pomo Postat August 4, 2012 Share Postat August 4, 2012 Cam de multe zile nu ați mai scris nimic. Aștept continuarea cu nerăbdare. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 4, 2012 Autor Share Postat August 4, 2012 (editat) Hei, am revenit pe radar. Ultimele zile au fost foarte intense si am ramas cam in urma cu scrisul. Dar gata, azi este zi de pauza asa ca iata-ne cu episodul urmator din poveste. Sper ca in curand sa ajungem la zi! Lumea Noua I.13 – Alaska Highway Alaska Highway suna atat de”pompos”. Mai ales daca te gasesti inca la mai mult de 1500 kilometri de… Alaska iar drumul din fata ta nu este deloc o… “highway” in sensul inteles in Europa. Insa drumul isi merita pe deplin numele. Alaska Highway a fost construita de americani in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si a avut ca scop crearea unei legaturi terestre intre cele 48 de state americane din Sud si Alaska. De ce ar construi americanii o sosea ce se gaseste, in mare parte, pe teritoriu canadian? Simplu, se temeau de o invazie in Alaska din partea japonezilor. Astfel, in februarie 1942 a inceput constructia la drumul ce avea mai bine de 2500 de kilometri lungime. Guvernul Canadian nu a participat cu nici un utilaj sau fonduri, insa si-a dat acordul pentru aceasta constructie atata timp cat dupa terminare, administrarea si toate drepturile de folosire urmau sa fie retrocedate Canadei. Cata marinimie Americanii insa au trecut la treaba pornind de la ambele capete si folosind resurse impresionante. Aveau la dispozitie 1 an sa termine 2500 kilometri de drum. 10 000 de muncitori l-au terminat in 8 luni de zile, din februarie pana in octombrie 1942. OK, nu era asfaltat. Insa terenul este unul extraordinar de greu. Munti, mlastini, rauri si salabaticie crunta. Nu vreau sa fac comparatii cu felul in care decurc lucrurile astazi insa totusi, afland astfel de lucruri, nu poti decat sa te gandesti ca iata, se poate si altfel! Pana in anii 60, partea americana din Alaska era deja total asfaltata. Dupa razboi, partea canadiana a fost retrocedata, conform intelegerii, guvernului canadian si a fost si ea, asfaltata pana in 1992. Acum, drumul este unul dintre cele mai spectaculoase din America, datorita zonelor pe care le strabate. Natura in sensul salbatic si vast al cuvantului. Multe locuri nu au acoperire de mobil sau internet. Noua insa nu ne pasa foarte tare de lipsa semnalului la mobil. Le inchidem si asta e. Ne bucuram de fiecare noua priveliste ce ne apare in cale. Iar sentimentul pregnant, ce revine iar si iar este cel de… pustietate. In nici o alta zona nu ne-am simtit ca aici. Cat vezi cu ochii numai paduri. Prin multe, sunt sigur, nici nu a calcat inca picior de om. Vremea parea ca ne zambeste. Ne bucuram de cer albastru si nori aruncati in joaca ici si colo “Be careful, things change fast in the great North-West” ne-a spus un prieten, cand inca eram la campie. Si aveam sa aflam asta cat de curand, caci de la imaginea de mai sus, situatia devine ceva mai… umeda. Si daca va intrebati cum se schimba vremea cand esti pe motocicleta, iata mai jos “filmul”: Undeva, intr-un colt, apare o “mica” problema. Hmm, poate trece pe langa noi. Sau poate schimbam noi directia? Ah, e clar, nu se schimba nimic, mergem drept spre ploaie!!! Opriiireee de urgenta! Imbracarea in costumele de ploaie Sunt pasnic. Pe cuvant! Si gata, putem merge mai departe! Fie soare fie ploaie, Gunnar e gata de drum! Vizibilitatea este ceva mai redusa, la fel si aderenta. Asa ca inaintam cu grija Ultima poza in ploaie, inainte de a pune aparatul la loc ferit de apa Nu suntem singurii care “suferim”. Urmatoarea poza este facuta cu gandul la prietenul nostru Septi, ce nu de mult a fost cu bicicleta in Spania, pe Camino de Santiago. Ploaie+urcat dealul. Uhhh… Si indiferent cat de tare toarna, secretul este sa ramai mereu cu ochii in patru. Si sa speri, sa speri ca in curand o sa se lumineze. Si iata, cerul se coloreaza, drept in fata! Iuhuuu! Nu dupa mult timp, ploaie este deja o amintire. Drumul uscat, cerul luminos si nu imi ramane decat sa rasucesc acceleratia, ascultand cum Gunnar se incordeaza si isi creste turatia. Sunetul de motor in V… una dintre micile placeri ale vietii pe motocicleta. Dar ma las dus de val. Revenind la drum, si acesta se schimba la fel de repede ca si vremea. De la cel drept de sus la ceva mult mai interesant: Andreea chicoteste in casca: “Ce or fi patit astia de nu au facut drumul drept? Cred ca americanii au concesionat constructia europenilor!” Aveam sa aflam ca Alaska Highway a fost facuta initial in mod intentionat cu multe curbe pentru a face mai grea bombardarea si distrugerea ei. Eu totusi raman idealist si ma gandesc ca drumul este asa unduit pentru a imbratisa mai bine terenul pe care este asternut. Facem cunostinta si cu Stancosii de Nord (Northern Rockies). Ce dor ne-a fost de munti! Si de lacuri cu apa albastra… Atat de dor incat unii dintre noi sunt dispusi sa faca si o baie: Hmm dupa testarea apei totusi cred ca mai bine amanam baia pentru plajele alea insorite promise. (Alaska, here we come!) Cu slipii si costumele de baie ramase inca nefolosite, plecam mai departe. Drumul ramane interesant. Sa vedem, ce avem aici? In plan indepartat semnul cu “Atentie, drum unduit”. Aleluia, ne place asta! Apoi avem semn cu inaltimea maxima 5,2 metri. E OK, Gunnar e mult mai scund. Dar ce e primul semn? Ah stiu, desigur ca inseamna “Atentie, motociclisti care danseaza samba” Si intr-adevar, cam samba a dansat saracul Gunnar in stanga si in dreapta, pe suprfata de metal a podului. Ufa, macar nu era ud! Ehei, dar bag de seama ca ma cam lungesc la vorba. Nu se prea poate sa acoperim acesta minunata cale spre Alaska dintr-o singura scriere. Asa ca, pornim mp3-player-ul cu una dintre melodiile sugerate de voi in “Cutia Muzicala” , incalecam pe o sa si va vom continua povestea mai tarziu! Scris din Cafeneaua lui Gulliver, inconjurat de carti si ciocolata. La cererea publicului, iata harta drumului parcurs in timpul acestei povestiri: Data viitoare poposim in Padurea Semnelor, ne intalnim cu tot felul de vietuitoare si ajungem in CalulAlb! Ramaneti pe frecventa. Intreaga poveste aici: www.micadu.ro Update-uri (mai) frecvente pe facebook. Editat August 4, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Alin G. Postat August 5, 2012 Share Postat August 5, 2012 Felicitari ! Un vis ! Drum bun. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 5, 2012 Autor Share Postat August 5, 2012 Ajungem in Watson Lake, un orasel mic dar foarte cochet. Probabil ca el este cel mai cunoscut printre calatori datorita “Padurii de semne” (Sign Post Forest). Un loc cu stalpi in care trecatorii au tot lasat de-a lungul timpului cate o placuta cu “ceva”.Iar cu trecerea anilor… Carnetelul primit in dar in Romania inainte de plecare(fetelor sa stiti ca o sa ramanem fara file cu mult inainte de terminarea calatoriei, ne mai trimiteti unul?), a prins si el cateva cadre Desigur ca nu aveam de gand sa lasam carnetelul oficial al calatoriei acolo asa ca aveam nevoie de altceva. Cum ideea a prins, in zilele noastre chiar daca nu esti pregatit cu ceva de acasa, poti sa iti iei de la Information Center placuta, vopsea si sa iti fauresti pe loc fabulosul semn pentru eternitate. Noi insa nu am facut asta. Hotaram sa lasam un semn ceva mai mic. Mai discret. Rock and Roll! La Centrul de Informatii gasim si o harta frumoasa a Canadei si facem o scurta evaluare a traseului de pana acum. Zi de zi, incet incet, ne dam seama ca am parcurs ceva kilometri. Calatoria spre Vest este trecuta bine de jumatate… Nu ne invartim foarte mult pe acolo caci trebuie a plecam mai departe. Vedem si un semn interesant. Asta cred ca este echivalentul placutei de la noi cu “Alte pericole”. Amuzant este ca aici, suntem atentionati pentru vreo… 200 de kilometri. Haha asta e o distanta serioasa in care sa ramai “in garda”. Da’ nu trebuie sa asteptam 200 de kilometri ca sa vedem cam cum ar putea sa varieze conditiile de drum. Pai era si simplu. Daca atunci cand era semnul aveam asfalt, acum… nu mai avem. Hmmm sa dansam pe pietris. Pe undeva pe acolo trebuie sa fie drumul. Stiu asta pentru ca masina din fata care ridica norul de praf trebuie sa fie si ea, pe drum. Eh si in cel mai rau