Vacanta de vara - Singur de la Bucuresti la Bishkek

[Mario MT 03]

Eu am altfel de intrebare. Cum te descurci singur la drum lung ? Eu am avut tot timpul pasager cu mine in calatoriile facute, singur nu am mers mai mult de o zi. Mi se pare ciudat sa nu ai cu cine impartasii bucuriile drumului, dar totusi ... pare a fi un altfel de experienta.

Pozele sunt tari de tot !

[TheHuskyCrobats]

Si eu am probleme cu impartasitul bucuriilor si in plus colega de apartament nu are porniri din astea sinucigase sa mearga cu mine pe motoreta. Nici echipament nu vrea

Editat Noiembrie 25, 2016 de TheHuskyCrobats

[moleck2002]

Sa raspundem intai :

 

Sotia mea are echipament moto. Nou. Are plasticele pe viziera castii. Pentru ea un drum pana la Ploiesti si inapoi pe motocicleta constituie o aventura intreaga si o eternitate. Pe mine "asa m-a gasit, cu virusul inocluat" ,ca sa o citez. Cand i-am spus unde si cum vreau sa plec mi-a spus totusi ceva ce mi-a ramas in minte: "Decat sa am un mos uracios ca avea posibilitatea sa plece, mai bine du-te". Cand m-am intors a hotarat ca urmatoarele ture le vom face impreuna. "Sa vedem" zi-se orbul .
Cat despre discutii si bucuriile impartasite situatia in cazul meu sta cam asa : la drum lung imi place sa merg singur pentru ca am un stil de mers mai degraba lent si nu vreau sa ma stresez. Seara imi place sa trag la hosteluri in parte si pentru a putea schimba o vorba cu oameni de acelasi soi. Oameni care in general au acelasi traseu cu tine. Si asa poti chiar afla chestiuni despre cum va fi inainte sau ce e de vazut si ce e doar marketing turistic. Cel mai trist e cand afli ca ai ratat vreun obiectiv interesant. Am intalnit oameni tare frumosi asa. Am aflat cat de mic sunt. Cat de multi oameni sunt plecati de acasa si cati sunt dusi de ani de zile. Ma simteam ca un copil in clasa intaia ce se uita la cei mai mari si ar vrea sa capete dintr-o data toate cunostintele lor. Am auzit povesti despre zone din intreaga lume. De exemplu, ultimul om intalnit era un peruan ce traia in Brazilia si se afla la Moscova in drum spre Uzbekistan.

 

Si apoi sa mai povestim nitel:

 

E a doua zi şi deja sunt obosit ca un câine după o cursă cu propria coadă. Eu mi-am alergat visele verzi pe pereţii cu cai ai ăstora ... sau nu era aşa ? Nu ştiu cum era, că m-a tâmpit toatâ noaptea vecinul ascultându-l pe Erdogan cu televizorul la maxim. Poate vroiau sa acopere sforăituri, că erau o mie în cameră, dar mie mi-au adus aminte mai degrabă de momentele decembriste de pe la noi. De modul în care căteva zile şi la noi s-a trăit numai prin televizor de ziceai că e un meci de fotbal interminabil. Atunci televizoarele din România au fost testate. Au funcţionat zile întregi. Ne trezeam şi ne culcam cu platoul 4. Eram mic dar simt acum la vecinii de pe aici cam aceleaşi sentimente. Cel mai important ar fi incertitudinea. Forţarea cotidianului la nivel de stat este ceva realmente terifiant. Nu ştii dacă mâine va trebui să fugi şi dacă va trebui să o faci în ce direcţie să o iei. Nu ştiu exact ce s-a întamplat în Turcia între cele doua vizite ale mele. Tot ceea ce pot să spun este ceea ce văd în comportamentul, privirea şi gesturile celor pe care îi întâlnesc mai mult sau mai puţin în treacăt. Unii sunt tacuţi într-un mod forţat, determinat poate de frică. Alţii sunt neverosimil de veseli şi agitaţi de parcă ar fi câştigat la loto. Ca străin sunt tratat bine. Nu pot să mă plâng. Nu m-a supărat nimeni. Dar modul ăsta de a trata bine pare mai mult obligaţie de serviciu decât ospitalitate. Îţi aduc o cafea la restaurant şi apoi fug în faţa televizorului. Eu îmi văd de treabă ca şi cum nimic nu s-ar întampla. Nu vreau să nimeresc în mijlocul vreunei probleme pentru că deocamdată am alte dude pe cap.
Azi ies de pe autostrada asta. Mi s-a luat rău de ea. Nu mai e aglomerată dar e al naibii de plictisitoare. Simt cum îmi rămân mâinile blocate în aceeaşi poziţie. Toate gândurile îmi trec prin cap şi nici nu pot măcar să le urmez. De câte ori încerc să alerg un gând, se transformâ în vis şi încearcă să îmi închidă pleoapele. Ei, asta nu vrem ! Câmpii aproape şi dealuri în depărtări. Nimic altfel decât un drum spre Constanţa să zicem. Of munţii ! Ce aţi făcut cu munţii ? Acum, că părăsisem autostrada am zis că se va mai undui drumul. De unde ? Mă înnebunesc turcii ăştia cu drumul naţional. Zici că ai scăpat de linia prea dreaptă şi dai de drumul robilor. Ăsta e mai drept decât autostrada, are câte 2-3 benzi pe sens şi se merge cu 120 de km la oră. Dar ca să nu adormi, mai trece prin oraşe şi mai are semafoare de sari cu mâna în frâne mai rău ca turcii la Rovine. Şi dintr-o dată, ăi mai din faţă frânară de frânai şi eu de era să mă sui pe ăl din faţa ăluia din faţă. V-am ameţit, nu ? Drumul se îngusta niţel cu conuri din alea de poliţie şi neînchipuibilul s-a petrecut. Îmi făcură semn să trag pe dreapta. Până aci îmi fu! Începui să îmi fac un inventar cu ce greşisem şi pentru ce m-ar fi putut opri şi numai jigodia aia de taxă de autostradă îmi dădea fiorii cei mari. E mai greu de găsit cartela aia decât o floare în deşert. Am fost de câteva ori la un pas de a pune mâna pe ea. Am întins chiar şi talonul. Când vedeau că e motociclet dădeau din cap şi mă trimiteau la plimbare. Cică numai de la poştă găsesc. Dar nu am găsit poşta ... detalii. Cerură actele, le scosei cu o uşoară tremurare de mâini, le dădui unui poliţitst ce şedea la umbră într-o maşină. Ăsta dădu datele prin staţie, îi zi-se ceva ăla de la capătul celălalt şi îmi făcu semn să plec. Acu, eu nu înţelesei dacă să plec în treaba mea sau să plec mai încolo niţel să nu îi mai iau aerul sau ce altceva vru să zică cu semnul ăla. Pe de altă parte îmi dăduse actele şi stăteam ca prostu' cu ele în mână şi nu ştiam ce să fac. Când al doilea poliţai mi zise "good bye!" am demarat cât de repede am putut ca să nu se răzgândească. Şi totuşi paranoia nu mă lasă. Dacă nu a zis aşa ? Dacă nu am înţeles eu bine? Dar am actele totuşi. Dacă vroia să îmi facă ceva nu îmi mai dădeau actele,nu-i aşa ? Mergeam şi mă uitam după girofar în spate. Nu a întâryat să apară şi am încremeni. Am tras uşor lângă trotuar şi abia când m-au depăşit fără să schiţeze măcar un gest, am decis că e cu adevarat puternică tanti asta Paranoia şi fetele ei Panicile.
Am ajuns în orăşel. Îmi notasem eu adresa unei cazări. Cea mai ieftină găsită pe un site de specialitate, că ieri, la hotelul de pe autostradă m-a nenorocit preţul şi de o ţin în ritmul ăsta rămân fără bani înainte să ies din Turcia. Ajung fără probleme la destinaţia de pe GPS. Din oraşul ăsta nu am inţeles mare lucru până acum, dar cred totuşi că am cam trecut de centru. Deja agitaţia s-a diminuat pe stradă. Măcar pietonii nu se mai aruncă în traversări ca piloţii japonezi în navele americane din timpul războiului. Dar unde mă aduse GoguGPS nu cred că găsesc cazarea. E mijlocul unei intersecţii din mijlocul unei zone semi-industraie. El insistă că aş fi ajuns la un hostel, aşa ca ne-am oprit să ne certăm niţel. Cred că aveam aspect de rătăcit complet din moment ce doi băieţi pe o motoretă chinezească opriră lângă mine să mă ajute. Vorbirăm nitel, impropiru spus vorbit când mai mult gesticulezi şi băietţi de comitet, îmi făcură semn să îi urmez. Aşa că o tăiai fix pe diagonala intersecţiei după ei şi mă duseră la o casă pe care scria de ceva camere. E la vreo 500 de metri.. Ok. Intru în curte şi găsesc o femee mai în vârstă cu un copil. Puştiul e înfipt de felul lui dar nu întelege nimic în engleză. Are o uşoară tendinţă spre obezitate şi se vrea stăpânul locului. Femeia pare mai degrabâ îngrijitoara grădinii, Ştie 2-3 cuvinte în engleză dar imi spune că ar prefera mai bine olandeza. Serios ? Olandeza în Turcia ? De ştiam olandeza ... dar nu ştiu. Puştiul zice că are camere libere şi mă pofteşte înăuntru. Cică tre să mă descalţ. Aici a greşit. Îţi asumi nişte riscuri dacă pui un motoretist din ăsta plecat în cursă mai lungă să se descalţe. I-au cam dat lacrimile. Cred că atunci a realizat că nu e bine ceea ce face şi îl sună pa tac-su care zice că are camerele ocupate. Sau nu o fi zis şi a băgat puştiul de la el că să scape de mine că mai avea niţel şi îmi dădea şi un şut de la revedere. Păreau atât de dornici ăştia de oaspeţi că ma bucurai că nu au camere. Ştii sentimentul ăla când ceea ce îţi este prezentat în faţa mai are o steluţă adaugată ulterior ? Ăştia cred că mi-ar fi cerut bani a doua zi că am respirat mai abitir decât trebuia la ei în curte.
Setez din nou pe GoguGPS şi încep să mă gândesc că dacă ăsta fu cel mai ieftin şi fu atât de ciudat, ce va să fie ? Şi ce fac dacă nici acolo nu găsesc nimic ? Pun cortul în parc ... Dorm la umbra mobrei dacă nu ma iau gaborii. Şi dacă mă iau - măcar nu mai am întrebări. Merg încet şi contemplu toate aceste posibilităţi. Asfaltul e raşchetat ca la noi iînante de alegeri şi pare lăsat aşa de ceva vreme. E plin de praf şi nisip de la aceast[ lucrare începută şi niciodată terminată. În stânga-mi apare peste râu partea aia de oraş turistică. Şi e frumoasă. Pare un fel de Veneţie cu case puse de pe buza râului până la poalele dealului din piatră golaşă ce încercuieşte întregul oraş. Ca un protector şi o ameninţare stă dealul ăsta peste oraşul otoman. Sus se văd nişte găuri. De acolo unii din primii regi ai zonei, de pe la 250 î.e.n. au hotărât că vor rămâne pe vecie deasupra oamenilor. Că îi vor veghea de sus, mijlocind discuţiile între muritori, păsările cerurilor şi însuşi Cerul. Având şi aşezarea strategică, lângă conducătorii eterni ai văii a apărut şi un castel iar toată zona se pare că a avut înflorire într-atât încât devenise locul în care puii de sultani erau educaţi până a primi imperiul pe mână. Când ajungi în centrul oraşului, pe stradă pe care eram acum, vezi cel mai bine delimitarea. Sus pe dealuri sunt regii în linişte şi pustietate, apoi sunt casele vechi cufundate în turişti. Aici sunt luminile artistice şi de aici se aude muzică, iar dincoace de gârlă începe oraşul. Agitaţia tipic turcească. Agitaţie calmă. Oamenii aştia se agită încontinuu, dar ei aşa se înţeleg. Nu ar putea fi ei dacă nu s-ar agita. Cum se spune că unui italian dacă îi tai mâinile nu va mai putea vorbi, aşa şi turcii calmi ar muri în chinuri. Dar nu sunt răi. Sub mustăţi le văd câteodată câte un zâmbet semiartificial dar de cele mai multe ori indiferenţa cred că este cuvântul de bază. Sunt obosit şi ce se întamplă în jurul meu este fascinant. Mă uit în depărtări şi abia aştept să le explorez la pas. Brusc îmi sare un kamikaze din ăsta turcesc în traversare şi frânez cu toată hotărârea. Griblura aia şi cu greutatea şi cu ce scuze mai găsesc eu acum ... mă ajută să interacţionez cu mediul. Întâi cu solul şi apoi cu doi oameni ce au venit să mă ajute să ridic mobretul de pe jos. Şi aşa acasă mă tot gândeam dacă nu cumva maneta de ambreiaj e cam lungă. S-a rupt singură. Dilema autorezolvată. M-au speriat în schimb cutiile. Sunt noi, făcute de un nene lăudat din Bucureti. Dacă la viteza asta mică deja s-au îndoit, ce fac prin Pamir? Vin cu bagajele în pungă ? iau un sac şi le pun ca pe desagii de la măgari ? Mă şi vedeam dimineaţa aruncând şmechereşte desagii peste şaua murgului albastru. Trebuie să mai găsesc un pai să îl tin intre dinţi si aud deja ceva muyica de cowboy. Fac filme din westul sălbatic in estul turcesc. Abia de mâine încolo aveam să constat că după această căzătură s-a mai rezolvat o problemă a mea. O parte de paranoia mea se ocupa cu întrebarea: dacă pică genţile în mers şi nu îţi dai seama ? Ei, de acum genţile astea fac un zgomot specific la fiece groapă. O să fie parte din sunetul normal al motocicletei. Găsesc a doua cazare ce e în buricul târgului şi arată chiar bine. Este una din clădirile de pe mal. Exteriorul e ca de redută cu o uşă masivă din lemn. Îmi e şi frică sâ intru. Îmi e că vor lua şi pielea de pe mine. Deschid poarta şi mă loveşte un miros de TARR. Da, din ăla ca al lu' tataie. Bag capul şi înăuntru se face linişte. Deşi sunt în jur de 40 de oameni, se tace. Intru tot. 80 de ochi mă scaneaza. Văd casca, văd echipaemntul prăfuit de la trântă şi când deschid gura să întreb de recepţie revin la a mă ignora. Crezuseră oare că am vreo legătură cu nunta lor ? Sau aşteptau pe altcineva oare? Recepţionerul fu foarte de treabă şi camera la jumate de preţ faţă de aseară. Până să îmi iau calabalâcul de pe mobret, întreaga prea cinstită adunare, toţi domnii proaspăt barbieriţi cu mustaţă şi toate doamnele cu rochii lungi de seară se suiră în maşini şi plecară. Slavă Domnului că nu e nunta aici şi pot să dorm. Toată această adunare îmi dădu un sentiment de acasă. De "şi pe la noi e la fel". Suntem atât de aproape de turcii ăştia ! Suntem mult mai aproape decât ne dăm seama. Probabil că suntem aproape şi din cauza atâtor ani de imperiu veţi spune, e posibil. Dar această influenţă si asemanare am resimţit-o mai puternic decât oriunde în lume am mai fost.
Plimbarea de seara nu mi-a adus noutăţi. Confirmarea a ceea ce văzusem din drum. Am încercat să ajung pe la morminte ca să îi salut pe vechii stăpâni ai locurilor dar fiind târziu era închisă poarta către partea istorică. Aşa că după ce am urcat câteva trepte, am făcut trei poze şi am mâncat ceva greşit. Spun asta pentru că am crezut că am comandat peşte şi am primit chiftele. Ce îţi e şi cu vorbitul ăsta din mâini ! Bune şi chiftelele ! Am văzut iarăşi ceva ce m-a dus acasă. Am văzut poiana lui Iocan. După ora 8 în piaţa mare era un fel de adunare. Am întrebat pe cineva ce se întâmplă şi se pare că era ceva normal. În fiecare seară bătrânii se adunau acolo. Probabil că acum era un pic amplificat fenomenul şi din cauza evenimentelor din ţară.
După atâta drum şi televizorul vecinului de noaptea trecută, deja visam că dorm. Am intrat în cameră odata cu urcarea pe scenă a unui cântăcios pe scena de pe partea ailalta a peretelui camerei mele. Am zis că îi trece. Am vorbit acasă simţind în vocea de la telefon o forţare de optimism. Am mai pierdut vremea pe net, doar , doar le piere pofta de cântat. Ba chiar m-am bucurat când am auzit muezinul făcând chemarea la rugăciune. S-au oprit din cântat şi am sperat să rămână aşa treaba . Dar nu ! Pe la miezul nopţii a obosit interpretul. Bucurie ! Câteva minute numai. A început o tanti să cânte... Şi au ţinut-o aşa până a cântat muezinul de dimineaţă. M-au torpilat complet. Nici măcar dopurile nu au fost suficiente. Dimineaţa aveam cearcănele lipite de genunchi. Am pus desagii pe motoret şi am plecat tiptil, încercând să nu mai cad şi sa nu trezesc colocatarii din hotel proaspăt întorşi de la nuntire.

