tiyuta

Never!

Multumim!

@ textoru -- Multumesc pentru sfat! @ Patrick_M -- Eu am bagat si 10w40 si 15W50 MOTUL. Ambele merg foarte bine. Parca la cel de 15W50 vitezele se schimba mai fin. Te poti uita si pe recomanarea celor de la MOTUL, bagi modelul de mobra, anul si-ti afiseaza un tabel cu tipul de ulei si temperatura pentru care e gandit. Alegi de acolo. https://www.motul.com/ro/en/products/oils-lubricants

Cesar, nu cred ca o sa gasesc asa ceva. Sau poate doar daca ma duc pana-n Mongolia si-napoi. Multumesc tuturor pentru pareri. ------ da new guy, la problema 3 cred ca este vorba de tubul de drenaj de la baterie, in caz ca fierbe acidu in ea. S-a deconectat de la stutz-ul unde trebuia sa fie prins.

Salut! Am un joc suspect la bascula si banuiesc rulmentii cu numarul 5 din diagrama. Am desfacut si uns tot ce inseamna bascula cam acum un an si stiu ca acolo sunt niste rulmenti pe ace, fara colivie. Am gasit la BADI unii cu colivie, HK1816, la 12 lei bucata. intrebare: e bai daca pun cu colivie? Merci!

Multumim pentru recomandare si pentru aprecieri!

Multumim c-ai venit cu noi. -------------------------------- @ERU "La cum conduc [a se citi piloteaza] soferii din Georgia si ce drumuri au e evident ca nici o companie serioasa nu s-ar duce acolo. Ar iesi pe minus constant."

Blana. Ne place!

Multumim pentru acest prea-frumos comentariu. Salut! Asigurarea din tara (eu am avut ASTRA) nu acopera Georgia si Armenia si asa cum bine zici, nu cred sa fie vreun asigurator care sa acopere aceste doua tari. La intrarea in Georgia nu ne-a intrebat nimeni nimic de RCA si am aflat apoi in Batumi de la un motociclist neamt stabilit acolo ca cica la georgieni nu exista asigurari auto/moto. In Armenia vamesii nu au zis nimic la intrare dar a aparut un tip dubios imediat dupa ce am incheiat formalitatile cu pasapoarte (practic intrasem in tara) si a incercat sa ne imborbodeasca sa facem asigurare la el in cosmelie, ca daca ne opreste politia amenda e 500$. Cerea 30 de coco sa ne faca asigurarea. Mi s-a parut ca pute toata treaba asa ca i-am dat gaz si am facut toata Armenia fara asigurare. Spre norocul nostru nu ne-a oprit politia.

Este ori pamant tasat bine si foarte rar cate un strop de noroi (vezi poza atasata) Ori piatra sparta si batatorita bine in pamant, ca mai jos: Nu se compara cu ce vad in pozele tale. Coborarea pe Azuga pare blana

Multumim tuturor pentru aprecieri! @dacro: Ii vor transmite autorului. Sunt convins ca se va bucura. @Doctor X: Exact! @ Pana: Arata blana pe unde ai fost tu. @Kollar: Am auzit de vestitul 'namol de Azuga' si ne-am promis ca il vom incerca data viitoare. Varianta de Busteni e foarte frumoasa si foarte usoara. Si fara noroi. Cel putin acum. Multe ace de par care coboara domol, numai prin padure. Drumul e BLA-NA!

Multumim la toata lumea pentru aprecieri! In curand o sa punem si ultima poveste. Veliko Tarnovo - Bucuresti.

Am urcat din Secaria si am coborat in Busteni. Planul era sa coboram in Azuga dar era mult prea tarziu cand am ajuns la bifurcatia de coborare spre Busteni, asa ca am hotarat sa ne dam jos. Am intrat in traseu la ora 15:00 si cu siguranta ne-ar fi prins intunericul daca ii dadeam spre Azuga.

