontiera parca uitat de lume, intr-o zona care seamana cu un platou alpin. In fata se aduna niste nori grei de ploaie pe care nu avem cum sa-i ocolim. Din nou in Georgia, asfaltul ni se pare ca-n palma dupa toate gropile din Armenia. Nu e nimeni pe drum si cerul parca vrea sa ne inghita. Din directia in care fulgera si tuna apare o motocicleta. Ne petrecem si pana sa intoarcem noi, intorc ei: doi armeni pe o Yamaha Super Tenere, care se intorc din Franta. Tipul se uita mirat la Roibu. The same?! Yesterday. Romania also. Ma gandesc ca e vorba de Bobe si Codrina. Aaaa! Our friends! zic. Aaah, your friends? But I think very bad afternoon for them. A lot of rain and storm on a very bad road. S-au intalnit, se pare, pe un drum spre Batumi, un drum despre care stiam ca e foarte rau. Ajungem la Vardzia si mare ne e mirarea cand, in parcarea de la poalele 'orasului din stanca' il vedem parcat pe Nelu, bicicleta Alinei aka artsywheels. Ii scriu un bilet si-l pun la Nelu in tankbag, in cazul in care nu ne vedem pe sus. Beau cu Iulia o cafea la singura carciuma din zona si mergem sa luam bilet la Vardzia. Cand sa platesc, tipul de la ghiseu ma avertizeaza treaba se inchide intr-o ora. Numai bine ca incepe si ploaia. Renuntam, cu promisiunea ca-l vedem dis-de-dimineata, inaintea hoardelor de turisti. Apare si Alina, cu zambetul pana la urechi. Au trecut aproape trei saptamani de cand ne-am intalnit prima data in Turcia. Alina vine cu propunerea sa punem cortul vis-a-vis, peste rau, pe terenul unui preot. Ne instalam tabara, doar un cort, al nostru, ca-i mai mare, si o invitam pe Alina sa doarma cu noi. Intre timp apare un cuplu de polonezi care pune cortul langa noi. Se lasa noaptea si ramanem doar noi si polonezii sub un cer cu luna plina. Alina scoate o supa instant, scotocim si noi dupa cateva caise confiate, polonezii aduc un vin si punem de-o cina. Si cum stateam noi la povesti, cand ne era lumea mai draga, in toiul noptii ne trezim cu trei flacai, unul mai treaz ca altul, insotiti de o sticla uriasa de vodca si multe cutii de bere. Se infiltreaza printre noi si incep sa ne toarne ba vodca, ba bere, si-o tin asa intr-un lung sir de toast-uri specific georgiene, din care noi nu intelegem nimic. La unele se ridica doar barbatii in picioare, la unele doar fetele, la unele toti, la unele nici unul. Oamenii nu vorbesc o iota engleza si devin mai insistenti pe pahar ce trece. Unul dintre ei se joaca cu un cutit de pe masa pe care il tot flutura prin aer. Vecinii de cort reusesc cumva sa se fofileze. Realizez ca sunt singur cu doua fete si trei georgieni beti. Baietii incep sa danseze in jurul nostru, incearca sa le ia si pe fete la joc. Eu o trag pe Iulia langa mine, Alina reuseste sa-l tina pe unul mai insistent la respect. Ma bag intr-un fel de hora doar eu cu ei si fac pe beatul, gandindu-ma sa-i tin departe de ele. Alina da tonul retragerii. Astia nici nu vor sa auda dar reusim sa scapam cumva. Alina se baga prima in cort. Iulia se spala pe dinti afara. Ma uit inapoi si vad o silueta apropiindu-se de cort. E tipul care se juca mai devreme cu cutitul. Imi tot propune ceva dar nu inteleg. Se duce spre Iulia. Ma iau dupa el. E mult prea aproape de Iulia. Eu il trag inapoi. Ma impinge si pare ca-mi zice sa-mi vad de treaba. O iau pe Iulia langa mine. Ii zic prin semne ca ea e cu mine si ne retragem spre cort. Omul vine dupa noi. Ii zic Iuliei sa intre in cort si ma gandesc serios ca va trebui sa-l pocnesc pe asta daca o tinem asa. Pentru prima data in excursia asta mi-e frica. Ma gandesc, ok, pe unu il dovedesc dar ce fac cu ceilalti doi? N-am nici o sansa si nici pe polonez nu ma pot baza. Incep sa fac pe prostul si il rog prin semne sa plece. Ii dau de inteles ca ne-am distrat dar acum vrem sa si dormim. Omul sta pe loc in fata cortului, se clatina de la bautura si incepe sa-mi faca niste semne cum ca ar vrea sa f..a si el ceva. Ii zic pentru ultima oara ca ma bag la somn si intru in cort. Ii vad silueta afara. Am doua bricege pe care le tin aproape si incep sa-mi fac tot felul de scenarii in cap, in timp ce privesc silueta astuia care nu pleaca. Dupa cateva minute de n-am scos nici pas, omul se indeparteaza. Scot capul pe sub absida si ii vad pe georgieni ca se cearta langa masina. Apoi unul se suie la volan si ceilalti imping la masina pana porneste. Din cortul vecin vad un cap care iese timid. E polonezul meu. Are they gone? I hope so, ii zic. Inutil sa spun ca am stat toata noaptea cu bricegele in sacul de dormit si n-am prea inchis ochii la gandul c-or sa revina nebunii.