caz, daca altfel nu se poate, avem si busola, ne putem ghida dupa ea! Chestia asta mica am luat-o constrans tot de particularitatile de aici. De cand am venit in Canada, am tot primit indicatii de tipul “Mergi 2 blocuri spre vest”. Sau “continui pe acest drum si apoi intorci spre nord”. Oamenii care imi dadeau astfel de indicatii nu se fuduleau. E doar un lucru firesc caci aici mai toate strazile sunt drepte si fie sunt de la nord la sud fie de la est la vest. Deci e destul de normal sa primesti astfel de indicatii. Dar mai sa fie oameni buni. Eu de abia am ajuns aici, cerul e mai mult inorat si voi credeti ca eu stiu de unde rasare soarele?Asa ca am facut o investitie colosala de 1 dolar si ceva centi in chestia de mai sus. Prinsa acolo arata ca nuca in perete insa nah, ca acuma ma puteti trimite spre ce punct cardinal vreti voi! Va amintiti cum va spuneam ca noi de cand am plecat in aceasta excursie nu prea am reusit sa ne trezim foarte de dimineata. Fie ca am campat fie ca nu, mai mereu ne-a luat ceva vreme pana sa ne vedem cu rotile invartindu-se pa sosea. Asta poate sa fie si un lucru bun, avand in vedere ca dimineata misuna mai multe animale pe strada decat la pranz. Iata, nici bine nu plecam din Watson Lake (era cam vreo 11) cand drumul este blocat, din ambele sensuri, de niste politisti. Ceva se intamplase in fata. din poza nu se observa bine insa baietii aveau ochelari de soare, vesta antiglont si.. shotgun. Deci echipati cum se cuvinte. Un elicopter tocmai decola din mijlocul soselei. De cand eram pe Alaska Highway, vasuseram elicoptere similare, “parcate” pe langa drum in cateva locuri. Atunci am presupus ca e vorba doar de un business inocent in care daca vrea nea Gigel, marca banu si se da cu helicoperu’ peste frumusete de parc natural. Dar se pare ca de fapt sunt elicopterele de interventii. In cazul nostru, un motociclist tocmai ce lovise un urs ce traversa strada si elicoperul il evacua spre cea mai apropiata clinica. Noi eram destul de in spate insa din ce am vazut, baietii s-au miscat foarte repede. Cand s-a dat drumul la trafic, nu mai era acolo nici urma de accident. La popasul unde noi ne oprim pentru masa de pranz, ne intalnim cu 2 dintre politistii ce fusesera la fata locului. Omanii, joviali, ne-au spus ca motociclistul o sa fie in regula si ne-au sfatuit sa avem grija. Pai… asta ne tot spunem si noi, sa avem grija! Chiar ma gandeam zilele trecute la un amanunt interesant. De cand am intrat in Yukon si pana astazi, cand scriu aceste randuri, nu a fost zi in care sa calatorim si in care sa nu vedem animale, mai mari sau mai mici pe strada sau pe langa strada. De exemplu, priviti cu atentie poza urmatoare si spuneti cat de repde observati ce este de observat in ea. 1 secunda, 2 secunde, suficient timp incat sa franati? Si le-ati vazut pe amandoua, da? OK, cele 2 capre de munte (stone sheep) nu erau pe drum, insa altele au fost chiar in mijlocul drumului. Eu am vazut 3. Andreea a fotografiat doar una si cand am intrebat-o daca le-a vazut si pe celalte m-a intrebat: “Care celelalte? Era doar una!” Cu pozele facute, putem sa ne jucam putin si sa imbunatatim imaginea cu un mic crop si ceva procesare Asa, acum parca e mai bine. Sunt numite din motive evidente “Stone sheep”. Ar putea la fel de bine sa fie numite si “Tarmac sheep”. Am mai vazut si ursi. Doi. Negri amandoi. Din pacate nici o poza cu ei. Fiind pe motocicleta de data asta si nu in masina, Andreea era ocupata sa exclame “waaa uite ursul” iar eu unul nu m-am oprit astfel incat sa avem timp si de poze. Insa ne-am oprit atunci cand l-am vazut pe domnul ce statea singuratic: El nu prea s-a sinchisit de noi. Si-a continuat siesta. Acuma, nu stiu daca el era pus acolo sa tina de sase cand vine vreo masina pe strada (daca da, nu prea isi facea treaba) caci mai incolo am dat peste intreaga turma. Majoritatea pareau destul de pasnici insa cativa aratau pusi pe treaba. Hmm si daca v-ati plictisit deja de animale salbatice, iata ceva mai de la noi de prin Romania: Acuma caii astia nu erau nici priponiti nici nu aveau vreun insemn ceva. Insa parca nu prea as crede ca erau salbatici caci prea erau ingrijiti si aratau bine. Dar ore sa isi lase canadianul caii asa besmetici pe sosea? Si da, in sfarsit, dupa multe luni, am vazut si un elan. De fapt era o elana care, cum ne-a vazut a si fugit timida in padure. De aceea singura poza cu ea e cam… intr-o rana. Langa ea era si un pui care nu prea a mai iesit deloc in poza. Pe langa astea mari, mai in fiecare zi gasim pe strazi veverite sau chipmunks. Astea mici au de obicei un comportament amuzant si total haotic pe asfalt. Cand te vad fug in toate partile total nehotarate pe unde sa scape. Sunt desigur mult prea rapide pentru a fi prinse in actiune din miscare. Insa totusi, intr-unul dintre popasuri, am reusit sa convingem un chipmunk sa pozeze (contra catorva alune) Cam asta e povestea cu animalele. Ideea de baza ramane grija, mare grija si iar grija. Insa sincer nu stiu cat si ce poti sa mai faci daca iti sare vreunul in fata foarte aproape de tine. Doamne ajuta sa nu aflam cum e! Pe langa acestea mai gasim pe sosele aici si mastodonti de acest tip: Este o adevarata experienta sa ii depasesti. Mai ales ca nici ei nu merg chiar incet (sunt o priveliste interesanta cand iau curbele cu 90-100 km/h) Ajungem in Whitehorse, unde suntem primiti de catre Pat, impreuna cu cei 3 copii ai sai. In sfarsit, locul pe care il aveam doar ca un punct pe harta de atata vreme, prinde contur. Asezat pe malurile Yukonului (raul), Whitehorse este un oras frumos, aproape cochet. Vara cel putin, seamana cu o veritabila statiune de munte. Noi insa stam cu Pat si familia sa, “la tara” intr-o casa ce se gaseste la cateva mile de oras. Pat este si el motociclist. Are un KLR si chiar facem un drum scurt impreuna. Gasim timp si pentur o mica excursie pe dealurile impadurite din jur. Suntem atacati promt si fara drept de apel de tantari. Fiecare se apara cum poate! Nu putem ramane insa foarte mult cu ei. Plecam spre Alaska! Insa ne vom intoarce, speram noi, la ei si in drumul nostru spre sud.Multumim pentru gazduire! Data viitoare ajungem intr-un oras din secolul trecut si Gunnar este nevoit pentru prima data sa parcurca un drum neasfaltat mai serios (de lung)! Harta rutei parcurse in timpul acestei povestiri: Scris din aceeasi librarie Gulliver, insa fara ciocolata langa mine. In 30 minute plecam la drum! Intreaga poveste aici: www.micadu.ro Actualizari (mai) frecvente pe facebook. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat August 6, 2012 Share Postat August 6, 2012 Super tare, de acum incepe distractia. Am un "feeling" ca sunteti in Dawson City si o luati pe Demspter spre Inuvik... V-am trimis pe privat vreo 2 sfaturi. Multa bafta si distractie, stiu ca o aveti din plin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 6, 2012 Autor Share Postat August 6, 2012 Super tare, de acum incepe distractia. Am un "feeling" ca sunteti in Dawson City si o luati pe Demspter spre Inuvik... V-am trimis pe privat vreo 2 sfaturi. Multa bafta si distractie, stiu ca o aveti din plin Hehe, pai mai Chif, tu ai inside info de aceea ai feelinguri asa bune In 1-2 zile o sa vina si povestea asta.... Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat August 6, 2012 Share Postat August 6, 2012 N-am folosit decat ce ai scris tu mai sus "Data viitoare ajungem intr-un oras din secolul trecut si Gunnar este nevoit pentru prima data sa parcurca un drum neasfaltat mai serios (de lung)!" Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 8, 2012 Autor Share Postat August 8, 2012 Din Whitehorse sunt 2 variante mari de a ajunge in Alaska. Mai departe pe Alaska Highway spre vest, sau un drum ceva mai ocolit, care merge mai intai mult spre nord pana in Dawson City. Noi am ales, desigur, calea mai lunga, prin nord. Dar nu neaparat pentru ca vrem sa ne complicam, ci pentru ca acolo sus e un oras (Dowson City) pe care am aflat de la prietenul Chif ca nu trebuie sa il ratam. Zis si facut. Schimbam numele autostrazii dar nu si particularitatile. Aceleasi privelisti impadurite si acelasi drum sinuos. Ne place. Insa apare ceva nou. Ceva ce se anunta deja de cateva zile insa acum isi face simtita prezenta din plin. E FRIG! Ne oprim pentru a ne imbraca, inclusiv costumul de ploaie si cagulele de iarna, pentru a ne mai incalzi. Nu cu foarte mult succes. Trecem prin “asezari” de acest fel: Nu e de mirare ca oamenii astia sunt asa putini. La frigul de afara ei stateau in tricouri si mancau inghetata. Oh… am uitat, e vara aici. Da da da sigur… Data trecuta cand va vorbeam despre animale, nu v-am spus despre una dintre cele mai raspandite lighioane de aici: tantarul. Este practic o mascota (nedorita) nationala. Intr-un an prielnic pentru ei, oamenii de aici se gandesc de 2 ori daca sa iasa din casa sau nu.Desigur, sunt enervanti, dar daca tot nu poti scapa de ei, macar sa le faci “statuie” Ajungem la intersectia cu Dempster Highway, un drum de 670 kilometri ce duce catre o mica asezare din nordul extrem, Inuvik. Drumul e neasfaltat. Si pentru 370 kilometri nu exista nici un serviciu (benzina, mancare etc). Nimic! Inca de la plecarea din Romania noi ne tot gandeam daca sa mergem sau nu si pe drumul acesta. Era insa o decizie pe care o mai puteam amana pana a doua zi caci seara si ploaia ne prindeau oricum din urma. Asa ca deocamdata trecem mai departe si ajungem in Dawson City, oras ce a cunoscut boom-ul in timpul goanei dupa aur si care, a ramas parca rupt din vremurile acelea. Pentru prima data in aceasta calatorie, cedam si decidem sa luam o camera de hotel. Si daca tot o facem, o facem cu stil. Downtown Hotel, baby! (mm de fapt aveau camere ieftine, da’ hotelul arata foarte bine) Exact, intrarea avea inclusiv usite din acelea care e balanseaza, ca in filmele western. Noi nu descalecam chiar de pe un cal, ci de pe mai multi (cai putere) si il priponim pe Gunnar in fata, alaturi de alti “armasari” Un Vstrom 650 si trei GS1200. Gunnar nu e deloc intimidat insa. Chiar daca doua dintre motocicletele din imagine au calatorit serios in jurul lumii. In timpul noptii vor avea probabil ce povesti sa schimbe, afara in fata hotelului. Si povesti schimbam si noi, cand ii intalnim pe propietari. 2 baieti din Vancouver si un tip din Africa de Sud. A fost reconfortant sa vorbim cu oameni care calatorisera atat de mult. Sud Africanul tocmai venea din America de Sud si avea numai cuvinte de lauda despre acele tari. Deci iata, se poate. Dawson City este un oras foarte izolat. Exista doar 2 drumuri care duc spre el. Drumul numarul 2, dinspre Whitehorse, pe care veniseram noi. Si drumul numarul 9 care duce spre Alaska, denumit Top of the World Highway. Desigur mai este si drumul numarul 5, Dempster Highway care duce la Inuvik. Dar acela este un “Dead end”. Mergi 670 kilometri pana la Inuvik si apoi nu ai decat sa te intorci, pe acelasi drum inapoi in Dawson City. Cum va spuneam mai devreme, Chif fusese destul de amabil incat sa ne trimita multe informatii despre aceasta zona prin care calatorise si el cu un an inainte si ne recomandase Dawson City cu mare caldura. Asa ca a doua zi decidem sa dam o tura prin oras. Intr-adevar, foarte buna recomandarea. Locul este pur si simplu… altfel. Aproape ca iti vine sa spui “ce e cu masinile astea pe aici? Unde sunt caii?” Cai nu gasim, insa gasim si alte motociclete. Hmm close enough… Ei bine si cum ne invarteam noi asa prin oras dam peste motocicleta si motociclistul din imagine. El este Rodney, din Australia, care in ultimul an a calatorit din Argentina pana in Alaska. Adica exact drumul pe care am vrea noi sa il facem. E clar ca e rost de discutii si intrebari. El fusese si pana la Inuvik si avea acelasi sfat ca si Chif: if it is raning, don’t go, it is not fun at all. Hmm eu fac un calcul simplu: 670 dus, 670 intors inseamna 1340 de kilometri de macadam. Si ar fi primul drum neasfaltat mai lung din viata mea (si a lui Gunnar). Avand cauciucuri de asfalt. Iar de maine se anunta vreme inorata si poate ploaie. Si ce ma enerveaza cel mai tare, poate mai tare chiar decat ploaia, este ca trebuie sa ma intorc 670 de kilometri pe acelasi drum. Andreea, stii ceva? Ia sa nu mai mergem noi la Inuvik. Rodney aproba decizia si ciuleste urechile cand aude prognoza. Zici ca de maine se strica vremea? Asta nu e chiar bine caci si drumul care duce spre Alaska este neasfaltat. Ok, e lung doar de vreo 200 si ceva de kilometri dar e la fel de “horror” daca e ud pe jos. Ne uitam noi in jur si luam o decizie scurta. Plecam azi si profitam de vremea buna. Rodney are acelasi drum cu noi asa ca ne propune sa mergem impreuna. Eu ii spun ca sunt cam incepator asa si merg mai incet. Plus ca daca nu o sa fie asfalt o sa fiu probabil ca melcu’. Omu’ isi face pomana cu noi si ramane in spatele nostru. “If this is your first long gravel road, then you should not travel alone on it.” Da mai Rodney, tu ai dreptate asa de felul tau si cu atat mai mult ne bucuram ca te-am intalnit. Hai la drum! Vedem si o placuta care ne aminteste ca avem si o granita de trecut! Si incepe Top of the World Highway. Inainte sa ajung acolo ma gandeam eu (in pur stil carcotas romanesc) de ce se numeste drumul asta top of the world? Ca sunt alte doua (Dempster si Dalton) care merg mult mai pe la nord. Ei bine aveam sa aflu raspunsul simplu: nu e vorba de cat de pe la nord merge drumul ci de cat de sus te simti, fata de orice altceva in jur. Practic, pe o raza de sute de kilometri in jur, tot pamantul este mai jos decat tine iar tu esti foarte foarte aproape de nori. Si privelistile, intr-o zi senina, sunt extraordinare! Drumul uscat este foarte foarte bun. Insa atunci cand este ud, si avem ocazia sa trecem peste portiuni ude, nu mai e deloc distractiv. Pentru a nu se strica permafrost-ul, se arunca o substanta speciala pe drum care atunci cand e uda e practic topogan. Chiar daca drumul e drept, iti joaca spatele de zici ca a luat motocicleta lectii de dans. Si nu a inteles nimic din ele. Pentru prima data cred ca am mers mai incet decat “Follow me” car-ul care era in fata. Hehe sa se duca daca vrea, eu prefer sa raman cu rotile pe asfal.. aa pe namol. Dupa mai bine de 150 de kilometri ne apropiem de granita cu Statele Unite unde apare si ceva asfalt. A fost cea mai usoara si cea mai amuzanta intrare in Statele Unite de pana acum. Punctul de granita (o coliba de lemn) si 2 graniceri. “Where is home?” intreaba unul. “Home is in Romania!” ii raspund eu. Il vad ca e putin derutat si incearca sa localizeze peticul meu de pamant natal. Asa ca il ajut eu cu pasapoartele spunandu-i ca avem si vize. Si cam asta a fost. Fara intrebari inutile. Fara ce cautati pe aici, cati bani aveti cu voi, unde lucrati si alte d-astea. Probabil ca nu prea trec teroristi prin cel mai nordic punct vamal terestru. Atmosfera e atat de relaxata incat avem voie sa facem si poze. Si gata, bine ati venit in Statele Unite, Alaska! SUNTEM IN ALASKA! wow… parca nici nu ne vine sa credem. Acum un an, abia daca visam la asta iar acum, uite se intampla! Si inca ce intrare in Alaska! Veniti pe un drum fara asfalt, suspendat parca intre cer si pamant, intr-o pustietate totala. Si nici nu am calatorit singuri. Multumim Rodney! Pana la un loc de campat mai continuam cateva zeci de mile pe macadam, dar despre asta si cum ne-au fost primele zile in Alaska, data viitoare. Distanta parcursa in timpul acestei relatari: 642 km Ruta acoperita: Scris cu mainile inca mirosind a ulei de motor. Gunnar numai ce a primit ulei nou. E gata de drum pentru inca 6000 kilometri Intreaga poveste aici: www.micadu.ro Actualizari (mai) frecvente pe facebook. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
koss Postat August 8, 2012 Share Postat August 8, 2012 Superb , in Dawson City am văzut ca este o tradiție si dacă ai tupeu poți bea ceva tarie cu un deget uman degerat in ea . A-ți încercat si voi ? Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 8, 2012 Autor Share Postat August 8, 2012 (editat) @redippy: hehe, te inteleg perfect. Da' sa stii ca si laptop-ul si camasa aia isi au rostul lor. Acuma inteleg asta mai bine ca oricand, de cate ori platesc cate ceva din fondurile stranse vreo 5 ani cu laptop, cravata si costum @Koss: uuuu tarie cu deget inghetat? Sper ca e doar ceva de plastic caci altfel, nu as vrea sa stiu de unde isi iau degetele degerate. Sau e acelasi deget "plimbat" pe la mai multi? In orice caz, noi nu prea suntem bautori de fel. Cred ca in aceasta calatorie nu am pus deloc gura pe alcool, nici macar o bere... Stiu... stiu, cam ciudat Editat August 8, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