Multumim! @ styuk: Chiar el

Multumim pentru aprecieri! ---------------------------------------- Radu Inaintam usor pe bulevardul Kennedy din Cornul de Aur. In dreapta, zeci de vapoare de marfa si vase luxoase de croaziera se plimba in sus si-n jos pe Bosfor. Urcam cu emotii pe podul Galata si rasuflam usurati sa-l vedem liber. Nici urma de traficul nebun de acum o luna. Briza ne da un sut in fund si ne arunca direct in iuresul de pe autostrada. Oprim din suta-n-suta sa ne dezmortim la un ceai. Edirne. Vamesul face semn sa poftim in fata. Trecem pe langa coada de masini care asteapta cuminti in vama. Tzac! Tzac! Pasapoartele primesc ultimele stampile cu Cikis din calatoria asta. Intram in 'Europa'. Incepe sa toarne cu galeata. Printre stropii de ploaie care pica pe viziera aburita vad un indicator mare si verde pe care scrie GREECE 6km, prima la dreapta. Atat de simplu? Svilengrad, Haskovo, Plovdiv. Plovdiv? Parca trebuia sa fie Stara Zagora? Ups. Inapoi! Veliko Tarnovo e tinta pentru azi. Suntem obligati s-o luam peste munte, ne zice un benzinar intr-un Lukoil. Drumul pe la poale e inundat. Apa de trei metri. E deja destul de tarziu si stiu ca o sa ne prinda noaptea. Lumina e numai buna pentru poze dar nu-mi mai vine sa opresc. Ma asez comod in sa si incerc sa acopar cat mai multi kilometri, cat inca mai e soare pe cer. Noaptea ne prinde undeva la vreo 100 de kilometri de Veliko. O vorba dintr-un 'manual' de motociclism de aventura zice asa: don't ride at night, unless you're looking for trouble. Nu stiu cum se face, dar fara sa-mi propun, am cautat-o si cred ca o s-o mai caut de multe ori cu lumanarea. Si de fiecare data imi jur ca e ultima data. Claxon din spate. Ma depaseste o masina cu numere de RO. Incerc sa stau cat mai aproape, sa profit de farurile ei in bezna bulgareasca. Masina e destul de puternica dar omul o tine la 90km/h, ceea ce pentru mine, noaptea, e mai mult decat suficient. Pot sa merg asa pana la Veliko. In spatele meu, o a doua masina parca nu-si gaseste curajul sa ma depaseasca. Sta periculos de aproape de mine. Numarul e tot de RO si-mi dau seama ca sunt sanse mari sa fie impreuna cu masina din fata. Ne alergam asa kilometri buni urmati de incercarile stangace ale soferului din spate de a ma depasi. Intr-un final, pe o linie dreapta, omul profita si o calca pe langa noi tragandu-ne un claxon nesimtit de lung prin care parca isi descarca toate frustrarile acumulate cat a stat despartit de prietenul din fata. Fereasca sfantul sa te pierzi prin Bulgaria noaptea! Ajungem sfarsiti si cu ochii rosii in Veliko si cautam hostelul unde am facut rezervare din Istanbul. Esuez in a-l cauta folosind niste harti salvate offline pe telefon. Imi amintesc ca mai am niste leva in portofel, de la plecare. Opresc un taximetrist si-l intreb daca nu ne poate duce la hostel contra cost. Cateva minute si cinci leva mai tarziu suntem intr-o camera uriasa, numai pentru noi, la Hostel Mostel. Dimineata la micul dejun apar o groaza de turisti straini de prin te mir ce colturi ale lumii si ne intrebam de ce au ales sa vina tocmai in Veliko. Doi americani povestesc despre Dracula si Bran si cat de tare e la noi acasa. Un englez si cativa asiatici studiaza cu atentie Lonely Planet-ul cu Romania&Bulgaria. Iesim la o plimbare pe stradutele inguste din orasul tzarilor. In primul magazin de suveniruri gasesc ultimul sticker care lipsea din schema: Bulgaria, Land of Roses. Iau doua, unul pentru mine si unul pentru Bobe. Numai noi stim in cate benzinarii am intrebat de stickere cu Bulgaria la plecare. Imi amintesc de o faza cand am oprit la o benzinarie, a nu stiu cata, spre dispararea Iuliei si a Codrinei, si-am intrebat aratand cu degetul pe cutie la sticker-ul cu Romania daca nu gasesc aici unul cu Bulgaria. Mi s-a dat din cap in semn ca DA si m-am dus bucuros sa cumpar. Inauntru ioc sticker iar omul care tocmai daduse din cap ca DA se uita acum la mine ca la un nebun si nu intelegea ce vreau. Greu m-am prins ca la ei datul din cap in semn ca DA e de fapt NU. In Veliko Tarnovo sunt aproape la fel de multe pisici ca in Istanbul. Si o duc la fel de greu ca acolo.