Multumesc! ---------------------- Radu Ajungem in Yerevan pe la pranz. E foarte cald dar nu foarte aglomerat, asa cum ne asteptam. Pe bulevardele mari de tip sovietic se plimba in voie foarte multe masini Lada si Moskvitch, dar si Lexus-uri de mii de euro. Am vazut si un Logan. Pizza Hut, KFC, McDonald's, nimic din ce-ar lipsi peisajului oricarui oras european. Tragem la o carciuma cu net ca sa dibuim repede o cazare. Il gasim pe Envoy Hostel in apropiere, pe strada lui Pushkin. Un locsor mic si curat, amenajat intr-un apartament la parterul unui bloc comunist. Avem si loc pentru Roibu, chiar in fata hostelului la umbra unui copac. Scapam repede de echipament si bagaje, ne dusam si pornim la vizitat capitala Armeniei. Ne asezam la o terasa in centru ca sa facem planul de atac. Luam fiecare cate o bere locala, Gyumri, care zici ca are tuica in ea, ca ne ameteste bine de tot. Plecam impleticiti spre nicaieri si intalnim un om pe niste scari, imbracat in uniforma militara, destul de turmentat. Un veteran de razboi poate, pierdut in timp si spatiu. Continuam si ajungem la baza Cascade. Sute de trepte cu gradini suspendate si fantani, incununate la final de un monument care aniverseaza 50 de ani de Armenie sovietica. Toata treaba asta e neterminata. Lucrarile s-au oprit la inceputul anilor '90, din lipsa de fonduri. Prin 2001, un armean din diaspora, pe nume Gerald Cafesjian, filantrop si colectionar de arta, a preluat proiectul si a imbinat chestia asta mega sovietica cu tot soiul de lucrari si galerii de arta. O ciorba foarte interesanta. Pe cand faceam poze cu pisica grasa de mai sus, ne loveste o foame de zile mari. Asa ca tragem repede la o carciuma, unde, ca sa nu mai avem parte de surprize gastronomice locale, comandam sfintele Spaghetti Bolognese. Cu burtile pline, pornim spre Mayr Hayastan, adica Mama Armenia. Taxi! Mayr Hayastan, how much? 1000 drahm, zice un tip negricios dintr-un Opel vechi cu geamuri fumurii. Mult! O luam pe jos. Dupa juma' de ora de mers statuia pare la fel de departe. Taxi! Mayr Hayastan, how much? 1000 drahms. Ma uit la Iulia. Deja-vu? Nu, e acelasi tip negricios, cu acelasi Opel vechi cu geamuri fumurii. Il luam. Coboram din taxi si trecem prin Victory Park, un fel de Oraselul Copiilor inmultit cu zece si o atmosfera de film horror. Ajungem in sfarsit la Mayr Hayastan. O doamna inalta de 23 de metri, asezata pe un piedestal de 50 de metri, care vegheaza peste Yerevan spre granita turca si Ararat. De aici de sus gasim o scurtatura spre monumentul care aniverseaza 50 de ani de Armenie sovietica si coboram sutele de trepte inapoi spre oras. Ajungem seara in Republic Square, fosta Lenin Square, unde stam prostiti aproape o ora si ne bucuram de fantanile care danseaza pe muzica marilor clasici. Noapte buna, Yerevan!