 

http://www.molekstales.ro/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

» Post actualizat in 17 Dec 2016 10:02

Urlu, turbez, mă calmez şi apoi urlu iarăşi. Să facă cineva ceva că îmi iau câmpii. Nu mai pot. De când m-am despărţit de El-Zorabi numai dreaptă îmi e calea. Mergeam să vedem Pamirul, nu Mecca, iar eu nici măcar nu sunt Emirul să caut calea cea dreaptă. Băi, curbaţi într-un fel sau altul strada asta, cârmiţi-o în vreun fel. Am ajuns să fac valuri, să merg ca un beţiv de pe stânga pe dreapta şi înapoi numai ca să nu îmi tocesc pneurile doar pe mijoc. Drumul până în Trabzon nu are istoric. Are numai kilometri. Are două benzi de la primul metru până la ultimul centimetru. E infernal. În stânga e marea şi în dreapta eternul oraş continu. Şi nici măcar marea asta nu mă mai cheamă. Nici nu vrea să mă înţeleagă şi nici nu mă aude. Ştie că mă depărtez, ştie că mai merg şi pe la alta mai Caspică până o sa ne revedem. E şi o chestie de magnetică. Pe partea ailaltă, când sunt acasă, mă mănâncă în tălpi să îi calc nisipul iar aici e tristă, lungă şi pustie. E interminabilă, imensă , infinită ca drumul de pe lângă ea. Şi ai mei sunt tocmai în partea ailalta a ei. Din loc în loc se mai văd nişte construcţii, dar în general e o plajă pustie. Ar fi probabil romantică dacă romantismul nu ar fi sfărâmat tocmai de şoseaua pe care mă aflu eu.

 

 

 

Drumul ăsta de la Amasya mi-a adus numai meditaţie singuratică. Gândire retroactivă şi panică proactivă. Sunt plecat de 2 zile şi deja una din destinaţii a cam fost ratată. Nu se poate spune că am văzut ceva în Bolu. Cât de mari sunt planurile omului făcute acasă! Cât de multe suportă harta şi hârtia! Oare o să mă ţin de program, de datele din vize ? Marja de eroare e foarte mică şi când vrei să vezi totul într-un concediu corporatist, începi înghesuirea cu deviza: "altă dată nu cred că mai ajung eu pe acolo". Totul ajunge o echilibristică pe un fir de cablu de ambreiaj.

Am pornit şi muzica în căşti. Ajută ca o frecţie la un picior de lemn.. Nu ştiu cum s-a nimerit dar am la mine numai blues. Din ăla vechi şi bun. De ascultat cu un pahar într-o seară ploioasă stând la gura sobei. Totală nepregatire la acest capitol. Mai mult mă adoarme decât mă trezeşte. De multe ori am zis să îmi fac o selectie deosebită. Dar numai la nivel de idee a rămas treaba asta. Până la urmă am ajuns să trec muzichia sub sintagma "scurgerilor de energie" şi să o opresc. Apare prima problemă tehnică la mobret: se pare că am reuşit să pierd un şurub de la apăratoarea de lanţ şi atârnă într-un mod ciudat. L-am înlocuit în mod deosebit: fără să dau casca jos, punând doi şoricei din cei de plastic în locul lui. Sper să ţină. Acum am descoperit și o mică problemă tehnică rezolvată din greșeală. Telefonul merge și se încarcă foarte bine până în momentul în care se încinge tărâța în el. Și în prima fază nu mai vrea să se încarce după care îți dă un mesaj și "PA !". Pur și simplu pentru că mi-a fost lene să demontez al doilea suport de pe ghidon, acum am posibilitatea de a muta telefonul din poziția în care e bătut de soare în poziția în care e aerisit de un canal de aer de pe sub parbriz. În a doua poziție în schimb nu mai este atât de vizibil ecranul. Avantaje și dezavantaje ...

 

 

 

Speranţa. Atât mai trăia în ea. E uscată, dar o uscăciune ce îi vine din interior. Mai degrabă de un dor ce părea neîmpărtăşit e mistuită. Are undeva la 50 de ani şi o cheamă Anya. Locuieşte la parterul hostelului şi trăieşte acum prin el, prin musafirii hostelului şi prin poveştile lor. Pare că gândul ei urmează fiece poveste şi drum a fiecărui călător ce-i trece pragul. Casa asta a ei are 3 niveluri: parterul existenţei sale, etajul de mijloc ce ţine poveştile şi pozele trecătorilor şi etajul călătorilor. Practic, ea e omul de pe scări. Încearcă să pună în legătură toate poveştile celor ce vin cu cei ce pleacă. Primul lucru pe care mi-l spune este că nici nu o voi simţi prin casă, că va fi acolo numai când e nevoie, dar o curiozitate a vieţii de dincolo de pereţii ei precum şi o singurătate eternă cred că o fac să fie fix in opoziţie faţă de ce a spus. O văd că pune o poză şi un text scris de mână la geam. Ar fi imposibil de citit pentru că parterul e cam pe la 2 metri înălţime. O întreb despre ce e vorba şi aflu că e vorba de un fel de răscoală. O luptă ce a avut loc aici, pentru casa asta. I se aprind ochii ca unui copil ce povesteşte de lucruri fantastice şi îmi spune că omul din poză, care a murit acum doi ani, a făcut ca unele case sa fie crutţate. Omul acela dăduse o şansă hostelurilor şi îmbinării vechilor case cu turismul. Eram pe aleia de la intrare când mi-a spus asta, mă duceam să mă plimb şi a început să îmi arate casele ce urmau a fi dărâmate în câteva luni. Practic rămâneau a ei, cea de vis-a-vis, un restaurant tradiţional şi cam atât. Am luat aminte şi am plecat la pas prin oraş. Nu prea am inţeles atunci ce vroia să spună .

Şocul vizitei la Istanbul e încă nestins în sufletul meu, iar Amasya e prea mic pentru a necesita o explorare amanunţită. Trabzonul are undeva la 250 de mii de locuitori şi multă istorie. Chiar o bunică de-a lui Bob Dylan era de prin zonă. Şi istoria asta a conţinut creştinism cu urme lăsate într-o hagie Sophia. Aici îngeri desfiguraţi şi Isuşi răstigniţi privesc din pereţi zdrenţuiţi mai mult de oameni decât de vreme, plecăciuni de închinăciune musulmane. Am urcat apoi pe urmele părintelui Turciei moderne. Ataturk a făcut lucruri deosebite pe aci (dar nu mai ştiu eu ce) . Am luat-o pe jos într-acolo şi pe lângă faptul că am estimat greşit harta şi după juma de oră făcusem un centimetru din pârdalnica hartă şi drumul era la deal şi afară erau 40 de grade, am descoperit zona nouă. Am înţeles în sfârşit ce îi aducea gazdei mele frică în ochi. Un vast cartier nou. Un fel de capătul lui Militari extins.

 

 

 

 

Blocuri noi, fără un aspect prea interesant, genul de zona în care te poţi rătăci uşor din cauza arhitecturii Copy-Paste. Camioanele şi utilajele par chinezeşti şi poate de aici şi inspiraţia imitativă a făuritorilor de noi lumi. Cele mai triste îmi par locurile încă neconstruite. Mormane imense de trecut sub formă de moloz. Îmi aduc aminte de fotografiile văzute pe net de la reconstruirea Bucureştiului în Epoca de aur. Ici, colo câte o clădire sau chiar câte o cameră rămase în picioare arată ca un luptator rămas rănit cu pumnul acuzator spre ceruri lângă o grămadă de cadavre. O acuză adusă din trecut pentru viitor, un pumn luptător ieşit din pământ, o speranţă a păsării Phoenix. Nimic de văzut, aşa că hai înapoi în furnicarul din centrul păstrator ale unui zid de apărare, colţ cu un mall cu 2 etaje în sus şi 3 în jos. Trabzonul e un oraş pe care aş fi vrut să îl vizitez. Dar nu în prezent ci acum vreo cincizeci de ani. Acum vechiul este în mare parte pus la pământ şi înlocuit de noul cu termopane si grătare pentru kebab pe balcon. KO ! Trabzonul actual este septic, este curat, este nou, dar nu îi simt sufletul, deşi simt că a avut cândva unul chiar încântător. Acum e un mare şantier dar viiitorul e.... nici nu ştiu cum e.