Radu Oprim pe marginea unui drum in lucru, sub privirile intrebatoare a trei muncitori care iau micul dejun. Suntem invitati la masa. Un tip ne toarna ceai. With sugar, yes? Altul ne face sendvisuri cu branza si rosii intr-un fel de lipie care aduce mai mult a clatita. Unul dintre ei are o figura de european. El e singurul care vorbeste engleza. Zice ca s-a nascut la Munchen, din tata neamt si mama turcoaica. A stat acolo un timp dar nu i-a placut Germania. S-a intors in Turcia, acasa, unde a vrut sa se faca ghid turistic dar lucrurile n-au mers cum planuise. Acum munceste ca drumar. E mult de lucru. Ne spune ca aproape toti prietenii lui muncesc la drumuri si ca nu multi sunt la fel de norocosi ca noi doi. Majoritatea oamenilor care s-au nascut aici nu stiu altceva in afara de munca, zice. Nu-si permit 'luxul' de a calatori in propria lor tara. Nu stiu ce e dincolo de dealul asta. Tipul se bucura cand intalneste straini. Ii place sa comunice cu alti oameni, sa vorbeasca in engleza, zice. E singurul lucru care ii mai aminteste de visul lui. Pauza de masa s-a terminat. Oamenii se intorc sa lucreze la drumul care ne va scoate foarte curand in autostrada spre Istanbul. Iulia Drumul catre Istanbul nu e pavat cu caramizi aurii ca in Vrajitorul din Oz, ci e o autostrada arhicirculata si plictisitoare. Nu mai conteaza ca ne tabacim fundurile si ne terfelim mintea prin oboseala acumulata. Istanbul e acasa in momentul asta. Sa mai zic ca ba ne ploua, ba ne transpira drumul asta lung? Habar n-am pe unde suntem. Si ce cauta o vaca pe autostrada?! E ceva psihedelic. Se inchide cercul. Ajungem in acelasi hostel, Sinbad, din care am plecat patru la numar, acum o luna, pentru ca ne e familiar. In camera cu tapet si chiuveta nefunctionala, doar pentru noi doi, ne aruncam hainele usor putinde peste tot. Orice cui, orice colt e bun de atarnat vestminte. Arata ca la satra la noi. Si iesim. Frecventam acelasi cartier, Galata, cel plin de stradute cool in cautarea ultimelor suveniruri, a berii, cafelei si ceaiului revigorant. Bifam inghetata cu fistic (eu zic ca vreau doua dar una se dovedeste a fi mai mult decat suficienta) si hotaram sa nu mai lancezim pe aici inca o zi. Maine o vom taia spre bulgari. E incredibil ca noi venim de undeva care pare atat de departe, alte taramuri, alte povesti. Simt ca tarasc un rucsac mare, plin cu intamplari si peisaje si drumuri si ganduri si dorinte si cuvinte frumoase de spus prietenilor.

Bob, foarte misto! Bine ai revenit.