Iulia Ieri am ajuns la Noravank dupa ce am mancat un bors groaznic langa care domnul chelner ne-a adus niste maioneza cand noi cerusem smantana. Manastirea pe bezna nu e splendida dar ne-am gandit ca ne vom bucura de ea a doua zi. Am intrebat de cazare si pentru echivalentul a 20 de euro (destul de mult pentru zona) am primit o camera cu televizor cu canale rusesti puzderie, praf pe cuverturi, toaleta unde "trageam" apa cu cosul de gunoi umplut la chiuveta si un dus unde parea ca s-a imbaiat nu demult o duzina de muncitori. Ne simteam relativ tensionati asa ca Radu a propus bere si plimbare prin intuneric dar pana sa isi termine fraza a inceput ploaia. Asa ca ne-am uitat la un fel de Proto-Cerbul de aur rusesc si am adormit in sunet de ventilator care usca sosete. Dimineata il simt si eu pe domnul portar cu care Radu avusese placerea sa se intalneasca pe hol aseara (caci acolo a dormit individul) si sa-i retina miasma. Deschid usa camerei si...Da! Parfumul acru de sosete garnisit cu picioare ciupercoase ma plezneste. Am vrut sa mancam devreme, la sapte, si am anuntat asta atunci cand ne-am cazat, dar in afara de noi si acelasi domn portar, care defecheaza cu usa deschisa si cu tigara in gura, nu e nimeni. Se aud pasarelele. Acelasi personaj ne deschide apoi portile sfintelor cladiri care nu prea mai au farmec dupa asemenea trezire. Eu nu-mi pierd entuziasmul si-l caut pe Cine-s-o-gasi prin toate incaperile (care nu sunt multe) dar El nu e de gasit. Radu e din ce in ce mai iritat si declara ca nu mai vrea sa viziteze biserici, ca nu are sens. Eu il contrazic. Ii spun ca locul asta nu are magie dar, iata, l-am auzit pe domnul portar rugandu-se in ghereta lui. La care Radu imi spune ca nu se roaga ci numara ceva bilete. Pam-pam. Pana terminam se aud si primele microbuze. Hoarde de turisti si personalul care acum o ora trebuia sa ne pregateasca micul dejun apar. Mancam. Avem niste norisori negri deasupra capetelor. E bataie de joc si acest mic dejun. Un crenvurst si o bucatica de branza din timpuri imemoriale. Radu cere putin unt. Primim. Pe o farfurioara. Resturi congelate din ce s-a servit cu alta ocazie. Gata. Ne-au aranjat dimineata. Vrem sa plecam cat mai repede de aici. Defileul prin care am trecut aseara ca sa ajungem la manastire e foarte fain si ne mai ia un pic din amaraciune. Radu Dezamagiti de Noravank pornim spre Yerevan. Nu mai stiu unde am citit ca Araratul se vede cel mai bine la rasarit sau la apus, din Khor Virap. Am pierdut rasaritul iar apusul e si el foarte departe. Asa ca noi o sa ne multumim cu ce-o sa vedem cam in 60 de kilometri, cand vom ajunge la locul cu pricina. Un drum cu serpentine coboara abrupt printr-o zona stancoasa, un loc ciudat unde Armenia se intalneste cu Turcia, Iran si o bucata de Azerbaijan. Cerul se inchide si incepe sa ploua. Gandul ca n-o sa vedem nimic atunci cand trecem pe langa Ararat ma deprima. Cateva ace de par se succed cu repeziciune, apoi soseaua coboara drept, kilometri intregi cat vezi cu ochii si se pierde in marele platou armean. Ploaia s-a oprit si norii s-au dus si ei iar in fata nostra se ridica parca din nimic Araratul. Ajungem la Khor Virap si-l lasam pe Roibu intr-o parcare, unde sunt tot felul de tipi dubiosi, asa ca luam cam toate lucrurile de valoare cu noi. Afara sunt mii de grade si ne coacem in costume urcand treptele care duc la manastire. Sus vedem o multime de oameni care parca sunt intr-un soi de pelerinaj. Batrani, copii, soldati tineri, veterani de razboi, toata lumea se pozeaza cu steagul Armeniei si cel al Republicii Nagorno-Karabakh, cu spatele la muntele sfant, care demult a fost pamant armean. Inapoi in parcare suntem asteptati la motocicleta de un tip cu sapca si ochelari de soare care ne studiaza din cap pana-n picioare. Se uita la mine si zice Parking! One euro. Ma uit la el si vad in piept un ecuson vai de capul lui, prins cu un ac de siguranta de tricou, pe care scrie de mana cu pixul...parking. Il intreb unde era cand am ajuns dar nu intelege si nici nu pare sa plece de langa noi. N-am chef de scandal si scot un euro si-i dau omului care pleaca fericit, multumindu-ne. La iesirea din parcare il vad pe acelasi domn, de data asta fara ecuson, cu o cusca plina cu porumbei albi de vanzare. Treaba asta o face pe Iulia sa cedeze nervos si sa-mi zica ca ar vrea sa iesim cat mai repede din Armenia. Pa, Khor Virap! Yerevan, here we come! » Post actualizat in 07 Aug 2014 11:30 Cred ca e nevoie de un reply. Iar nu ma lasa motoretismul sa pun poze...

Motociclistul a trecut pe rosu dinspre Ion Campineanu spre Luterana. A luat in plin o Skoda Fabia care venea de pe Stirbei Voda. Martorii zic ca ar avea picioarele fracturate. Casca zburase de pe cap. Cand am ajuns, motociclistul era in ambulanta dar ambulanta statea acolo.Ma gandesc ca il stabilizau. Am facut doua poze cu telefonul. Doamne ajuta sa fie bine. Numar B 24 RNS