koss Postat August 8, 2012 Share Postat August 8, 2012 este un deget uman degerat ( nu de plastic ) si chiar se pune in bautura si cine are sange tare da paharul pe gat si degetul ii atinge buzele :puke: :puke: The Sour Toe Cocktail in Dawson City Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
*adytza* Postat August 9, 2012 Share Postat August 9, 2012 Foarte frumoasa excursia,bafta multa in continuare !!! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 11, 2012 Autor Share Postat August 11, 2012 Dupa granita locurile continua sa ne uimeasca. Fiecare curba care trece, ne dezvaluie un nou peisaj fantastic. Pustietatea si salbaticia sunt la ele acasa. Padurile arse (sau afectate de o boala?) dau o senzatie aparte… Hmm cu siguranta ca nu vrem sa ne stricam aici. De fapt nu vrem sa ne stricam niciunde. Doamne ajuta! Prima asezare intalnita in Alaska se numeste Chicken. Pur si simplu. Desigur ca nu departe exista si o localitate care se numeste “Eagle” Hmmm oare baietii din Eagle merg la aceeasi discoteca cu fetele din Chicken? Noi cam simtim foamea in stomac asa ca nu avem prea mult timp de astfel de ganduri adanci. Decidem sa ne oprim, in Chicken, macar pentru un pranz. Desigur, locuitorii, au profitat de numele catunului folosindu-ul in tot felul de “glumite” cu mai mult sau mai putin haz. Ca sa nu ducem ironia si mai departe, decidem totusi sa nu mancam pui in Chicken. Si nu suntem singuri la masa. Pe scaunul de langa noi avem un mic oaspete: In timp ce mancam, privim cum alti turisti nu rateaza sansa sa se foloseasca de mai sus numitele recuzite “hazlii”. Ne tragem si noi pe film insa cu recuzita care nu face apropouri rusinoase… In rest, mancam putin si scump si plecam mai departe. Destinatia clara pentru seara asta nu aveam, asa ca ajungem in Tok unde decidem ca ne oprim. Pe aici mai toate asezarile au Centre de Informare pentru turisti. Care centre de informare, culmea mai sunt si deschise si au oameni amabili angajati. Asa ca incercam si de data asta sa vedem unde putem dormi intrebadu-l pe mosulica de la “Information Center”. Nenea ne da vreo 5 campinguri si ne arata un telefon de unde putem suna la fiecare sa intrebam de preturi. Ne alegem in cele din urma ceva basic, mai ieftin si cu vedere la… aeroportul local. Noapte buna lume, multumesc pentru o zi frumoasa de vara! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook As vrea sa in primul rand sa va multumesc pentru aprecieri si suport. Si datorita voua cand ajungem seara obositi prin cine stie ce locuri mai zabovim sa sortam poze si sa incercam sa scriem cat de cat coerent cate ceva (dupa cum ati vazut nu ne iese mereu...) Apoi, astazi, 10 august e o zi speciala. Se implineste o luna de cand am plecat in aceasta calatorie. Pana la urmatoarea postare mai lunga deci, am vrea sa impartim cu voi bucuria aceasta. Noi am petrecut la cina cu o conserva de somon, primita in dar de la un rus. Buna si conserva, iar cea ce lipsa fastului din farfurie (de fapt strachina de arzator ) a fost compensat insa de privelistea, similara cu cea de mai jos. Ghetari! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
marcone Postat August 11, 2012 Share Postat August 11, 2012 Sper ca in viitor sa pot sa-ti calc pe urme, tot cu un V-strom si tot cu numere de RO Bon voyage! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 13, 2012 Autor Share Postat August 13, 2012 (editat) Ne trezim fericiti ca nu am avut nici o vizita neanuntata si ne dam seama mai bine cat de aproape de aeroport eram. De fapt, inca putin si dormeam sub aripa avionului. Nu a fost insa cazul. Cu o seara inainte subiectul principal al discutiei a fost “ce facem cand ajungem in Fairbanks?” Ideea era ca din Fairbanks pleaca spre nordul extrem un drum numit Dalton Highway. Foarte similar cu Dempster Highway. E tot vreo 650 de kilometric dus. Tot macadam si dead end in capat – te intorci pe unde ai venit. Numa’ ca Dalton Highway ajunge ceva mai la nord, de fapt cel mai la nord posibil in America de Nord. De aceea, punctual terminus, o mica localitate petroliera numita Deadhorse, e foarte populara intre motociclistii care parcurg ruta America de Nord – America de Sud. Pentru a putea spune ca au fost din cel mai Nordic punct in cel mai sudic punct. Insa numai gandul ca trebuie sa ma intorc 650 de kilometric pe un drum neasfaltat si potential urat rau de tot daca e ud… Eh dar nu e pacat sa ajungi pana acolo si sa nu te dai macar putin pe Dalton?Si tot asa am dezbatut noi, merita nu merita. Pana la urma am lasat-o la mijloc cu un “decidem noi in Fairbanks in functie de cum e vremea” Partea frumoasa la mersul asta cu motocicleta este ca mai mereu pe unde te opresti se intampla sa intalnesti lume care e dornica sa vorbeasca cu tine. Cu majoritatea schimbi doar un “hi, how are you?” si cate un raspuns la “where are you from?” Dar din cand in cand intalnesti oameni cu care conversatia se leaga de la sine si e ceva mai lunga. In campingul din Tok intalnim un german, care isi cumparase o masina (pick-up desigur, pentru “blending in”) si de o luna si ceva o ardea prin Alaska. Vacanta. Cand a auzit ca mergem in Fairbanks ne-a intrebat “why do you want to go then to Fairbanks, if you do not want to go on Dalton Highway. The road from here to Fairbanks is sooo boring” Mai Tomas, nu stim noi exact de ce mergem, dar mergem! Si mda, a cam avut drepate, drumul de la Tok la Fairbanks poate fi considerat plictisitor. Dar asta tine mai mult de calator astfel incat noi ne-am gasit “de lucru pe drum” Am traversat din nou hectare si hectare de paduri arse. Este interesant ca aceste conifere ard foarte foarte repede, lasand in urma numai tulpini arse. Focul se raspandeste usor. Si aici, padurile sunt nesfarsite. Asa daca esti prin preajma cand incepe un astfel de foc si nu ai un drum (si o masina) pe aproape… e destul de urata treaba. Frontul focului poate sa inainteze si cu 70-80 de kilometri pe ora daca vantul il ajuta. Am aflat ca in acest caz o varianta de scapare poate sa fie sa gasesti repede un lac si sa alegi sa faci o baie de urgenta. Desigur, asta va insemna ca vei imparti aceeasi “cada” cu mai toate animalele din jur care stiu sa inoate. (da, elanii, ursii si multe alte lighioane stiu sa inoate…) Incendiile sunt din pacate destul de comune in marele Nord. Fiecare asezare are cate un idicator despre asta. Pe un ton mai vesel, in timpul altei opriri, Andreea a reusit sa gaseasca din nou ceva bun! Si da, poate sa le manance fara sa isi dea casca jos. Am observat ca atunci cand e frig, poate sa faca foarte multe lucruri fara sa isi dea casca jos Si chiar cand mai aveam foarte putin pana in Fairbanks, ne oprim din nou pentru ca ajungem la… Polul Nord! Trebuie sa recunosc, Alaskanii au imaginatie atunci cand isi denumesc localitatile. Ei bine, poate ca nu eram noi chiar la Polul Nord dar frig sigur era! Deci pentru mine cel putin este suficinet de “polul nord”. Nu am nici o intentie sa merg la cel real. Cel putin nu acum… La centrul de informatii gasim si o harta unde vizitatorii puneau cate un mic ac colorat in locatia de unde veneau. Am pus si noi unul in Bucuresti. Se pare ca eram din Romania… In Fairbanks ajungem fara nici cea mai mica idee unde aveam sa dormim. Noi avem o gazda de pe CouchSurfing insa problema era ca ajunseseram cu o zi sau doua mai devreme decat stabilisem si nu stiam nici daca e acasa nici daca poate sa ne primeasca in formatie extinsa 2+1. Probabil ca un om in plus nu ar fi fost o problema daca am fi anuntat insa nu prea aveam cum sa facem asta decat prin email (ceea ce si facusem dimineata). In asteptarea unui raspuns ne invartim prin oras. Rodney decide sa verifice cum sta treaba la caminele universitatii pentru ca in timpul verii camerele de acolo sunt in regim hotelier. Noi lasam varianta asta ca ultima optiune si ramanem sa mancam ceva. Datorita vremii mohorate suntem cam somnorosi si simtim nevoia unei cafele si vedem, chiar peste drum, Gulliver’s Bookstore. La mansarda, veselie, au ceva cafenea. Si cum stam noi asa linistiti si ne dezmortim la cani, timpul trece si noi tot nu stiam ce facem legat de cazare. Apoi s-a intamplat ceva. Se apropie de noi un domn