» Post actualizat in 04 Sep 2014 12:51 Radu Sinop spre Amasra, un drum pe care ghidul il descrie ca pe Hwy 01 al Californiei sau Coasta de Vest a Noii Zeelande. Eu spun doar atat: n-am crezut vreodata ca o sa ma satur de curbe. Sunt atat de multe ca Iuliei i se face rau si trebuie sa oprim de cateva ori. Tot drumul asta merge foarte aproape de malul marii. Atat de aproape ca simti mirosul algelor si al scoicilor putrezite pe mal. Apoi urca brusc si se pierde serpuit inspre coasta. Pe urma iar revine la mare, de data asta la cateva sute de metri deasupra dansei. Asa aproape de apa, atata timp, ni se face pofta de o baie, asa ca oprim pe o plaja unde suntem doar noi si un grup de localnici acoperiti sub niste cearsafuri. Se uita curios la noi cum ne caznim sa punem costumele de baie pe noi, fara a fi indecenti. Il folosim ca paravan pe Roibu si doua prosoape. Dar Marea Neagra nu ne vrea azi. E la fel de rece ca un rau de munte. Ne resemnam, punem la loc costumele si plecam mai departe. Si uite-asa facem noi 320 de kilometri pana la Amasra in vreo zece ore. Ziua incepe cu o cafeluta facuta la primus pe balconul camerei noastre din Sinop. In Amasra ajungem seara tarziu, rupti. Nimerim chiar in centrul oraselului, unde e agitatie mare. Planul nu era sa ajungem in oras. Noi voiam sa punem cortul undeva pe malul marii, intr-unul din multele campinguri de care zice ghidul dar pe care noi nu le-am vazut pe drumul inspre incoace. Ochesc un Otel mai de Doamne'ajuta si ma duc sa ma interesez de camera. La receptie o femeie-barbat. Ii spun ca vreau o camera de doi, fara mic dejun, fara nimic. Pe cea mai ieftina, ca maine in zori plecam spre Istanbul. Imi zice un pret care nu prea-mi convine asa ca fac cale intoarsa spre Iulia. Ies pe usa Otel-ului, fac cativa pasi si-aud in spate mister, mister, come! Un tip imi spune ca big patron vrea sa vorbeasca cu mine. Ma intorc si fac cunostinta cu patronul hotelului care e foarte entuziasmat ca am tras tocmai la el, noi, doi motociclisti romani. Negocierea a fost foarte scurta si mult in favoarea noastra. Patronul ne spune ca a fost in Romania, ca prietenul lui s-a insurat cu Mariana, ca e foarte bucuros sa ne aiba ca oaspeti. Comanda ceai de peste strada. Toate astea in timp ce noi stam inhaiburati si cu bagajele in mana in fata la Otel. Nu vrem decat sa ajungem sus in camera si sa facem un dus. Incercam politicos sa ne retragem dar apare tipul cu ceaiul de vis-a-vis. Rado, drink ceai? Tradition! Turkish man drink ceai! Woman drink ceai? Interesant e ca mie mi-a retinut numele dar imi ziceRado. Iulia e pur si simlu woman. Ii zic ca si woman bea ceai dar el e cu Rado in sus si Rado in jos. Rado, we must swim! Amasra man swim in the night! Oook, asta ar fi momentul in care noi ne retragem. Fugim sus cu promisiunea ca ne intoarcem imediat dupa ce ne schimbam. Hotelul arata ca o fontoma. Cred ca suntem singurii oaspeti. E bezna iar lumina se aprinde prin niste senzori care tin deschis foarte putin. Gasim camera, intram si rasuflam usurati. Bate la usa. Rado?! Se aude o voce de femeie. Deschid usa. Sifre Rado! WiFi. Big patron a trimis o domnisoara cu parola de la WiFi.