 

 

 

M-am întors la cazare spre seară ameţit. Aici un polonez pe picior de plecare îmi fu prezentat cu însufleţire de gazdă: "uite, el a fost în Armenia şi Georgia, tu te duci acolo, luaţi de vorbiţi" Am schimbat câteva cuvinte din care am rămas numai cu două chestii în minte: asta era cea mai scumpă cazare la care ajunsese el (deşi pentru mine, până acum era cea mai ieftină) şi respectul pentru munctiorii români pe care îi coordona în Anglia. Îşi lua bagajul şi pleca spre autogară. Vroia să ajungă în Istanbul cât mai repede. Aşa am rămas singur în cameră. Eu, 8 paturi goale şi nişte beri. Am vorbit acasă şi am băut bere.

În miez de noapte câteva zgomote îmi atrag atenţia. Casa abandonată lângă care am parcat mobretul prinsese viaţă. Asta nu poate fi a bună. Sar la geam şi văd nişte oameni aducând în linişte dar cu organizare, nişte materiale de construcţii. Nu e foarte târziu, aşa că îmi fac de drum pe jos şi pun şi a doua încuietoare la mobret. Aş mai fi pus dacă aveam. Aflu de dimineaţă că sunt nişte sărmani refugiaţi sirieni cărora li se permite să stea în casă dărâmabilă şi îşi încropesc cele necesare din ce găsesc prin ruinele oraşului vechi, modernizat cu buldozerul.

 

 

Mă duc să văd o mânăstire azi. Nu ştiu multe despre ea dar e pe lista de "tre să vezi neapărat dacă ajungi în zonă". E aproape. N-are ce să fie rău. O iau din loc şi ... o prind pe Fata Morgana. Intru în munţii/dealuri de îi vedeam de departe. Drumul tot pe 2 benzi dar curbat de nu ştiu când am făcut ăia 30 de kilometri de drum naţional. Când am găsit şi turmele de autocare înşiruite am zis că am ajuns. Am oprit şi nu îmi pare nimic deoesbit în jur. Spiritul de oaie m-a făcut să iau urma obeictivelor foto. Şi astea sunt îndreptate în sus. Atunci am văzut-o ! Discretă şi măreată, ascunsă şi impunătoare, greu de ajuns că un castel al mântuirii, o cetate ferită din calea războiului pentru a face pacea cu Cel de sus. De unde sunt, mai sunt vreo 3-4 kilometri până sus. Autocarele nu mai au voie dar eu pot să înaintez încă ceva drum pe roţi până când asfaltul se termină cu câteva tarabe de nimicuri şi o imensă grămadă de nisip. Ma uit în sus. Pare la fel de departe şi intangibilă. Sfidătoare faţă de muritorii de rând. Trebuie să arăţi că îţi doreşti să o cunoşti mai abitir ca pe un pupat de moaşte de sfântă Paraschievă de la Iaşi. E o potecă abruptă de munte de vreo 2 kilometri, îmi spune cineva. Asta e, mă duc ! Nu se poate să nu o văd mai de aproape ! Sunt erou ! După 100 de metri drumul e complet închis pentru renovări . Am rămas cu imaginea întreagă. Eu aş fi ajuns acolo sus chit că eram în cizme şi cu geaca dupa mine şi deja gâfăiam pe căldura aia infernală dar nu m-au lăsat ei. Am lăsat-o în înălţimile cerului , nemuritoare şi rece .

 

 

 

 

 

[Crazy Angel]

Frumos, frumos.....

[moleck2002]

Aseara am vorbit acasa. Nu e prima oara de cand am plecat, dar de data asta incep sa simt ceva in vorbe., in aerul ce nu il respiram impreuna e ceva greu cat o nicovala. Incepe sa apese pe suflet. Incep sa simt de la mii de kilometri. Simt tristetea si ca soata a trecut de initiala senzatie de incitare si de acum incepe sa resimta singuratatea. Incepe sa i se faca frica pentru mine. As vrea sa ma pot rupe in doua si sa imi teleportez o parte acasa. As vrea sa o pot mangaia si sa ii spun ca totul va fi bine dar nici eu nu pot garanta asta. Incep sa ma gandesc la fapttul ca e mai greu pentru ăl de ramane acasa, fara vreun fel de control si nu stie daca totul va mai reveni. Are numai speranta. Poate ca sunt egoist. Recunosc: sunt. Pe de alta parte excursiile moto, traiul nomad, cazarea la "Cum_o_fi_doar_sa_am_acoperis" nu intra nici macar pe lista ei extinsa de dorinte. Si atunci nu stiu care ar fi fost solutia lipsita de egoism. Daca ea are tot timpul de analiza, eu nu am timp sa ma sperii pentru ca mereu peisajul din fata-mi se schimba si orice gand e lasat in urma. Asta insemana mototretismul: lasa in spate totul. Lasa de o potriva ceea ce-ti e drag si lumea o lasa in urma si gandul nebun dar si gandul cel bun. Le depaseste si le inlocuieste cu comenzi aproape militaresti stanga-dreapta-frana -acceleratie, cu analize ale drumului si cu o contemplare rapida. Omul se intoarce la nevoi primare: sa mananci, sa bei apa, sa bea si motorul ceva si mai ales: sa nu cazi ! Din cand in gand din fundalul ratacitelor ganduri mai apare cate o panica razleata. Doar panicile ca painicile se aduna . Iar seara... seara ma ajung din urma. Daca şed o zi intreaga asa cum am stationat in Trabzon au timp sa ma ajunga chiar toate. Si atunci simt ca imi explodeaza scafarlia. Vin, se amesteca, cer intaietatesi iese un ghiveci de ganduri cu creierasi de-ai mei tocati marunt. Imi vine sa-i spui eului ca il las, ca imi iau jucariile si ma duc. Si asa noaptea se albeste, mai cu un gand acasa, mai cu unul la taxa de autostrada, mai cu un gand la posibile cazaturi,, spitalizari si chestii de Doamne fereste si ajung sa privesc rasaritul turcesc iar muezinul nu reuseste sa ma mai ia cu asalt din somn.

Azi ies din Turcia. In vama asta las si niste certitudini. Las si un fel de siguranta data de tari frecventate de romani. De aici incolo, pe masura ce inaintez am mai putine informatii despre locuri. Incalec roibul albastru si-mi caut de drum. Dar drumul asta ma duce fix prin centrul orasului si ma chinuie o gramada pana ma lasa sa ies. De aici incep iarasi gimnastica drumului drept. De data asta e totusi ceva aparte. Panica incepe sa ma cuprinda . O panica datorata taxei aleia transformate in amenda si a evenimentelor din Turcia din ultima vreme. Ma gandesc la una si cand ma fortez sa imi iau gandul de la ea se muta gandul la ailalta problema si inapoi. Am auzit eu undeva, nu stiu unde dar cred ca am auzit, ca astia prin vami ar fi in stare de a-ti confisca mobretul in caz ca te gasesc cu probleme. Tot turcaletii au acum un stadion plin de oameni arestati. Daca le vine vreo idee in ceea ce ma priveste ? Si cate si mai cate ganduri din astea nu imi trec prin cap. Si trec asa 150 de kilometri si ma astept deja sa vad vama din metru in metru. Dar nu! E numai un filtru al politiei. Sunt veseli, imi cer actele si nu reusesc sa pronunte al doilea prenume al meu. Le spun ca in traducere e Michael si automat se face legatura cu Michael Jackson. Bineinteles ca ma intreaba daca stiu sa cant sau sa dansez. Ce mi-o fi venit oare sa le spun asta? Normal ca nu stiu si numai numele il avem oarecum in comun. La urmatorul filtru e un autocar intreg oprit la control si politistii sunt cam nervosi. Se uita stramb la mine si inima imi iese usor prin aerisirile gecii. Dar tot aici primesc si un fel de conserva de plastic ce contine apa. Or fi vazut fata descompusa si li s-a facut mila. La al treilea se uita la mine, la steag si imi fac semn sa plec. Nu prezentam interes. Ajung intr-o piata in mijlocul drumui. Un du-te vino infernal si o harmalaie de nedescris. Autocare trase pe dreapta, oameni intr-o coada imensa pe stanga certandu-se si deasupra un mare steag turcesc. Am gasit si vama pana la urma. Sunt indrumat de un politai si trec de un ghiseu si imi spun ca panica nu isi avusese locul. Trec de al doilea si imi dau seama ca numai prostii am in cap. Trec de al treilea si deja imi spun ca sunt idiot ca m-am stresat degeaba. La al patrulea ghiseu scrie ceva de auto si de politie pe placuta. Si toti stau mult si e o caldura de cuptor si in juru-mi sunt masini parcate. Ma uit mai atent si una are roata blocata cu un fier galben. Ma uit si la celelalte. Sunt sigilate acolo.. Haist ! Astea nu mai pleaca de aici. E o puscarie auto. Ajung in fata tremurand suav. Ii dadui actele politaiului, se uita la mine si zi-se sa plec. Voi sunteti nebuni ? Sau mai degraba, eu sunt ? Eu de ce m-am stresat ? Parca vroiau mai degraba sa scape de mine decat sa verifice ceva. si eu ma autostresam. Cand vamesa georgiana imi zi-se "Welcome !" fu ca o zeita ce-mi ridica osanda.

Stiam ca azi am de facut doua sute de kilometri si ii cam facusem dar Batumi se lasa asteptat. Mi-am zis ca am gresit calculele si ca nu are cum sa fie atat de aproape. Dar de treci de vama de departe vezi deja orasul. Bine, nu iti dai seama de la inceput ce e. Vezi numai agitatia. Ai impresia de piata eterna. Nici dupa ce intrii nu esti prea convins ca ai nimerit bine. Am intrat printr-un Ferentari de Georgia. Un bulevard larg marginit de case saracacioase si sedii de banci.

Cazarea e o casa mare intr-o zona de blocuri atat de urate cum nu am mai vazut. Macar au curte, o carciuma in poarta si alimentari cu bere in stanga si in dreapta intrarii. Ma parchez, iau o bere si asa imbracat si cu tot calabalacul la picior ma asez sa raportez acasa ca sunt bine si sa inmoi oasele in asteptarea gandurilor intarziate. Vad o fata iesind si asezandu-se suparata. Are aspect de copil caruia nu i se face pe plac. Mai iese o fata si vorbesc intr-o limba necunoscuta mie. Mai vin doi baieti ce imi pare ca vorbesc germana si apoi cu totii vorbesc engleza. Nu mai inteleg nimic. Un turn Babel in numai cativa oameni. Pe cat de brusc au aparut asa si dispar lasand loc armatelor de rusi. Apare si proprietareasa, cum altfel decat Ludmila si imi spune ca e gata patul pentru mine. Liudmila e un fel de tanc T34 si in nici un caz nu vrei sa o superi. La un moment dat a ridicat mana si am crezut ca a venit eclipsa. Mi-a aratat patul meu in camera de trei mii de locuri, a luat banul si a plecat. Nu am mai vazut-o decat atunci cand mi-a mai cerut o data banii. Si daca insista zau ca ii dadeam si a doua oara numai ca sa nu vad cum e ortopedia in Georgia. Dupa dusul regulamentar urmeaza plimbarea regulamentara prin oras. O iau spre mare si dupa ce ies din zona blocurilor ma trezesc la Mamaia. Dar mai dihai de atat. Cladirile noi sunt chiar interesante. Unele sunt facute de arhitecti sovietici beti in timp ce altele sunt neam cu austriacul Hundertwasser sau au folosit constructori jamaicani, ca nu le-au iesit prea multe linii drepte. Cladirile rusesti sunt la locul lor dar sunt amestecate cu Viena. Cel mai ce si mai cel dintre toate este un zgarie nori cu roata pe la etajul enspe. Ma intreb de ce ai vrea sa te dai cu aia, de ce ar fi atat de tare experienta. Oricum de jos toata cladirea imi da impresia unui margelat cap de curcan. Am inteles ca orasului i se mai spune Las Vegas-ul georgian. Asta ar fi si cauza unui asemenea aflux de rusi. E plin ! Si la cazare am toate categoriile de rusi. Sunt unii ce imi aduc aminte cum se mergea la noi la mare inainte de 90, cu toata familia intr-o camera cat mai ieftina posibil si cu baia mai departe. Se mananca si mai ales se bea multa vodka. Apare la un moment dat chiar si ursoaica ruseasca. E mare, negra, cu parul in toate directiile si are privirea spalacita. Cred ca a spalacit-o in jumatea goala a sticlei de vodka pe care o tine in mana. Cat stau pe balcon la o bere si un gand spre acasa, ursoaica sta vis-a-vis de mine si maraie din priviri. Ma bucur ca mai sunt si altii aici. Nu sunt singur in fata stihiilor naturii. Ne-ar omora pe toti si nici nu i-ar trece supararea. Termina sticla si se retrage. Mai stau si eu nitel si ma duc sa ma culc. Deschid usa camerei si ma loveste crivatul. Intru zgribulit si o gasesc pe ursoaica sforaind gotic si tinand stransa la piept telecomanda de la AC. Eu nu ma bag sa o iau ca tin la viata mea. Chit ca iau toate hainele pe mine. Japoneza de era in primul pat nici nu se mai vede sub paturi. Ma chinui sa adorm. Se aprinde lumina. Apare Liudmila. Dupa ea sunt doua fete cu un baiat. Liudmila are telecomanda de rezerva. Opreste AC-ul. Sa-ti dea Dumnezeu de baut Liudmilo ! Incep sa se agite prin camera si ma surprind manierele pustiului. Are o grija excesiva de cele doua fete care nu par nici macar din acelasi popor cu el. Dar grija asta o manifesta intr-un mod aparte, elegant. Aflu ca este iranian si cele doua fete sunt nemtoaice, colege de scoala. Incep sa ma gandesc ca poate au dreptate cei care spun ca iranieni sunt din alt film fata de ceea ce invatam noi despre ei. Asa sa fie ca si eu merg spre tara lor. Ursoaica se trezeste si porneste iar AC-ul. Gasesc pe intuneric geaca primita cadou de la MetricMotion si zic merci. Adorm imbracat in ea si nu ma mai chinuie frigul adus direct din Siberia. Cu supozitii in gand despre Iran, cu un gand acasa si unul la destinatia de maine, in munti la Bestia , reusesc sa adorm.