si ne spune “imi pare rau, va trebui sa va mut de la aceasta masa, trebuie sa le re-aranjam pentru o prezentare”. E OK, oricum aproape terminsem, o sa plecam. “A nu, de ce sa plecati? Ramaneti la prezentare. E despre varful K2″ . Ne-ar placea mai nene insa nu prea putem sa ramanem pentru ca abia am ajuns in oras si nu stim unde dormim la noapte si trebuie sa mergem sa ne cautam. “Pentru cate zile stati in oras? Daca vreti, puteti sa stati la mine”! …. aaa serios? “Da, eu sunt David, propietarul librariei! Uite, casa de acolo e a mea si am un dormitor liber. Puteti sa stati pentru una doua seri”. Ce sa mai spui la asa ceva? Decat “Multumim”. Si uite asa, nu am gasit noi loc de somn, ne-a gasit el pe noi. Ca bonus, putem ramane acum si la prezentarea varfului K2 si avem ocazia sa cunoastem un nativ Sherpa. Data viitoare vedem ce s-a intamplat cu Dalton Highway si care a fost cel mai nordic punct al calatoriei noastre. Ramaneti pe frecventa! Scris dintr-o brutarie cocheta unde cel mai bun produs este caldura. Urmareste-ne pe Facebook sau pe website-ul calatoriei Editat August 13, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Andrei M Postat August 14, 2012 Share Postat August 14, 2012 (editat) Tot respectul si admiratia pentru curajul si spiritul vostru de aventura extrem de dezvoltat! Sa va bucurati de aceasta calatorie, dar in primul rand sa va bucurati ca v-ati gasit unul pe celalalt, doi iubitori de aventura si de doua roti. Caci nimic nu este mai placut decat sa-ti impartasesti pasiunile cu jumatatea. Astept cu interes povestirile ce vor urma si visez la ziua in care voi putea face si eu o mica parte din ceea ce faceti voi. Have fun, Andrei Editat August 14, 2012 de Andrei M Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 16, 2012 Autor Share Postat August 16, 2012 Andrei ai dreptate. Ma simt foarte norocos ca pot face aceasta calatorie alaturi de sotia mea. Sigur, nu este mereu usor sa calatoresti 2up pe o singura motocicleta. Dar cu siguranta ca pentru noi este foarte bine asa si speram sa reusim sa ducem la bun sfarsit aceasta calatorie. ----------------- Un vant lin imprastie razele soarelui de amiaza pe puntea feribotului. Bocancii stau aruncati langa mine iar eu, in picioarele goale, stau intins pe un sezlong si privesc cum se scurg varfurile inzapezite ale fiordului. Este cald si bine. De mult nu mi-a mai fost asa cald. Simt ca e vara. Dar mintea nu zaboveste prea mult in prezent. Cursa cu feribotul imi da ragaz sa scriu povestea de “mai sus de Fairbanks”. Revenim deci cu cateva zile si 1800 de kilometri in urma. Suntem in Fairbanks, este inorat si frig. Astazi este ziua cand aveam sa ajungem in punctul cel mai nordic al acestei calatorii. Ramasi din nou pe cont propriu, decidem ca nu vrem sa mergem chiar toti cei 650 de kilometri cat are Dalton Highway insa vrem sa incercam sa mergem putin pe acest drum. Daca vremea e cat de cat buna. Ne trezim si vedem ca vremea e cat de cat buna. Adica nu ploua. Inorat si frig de iti venea sa te intorci pe partea cealalta in pat si sa tragi mai bine sacul de dormit de -14 grade, peste ochi. Dar hei, daca nu ploua, atunci e vreme cat de cat buna. Hai sa mergem atunci. Vedem noi unde ajungem. Cand plecam ii spun Andreei sa isi ia si costumul de baie cu ea, caci daca nu ajungem prea departe pe Dalton Highway din cauza ploii sunt “aici aproape la 100 de km” niste izvoare termale. Poate trecem pe acolo. Bun, plecam. Dupa primele minute lucrurile se schimba. In mai rau. Tot inorat e si tot frig. Dar acum, mai si ploua. Urcam cu drum cu tot spre nori si totul devine alb in jur. Alb si cu posibile “avarii la drum”. Nu prea mai eram noi siguri cat o sa mergem pe drumul asta. Insa ne-am gandit ca atata timp cat drumul se mentine bun (si asfalfat) putem sa continuam. Cu toata atentia la conditiile meteo era cat pe ce sa ratam un moment de sarbatoare: Gunnar face 30000 kilometri. Cel putin conform odometrului sau. Acuma, daca o avea mai multi… nu stim. Noi insa il consideram tanar si cababil de inca multi multi multi alti kilometri. “Pe vremea asta caineasca, nu am nici o tragere de inima sa merg prea mult. Si mai mult, sa merg doar ca sa ma intorc. Caci tine minte, o sa te intorci exact tot pe aici”. Da, dar parca nici sa intorci calul asa intr-un punct arbitrar. Mai mergem. Trebuie sa gasim “ceva”, un loc de care sa ne aducem aminte peste ceva timp ca fiind punctul cel mai nordic al calatoriei noastre. Uite de exemplu am vazut pe harta o asezare care se numeste “Livengood”. Suficinet de aproape de Livin’good. Hai pana acolo. Alimentam si ne intoarcem. Intre timp, ne bucuram de… peisaj… Cine spune chestia aia ca e asa fain si tare as te plimbi cu motocicleta. Hmmm. Stai ca totusi aveam o placere in toata treaba asta. Se numea “asfalt”. Insa iata, asa cum ne asteptam, se face pierduta si aceasta. Din toata lungimea drumului astuia, asfaltati sunt numai cativa kilometri. pe care noi ii lasam in urma. Incepe distractia cu macadamul, pe care eu recunosc ca nu ma prea pricep deloc sa ma dau. Mai ales pe cel ud. Pierdem asfaltul insa gasim un tovaras de drum. Nici de data aceasta vreo surpriza. Este vorba de teava de petrol. Insusi motivul existentei drumului pe care il strabatem, teava aceasta duce petrolul extras in nordul extrem al Alaskai, pana jos in Sud-ul statului in Valdez, un mic orasel la malul oceanului. Acolo petrolul este incarcat in vase petroliere mari si trimis catre rafinarii (in principal la cele din Texsas am inteles). Ajungem la intersectia cu drumul secundar catre localitatea Livengood. Si surpriza, o mica placuta de sub numele localitatii ne anunta laconic “NO services”. In traducere libera, nu avem benzina pentru voi mah. Nasol daca aveti nevoie sa alimentati. Ups… pai daca nu au benzina nici nu are rost sa mai mergem la ei. Dar ce facem? Pai hai pana la raul Yukon, acolo ar trebui sa aiba o benzinarie, cel putin asa citisem eu pe advrider.com. In fata avem asta: Iar in spate cam tot asta: Pustiu, cenusiu si fara sfarsit. Aici te simti cu adevarat singur. Si te inseli. Caci iata, nu suntem chiar singuri. Din cand in cad, pe contra sens mai trece cate unul dintre acesti baieti. De cate ori vad unul, gandul ma duce la Lucian din Alberta. Dar nu, de data asta nu ne mai opreste nimeni sa ne stranga mana, sa ne zambeasca si sa ne dea un ceai fierbinte. Nu, baietii astia o calca serios pe aici. Dar nah, e drumul lor. Macar sunt pe banda lor. Insa iata, altii au treaba chiar pe sensul nostru de mers. Nu va mai spun in ce fel dansam noi in acele momente pe acel pamant ud. Nu prea imi venea deloc sa trec peste mormanul de pe mijlocul drumului si sa imi continui dansul pe contrasens. Insa alternativa nu imi surade asa ca invata Gunnar sa o faca si pe asta. Gasim insa si frati pe 2 roti, cu care ne putem schimba incurajari uscate si calde, chiar din mijlocul ploii. Inaintam incet si precaut. Ne uitam cu jind in fata asteptandu-ne sa vedem din moment in moment apa Yukonului. Apa vedem. Insa nu e Yukon-ul. In sfarsit, dupa o eternitate uda, il vadem. Mare, intunecat si serios, Yukonul curge linistit si adanc spre inghetata Marea Bering. Ne distram pe podul inclinat cu podea de lemn (primul pe care il vad de acest fel, iarna cred ca te poti da fain de tot cu sania acolo) si punem in sfarsit benzina. Cea mai scumpa. Costa aproape cat in Europa. Strigator la cer! Ne incazim in micul restaurant si ne punem intrebarea “acum ce facem?” Intelept ar fi sa ne intoarcem. Dar tot intelept ar fi sa nu mai mergem pe ploaie. Ma uit in directia de unde am venit si cerurile par la fel de intunecate. In directia opusa, spre nord, pare mai uscat. Si pana la Cercul Polar mai sunt (doar??) 100 de kilometri. Hmm… mai bine ar fi sa ne intoarcem. Dar suntem aproape si e senin in sus. Hai! Inca 100 de kilometri si ajungem la Cercul Polar. Decizia pare buna. La un moment dat putem zari si o minune albastra! Ca orice minune, nici aceasta nu tine foarte mult. Insa imprejurimile raman luminate. Si iata, ajungem! Ne bucuram ca niste copii. Acuma… stiu ca am mai fost la Cercul Polar si anul trecut. Ba chiar mult mai sus. Insa nu stiu cum sa explic, acuma mi s-a parut un lucru mult mai “mare” asta. Anul trecut, am mers pe asfalt, intr-o zi cu soare. La Cercul Polar erau