Iulia Plecam din camping tarziu si pe caldura. Exact cum e mai bine pentru motociclisti. Suntem hotarati sa cucerim autostrada pana la Samsun (in capul meu suna melodia din Star Wars). Transpiratia ne loveste cum iesim de sub copaci. Si drumul drept incepe. Dupa 20 de minute de Uau! E Marea Neagra in dreapta noastra, incep sa ma intreb de ce am luat-o pe aici. Vrem sa ajungem acasa dar oare chiar era nevoie sa o luam pe autostrada? Trecem pe langa orase care par construite ieri noapte, drumuri in proces de largire, deja clasicele tuneluri. Imagini obisnuite pe langa care fugim. Radu Marea Neagra e albastra Si pe mal cartofi prajiti... Asta imi tot canta in casca. Nu, nu e Andries. E vocea lui Bobe care fredona melodia asta undeva prin Georgia. Ceva mai plictisitor pentru o motocicleta decat mersul pe autostrada nu cred ca exista. Traseul era cu totul altul cand am plecat de acasa dar lucrurile s-au schimbat pe drum. Punem pe pilot automat si luam cateva doze de ceai din suta-n-suta de kilometri. Trecem in sfarsit de Samsun si lasam in urma tot traficul si plictiseala. Continuam pe un drum care serpuieste foarte aproape de mare. Destinatia: vechiul oras-port Sinop. Sinop-ul ne apare prin ceata, o ceata cum doar la munte am vazut. Roibu ne poarta pe stradute inguste prin centrul vechi al orasului in cautarea unei cazari. Atmosfera e ca de vineri seara. Oamenii stau la terasa, magazinele cu suveniruri sunt deschise, se bea alcool, e plin de turisti, de doner si dondurma. Aici parca n-ar fi Ramazan. Un tip incearca sa ne agate cu cazare dar nasurile noastre de calatori plecati de ceva vreme de-acasa simt cand ceva pute. Scoatem ghidul si gasim noi un pansiyon, tot in centru. Ne chinuim un pic pana ajungem la el. E ascuns pe o straduta pietonala care da spre mare. O las pe Iulia cu Roibu si merg sa vad camera. Priveliste spre mare, balcon, adie vantul. E perfect! Pana aud ca pretul e de doua ori mai mare fata de ce zice Lonely Planet. Doamna care pare sa fie stapana casei imi explica frumos ca eu am dreptate, ca ala e pretul, cum zice in ghid, doar ca ghidul e de acum un an jumate si de-atunci s-au schimbat multe, ca toata afacerea asta a fost a lu' ta-su, care a murit, ca acum a preluat-o ea si a trebuit sa creasca un pic preturile. Ii zic ca-mi place prea mult camera si ca i-as frange inima prietenei mele care ma asteapta la motocicleta. Ii spun ca ne intoarcem dintr-o calatorie lunga, ca stam doar o zi si tare ne-ar bucura sa avem parte de privelistea din camera pe care tocmai am vazut-o. Ca mai mult de jumate din cat imi cere n-am de unde sa-i dau. Sta un pic pe ganduri si zice oook. Apoi imi spune ca si ea e motociclista si-mi arata motocicleta ei, care e de fapt un scuter. Imi zice sa-l aduc pe Roibu si sa-l parchez chiar in fata pansiyon-ului. Caram totul in camera pana la etajul trei. Pe scari, ca lift nu-i. Fac un dus si ies pe balcon pana e Iulia gata de plimbarea de seara. Ma dor toate dupa 550 de kilometri. Ma asez in fund pe scaunul de pe terasa si ma uit la mare. Imi intind picioarele in sus, pe balustrada. Bate briza si mi-e asa de bine ca atipesc pentru cateva momente. Desi amandoi suntem rupti iesim la o donduruma si niste baklava. Tipul care ne serveste intreaba de unde suntem si tine neaparat sa ne faca o poza cu aparatul meu. Romania, Turkey, friends! Hagi, Popescu, Galatasaray! Cine a fost prin Turcia stie despre ce vorbesc. Suntem asa de friends ca ne face binisor la nota dar nu mai conteaza. Vrem somn. Ajungem in camera si intram in lumea viselor.