Bestia am zis ? Pardon ! Mestia am vrut sa zic.

[Titishor]

Tot mai fain

[moleck2002]

Mestia

Despre Mestia mi-au povestit niste prieteni ca e frumos si de neratat. Si cam astea erau toate cunostintele pe care le aveam. Nu ar fi prima data cand plec asa caine surd la vanatorare. Am hotarat ca merita o incercare, chit ca va trebui sa ma duc si sa ma intorc pe acelasi drum. Macar o carmesc spre munte. Exista promisiunea unor drumuri interesante. Dar trec ceva kilometri si drumul o tine prin sate obisnuite unele cu altele si neobisnuite cu strainii. Viata curge molcom pe aici. Iar ma simt acasa. Arata ca prin sudul Romaniei. Toata lumea are o radacina in Teleorman. Axis Mundi arunca raze pana aici.

Vad si monumentul zombalailor sau nadejdea flescaita sau abstractionism comunist neinteles. Cel putin nu de mine. Dumnezeu cu mila ce vor astia sa zica prin statui. Am facut o poza cu mobretul si monumentul si am trecut mai departe. Ce era sa fac ? Dupa ce las drumul de Tbilisi in dreapta, incep usor sa urc si parca patrund in alta lume. Lumea aia de sus. Aia pusa bine, pastrata pentru zile bune. Aia de o arati numai celor ce merita la momente speciale. Alora de o cauta cu lumanarea. De aia am plecat de acasa. Asta vroiam sa vad. Sa trag aerul pe nas si sa il respir ca pe un drog. E curat si aerul si strada si totul aici. E neatins. E verde. Totul Doar drumul schimba coloristica. As vrea sa iau cu mine ceea ce vad. Incerc sa inregistrez cum misca fiecare frunza cand creste, sa vad de ce raul asta de pe dreapta e asa si celalalt e pe dincolo. As putea face o saptamana si nici macar nu as ajunge pana sus. Pe de alta parte drumul e ca o alee ce carmeste si coteste si indeamna la joaca. M-as juca de as putea dar asta este Transfagarasanul vacilor. Nu au nici un stres. Strada asta e a lor si nu o impart. Nu le deranjeaza nimeni si nimic. Nu se dau la o parte nici cu trupele antitero. Daca vaca a gasit loc mai bun sub soare pe asfalt, isi va rumega tacticoasa mancarea si nu va fi deranjata de coloanele de masini ce o ocolesc si claxoneaza. Ai ceva impotriva ? Treaba ta, nu ai tu cum sa intelegi valoarea mea de vaca indiana. Fac ce vreau si nu ai ce sa imi faci. SIC!

Ajung in localitate. Dar cazarea nu reusesc sa o gasesc. Dau vreo doua ture si constat ca aproape toate casele poarta semnul de “Guesthouse”. E clar ca nu dorm in drum dar vreau sa gasesc hostelul ala ieftin despre care scria pe site-uri. Si cand ma apropiam mai tare GPS Imparat zice dreapta. Ai turbat ? Tu nu te uiti ? E un iaz de toata frumusetea dotat si cu doua rate. Nu trec neica pe aici . Hai sa mai cautam o varianta. Si asa ajung in curtea unor oameni. Adica 2 copii si o femeie. Vreau sa ii intreb, ei nu inteleg, dau sa scot casca si … azi chiar nu facusem genuflexiuni cu mobra. Ma amuza teribil pustiul mai mare ce insista sa ma ajute. Initial nu il las ca sunt si eu voinic si apoi imi dau seama ca pot sa ii dau ceva de povestit cand o merge la joaca. Ma ajuta si ii spun ca e erou. Ne facem si poze. Intreb de hostel. Imi arata casa vecina. Se vede treaba ca omul dupa efort explica mai bine de intelesera toti trei din prima. Dar ca sa ajung la hostel sunt 2 variante totusi: prin iazul ma sus numit si prin curtea de animale a familiei asteia. Pustii fericiti ca mai pot da inca o mana de ajutor calatorului, imi deschid portile ograzii si trec mandru cu bidiviul printre gaini si capre.Bravo ma copii! Multumesc !

Ma chinui sa parchez cat sa nu o mai adun de pe jos ca e numai nisip, vine unu si ma mai pune sa o mut de vreo doua ori pana e el fericit, iau cascheta si ma infatisez in fata proprietaresei ca un cavaler venit de pe front tinand coiful in fata reginei Victoria : “Paturi aveti ?” “Da, sus,” Pretul e pe la 10 lei romanesti. Si ma conduce. Deschid usa, arunc o privire si o inchid pana nu imi cade nasul. E plin de refugiati sirieni care cred ca au uitat sapunl sfant in Siria si nu vor sa foloseasca altul. In mijlocul camerei, cam pe diagonala, chiar la piciorul patului meu sunt doi care se roaga pe covoras. Nu am probleme cu alte religii dar imi inchipui deja cum m-as trezi si as arunca un papuc la 4 dimineata cand se pune de inca o rugaciune de ajungem sa facem scandal diplomatic-religios-refugiat in munti. Cer loc de cort. Imparateasa se uita atotcunscatoare la mine si zambeste “Nu iti plac colegii de camera? Nici mie” si imi arata locul de cort. Vreo 3 lei pe noapte.

Montez palatul in paralel cu niste biciclisti ajunsi inaintea mea dar au negociat pretul de am terminat primul. Iau geaca de promenada de la MetricMotion, geaca in care poti sa arati si bine si sa nici nu dardai ca un …om inghetat si purced la cautat mancare si celebrul vin al locului. Prima oprire e superfaina. Dotata cu crama si soi de vin propriu cu tot dichisul necesar unui cunoscator al vinurilor, imi serveste ceva intre tocanita si omleta si e foarte buna cu paharul de vin alb. Ma simt perfect. Mai fac doi pasi prin sat. Foamea nu a trecut totusi, parca nici setea, parca am simtit o picatura de ploaie, uite o terasa la stanga. Sa mergem. Abia trecu batranul pragul, ce mai freamat ce mai vant, vreme fix cat am mancat a turnat si Ăl de sus cu galeata. Paharul l-am golit deja in aer curatat de toate relele. Asa putem sa ne mai invartim o leaca. Am inceput sa urc spre turnuri. Astia nu cred ca s-au inteles si pace cand a fost sa isi faca un castel. Asa ca fiecare si-a facut propriul turn. Cred ca pe vremuri, valahul venit din tara cu paduri de tepe finisate cu cate un om, model toamna-iarna Vlad Tepes, avea impresia ca aici s-a ajuns la alt nivel. Astia au facut si afumatoarea deasupra. Sa se pastreze omul mai bine, mai chipes. Cica sunt de aparare. Cred ca ajutau prin distragerea atentiei . Nu stiai pe care sa il nimeresti intai. Ma ameteste atata gandire. Nu ma credeam in stare. Bun baiat, hai ia un pahar de vin la umbra unui turnulet. Meriti ! Ma uit atent si prin pahar imi pare ca e iar vorba de ceva dubios. M-am facut mic,mic de tot si am ajuns pe tabla de sah. Descopar ca langa ture a aparut un sat intreg. Da’ multe ture mai au astia nene… Strigam retragerea Aureliana spre hostel ca se intuneca. Ma atrage muzica. Urc pe terasa hostelului/comping. N-am ce sa fac singur si vreau sa vad ce se intampla. Sunt satul si mai vreau doar o bere ca sa ma pot retrage in vastul palat. Aici e o masa mare si plina de tot felul de sticleturi si o masa mica plina de sirieni. La masa si pe masa stau sirienii si se uita stramb la ailalti. Ma asez la cea mare si imi desfac si eu o bere.

Ea danseaza ca o naluca. E singura in lumea ei. Danseaza desculta si am impresia ca muzica ii urmeaza miscarile. E insasi Libertatea dansand desculta pe o terasa din varful muntelui. Isi invarte pletele negre in miscari atat de line si naturale incat imi pare aievea . E aici pot spune eu. Nu e nicaieri mi-ar spune ea. E nicaieri si e peste tot. E acolo unde gandul si nu pasii o duc. E vie si e aievea. Se simte o dezlegare in miscarile ei, se simte linistea data de o stare ce nu ii e naturala. Pluteste undeva deasupra noastra si aduna nori si stele. Ma asez pe banca si berea cat pe ce sa o ased pe langa masa. E ceva altfel cu fata asta. Se termina melodia si o pot observa in timp ce facem inventarul mesei. E mai degraba, sa zicem plinuta. E scurta si are o piele maslinie. Nu cred ca are mai mult de 22 de ani. Se incrunta si atunci realizez de ce imi pare cunoscuta. Ma uit la restul mesenilor si ii recunosc si pe ei. Sunt cei ce plecau carand turnul Babilonului, ieri cand eu doar ajungeam in Batumi. Facem cunostintea si aflu ca la masa suntem : eu, un belgian, doi nemti si doua iranience. Aici aflu o probabila explicatie a freneziei fetei. Pustoaica e copilul nemultumit de ieri iar creierul muntilor ii ofera o scena departe de regulile de acasa. Vazand bucuria cu care dansa in aceste momente imi dau seama cat de importante sunt libertatile oricat de mici. Nemtii si iraniencele am o banuiala ca si-au dat un soi de intalnire pe internet. Astfel prietena pustoaicei sta aproape de unul din nemti. Pare mai mare ca varsta si vorbeste mult mai bine engleza, are aspect elegant, pare ca are vreo doua mii de scoli terminate. Cel langa care sta e mai degraba genul golanasului care incearca sa para mai mult decat este. Sau poate doar vroia sa o vrajeasca pe domnisoara. Al doilea pare mult mai preocupat de capacitatile telefonului decat de ce se intampla in jur. Poate asta era si motivul imbufnarii de ieri. La masa mai e si belgianul ce are pe la 50 de ani si e impatimit al muntilor. De maine va urca spre culmi si se va intoarce abia peste vreo doua saptamani. Mai stau pret de doua pahare si ma retrag. Vecinii ciclisti sforaie deja si frigul s-a lasat ascutit. Am geaca de la MetricMotion pe mine si inca o data nu am de gand sa ma mai schimb. E buna la toate si la orice.

[Vizitator _Raul_]

M-am oprit din citit fiindca... man, fuck, fuck, fuck... stop, stop.

Trebuia sa ma opresc sa scriu reply-ul asta.

Sincer, nu am citit nici un inceput de calatorie atat de misto precum al tau. Sunt de multi ani pe forumul asta, asa ca am cu ce compara. Plus forumuri moto de pe afara, bloguri, samd.

Felul in care ai descris plecarea de acasa mi-a facut pielea de gaina. Parca cineva imi intrase in minte si dadea copy paste gandurilor mele de acolo.

Multumesc!

» Post actualizat in 08 Jan 2017 20:32

F. tare!

Psihedelic. Am ajuns "la zi".

Subscribed.

[BMWs1000RR]

N am mai citit atat de la faculta, mai exact de prin anul doi. Imi place, as face si eu asta, dar imi lipseste motorul adecvat, curajul si un prieten bun, ca singur nu as putea. Toata stima!

[moleck2002]

@DeVazutTM si @BMWs1000RR va multumesc pentru aprecieri.

Atunci când vechiul nu e chiar certat cu noul: Tbilisi, Georgia

Ma trezesc nci nu mai stiu a cata oara. Tremur cu tot cu geaca, cu puloverul si cu sac de dormit si cu tot cortul. Tremur din principiu, tremur din temelie, tremur dintotdeauna si nu se va termina vreodata. Mi-a inghetat si sufletul. Am ajuns in era glaciara in timp ce dormeam. Frigul e infernal, e peste tot, e omniprezent. E imposibil asa ceva. Aseara totul era bine si nici macar nu simteam vreun dram de disconfort. M-am culcat visand la minunatiile ce mi-au fost perindate prin fata ochilor si gandul la ce va sa fie si m-am trezit teleportat la polul nord. Eu credeam ca ma duc spre desert. Nu se poate asa ceva ... dar s-a intamplat.