autocare cu turisti, casa lui Mos Craciun, oficiu postal si magazin de suveniruri. De data aceasta am urcat pe un drum dezolant, neasfaltat si in conditii foarte grele (pentru mine). Ajunsi acolo nu erau cladiri, oficii postale sau magazine cu suveniriuri, nici un Mos Craciun iar din tufisuri nu te asteptati sa sara vreun ren ci erai cu ochii in patru dupa vreun urs. Acelasi latitudine, insa parca e “mai sus” cercul asta polar. Scoatem iile si steagul caci meritam o poza cu ele aici. I-am promis lui Andrei ca ii luam cate o pietricica din punctele extreme ale calatoriei noastre. Asa ca adunam repede o prima piatra din punctul cel mai nordic si indreptam rotile spre sud. De acum, “e la vale”. Rasuflam putin usurati. Desi nu era un obiectiv in sine, ne dam seama ca punctul asta reprezinta incheierea unei etape. Pana una alta avem 300 si ceva de kilometri ca sa ajungem inapoi in Fairbanks, kilometri pe care ii stim foarte bine, caci de abia au fost facuti venind aici. Cel mai anticipat punct din intoarcere a fost revenirea asfaltului. Moment de maxima bucurie. De acum stiam ca cel mai greu drum pe motocicleta parcurs de mine pana acum avea sa aiba un final fericit. De acum stiam ca aveam sa ajungem cu bine acasa! Sirena suna scurt si capitanul feribotului ne anunta ca mai avem putin si ajungem la destinatie. Dupa un cot al fiordului se vad navele de croaziera acostate in port. E timpul sa imi incalt bocancii si sa ma indrept spre pantecele vasului unde Gunnar ne asteapta cuminte. E timpul sa incepem o noua zi de calatorie. Dar despre asta, ceva mai tarziu! Data viitoare trecem pe langa cel mai inalt munte din America de Nord si aflam daca reusim sa ii zarim varful. Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Gimy Postat August 16, 2012 Share Postat August 16, 2012 Prin locurile astea a fost facut un documentar pe care tot il urmaream pe Discovery: Camionagii gheturilor. Chiar pe podul ala inclinnat nu era foarte fun sa treci cu un tir de-al lor de cateva tone pe gheta ca'n palma Mishto sa ajungi in locuri de pe Discovery Drum bun in continuare. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 19, 2012 Autor Share Postat August 19, 2012 (editat) Prin locurile astea a fost facut un documentar pe care tot il urmaream pe Discovery: Camionagii gheturilor. Chiar pe podul ala inclinnat nu era foarte fun sa treci cu un tir de-al lor de cateva tone pe gheta ca'n palma Mishto sa ajungi in locuri de pe Discovery Drum bun in continuare. Da, stiu de acel documentar insa doar din auzite. Nu am apucat sa ma uit la el. Drumul daca e uscat e chiar OK. (Astia nu cred ca au vazut ce inseamna drum de macadam la noi ) Ins daca ploua e nasol ca e dat cu solutia aia care nu strica perfrost-ul. Aia pe gheata cred ca se distrau la maxim Insa acuma vara mergeau camioanele pe acolo de nu aveau aere. Cred ca nu le scoteau din 100. Care e treaba cu muntele asta? Pai e cel mai mare din America. America de Nord adica. Hmm si se mai spune ca e foarte greu de vazut. Ca foarte rar nu exista nori in juru-i. De exemplu ca in 2012 doar in vreo 5-6 zile pana acum a putut fi vazut. Hmmm eu unul banuiesc ca e doar o chestie de marketing asta. Nu cred eu ca e chiar asa. Insa s-a raspandit ideea asta printre turisti astfel incat daca il vezi, sa te simti foarte foarte special. Iar daca nu il vezi sa te consolezi ca doar in cateva zile pe an se poate vedea. Eah… si noi cand plecam din Fairbanks e soare si senin. Sigur si 100 de mile mai la sud e la fel si gata. Sau… nu. Cum ne apropiem de munti cum se cam intuneca situatia… Hmm, poate ca totusi nu e doar poveste treaba aia cu vremea. Oh si cat de indiferent as parea eu, undeva in mine parca se strecoara o parere de rau ca probabil nu o sa vedem Denali-ul. Nici macar monstruozitatile de pe drum nu ne prea mai ridica dispozitia. Desigur, americanii nu au ratat ocazia sa delimiteze si un parc national in zona si sa traga si o taxa de plimbare pe acolo.Poti petrece linistit saptamani vizitand tot ce e de vizitat si facand tot ceea ce e de facut. Dar noi nu avem atata timp si parca nici nu vrem sa stam cu fundu’ intr-un autobuz 6-8 ore cat e turul clasic pentru vazut animale. Hmm lasa ca animale am tot vazut si o sa mai vedem, hai mai bine sa continuam cu Gunnar. Descoperim ca situatia la orizont ramane cenusie Dar cum nu ne-am oprit in Parcul Denali, avem timp sufcient sa ne prostim, trecand de 2-3 ori peste un pod interesant. Din pacate din poza este greu de recunoscut scala reala. Insa undeva mic acolo, se vede Gunnar… Ajungem la un punct de observare. Parcarea asta amenajata sa afla la mai bine de 90 kilometri de munte. Insa era un bun loc de observatie. Daca te ajuta si vreme. Pe noi insa… nu vedem mai nimic. Amuzant era ca acolo unde ne gaseam noi era deja foarte cald si soare din plin. Privelistea era cu siguranta spectaculoasa. Puteam chiar vedea o parte din munte. Varful insa nu se lasa descoperit in nori. Dupa ce zabovim pe acolo mai bine de o ora, in speranta ca zvonul ala cu “muntele se vede foarte rar, doar de cateva ori pe an” e doar vrajeala si o sa se dea norii astia la o parte, ne resemnam si plecam. In seara aceasta trebuia sa ajungem in Talkeetna , un mic satuc turistic pur sange. Noi din fericire insa nu trecem prin experienta “turistica” pentru avem o gazda primitoare ce ne asteapta si care ne si ajuta cu indicatii si ne si duce intr-un loc de unde se poate vedea Denali. Serios? se poate vedea Denali de aici, chiar daca suntem la 150 de mile? Uuu bine, hai sa incercam. Oricum, daca e asa departe probabil ca o sa fie ceva mic acolo. Asta daca o sa se vada, ca acum 2 ore era in nori. Bine, hai sa vedem. Si mergem intr-un loc de unde vedem. Il vedem: Ramanem muti. Cateva minute pur si simplu tacem si privim. Suntem la peste 200 kilometri departare. Nu cred ca vreo fotografie, cu atat mai putin cele facute de noi, poate exprima senzatia pe care o ai cand vezi aceasta priveliste. Denali are 6194 metri. Este cel mai inalt munte din America de Nord. Ca referinta, muntii din fata lui sunt “doar” de 4000 de metri. Si mai interesant, sunt cu 50 de kilometri mai aproape de noi. Si totusi, poti nici sa nu ii bagi in seama datorita uriasului din spatele lor. Peste 1000 de oameni incearca sa ajunga anual pe varful sau. Doar jumatate reusesc. Dar cifrele nu prea isi au rostul aici. Denali trebuie pur si simplu vazut. Este cu siguranta unul dintre locurile pe care merita sa le vezi. Putine sau multe pe an, noi ne bucuram ca am prins una dintre zilele cand “Cel Inalt” se lasa descoperit. Petrecem minute bune in acel loc. Iar cand plecam spre culcare stim ca vom visa frumos. “This mountain pushes you to dream high”. Voi lasa Nikon-ul nostru sa incheie aceasta poveste. O face cu siguranta mult mai bine decat as putea sa o fac eu. Vise inaltatoare va doresc! Iar de maine, impliniti-le! Editat August 19, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
cicloburu Postat August 19, 2012 Share Postat August 19, 2012 Foarte mult îmi place îndemnul tău! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