In cazul asta, rog frumos un moderator sa stearga postarea. Multumesc! » Post actualizat in 29 Aug 2014 10:06 Radu Azi avem cale lunga de batut. Cea mai lunga de pana acum. Vrem sa ajungem la mare, undeva aproape de Trabzon, la Manastirea Sumela, despre care Jack ne-a spus ca face toti kilometri. Strangem cortul si bem o cafea buna facuta de domnul cu Restorant-ul. Mancare ioc. Ne luam la revedere de la Ani si pornim la drum cu burtile goale. E Ramazan si ne gandim sa-l respectam si noi cum putem, asa ca luam ceva de mancare si oprim la masa undeva pe marginea soselei, feriti pe cat posibil de privirile credinciosilor. O turma de vaci care traverseaza drumul dintr-o parte in alta ne scoate din monotonie. Urcam printr-un peisaj arid si ajungem intr-un loc de unde zicem noi ca se vede toata Turcia. Mergem de kilometri buni printr-un tunel care taie muntii spre mare. Cand iesim avem senzatia ca anotimpul nu mai e vara si tara nu mai e Turcia. Coboram printr-o vale cu brazi acoperita de ceata. S-a lasat brusc un frig care ne patrunde prin toate aerisirile de la costume si ne face sa dardaim. Iulia Sa dardaim doar? Eu simt ca fac pe mine de frig. Harta arata ca suntem la doi pasi de Marea Neagra. Uau! Imi e cam greu sa cred asta. Se lasa incet si intunericul si noi nu stim unde vom pune punct calatoriei noastre de azi. Stiu ca trebuie sa las ca lucrurile sa se intample, ca sigur vom gasi un loc unde sa ne asternem cortul, dar intunericul nu a fost niciodata cel mai bun prieten al meu asa ca acum, in combinatie cu frigul si un inceput de padure, se trezeste in mine...nu as spune chiar isteria, dar ceva pe aproape. Si iata ca se intampla ce trebuia sa se intample: muezinul tocmai si-a spus rugaciunea de la apus, turcii s-au pus la masa dupa o zi intreaga de post negru, iar noi tragem pe dreapta intr-un camping unde un dus fierbinte sterge urmele celor 550 de kilometri parcursi astazi. In camping sunt cinci nemti faini. Doi, cuplu, Axel si Christina, sunt cu doua motociclete in drum spre China sau/si India. Sunt blocati de cateva zile aici pentru ca si-au pierdut din acte, iar in Trabzon, care e destul de aproape de locul unde am campat, isi rezolva problemele cu viza de Rusia care le-a expirat. Au dat de functionarul ala tipic rus care nici cu mita nu vrea sa le rezolve problema. Stie ca el are puterea. Rusul contra nemtilor. Ceilalti sunt mult mai relaxati. Sunt cu o dubita transformata in garsoniera ambulanta. Copilul, de cam trei ani, zburda prin curte in picioarele goale, mama, care e si soferita acestui grup, e insarcinata in cinci luni, iar tatal, care se prezinta ca bucatarul familiei, ne face introducerea cu frigiderul doldora de bere Efes. Cu o seara inainte a fost meciul istoric Germania-Brazilia (scor 7-1). Dupa povesti impartasite ne intindem pentru un somn sfant si lung. Maine ne odihnim fundurile. Radu Am pus cortul la umbra unor copaci, asa ca dormim boiereste pana tarziu in dimineata. Azi lenevim in camping cu nemtii nostri si planuim pe inserat sa ajungem sa vedem manastirea Sumela. Profitam de apa calda si spalam multe din lucruri, apoi facem piata intr-un sat din apropiere. Respectam sfatul din ghid (si bine facem) si pornim la vizitat Sumela aproape de ora de inchidere cand, pe langa faptul ca lumina e numai buna de poze, nici prea multi turisti nu sunt. Sumela e o manastire ortodoxa care a scapat aproape intacta pe durata imperiului otoman ca sa vina soldatii americani si rusi (asa umbla vorba) sa-si scrijeleasca numele pe zidurile si picturile ei. Ne intoarcem la camping unde facem focul si punem de-un gratar romano-german. Bere la discretie din frigiderul gazdei. Asta mi se pare excelent. Adica tu ca musulman, proprietar de camping, in timpul Ramazan-ului, sa tii cont ca la tine in curte or sa vina niste motociclisti insetati si sa le umpli frigiderul cu Efes? Jos palaria. Stau de vorba cu Axel care il admira pe Roibu si-i plac toate steguletele si stickerele lipite. Spre deosebire de Roibu, care arata ca un pom de craciun, motocicleta lui Axel, un BMW R1150, nu are nimic care sa-ti sara in ochi, desi a vazut aproape toata lumea. Arata ca un utilaj din filmul Mad Max si totul de pe ea tipa un singur cuvant: modestie. Un singur sticker, lipit discret, imi atrage atentia. Un cerc in forma de Planeta, pe care scrie What goes around, comes around. Il intreb pe Axel daca povestesc undeva despre calatoriile lor, daca au un blog, site, ceva. Se uita la mine, zambeste si-mi raspunde foarte senin: Noo, it's just us and the bikes. In cort, la culcare, undeva intre vis si realitate, cateva ore si beri mai tarziu, imi rasuna in cap cuvintele lui Axel...It's just us and the bikes. » Post actualizat in 29 Aug 2014 10:15 Am pus din nou. Sper ca se vad pozele acuma