Apare si prima raza de soare. Timida si de dupa colt de munte. Ai putea sa zici ca e floare de colt dar e ceva mai mult. E ceva ce aduce speranta caldurii. De acum nu va mai fi la fel. Am fost scos din mainile negre ale noptii frigului. A aparut si a doua raza. O sa facem un evantai in curand. Si o sa emita caldura evantaiul asta al meu. O sa fie bine imi spune Speranta. Credeam ca ai inghetat si tu langa mine Speranto asnoapte dar acum prinzi aripi ? E bine. E din ce in ce mai bine. Scot capul din cort si adulmec dimineata. In dreapta e un cort purtator de cuplu frantuzesc. Deja se cearta. Le-o fi inghetat romantismul ? Ma uit la cortul meu si maraie la mine. Vrea sa il strang. Nu am chef ba nene de tine. Mai e si ud ca un caine plouat. Nu am chef nici de mine de altfel. Te las. Vorbim mai tarziu. Ma tarasc sa caut o cafea. Macar asta sa imi aduca aminte de mine. Macar asa sa fiu aproape de cel ce am fost. Gasesc si ma asez la crasma. Cafeaua e un fel de apa cu aroma in care mai pun eu un plic de ness pentru a simti ceva. Bonus ! Cine sunt ? Nu mai stiu. Ce caut pe aici ? Dumnezeu cu mila. Nici asta nu stiu. In ziua de azi poti vedea atatea locuri fara sa te ridici de pe canapea si eu a trebuit sa plec atata drum sa vad cu ochii mei ... Sa simt mirosul muntilor astia si frigul noptii, sa simt atat de putrenic bucuria diminetii si sa vad oamenii astia frumosi, copii ce te ajuta, zambete linistitoare de la necunoscuti. Vrei sa ai ce povesti nepotilor? Vrei pe dracu ! O faci numai din trufie ! Numai din dorinta de a arata ca esti si tu in stare de ceva. Sa te bage lumea in seama. Dar daca te iei la bani marunti nici tu nu stii ce ai facut. Ai umblat, ai batut drumul, ti-ai plimbat umbra. E clar. Azi am starea depresiva activa si nu stiu cum mi-o scot din fizic.

Ma apuc sa ma adun cu o durere in suflet. Soarele a rasarit pe de-a-ntregul si caldura m-a topit deja. Ma uit in sus, ma uit la varfuri si la turnurile din jur si as mai sta aici vreo trei-patru sute de ani. Numai noapte sa nu mai fie. Salut lumea ce pleaca. Si-au luat tot Babilonul ambulant si ii asteapta o masina. Pustoaica e iar bosumflata. A revenit la starea de copil nemultumit. Sa fiti sanatosi ! Ambalez cortul de nu mai are loc in propriul sac. Are o mandrie de deputat PSD: nu a facut nimic bun dar nu isi mai incape in piele. E ud si nu vrea sa se usuce in timp util. Asa o sa ramai, treaba ta, ca eu aplic legea junglei. Si l-am invins prin forta ca inteligenta s-a cam congelat, am pus-o la pastrare pentru zile mai interesante. Sa mai spun cum am iesit de la hostel prin balta ? Am accelerat puternic sa nu ma opresc in mijloc si singurul rezultat a fost ca am ridicat apa pana la si mai ales prin bocanci.O sa merg ud la picioare toata ziua. Poate se usuca sau poate ca nu ...

Si cum circul pe baza de telecomanda si neuronul singuratic e plecat de acasa, ajung sa plec si eu din Mestia fara sa fac plinul. Nici nu mai stiu de ce. Nu aveau ei bezina, era coada mare, am fost eu prea boier ca sa am cash la mine ? Nici nu mai conteaza. Acum conduc mobretul ca un batran carmaci o barca in deriva. Sunt purtat nu de vant ci de inertie. Sunt dus la vale. Macar peisajul de ieri nu imi mai trece atat de repede prin fata ochilor. Si asa vroiam sa aprofundez miscarea frunzelor. Acum imi par ca se misca mai repede decat mine. Eu doar lunec. Numai ma duc incet la vale. Nici macar vaci nu mai sunt pe drum. E probabil prea devreme pentru ele. Acum urmaresc libelule Eu sar de pe o placa de ciment pe alta. Roata imi calca umbra si umbra calca verdele padurii. Ne imbratisam cu toti : eu, umbra si codrul georgian. eu tremur si el isi faflfaie frunzele. I se falfaie de mine. Ce treaba are el ca s-ar putea sa ma opresc sa il tin de povesti din lipsa de benzina ? Are multe de spus fara nici macar o vorba. Impasibulele ! Statornicule ! Tu cu tot verdele tau ramai aici ! Cat de dor o sa imi fi de tine ....

Pluti ca o naveta spatiala prin vazduh, caci numai vazduh mai era prin rezervor. M-a dus ca gandul lenes de dupa-amiaza pana la intersectie. La stanga o vazui. Statea singura acolo in soarele diminetii. Era insasi Izbavirea! Pompa de benzina. Am mai scapat o data de pana narodului. Am mai ratat o ocazie de a cunoaste oameni. De aici harta zice ca drumul e cam drept. Am un deja vu. Dar georgienii sunt aparte. Au totul altfel, v-am zis ? Nici macar alfabetul nu seamana cu ceva vazut pana acum. Si e tare frumoasa scrierea lor. Imi aduce aminte de cartile de povesti nemuritoare. Mai stiti prima litera din poveste ? Invartita si rasucita si bombata de nu semana cu alealalte ci mai degraba cu mantia in vant a lui Praslea. Acum inteleg perfect cum sta pisica aia si se uita in calendar. As fi in stare sa privesc ore intregi fara sa inteleg nimic. As fi fascinat doar de intortocheli, de rotunjimi. As putea vedea o poveste a vorbelor fara sa pot deslusi macar o slova. Si daca nici vorbele scrise nu le pricep, cum as putea oare pricepe autostrada lor ? Are o banda pe sens, e plina de camioane si e facuta din placi de beton. Nu ai cum sa depasesti. Nu ai unde sa te duci si oricum ti-ar zdrongani si sufletul. Muntii s-au cam dus. Plictiseala maxima este definitia restului de drum. Dar nu. Nu te lasa georgianul asa. Cum sa pleci din tara plictisit ? Nu se poate! Si a presarat pe drumul asa zis autostrada o gramada de santiere. Adica mergi drept matale pana incepe sa ti se lipeasca genele si sa se prelinga ceva neelegant din gura si atunci el zice: HALT ! O iei matale pe campul asta din stanga si treci prin nisip si pietris si ce mai avem la indemana ca doar te duci la dracu in praznic si tre sa te antrenezi, Ai facut stanga? Bravooo, Mai da-i nitel inainte si apoi surpirza, Faci nitel stanga si apoi dreapta. Deja ma simt ca la cursurile alea de era sa dau peste instructor. La astia de gresesc, cred ca m-as opri in ciment proaspat. M-ar cimenta. As avea statuia mea in timpul vietii As fi ca Ana lu'Manole inauntru. Statuia calatorului de nerecunoscut.

Ajung in oras. O carmesc pe niste strazi ce ma duc la o cladire cu aspect vienez pe afara si pe dinauntru bloc din cele comuniste facute de rusi in Bucuresti prin 50-60. La etajul 1 e hostelul. Imi raspunde o domnisoara si imi da vestea trista : mobretul trebuie sa doarma in strada. Nu vreau asta. Cer internet si ea imi cere sa ma descalt pentru asta. Ma fata, au mai vrut unii prn turcia si plang si acum. Esti sigura ? Da. Bine... plec atunci ...Las ca gasesc eu ceva ...Pare mare orasul. Vine dupa mine si imi face oferta de nerefuzat: bagam mobretul pe casa scarii. Ei, asta e o premiera. Chiar si pentru mobret de cand e la mine. Hai ! Am avut chiar si noroc. Usa e mai mare cu vreo 2 centimetrii decat ansamblul motoret+cutiile laterale. Ma linistesc. Voi sta aici chiar doua nopti. Urc si ma descalt. Pe balcon normal. Acolo las si restul echipamentului furabil de pe mobret. Primesc o cinste neasteptata: receptionera imi vede tara de obarsie si ma conduce la o harta a lumii: "Esti primiul din tara ta venit pe la noiasa ca infige un bold in locul de unde vi". Abia acu ma gandi, scriind randurile astea, ca ea facea un voodoo planetar sa ramana Georgia in frunte. Dar atunci totul parea ok si la locul lui . Asa ca am varat acul ala in Bucuresti, cam pe la cladirea Parlamentului. Nu mai e mult si se intuneca. Imi gasesc ceva de mancare si niste bere si revin la hostel. Suntem multi oameni cazati. De fapt, hostelul asta e un apartament cu multe paturi. Are vreo 3 dormitoare si in fiecare cate 10 locuri. In seara asta beau un pahar cu niste australieni, cu un vietnamez, o slovena si un american cu origini clar asiatice (ochi de japonez si aspect de jucator de fotbal american). Slovena e o pustoiaca ultra extrovertita care face din micul vietnamez si american suita sa princiara. O urmeaza peste tot, ii aduc vin, ii gatesc... de mai multe nu stiu si nici nu ma intereseaza. De departe totusi, cel mai agitat personaj este totusi vietnamezul. Are fata de tocilar complet dar imi spune ca e plecat de trei ani de acasa. Ba esti dus ? Da man! Si mai umblu inca! A batut aproape toata lumea. Planuri de viitor ? Cand s-o satura de drumuri vrea sa plece acasa. Daca de 3 ani sta prin hosteluri, asta isi va face si acasa. Patron de hostel. Bravo pustiule ! Bafta !

E dimineata, sunt in Tbilisi, vreau sa il vizitez si nu stiu de unde sa apuc problema asta. Nici macar o harta nu am. Ies din casa, salut mobretul inca adormit pe hol si o iau la vale. Am vazut eu undeva ca centrul orasului e facut dupa un rau. Si unde poate fi raul decat la vale ? E o strada saracacioasa dar cu mult trafic. Agitatie si case darapanate dar foarte putin oameni. Merge Neica ce mergea si cand colo ce vedea ? O scara ce pare ca duce spre o biserica pe care o vazusesem de departe si parea interesanta. Hai sa facem si nitica miscare. Urc, gasesc biserica inchisa si mai urc nitel si cand sa abandonez ca Bula dupa cele noua garduri ajung in varful dealului. ajung la tanti cu sabia. Ecaterina Teodorescu in combinatie cu Ioana D'Arc si cu o vasnica muncitoare a campului si-au combinat puterile si a rezultat Mama Georgia. E mare. O mama a tuturor. Are brate in care sa stranga orice georgian si pe toti odata. Cica nici macar nu e prima mama a georgienilor. Adica nu e prima statuie din locul si cu tema asta.

Sunt un explorator! Sunt un cautator de comori nemaivazute! Sunt unic, sunt inconfundabil si sunt in varf. Sunt deasupra tuturor si sunt neinteles. Nu-i nimic, imi spun. Nici eu nu ii cunosc pe oamenii astia. Nici limba si nici slova cea frumoasa. Ce or face ei prin casele lor, ce or vorbi, cum s-or uita la nebunul ala cocotat langa doamna mama lor pe deal fara telecabina pe caldura asta. E cald si vreau apa. Accept chiar si bere, treaca de la mine. Incep sa vad lucruri: podul Libresse in toata splendoara sa de aluminiu sta peste rauri si nu lasa picaturi de apa sa atinga oamenii. Pare atras in doua canale mari si negre. Cred ca incap toti aurolacii Bucurestiului in ele. Si goldean. E mult goldean pe aici. Avem pe stanga o biserica si o statuie imbracate becalian. E chiar statuia Sfantului Gheorghe. O fi vreo coincidenta sau e punctul de inspiratie pentru mioriticul pastor piperian?