chif Postat August 19, 2012 Share Postat August 19, 2012 @Denali, nu l-am vazut dar o sa o fac, promit! Frumos! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 23, 2012 Autor Share Postat August 23, 2012 (editat) Calatoria asta e in America, corect? Corect. Lumea noua, Canada, Alaska si America Latina. Atunci ce ma apuca sa va scriu de rusi, care cu siguranta nici “noi” formati nu sunt pe lumea asta, nici Domane iarta-ma latini nu sunt. Ei bine in ziua cand am vizitat Kenai aveam sa fim surprinsi din nou. Ideea pentru urmatoarele 2 zile era sa “dam o fuga” pana in Homer, un port pescaresc (si turistic) din capatul peninsulei Kenai. Ziua a inceput absolut firesc in Anchorage cu invartelile obisnuite. Sa nu uitam sa punem benzina. Verifica presiunea in roti. Uleiul e OK. Esti gata? “Hai sa mergem”. Ah, mda, era sa uit, sa punem benzina. Iesim din oras pe un drum al carui final este un terminal de feribot in capatul peninsulei cateva sute de kilometri mai la vale. Mai toate zonele prin care urma sa trecem azi fac parte dintr-un parc national, sau dintr-o zona protejata. Iar vremea ne ajuta sa ne placa drumul. Peisajele sunt absolut superbe si ne duc cu gandul la Insulele Lofoten ale Norvegiei. Cum era o zi frumoasa unii alaskani o ardeau la ocean, fiecare cum stia si cum putea. Aproape ca ne-au convins si pe noi ca apa e calda si vremea buna de plaja. Aproape… Continuam si pentru prima data vedem in realitate, ghetari. Pana acum doar o imagine la televizor. Acum, le simt raceala abrupta ce vine, ca si apa ce se scurge din ei, din zapezi de acum milioane de ani. Este incredibil. Desi pana atunci fusese soare si cald, acolo in munti, langa ei era cu adevarat frig. Andreea ramane fara ocazia unei balaceli si de aceasta data. Ne indepartam de ghetari insa ramanem cu gandul la ei. Continuam spre Sud-Vest. Ni se face foame si oprim, pur intamplator pe propietatea unor oameni. Aveau cateva cabanute in care te puteai caza. Noi cerem voie numai sa mancam pe iarba lor frumos taiata si primim invoire. Ne apropiem de margine si ni se taie rasuflarea din nou. Suntem undeva sus, pe o stanca, iar sub noi, nori albi se misca intre mare si cer. Iar pe fundal, muntii inzapeziti sunt martori incremeniti ai acestui peisaj. Va mai spun ca Andreea a fost atat de impresionata de priveliste incat a uitat pentru cateva minute ca ii era foame. Si cine o stie pe Andreea… intelege cat de mare e lucrul acesta Munti inalti, cer albastru, iarba verde, soare cald, unde sa ne grabim? mai stam putin pe acolo. Totusi Homer e doar la o aruncatura de bat si ne indreptam spre acest punct final. Sau cel putin asa credeam noi. Planul era sa ajungem la capatul drumului, sa ne uitam in jur, sa gasim un loc de campat si sa terminam ziua apoteotic cu o mancare luata din supermarket. De gasit captul drumului, l-am gasit. Acesta se afla pe o limba de pamant aruncata in mare, numita foarte romantic “the spit”. Ai apa in stanga si in dreapta, iar in fata muntii. Vedem pe plaja si locuri de campat si deja stim ca unul e al nostru! Mergem totusi mai intai pana in capat. Yeah “Land’s end” si un motel tras chiar acolo! Turismul sa traiasca! In timp ce trageam poza de mai sus, vedem un nene cu un pick-up rosu. Ne gandim sa mergem sa il intrebam daca stie vreun loc ieftin de mancat. Ne ducem, intrebam si hopa, ceva e in neregula. Comunicarea intalneste ceva obstacole. Verificare rapida mentala, da, e OK, am pus intrebarea corect in engleza. Si totusi… da… domnul nostru nu este chiar american. Este rus. Aaa hai sa traiesti. Stai asa ca rezolvam, nu stii tu prea bine engleza da’ stiu eu 3 boabe rusa. Panimaiu panimaiu, gavarite pa ruski! Pac i se lumineaza fata. Incepe sa vorbeasca mult si cu spor despre cam pe unde s-ar gasi un loc bun de mancat. UHmm mai nene, stai putin. Eu inteleg rusa cam cum intelegi tu engleza. Deci mai usor, rar, ca pentru unu’ ca mine, mai incet asa. Hai sa o luam cu inceputul. Io’s Sasha ( varianta ruseasca pentru Alex). Ea-i Andreea. Venim din Romania si ne plimbam pe aici. No bun, tu esti Feodor, esti rus si stai pe aproape. Apoi mai zici alte chestii multe si entuziaste. Si iar nu prea mai inteleg. Of tata, unde esti sa imi traduci? Imi vine sa il sun pe tata chiar acolo si sa i-l dau pe rus la telefon sa se inteleaga ei. Imi dau seama apoi ca in Romania e noapte, ca un minut la telefon costa cat o noapte la hotel in Mexic (din cate am auzit) si apoi… hai ca suntem oameni destepti. Ne descurcam cumva. Inteleg din ce spune ca ar fi un loc de mancat. Insa Feodor zice dupa ce ne cantareste asa din ochi, ca mai bine am face daca am veni sa stam la el. Are el o camera pentru noi. Si ceva mancare s-o gasi. Plus ca are “steam house” si ne putem si spala. Hmm mai Feodor. Ce sa spunem noi acum? Ma sfatuiesc cu Andreea. Loc de dormit avem ieftin nu e bai ca avem cortul cu noi si plaja e mare. Insa uite, am intalnit omul asta care ne invita la el. Nu vorbeste bine engleza si ne intelegem greu dar e pare sincer si… parca ar fi pacat sa spunem nu. Calatoria asta era parca despre oameni, nu? Mai Feodeor, multimim pentru invitatie. Venim. Mai ramanem putin prin Homer sa ne invartim si apoi venim. Spune-ne unde. Intelegem un nume de sat. Si o harta desenata pe nisip. 20 kilometri inapoi pe drum si apoi dreapta spre satul respectiv. Si mergeti. La biserica facei stanga si vedeti casa mea. Omu’ ne mai spune: “sigur veniti da? ca sa pun lemne pentru sauna”. Venim! Ramanem singuri pe “the spit” si ne gandim la ce tocmai s-a intamplat. Sigur, planul era sa ramanem in Homer pana maine, sa dormim pe plaja, sa vedem ce ma ie pe aici. Dar planurile se pot schimba. Ne intrebam cum o sa fie? Plecam spre satul respectiv si ne bazam pe harta desenata in nisip (si transcrisa intre timp pe un colt de hartie). GPS-ul nu ne ajuta, satul cu numele aproximativ nu exista. Sau nu am inteles noi bine numele. La cata rusa pricep…. Ne luam dupa harta desenata de Feodor si cum o vrea Dumnezeu. Ajungem bine. Nu ajungem, om gasi noi un loc de pus cortul. Insa nu e nevoie de cort. Gasim satul, si ne simtim ca acasa. Tipic rusesc sat, cu biserica ortodoxa, ulita pietruita, case ca pe la noi si oameni care te saluta pe strada. Casa omului nostru este cotropita de flori. Iar ultia satului este cotropita de apus. Adormim cu povesti rusesti despre femei frumoase, copii multi si despartiri aprige. Dormim bine. Soarele apune la numai cateva sute de kilometri mai la vest, in Siberia. Spasiba gaspadin Feodor! Scris dintr-un loc ud si inconjurat de ploaie. In Alaska era mai cald! Data viitoare vedem cum reusim sa ne adaptam la viata de oras pentru cateva zile. Ramaneti pe frecventa! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook Dimineata ne prinde odihniti. Chiar inainte de plecare Feodor ne mai face o surpriza si vine la motocicleta cu 4 conserve de peste. “You take them”. Oh Feodor spasiba da’ nu prea avem loc, stii doi insi pe motocicleta, bagaje… e complicat. Da’ nu ne putem intelege cu el. Incerc sa negociez sa luam numai 2 pe motiv de lipsa de spatiu. Insa Feodor imi arata ca atunci cand vine vorba de mancare, loc se gaseste! Si asa avea sa inceapa o insemnata traditie a conserverlor de peste. Despre ele va pomeneam si pe Facebook acum ceva zile. Si chiar acum, cand va scriu aceste randuri avem cel putin 3 ascunse in diferite locuri, pentru “cazuri de urgenta”. Dupa atatea povesti din “natura si salbatice”, cred ca este momentul sa mai vorbim si despre jungla de beton numita un mare oras. Si cand zic un oras mare, ma refer desigur la Anchorage. Cu o populatie de mai bine de 350 000 oameni, Anchorage acapareaza aproape jumatate din intreaga populatie din Alaska. Ca sa punem lucrurile in perspectiva, suprafata Alaskai este de 1,717,854 km2 ceea ce inseamna ca este de 7 ori mai mare decat Romania (238,391 km2 ). O suprafata de 7 ori mai mare si o populatie de 25 de ori mai mica si putem intelege de ce, in aceste conditii Anchorage este cu adevarat o metropola in aceasta zona. Aveam sa ramanem pentru o 2 zile aici. Avem de schimbat ulei si filtru de ulei la Gunnar. Plus putina odihna. Lucrarile de mentenanta la Gunnar le fac singur (deci nici o poza cu asta) la shop-ul Yamaha. Baietii au pus la bataie curtea din spate plus ceva scule si recipientul pentru uleiul uzat gratis si m-au lasat sa imi vad de treaba. Mi s-a parut foarte frumos din partea lor ca nu mi-au cerut nici un ban desi practic faceam ceea ce ar fi putut ei sa faca pe (multi) bani. Viata e boema in timpul verii. Anchorage-ul este el cel mai mare oras din zona insa asta nu inseamna ca esti in vreun moment prea departe de natura si de activitatile in aer liber. Daca esti pasionat de pescuit nu trebuie decat sa iti iei undita, cobori la raul ce curge prin oras si gata, te pui pe prins somon. Si in special in timpul iernii, cand iesi pe veranda casei poti avea elani prin curte. Acum vara nu vin chiar in oras insa, la cateva minute in afara orasuluiii poti vedea cu usurinta. Ne place Anchorage-ul. Si e bine ca pentru o zi sa putem purta sandale si tricouri in loc de costumele moto. Andreea profita de ocazie si incearca o noua coafura. Mai facem si alte pregatiri pentru perioada urmatoare. De ceva timp incercam sa marim spatiul pentru carat prin adaugarea unor bagaje laterale in partea din fata, de o parte si de alta a rezervorului. Intram si in magazinul Alaska Leather si pre surprinderea noastra sfarsim prin a primi gratis o pereche de desagi folositi. Sigur, erau prafuiti si putin juliti dar hei, nici nu aveam nevoie de mai mult. Am ramas din nou, impresionati de ospitalitatea alaskana. iuhuuu acum avem mai mult spatiu pentru mancare! Multumim Barb! Chiar inainte sa plecam din Anchorage, mai avem parte de un cadou, de data asta din partea unor baieti care se ocupa de tot felul de print-uri. Am intrat in magazinul lor intrebandu-i daca ne pot face 2 tricouri cu un anumit design. Au zis ca ne pot ajuta si dupa ce au aflat ce e cu noi pe acolo si ce vrem sa scriem pe tricouri au decis sa ni le faca pro-bono. Iata-le mai jos: Am plecat din Anchorage cu un sentiment de cald si bine. Si asta nu doar datorita vremii extraordinar de frumoase ci mai ales datorita oamenilor intalniti acolo. Da, este un oras mare, da exista trafic, semafoare si alte cele insa e un oras in care m-as putea vedea pentru mai mult timp. Data viitoare ajungem la inaltime si ne apropiem de zapada! Scris inainde de inceperea intalnirii H.U. din Canda. Prima mea intalnire internationala de motociclisti! Editat August 22, 2012 de Anjin Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