Radu Dimineata e linistita in Vardzia. Ne trezim inconjurati de cativa patrupezi care dorm de rup in jurul cortului. Incepem usor sa strangem tabara. Alina cara cu sfintenie inca din tara o punga cu lapte praf din care mancam si noi la micul dejun, suficient cat sa se lipeasca pe cerul gurii si sa ne aminteasca de gustul copilariei. La despartire facem o poza, ne pupam si ne uram drum bun. Alina merge spre Iran, prin Armenia, noi spre casa, prin Turcia. Ii lasam harta Caucazului iar ea ne face cadou lista pretioasa cu fraze stas in turca si bulgara. Punem toate bagajele pe Roibu si pornim la vizitat orasul din stanca. Dintr-o logica inexplicabila, ramanem cu pantalonii moto pe noi dar incaltati cu sandale. Desi e dimineata nadusim serios la urcare. Intr-un moment de respiro ne uitam in jos la drumul care serpuieste prin vale si ii vedem pe Alina si Nelu cum pedaleaza din greu pe o bucata la deal. Un punct care se misca foarte incet, apoi se pierde la umbra unor copaci. Pa, Alina! Drum bun Nelule, ai grija de fata! Trecem granita in Turcia pe la Posof. Drumul urca printr-o zona de dealuri si sate cat sa mai aruncam o privire in urma noastra si sa ne luam la revedere de la Georgia. Ajunsi din nou pe pamantul lui Allah ne cuprinde un puternic sentiment de acasa. Atat de puternic ca Iulia incepe sa danseze. E ciudat ca ne simtim ca acasa, desi suntem inca destul de departe de casa. Mergem in sud, spre Kars, de unde vrem sa cotim la stanga spre ruinele de la Ani, fosta capitala a Regatului Armeniei, cu muuult, mult timp in urma. In fata tuna si fulgera de zici ca se rupe cerul peste noi. Avem noroc sa ne iasa in drum o benzinarie la adapostul careia tragem repede sa ne punem costumele de ploaie. Un domn ne pofteste inauntru la ceai, in biroul lui unde are un tablou imens cu Ataturk. Ne intelegem mai mult prin semne. Bem ceaiul, multumim. Gule gule! Intram direct in vijelie si mi-e frica sa nu ne trazneasca. Ploua cu galeata si in curand nu mai vad nimic asa ca deschid viziera. Picaturile se simt ca niste aschii de gheata pe fata dar n-am ce face. Ii dam inainte incet pana cand iesim din front. Gonim pe o sosea in camp deschis cu furtuna pe urmele noastre dar suntem hotarati sa ajungem la Ani. Partea asta a Turciei e foarte sus. Trecem la un moment dat printr-un pas la 2500 de metri. Totul in jur arata ca un mare platou montan. Pacalim pentru moment furtuna si ajungem intr-un final la Ani. Trecem printr-un sat unde sunt numai case de chirpici. Singura cladire mai mare e ochestie pe care scrie Restorant dar unde nu e nimeni. Tragem motocicleta in parcarea din fata cladirii. De dupa usa din margele apare un tip care vorbeste un pic engleza. Ne spune ca programul de vizita la Ani s-a terminat la ora sase, adica acum. Vedem totusi portile deschise si mergem sa ne convingem singuri. La ghiseul de bilete doi domni cu mustata se uita la noi cum stam inhaiburati in hainele de motocicleta plus costumele de ploaie, apoi se uita unul la altul, apoi iar la noi. You have one hour. O ora numai pentru noi! Tesekkur ederim! Suntem doar noi si Ani, undeva pe granita dintre Turcia si Armenia, intr-un soi de no man's land, sub un cer cum rar am vazut. Parca si furtuna s-a vorbit cu oamenii de la poarta sa ne dea un mic ragaz cat sa vedem locul asta minunat. Nu e picior de om pe-aici si avem senzatia ciudata ca am ajuns la capatul Pamantului. WTF, Svastica?! Ajungem pe inserat la omul nostru cu Restorant-ul care ne zice ca putem campa in curtea din fata localului. Ne ajuta sa punem cortul. Ne-ar da si de mancare dar nu se poate ca e Ramazan. Ne face in schimb o super cafea turkish. Cand se lasa seara, peste motoristi, Ne uitam la stele si stam la povesti...

Multumim!

GS Dakar, da. Au si motocicletele zile mai bune si zile mai putin bune.