E cazul, zic, sa cobor din inaltimi. Si cum poti fi mai elegant decat un print in propria caleasca ce paseste printre muritori direct venind dinspre ceruri? Am gasit si telecabina necesara. Nu e nimeni. Deja imi cresc sperante. Dar aflu motivul pustiului de aici. Se deschide peste vreo ora. Dezastru ! Maretul print o va lua la pas. S-a transformat din eroul singuratic in plaiesul obosit, scurs pe scarile infinite. La trap baiet cu tine. Apa mai tarziu ... bere mult mai tarziu. Mai aveam cativa pasi pana la rau. Deja terminasem scarile si era numai mers spre vale. Bagasem capul intre umeri si aproape ma rostogoleam inert. Si ce se intampla cand faci asta ? invariabil iei pe careva pe sus de la viteza. Cine a fost de data asta ? Babilonul insusi ! Iar am dat de nemti si de iranience. Pustoaica e iar suparata. De altfel, numai micul geek e vesel in lumea lui. Imi arata telefonul ala de parca ar fi o minune a lumii. Mergem sa mancam. Niste pateuri si o cafea la pahar de carton, nu va ganditi la mai multe. Ne luam ramas bun iar. Una din iranience imi spune in gluma ca poate ne vom vedea iarasi. Ii spun ca totul e posibil mai ales ca peste cateva zile voi fi in Teheran. Sau cel putin asa sper eu. Imbufnata nu zice nimic. Nici in ziua de azi nu sunt sigur ca vorbea engleza. La revedere tie Babilon calator!

De acum mai am cateva chestii de bifat din ce vazusesem de sus, mai ales statuia de aur. In cautarea mea am descoperit ca langa zona noua cu arta si arhitectura relativa pentru mine, exista stradutele vechi si inguste, cu umbra si oameni. Am descoperit o zona de crasmulite in care as fi stat pana la ultima picatura de vin georgian de n-as fi fost singur. E un fel de Centru Vechi cu crasme boeme, cu un ceas imens facut din ce are omul prin casa si in general cu atmosfera vesela si neincatusata de zonele nou restaurate. Sunt frumoase si alea noi, nu ma intelegeti gresit. Chiar au un fel de personalitate. Bine, tevile/intrare in galerie/iesire de canal imi dau probleme existentiale dar nu prea mari.

E o stare pe care mi-o da orasul si nu o inteleg. Se simte influenta ruseasca in cladirile oficiale dar se simte si o Venetie pe malul raului si mai ales se simte apropierea turceasca in special si orientala in general in zona veche. E un ceva in zona ce ma fascineaza. Sunt sigur ca unele chestiuni sunt pur turistice dar sunt atat de bine innodate de existenta normala a localitatii incat par din veac acolo. Si cand iesi spre mahalale, te indepartezi nitel de centru, gasesti zona de case in care stateam si eu. Case mari sau blocuri mici, cum vrei sa le zici. Vreo patru etaje si curte interioara. Cladirile astea ma fac sa ma gandesc la Budapesta, vazuta de un calator interbelic. Daca iti arunci o privire mai atenta poti vedea si fatadele crapate, geamuri sparte pe ici pe colo si oameni mai degraba tristi.

Maine o carmesc spre Armenia, spre Radio Yerevan. Tipa de la hostel ma avertizeaza ca drumurile vor fi mai proaste decat in Georgia. Dar intotdeauna ti se spune ca in urmatoarea tara va fi mai rau. Vom vedea.

[dexxter]

Am scris mai mult, da' se pare ca-s oaie si nu mai eram logat.

Asadar, varianta prescurtata:

 

SENZATIE! M-am abonat.

Prima data cand ne-om vedea pe undeva (prima VStromanie?) dau pileala

 

Sugestie: incearca sa intercalezi fotografiile in text, e mai antrenant asa.

[BMWs1000RR]

Daca nu esti logat parca nu poti tasta nimic...

[moleck2002]

Pana acum totul a fost bine. Chiar foarte bine pe alocuri. Deja grijile isi trag pijamalele spre culcare. Nu e dracul asa de negru precum pare vazut din departare, de acasa. Sa mergem mai departe atunci. Ajung in vama de iesire din Georgia prin care trec atat de repede incat nu imi amintesc nici macar cum arata. Fara prea multe cuvinte si fara discutii. Merci Georgia si tanti mama lu'Georgia si care mai sunteti pe acolo. Sa stiti ca eu mai vin pe la voi. Nu stiu cand, dar mai vin ca tare bine a fost. Data viitoare cred ca o sa stam mai mult de vorba. Vreo 2-3 saptamani de preumblari incolo si incoace cred ca ar ajunge pentru a spune ca am inceput sa vad tara asta.

Caldura mare mon cher. Ies din vama georgiana si dau de niste garaje. Niste baraci cu aspect abandonat din veac. Printre ele se invart totusi tot felul de indivizi. Imi aduc aminte de cladirile CAP-urilor, mai ales din perioada de inceput a anilor 90. Si in ingramadeala asta apare chiar si un ghiseu. Din care iese o mana, imi stampileaza pasaportul si imi face semn ca sunt liber. Liber pana ma opreste un portar gras ce ma trimite inapoi intr-o baraca. Zici ca am nimerit iarasi in "nu te supara frate". Fie! Numai casuta cu puscaria sa nu o nimeresc. Intru la ghisee de parca mi-a scris insusi Kafka drumul. E suprareal. Nu inteleg ce se vorbeste. Nimeni nu spune nimic in engleza inafara de faptul ca trebuie sa dau bani. Dar nici sa le dau bani nu e usor. Stau la o coada asteptand sa se repare calculatorul minunat. De aici ma preia un individ cu fata dubioasa ce ma trece de portar. Jucam piticot sau tango ? Un pas inainte, unul inapoi, mai da bani si mai vedem noi. Dubiosul imi spune ca tre sa iau asigurare si imi cere undeva la echivalentul a 20 de euro. Platesc si imi da 2 pagini tiparite cu alte slove pe care nu le recunosc. Dar astea nici nu imi par atat de artistice ca la georgieni. Asta e ! Treaca si un urs pacalit de vulpe. Treaca de la mine luati-ar neamurile lumanari din banii astia. Si am plecat .

Nu cred ca am mers 15 km. Pe varf de deal, pe contrasens masina militiei. Ma vede de parca ar fi zarit chiar izbavirea. Intoarce cu scartait de roti si porneste girofarele de era sa imi porneasca si un infarct ca nu stiam de unde se trage. Am oprit. Si ei radeau. Si le-as fi dat cu ceva in cap, dar ei sunt realmente bucurosi de intalnire si parca sunt primii care incearca sa rupa engleza. Dar o rup de inteleg numai ca vor bani. Nimic nou. Recapitulez mental tot ce am citit despre astfel de intalniri cu gradele. Ei cer asigurarea si ca in bancul cu basca iepurasului, bineinteles ca nu le-a convenit asigurarea cu care ma tapise ala in vama. Imi venea sa ii iau de mana, sa ii duc in vama si sa ii dau cap in cap pe toti pana din creierele lor reunite mi-as recupera banii. Pana la urma am scos portofelul si au luat ce ramasese de la jigodia ailalta. Vreau sa ma fac mic si sa dispar. Sa ma evapor. Lasati-ma-n pace cu tara voastra. Deja ma enervati la maxim. Nici macar nu am apucat sa inghit mizeria din vama si ati aparut si voi spagari imputiti ? Astia sunt cei mai pe fata spagari pe care i-am vazut . Cu zambetul pe buze, e clar ca nu au nici un motiv real dar vor ceva bani. Atarnacilor ! HUO ! Militieni imputiti ! Am auzit de voi si am primit o gramada de sfaturi dar vederea voastra tot scarba mi-o provoaca. Incerc sa scap cat mai repede cum incerci sa scapi de ceva lipit pe talpa. Ii intreb ce vreti si le dau portofelul. Stiam ca am 12 dolari in el. Au luat 10 scarbele dar m-au lasat in pace. Sa va stea-n gat ba ! Cum spuneam mai sus... sa aiba familia voastra bani de lumanari ! Sta-v-ar in gat!Plec de acolo cu gandul numai la o secventa din AsfaltTango ...

Am obosit. E cald si nu mai am chef de nimic dupa intalnirile de gradul 10 si 20 de dolari. Sictirul il simt. Vad cum se aseaza pe ochii mei, pe fata mea cea cazuta, sucarita si nebarbierita. Nimic nu ma mai face sa apreciez tara asta. Am impresia ca umblu printre stafii urate cu mainile bagate in buzunarele mele. Am impresia ca le vad semnul de dolari in ochi ca o reflexie a mea .
Si conduc si prin drum si conduc si pe langa si eu sunt drumul dar si nebunul. Eu sunt doar unul. Eu sunt romanul! Dar eu sunt SuperMan din TeleorMan. Ar trebui sa fiu obisnuit inca de mic cu snapanii si spagarii. Am vazut asta dintotdeauna dar nu m-am obisnuit. De aia am plecat si din Telemorman. Niciodata nu am fost in stare sa dau spaga. Nici macar cand imi cerea fatis nasul pe tren nu imi iesea. Am un handicap chiar daca sunt de TR.

Imi e foame. dar nu am tragere de inima sa mai opresc sa iau masa. nici macar nu as mai opri. As trece prin tara asta ca vantul si ca gandul calare pe Blandu' Ca tare m-a sucarit. Opresc totusi la un soi de parcare, izvor loc de adunare, vanzare de fructe. Ma uit la el, ma uit la mine si incerc sa ma uit la mine din exterior. Incerc sa planez , sa imi dau seama cum arata toata scena. Incec sa iau ochii regizorului la purtat .Ma vad stand pe banca de la marginea padurii cu cele doua piersici in maini. Marele motociclist sta ca un pui speriat in colt si incearca sa treaca neobservat. Iar in fata mea, la aceeasi masa din buza paduri, din marginea nimicului, de nicaieri sta Dumnezeu. Nu, nu m-am deshidratat intr-atat de rau. Dar regizorul ala de planeaza nu ii poate da alt rol. E alb, la fata, la par, la haine la tot . Sta de parca el insusi a inventat cuvantul calm. Sta de parca asteapta sa asculte fiece frunza cum creste. Si se uita la mine. Vede probabil prin mine, stie probabil tot. Mananc o piersica si ma mai linistesc putin. Beau si putina apa . Incep sa uit de vamesi si marlani. Si cel din fata vede asta. Parca in momentul in care linistea se facu deplina, de nicaieri imi vorbi acest Dumnezeu armean. "Are you ok ? Do you need something?" De parca ar vrea sa stearga totce ma suparase in tara asta intr-o clipa. Si intr-un fel i-a iesit. Am paspuns politicos ca nu. Ar fi fost prea mult sa ii povestesc toata tarasenia mea. Fiind Dumnezeu, oricum poate o stia de la regizor. In raspunsul asta atat de simplu, de monosilabic si concis, in astea doua litere mi-am dat seama ca nu , nu am probleme. Sunt chiar bine. Mobretul merge bine, bani am, sunt in grafic si cu timpul. Deci oficial raspunsul e Nu, nu am nevoie de nimic. Mosul, auzi si intelese pe deplin raspunsul. Se afunda in meditatie din care iesise doar ca sa ma trezeasca din nervozitatea inutila. A revenit la muzica frumzelor si la problemele greierilor. Ca intre nevoie si voie calea-i de la saturn la marte, e alt film. Ca acum sunt bine dar imi e fricade ce va sa vie , pentru batran ar putea sa fie numai amuzament. El stie ca planul meu de acasa e sa ma intorc pe motoreta triumfator prin Kazahstan dar stie si cine sunt eu. Ca asa renunt. O suma de greseli si o totalitate de evenimente incepute si terminate altfel. Terminate pe aproape. Poate singurul terminat sunt eu si nici nu imi dau seama. Incep sa ma gandesc la zile de concediu, la bani, la problemele de acasa, la dor si la nevasta.

Ajuns in hostelul din Yerevan decizia ma impresoara, ma chinuie si ma biciuie. Mi-am acordat o plasa de siguranta cand am plecat si acum ma bag cu toata viteza in ea. Ma arunc de la etaj direct in mijloc. Renunt la jumatate de drum. Imi rup jumatate din vis si las pentru niciodata. Fac acel pas catre eu, catre renuntator. Decid ca de la Bishkek trimit motoretul acasa cu un camion si eu ma intorc cu avionul. Mai mult de atat, imi iau si biletul de avion. E via Moscova ca sa nu imi para rau de viza macar. Dar ma voi intoarce prin poarta din dos Voi intra in bucuresti prin Otopeni .

Stai bland maestre. Ce crezi tu, ca e asa simplu ? Am luat biletele si toate cele numai dupa ce ne-am mai luat o teapa chiar si de la omul cu suc din parc si chiar si de la hostel. Astia dela hostel au decis ca internetul e optional, asa ca au optat sa nu mearga. Abia spre seara am prins putin si numai in anumite zone ale camerei iar garajul in care au promis ca bagam mobretul continea probabil tot ce nu mai era folosit in intregul bloc. Lipseau vreo doua gaini si ar fi fost o imagine de Kusturica.

Ori eu atrag belele ori ele pe mine. Se pare ca pe aici prin oras e o lovitura de stat. Si am cautat-o . Ori orasul e foarte mare, desi mie mi s-a parut un fel de Craiova cu metrou, ori ei tin loviturile mascate ori, cel mai probabil au si loviturile de stat pe tipicul Radio Yerevan: "este adevarat dar nu era lovitura de stat ci manifestatie culturala si nu se bateau ci se pupau."