catala2k Postat August 24, 2012 Share Postat August 24, 2012 felicitari pentru ceea ce faceti! imi doresc ca intr-o zi sa plec si eu intr-o calatorie in jurul lumii pe motor. drum bun in continuare Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
MotĂśrizer Postat August 24, 2012 Share Postat August 24, 2012 drum bun in continuare, sunteti de invidiat Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Anjin Postat August 26, 2012 Autor Share Postat August 26, 2012 Plecand din Anchorage simtim ca excursia noastra in Alaska se apropie de sfarsit. Din punct de vedere al timpului, poate ca acest lucru era adevarat, insa din punct de vedere al experientelor, cat de mult ne inselam… Urmatoarea oprire tintita este Valdez, un mic oras pe malul Oceanului Pacific. Mic dar foarte important pentru ca acolo se termina conducata de petrol intalnita in pe Dalton Highway. Petrolul este adus din nord pana aici in conducta iar mai departe este preluat de marile petroliere. Noi insa nu ne indreptam spre Valdez datorita conductei ci pentru ca stiam ca drumul pana acolo este foarte frumos. Si intr-adevar, nu ne pare rau ca am facut acest ocol. Drumul se indreapta spre culmi inzapezite. Urcam spre Trecatoarea Thompson. Inaltimea ei nu e prea mare (doar o mie si ceva de metri) insa este unul dintre cele mai inzapezite locuri din Alaska. In timpul ierinii sunt acolo si (aproape 1,5 m de zapada pe an). Din fericire, fiind vara, drumul e uscat iar zapada se zareste doar pe culmile din jur. Si ce privelisti! Ne apropiem de varf unde suntem din nou cu capul in nori. Suntem recunoscatori ca nu ploua. Frigul este suficient! Soare cu dinti! Insa nu ne plangem. Andreea se opreste putin pe marginea drumului si eu ma pot aventura pe un drum neasfaltat din apropiere catre o stanga “prapastioasa”. Cred ca incepe sa imi placa chestia asta cu off-road-ul. Hmmm… Din pacate nu avem nici un obiectiv tele cu noi. Ca sa pozam ursii desigur. Sau Gunnar pe stanci. Asa ca suntem doar un punct intr-un colt. Nu e nimic, ne concetram la panorama. Poate ati observat si intr-una din imaginile de mai sus niste stalpi pe marginea drumului. Seamana putin cu felinare de iluminat public, doar ca… sunt in mijlocul pustietatii si hmm nu au becuri. Atunci ce sunt? Am aflat ca stalpii au in partea superioara o suprafata reflectorizanta care ajuta soferii pe timpul iernii la orientare. Cum adica… la orientare, nu exista drumul pentru asta? Hmm pai drumul se intampla sa cam fie sub zapada. Iar pe marginea lui se formeaza ziduri inalti de 2-3 metri de zapada de la plugurile care dezapezesc (cat de cat) drumul. Si atunci rezultatul este: alb pe sosea, alb in stanga, alb in dreapta, cenusiu (nori) deasupra. Nu e un rezultat prea imbucurator pentru sofat. De aceea au aparut acesti stalpi care formeaza datorita partilor reflectorizante benzi albe DEASUPRA masinii pe care o conduci. Trebuie sa fie interesant… Ajungem in Valdez si intelegem chiar de la intrare ca avem de-a face cu o asezare pescareasca Punem cortul intr-un camping din mijlocul asezarii si ne grabim sa intram in sacii de dormit pentru ca afara gradele se scurgeau rapid din termometre. Ne trezim intre munti alb-verzi, ambarcatiuni cochete si somon in diferite stadii. Desigur ca nu puteam iesi din Valdez fara sa ne refacem stocul de peste. Conserve de peste desigur. Aaaa… ursii nu pot amusina somonul daca e in conserve, nu? Cand inca eram sus in Alaska, am aflat de la alti calatori ca atunci cand ajungem in Valdez, vom avea ocazia sa vedem un urs “la lucru”. Putin in afara orasului exista o crescatorie de somon unde vine un urs (uneori si cu pui) sa isi ia masa din cand in cand. Si cand zic ca “vine” chiar inseamna ca trece strada in amiaza mare si se baga in apa de la pescarie sa isi potoleasca foamea. Asa ca ne-am dus si noi sa vedem daca prindem un show. Cand ne apropiem de locatie, gasim un alt indemn foarte folositor pentru motociclisti. “Ramaneti in masini”. Mda… Pestele l-am gasit cu siguranta. Insa atunci cand ne-am apropiat de loc ne-am cam intristat. De fapt eu m-am cam scarbit. Pe scurt, cand ii vine vremea sa aiba urmasi, somonul calatoreste distante considerabile din ocean pana in raurile de munte pentru a-si depune icrele. Apoi moare. Asta este ciclul sau de viata. Asa spune natura. Sigur, in drum poate intalneste obstacole precum pietre inalte, cascade, curente repezi. Insa natura l-a inzestrat cu abilitati pentru a trece peste aceste obstacole. Apoi desigur mai sunt si alte “neajunsuri”. Mai sunt ursii care stau fix in rau si isi iau si ei dijma din somonii ce sar in amonte. Dar din nou, e doar o selectie. O parte raman la ursi, o parte trec mai departe. Insa ceea ce nu a prevazut nici natura, ceea ce nu fac nici salbaticiunile face omul: blocheaza calea cu totul. O plasa deasa plus un prag inalt de beton. Si gata. Pestii fac ceea ce le dicteaza codul genetic, incearca sa urce in amonte. Se lovesc ca besmeticii de plasa. Incearca sa treaca mai sus. Din nou si din nou pana obosesc si intr-unul dintre salutrile disperate cad pe o piatra unde cauta cu disperare sa respire. Imi cer scuze pentru pozele mai grafice. Daca doriti sa reveniti la “ceruri mai senine”, puteti sa sariti direct la paragraful urmator. Acuma o sa urmeze ceva mai intunecat. Asta nu e o pledoarie despre “vai saracii pesti”. Cine ma cunoaste stie ca imi plac pestii in tigaie si nu am “retineri”. Insa chestia asta este pur si simpu risipa din prostie. Da stiu ca in Alaska au somon o gramada dar asta nu e un motiv sa ne batem joc. Da oricum ar fi murit, insa dupa ce si-ar fi depus icrele. Da stiu ca asta e un caz super mic si izolat – sunt alte prorstii mult mai mari pe care le face rasa umana. Insa fiind acolo, la 1 metru de ei si vazand sute de pesti izbindu-se de beton si plase din nou si din nou, la nesfarsit, cu disperare, cu inversunare cu neputinta… mi s-a facut intr-adevar scarba. Scarba de noi, turistii. O fetita care era langa noi, incerca inocenta sa ii puna inapoi in apa pe cei care aterizau pe pietre. Trecea de la unul la altul, ii lua si ii arunca inapoi in apa numai ca pestoii sa isi continue incercarile inutile sa urce pe rau in sus. Pur si simplu nu mai aveam chef de nimic. Ah si inca ceva: cu 10 minute in urma am dat dolari (multi) pe 3 amarate de conserve de somon, in timp ce pe partea asta astia mureau ca prostii iar pescarusii se tratau zeci de pesti. Ii mancau aproape in lehamite, ciugulind cate putin dintr-unul care se zbatea pe ciment trecand ampoi la urmatorul. Asta da inteligenta… Hotaram sa plecam, nu ne mai trebuia nici un urs. Vedem in schimb alte vietati.In lipsa de un obiectiv tele mai serios (am mai mentionat asta cumva?) ne multumim cu un leu de mare cropuit serios. Si ceva vulturi iesiti si ei la vanatoare: Trebuie sa fie bine sa fii acolo sus Sa aveti o duminica linistita! Data viitoare continuam sa exploram locatii mai “retrase” si gasim orasul ce ne-a placut cel mai mult din Alaska. Ramaneti pe frecventa! Scris de la intalnirea H.U. din Canada. De maine plecam din nou la drum. Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Postări Recomandate
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.