Seara se incheie cu ganduri diluate in bere. Imi sorb dezamagirea. Ma rod creierii. Nu ma mai intereseaza nimic.

[Philip_HD]

Bravo stimabile! Mai baga.

[moleck2002]

Dimineata a venit in luptele dintre propria-mi renuntare si frigul napraznic facut de dominicanul de doua tone. A mancat toata seara si a pornit aerul conditionat pe frig. Si apoi a mancat si telecomanda. Cu o plomba mai putin din cauza clantanitului m-am ridicat la 7 si ceva din pat. Aveam micul dejun inclus. Oua ochiuri bineinteles. Sunt un om cu o misiune acum. Stiu ca de aici bancomatele se transforma in mobilier iar visa si mastercard in unelte ale inamicului. Desi sunt suparati complet pe americani, dolarul ramane baza oricarei tranzactii. Asa ca trebuie sa fac rost de cash american. Intreb omul de la hostel de un bancomat si de un loc de schimb valutar. Ma trimite la banca pe care o vazusesem si eu ieri si de acolo ma trimite la un magazin universal.

Adica scoti matale cash armean si mergi cu el la o cusca din asta de schimb de la un magazin. In stilul clasic armean, e iarasi teapa. Nu mai e cusca la magazinul asta de cativa ani. Ma invart aiurea vreo juma de ora dar resusesc pana la urma manevra la cel mai plictisit om in viata. Nu stiu daca e prea plictisit ca sa ma tapeasca pe fata sau e mai subtil ca ceilalti dar aici intervin narozia proprie si lipsa de inceredere in oamenii din tara asta. Eu tontoman mai de la tara nu am mai vazut de multa vreme bancnote de 100 de dolari. Si ultima data erau verzi, ca de aia le zice verzisori. Sa vezi ce colorate imi dadu asta... Daca mi-a tras teapa de 700 de dolari intru direct in istoria narozilor. Zic sa nu fac totusi scandal si ma duc la hostel si vanez nitel net. Se pare ca s-au colorat banii si pe la americani. Teapa mare nu mi-am luat. Nu stiu daca m-a facut la curs sau altele dar asta e ... nici nu mai conteaza.

O iau din loc. Oprirea de azi e in localitatea Merghia. Stiu omule ca nu ai auzit de ea si nu cred ca vei mai auzi. Iti spun cinstit ca acest loc are o singura calitate, un singur rol in drumul meu. Este ultima localitate pana in vama iraniana. Mi-a zis Nea Caisa cu carnetul de pasaj ca dureaza cateva ore si ar fi bine sa fiu pe la 9 in vama. Asa ca mergem sa ne cazam langa. As fi dormit si pe pragul vamii ca sa fiu sigur ca va fi totul bine maine.

Ma tin dupa GoguGPS pana cand asta imi spune foarte frumos si linistit sa carmesc la stanga. Ba tu esti nebun ? Tu nu vezi ca e camp cat vezi cu ochii ? Te armenesti si tu, vrei sa ma faci ? Fac stanga, pe unde imi pare un drum pana imi face un nene semn sa ma duc inapoi ca am intrat in curtra lui. Ma intorc, ma duc si nici eu nu stiu ce mai caut. Bai gata! Uite, in fata e asfalt si pare ca la un moment dat ajung unde trebuie. Deci inainte sa fie si lasa-ma in pace tu nasparliu de GPS. A incercat el sa ma mai intoarca dar eu ca Batman o tin inainte. Si drumul se face chiar frumos. Incep sa merg spre un soi de munte sau deal. La un moment dat, ca printr-o curba vad niste semne de monument si lume buluc. Hai sa opresc daca tot ajunsei. Imi e si frica sa las motoreta, locul arata groaznic. Niste indivizi cu doua Lada din 1900 toamna stau cu muzica la maxim si mananca la umbra unui desis de langa drum. Langa drum dar cam pe mijlocul lui incat un pas m-a despartit sa am o cizma mirositoare a mancare armeana. Dincolo de toata mizeria, vad una din frumusetile tarii asteia. Incep sa banui o viata de fugiti in munti ale stramasilor armeni fugariti de turci de prin Anatolia. E o chilie a vreunui calugar dar la fel de bine ar putea fi punct de observatie ramas din veac. Un avanpost al unui cuib de vulturi. Si Doamne-i frumos si verde intr-o parte si pietros din ailalta. Ai impresia ca s-a aplicat strategia romaneasca de parjolire. Dar aici a facut-o inasasi natura. Deja vad batranul preot armean stand in chilia lui umila din varf de munte, scrutand departarle, asteptand vesnicia. Cand calatorul trece pe aici, ii da si ziua buna, dar de sub hainele cele saracaciaose scoate un cutit mic, ascutit in Iad de insusi Mefisto. Ii vad lucirea in soare cum se ridica, ii vad licarirea in ochi, secunda cea de groaza si coborarea mainii. Calatorul trece, dar punga de bani ramane taiata ca din intamplare in praful drumului si calugarul din vechiul turn da alarma mai departe despre venirea necunoscutului. Nici in vremea de acum nu se puteau ei dezminti. M-am intors la Mobret si l-am gasit asaltat de o turma de tiganiarzi si puradeii din dotare. Imi facura semn ca e ok de parca eu asteptam aprobarea lor in vreun fel. Marlani dar multi si pe teren propriu. M-am facut ca nu observ. Dupa ce au urcat toata turma de kinderi la pozat pe mobra nu puteau ramane mai prejos tatii. La astia a trebuit sa fiu atent sa nu se duca gramada cu mobretul. S-au carat relativ repede. Si dus am fost si eu

.

Sunt siiingur pe drum acum . Ataaat de siiingur. Dar unde e toata lumea chiar nu inteleg. Sigur am gresit pe undeva traseul. Or fi astia rupti in toate coatele dar nici asa drum prost nu se poate sa fie. Pregatire involuntara pentru Pamir Highway. Abia peste o luna aveam sa realizez ca de fapt cea mai enduro parte e chiar asta de langa iesirea din Europa. Bucata asta de Armenie. Inainte e rau drumul dar GogGPS zice ca peste doi kilometri dau iar de asfalt. Cica mai am vreo 50 de kilometri de facut dar tot el zice si vreo 3 ore . E complet nebun. Inapoi sunt 15 kilometri de drum prost si Dumnezeu cu mila ce o fi pe partea cealalta. Hai ca se poate.

Padure nebuna. Turbata si calma. De nepatruns si interminabila. Asa imi pare acum. Inapoi e prea mult si-nainte nu se mai termina. De dupa colt imi face cu ochiul Baubau sau poate doar am luat-o razna. Nu e nimic dupa colt. Nici macar drum. Numai crevase, urmele camioanelor ce-au fost pe cand nu se povestea . E o liniste ce ma omoara. La figurat dar mai ales la propriu. Sunt singurel printre copaci, vorba reclamei... dar acum nu am timp nici sa gandesc la ceva. Arat ca o suricata cocotata pe un magar albastru. Lupt sa captez orice sunet vine din jur speriat de aninale si mai ales de alea bipede doritoare de bani. Mai pe dreapta nitel, ei dreapta ... cine crezi tu ca poate scoate rotile din urmele de tractoare din padurile astea ? Bine, stanga... N-am, ca e vale. Atunci odihna ca si asa nu cazusem azi. Hopa sus Mitica. Brusc drumul se niveleaza putin dar incepe sa urce abrupt. Pana aici au putut sa mearga cu camioanele rusesti ? Mai baga o fisa.

Hai ca mai e un kilometru pana la intersectie. Trebuie sa fie ceva bun acolo. 500 de metri , 100...siiiii ... intalnire de drumuri forestiere semnalata de GoguGPS de parca ar fi Place de la Concorde. Tot Gps zice ca mai e putin. Vreo 30 de km. Tot nu inteleg de ce zice si ca mai sunt doua ore si jumatate. Poate s-a tampit si atat. Vad si un om cu o masina de teren oprit sa ia apa de la un izvor. Opresc sa il intreb de drum si ma ajuta sa ridic mobra de pe jos. Pietrisul mamei sale de pietris... Omul nu pricepe nimic asa ca plec mai bou decat vaca ce-am venit. Doar privirea lui imi spune ca nu prea vede multi nebuni pe aici. Deci mai e un drum. Clar ... m-a facut pana si GoguGPS in tara asta. Si tu Brutus? Sunt siiingur iar. Dar in zare ce se vede ? Dau de un sat. In sensul ca il vad in zare peste rau. O fata morgana. Imi tremura sufletul. Corpul e prea obosit ca sa mai tremure. Incerc sa ma concentez si o fac atat de bine incat mai dau o data cu mobra de pamant. De data asta am o problema. M-as culca langa ea, la umbra ei. Nu mai vreau sa inaintez. Nu am putere sa o ridic. In zare vad o masina venind. Sper ca ma vor ajuta si primesc doar o mana de praf in dinti. Daca fluturam niste bani opreau oare ? Reusesc sa ridic mobra dupa ce dau cortul jos. Brevetez tehnica de ridicat mobretul ce avea sa imi devina atat de naturala curand. Constat ca semnalul de pe stanga va ramane o amintire in acest drum. Un ciob portocaliu facut in China pentru o motoreta japoneza adusa de un roman in Armenia. O urma de globalizare ramase in tarana. A avut dreptate nasparliul ala de GPS: 3 ore am facut. Ce incantare mai mare dupa atata munca poate sa fie decat sa vezi o bucata de asfalt oricat de peticita? Va spun eu ca niciuna. Aproape am reusit sa ajung in treapta a patra. Ma vedeam ajuns. Cu drumul gatat pe ziua asta. Aproape zic, pentru ca Armenia mai are asi in maneca padurilor. Santierul Cucu, nu e drum dar e de lucru. Se pravalise muntele din dreapta peste padurea din stanga si luase si asfaltul la plimbare. Nu lasau pe nimeni sa treaca dar vaznad motoretul li s-a facut mila. Cred ca vroiau doar sa ma nimereasca cu atelajul care dadea cu spatele si sa-mi ia calul. Dar am fost mai rapid si pot povesti in continuare. Evrika ! Ajung in maretul oras admirand in stanga o bucata de stanca precum un zid mare si rosu: de acolo incepe Iranul. Acolo iar se termina Europa.

O voi parasi a doua oara in doua saptamani. Cu chiu si mai ales cu vai gasesc si minunatul hostel. In Romania i-ar fi zis camin de nefamilisti semidezafectat dar aici ii zice chiar hotel. Dusul e la capatul holului si parca as intra cu cizmele de cauciuc ca sa fiu sigur ca nu iau ceva boli. Patul pare curat, dar pun preventiv sacul de dormit peste. Intreb de internet. Imi promisesera ca au. Dupa putina agitatie cu wireless-ul ce nu merge, mi se ofera net de la telefonul proprietarului. Incercam sa schimbam vreo doua vorbe dar nu ne intelegem. Ma duc sa mananc in oras. Gasesc o forma trista de oras mic de provincie in curs de autodesfiintare. Trei case in paragina, un magazin general si unul de piese auto, doua blocuri ce iti inspira comunismul tarziu, comunismul scurs ca vopseaua de pe ele. Reusesc sa imi cumpar bec si avem un fel de semnalizare pe stanga. Gasesc si un restaturant. La parter sunt doua femei la o discutie intermenibaila. Imi permit sa le intrerup in engleza, in franceza, in romana si ne intelegem prin semne. Chelnerita blonda doar pe jumate de la ultima vopsire din timpul URSS-ului, cand probabil era si diva orasului, daca te iei dupa hainele mulate desi le are de acum douazeci de kilograme si atitudinea de primadona, imi intinde un meniu din care inteleg numai cuvantul magic: pizza. Decid sa nu risc altceva. Iau si un whisky, sau un fel de bautura cu aroma de whisky. Trebuie sa sterg intr-un fel ziua de azi, sa o fortez sa se mute in istore si oricum de maine intram in postul marelui Iran la bautura. Sunt indrumat sa urc la terasa, unde este un televizor cu videoclipuri de prin anii 90. In timp ce McHammer se agita pe ecran descopar un wireless si incep sa vorbesc acasa. Sunt obosit, in mijlocul unui loc uitat de vreme si de lume, incerc sa vorbesc in ultima seara inainte de a incerca sa intru in necunoscutul Iran. Ma simt mic si iar incerc sa ma teleportez acasa. Aflu ce se mai intampla pe la Bucuresti si apoi, cand incepusem sa imi incalzezsc putin sufletul se face liniste. Din aia neagra ca ecranul ce s-a inchis si apasatoare ca butoanele pe care le stresez. Nu mai am baterie. Raman cu gandurile in puncte de suspensie si cu sufletul ratacind prin padurea intermeninabila a disperararii.

Dimineata sunt primul in vama. Atat de devreme ca nici vama nu-i acolo. Ma rog, vamesii. Stau ca prostul cam o ora si jumate in vama armeana sa vina o tantica sa imi puna o stampila pe o hartie pe care o mai plimb pe la trei ghisee cu un final de la sine inteles pentru Armenia: mai vor bani. Au si un bancomat de la care scot 8000 de bani de-ai lor. Zisesera ca tre sa platesc 5000 si imi era foame. Dar te pui cu dansii ? Au fost draguti pana in ultimul moment. Cica trebuie sa platesc cinci mii, dar comisionul de plata e ... trei mii. Daca scoteam mai mult cred ca crestea si comisionul ... mama voastra de frumosi local ... sa va stea-n gat ba ! Scap de ei. Cel putin asa sper.

Ajung la primul soldat iranian care imi zambeste si imi spune "Welcome to Iran!". Imi da o stare de liniste nenea asta. Ajung la al doilea. Are o singura intrebare: "Carnet de passage ? " . N-am !

» Post actualizat in 23 Apr 2017 07:11

Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.

[ktor]

semn,

[Altair]

Fabulos! Felicitări! Forward!

[moleck2002]

Multumesc @ktor si @Altair

Tabriz, intrarea in IRAN

N-am carnetul de pasaj ca la noi e nesimtit de scump. Dar am vorbit cu Hussein al vostru. A zis ca se rezolva. Iranianul se uita la mine chioras. E cald dar transpiratia mea e rece. Zambeste calm. Imi vine sa il iau la palme cu tot calmul lui. Zice: " Tu vrei sa zici Aldi nu Hussein" . Exact Aldi ziceam daca asa vrei tu... Il suna, vine, trecem de doua posturi de control si nenea Aldi stia de mine si stie ce are de facut. Imi arata un scaun si imi spune sa ma relaxez ca va dura doua ore din momentul in care ii dau pasaportul. Are chef de mistouri cu mine.

Doar i l-am dat deja. Eu ca da el ca nu ... cand incepe sa il caute imi dau seama ca nici nu i l-am dat dar nici nu stiu unde e. Disperare crunta te simt langa mine. Deja creierul s-a topit in alternative si ma vad la stirile naroziei. Incep sa ma gandesc cum dau de ambasada. Pacea capatata acum 5 minute se transforma din nou in agonie. Linistea in cautare bezmetica. A doua oara pe ziua de azi nenea Aldi intruchipeaza salvarea. Vine cu haina mea cea lasata pe scaun. Nu umbla in ea dar a pipait-o si are impresia ca simte ceva. Si acolo este. L-am regasit. Mai am doar de stat 2 ore degeaba ca sa iasa hartiile. Atmosfera e relaxata. Aldi se invarte cu hartiile in timp ce colegul lui face conversatie. Vorbeste bine engleza si e dezinvolt. Mai gasim si un rus, mai stampilam si pasapoartele si nici nu imi dau seama cand trece vremea.

Am pasit in tara ascunsa. In tara unde m-a pus tata sa promit ca nu intru. Da tata, te-am mintit ... aveam viza deja luata. Despre tara asta jurnalele noastre iti apun ca trebuie sa fi cel putin nebun sa mergi. Ca fiecare om scoate hangerul la fie ce pas, ca insusi diavolul te primeste la granita, intr-un cuvant: horror. Oamenii din vama nu mi-au lasat insa impresia asta. Dar sigur ei sunt instruiti sa lase calatorul sa intre ca sa nu mai aiba scapare. De altfel tot din auzite la stiri iti verifica sarsanalele in cautare de material incriminator mai rau ca romanii comorile dacice. In vama asta doar eu singur mi-am intins tot calabalacul prin parcare cautand pasaportul. Acu' daca stau sa ma gandesc ... si asta a fost tertip sa ma verifice fara sa stiu si sa ma ia ostatic in vreo moscheie. Opresc la prima benzinarie pe stanga. Ca aia de pe dreapta e abandonata. Sunt multi oameni. Dar stau. Cred ca ma asteapta cu rapirea. Pretextul: nu e curent si vine peste o ora. Nu mai am gaz pana la urmatorul peco asa ca le fac jocul. Bine ma ! Stau si eu o ora daca ziceti voi. Se pare ca ma invat cu statul asta. Ma asez pe marginea de beton a pompei si picot. Sunt 10 oameni. Fiecare diferit in felul sau, asa ca primesc banane, ceai, biscuiti si o invitatoe de a lua masa de pranz cu lucratorii ce profitau de lipsa de curent. Sa vezi chestie. Sa vezi ca oamenii astia nu sunt naspa cum zic jurnalele ci buni cum zic alti calatori. Nu luceste nici un hanger si ospitalitatea le da pe dinafara. Dar poate si asta e un tertip, poate e ceva in mancare si ma drogheaza. Imi e totusi foame si eu nu am nimic in desagi. Mananc biscuiti si banana si nu am nimic ... aha, deci mai incolo ma luati ostatic ? Deodata ma simt luminat ! Venise curentul. Sa vezi atunci manevre de mutat batrane masini locale ca sa ma lase primul ca am drum lung. Sa traiti o mie de ani oameni ! Am plecat !

Drumul nu e lung dar e dintr-o alta lume venit. Pardon, eu sunt ala venit. El e dintotdeauna. Aici incep sa intru in desert. Incep sa ma apropii de nisip. Am coborat din munti spre eternul nisip. Inca vad verde in fata ochilor, dar numai aporape si numai in anumite bucati. E socant si fascinant. In acelasi timp imi pare un deal dar imi pare o piatra afundata. Un prea mare stapan a aruncat dupa straini nepoftiti si de atunci a tot crescut pana ce acum un munte pare. Si ai impresia ca totul e aproape si usor de inteles si nu iti vei da seama calatorule cat de departe de a scarmana macar putin scoarta acestor locuri esti. Tu si camiloiul tau albastru sunteti niste neaveniti trecatori pe aici. Pe care poate ii rapim. In alte locuri am impresia ca vad gramada de nisip cernut de la poarta lui tata. Aici e un deal rosiatic ce ma astept sa se transforme intr-o furtuna de nisip la orice pala de vant. Dar el e acolo si ramane de secole poate pentru ca asta-i piatra lui, asa sunt locurile astea. Incep sa banuiesc faptul ca ceea ce vad verde este cultivat pentru ca restul spatiului, cel lasat in grija lui Allah gazduieste numai un fel de iarba pitica si galbena. Pe aici fotosinteza s-a terminat. E numai arsura. Drumul e drept si bine asfaltat. Masinile par noi si totusi de cand lumea. Imi dau acelasi sentiment pe care l-ar fi avut un strain vazand Romania inainte de 90. Le zice Iran National si sunt o licenta cumparata de prin 60 cred.

Ajung in Tabriz. La cata liniste a fost pe drum ma asteptam ca aici sa gasesc trei masini pe strada ca in Cuba pana de curand. Daaaarrrr.... Iranul a facut legaturi de prietenie cu marele popor chinez si au descoperit motoretele chinezesti. Cata frunza, cata iarba... pardon, cat nisip pe duna. Sunt un furnicar agitat iar eu arat ca un magar printre oi si ma misc precum un mamut inconjurat de musculite. Nu vreau sa ii stresez dar nici nu-i vad cand apar si dispar. Prezente mai efemere decat secunda ma obosesc mai rau ca drumul de pana aici. Deci cum era cu statul ala la voi? In tara asta, din ce vazui pana acum, ori stai ori esti pus la curent (220v alternativ). Cand adrenalina mai are putin pana a-mi scoate sangele pe nas, am gasit si hotelul. De fapt, o strada aproape numai cu hoteluri. Zic sa merg totusi la cel spre care m-am pornit. Il gasesc, are o intrare direct la mezanin. Nici gand de vreun loc sa pun motoreta. Si strada e atat de agitata si nu imi da siguranta. Intreb pe receptioner si cica o sa am parcare si tot ce vreau. Hai sa vedem unde neica. Nu te-oi vedea urcand japoneza pe scarile astea ... si nici nu e vreo chinezarie din asta de-a voastra. Sau e locul cu rapirea, de nici nu il intereseaza de mobra mea ? incep sa ma ia gandurile, dar omul ma ia cu tot cu mobret si ma duce la vecinul dotat cu o curte dotata cu umbra. Au ei o intelegere si nu e nici o problema. Una rezolvata. Duc geanta in camera. Deja m-am specializat si la caratul asta. Am o papornita cu strictul necesar de nelasat pe motor. Ies la plimbare.

Cum sa descriu eu mai bine orasul asta ? Obor. Inchipuiti-va un Obor de un milion si jumatate de locuitori. Un furnicar printre tarabe. Nu poti sa faci nicaieri un pas sa nu vezi ceva de vanzare, expus direct pe caldaram. Si cu toate astea e o chestiune interesanta: fiecare strada are un specific. Pe una gasesti fructe in timp ce pe cea perpendiculara piese si service-uri de motorete chinezesti. Si oamenii astia, atat de dubiosi in jurnale, sunt al naibii de zambitori si de linistiti. Isi vad de treaba de parca nici nu ai fi. Foarte multe saluturi. Cand isi dau seama ca nu esti de-al locului primesti automat un "hello". Si apoi incep sa se imparta: nestiutor de engleza-hello si da din mana, putin stiitor- hello, de unde esti, bine ai venit in Iran si cam aici se termina engleza si stiitorii de engleza, de obicei oameni mai in varsta. A mers un mosulica cu mine o statie de autobuz intreaga intrebandu-ma cate-n luna si-n stele. De la Ceausescu la ocupatia mea si ce ma aduce pe acolo. Stiu ca nu am vazut nimic din orasul asta dar ma intorc la hotel. Sunt frant de atata stat pe ziua de azi, dar mai ales sunt frant de emotii. Cum intru pe usa imi dau seama ca receptionerul s-a schimbat. Asta are pe undeva pe la 60 de ani, pare mai inalt si spre deosebire de majoritatea localnicilor are parul alb. Ma asteapta cu nerabdare. Asta sigur vrea ceva, sigur e ala rau de la stiri. Bai Osama fara basma .... Si aud :"Nu mergem nicaieri, doar ne plimbam !". In ROMANA . Sunt buimacit total. Nici macar nu are accent. Nici nu vroia altceva. Vazuse pasaportul si a vrut sa imi spuna asta:"Nu mergem nicaieri, doar ne plimbam !". De cand o astepta sa psuna asta ? Nici macar celebrul "Ce (pauza opintita) faci ?" pe care il stiu toti bulgarii si turcii. Narodul si disperatul dupa casa din mine se activeaza si incep sa vorbesc limba mea materna. Zambeste si imi spune intr-o engleza la fel de curata ca romana ca acolo se opresc toate cunostiintele de romana ale sale. Dar si pe astea de unde le ai nene ? Scoate un album de fotografii de sub birou. In prima fotografie recunosc Ateneul si pe un barbat brunet si tanar dar cu trasaturile interlocutorului meu. Mai vad si manastirea Cozia si cazinoul din Constanta in urmatoarele. Apo Parisul si Londra. Si de bratul tanarului o domnisoara. Imi spune cu o inflexiune a vocii ce imi da mai degraba ideea melancoliei decat a tristetii: "Mariana", aratand spre domnisoara "Am iubit-o mult. Am vrut sa ma casatoresc cu ea. Ii luasem si inelul de logodna. Dar... asta e !" Stai nene, nu ma lasa cu ochii in soare, zi povestea pana la capat. Ce s-a intamplat ? de ce nu s-au unit popoarele ? "De la revolutia din'79 s-au inchis granitele. Sase ani m-am chinuit sa ajung la ea, sa aflu vreo veste, orice, dar nu s-a putut. Abia in '85 am ajuns din nou in Romania. Era deja maritata si avea si doi copii". Daca nu eram unde eram as fi baut o tuica numai ca sa ma resetez. Si i-as fi dat si lui una. Nu se poate asa ceva. Cum intra politica incaltata cu bocancii militari peste vietile oamenilor, cum pot avea efect politicile statului asupra iubirii. Incerc sa imi inchipui cei sase ani de agonie si extazul din avionul de Bucuresti urmata de finalul zdrobit al povestii de iubire. Raman fara cuvinte si ma retrag.

Sunt in Iran si e tare fain ! Oamenii astia sunt intr-adevar altfel. Dar nu cum zice la stiri. Dimpotriva, ospitalitatea lor este ceva ce nu am mai vazut pana acum. Modul de a vorbi cu strainul este unul calm si lipsit de dorinta de a-i vinde ceva. Exista mai degraba curiozitatea legata de drumul facut , de unde venisi si unde te duci decat chestiunile pragmatico-materialiste gasite nu mai departe de vecinii armeni: iti vand ceva, cat costa motoreta si asa mai departe. Maine ajungem la capitala, la Teheran.

Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.

[Zasmoker]

/me ridica o mana in aer. Frumos...

[textoru]

Saptamana trecuta m-am intors din Iran si stiu ca ai dreptate. Sunt cei mai ospitalieri oameni pe care i-am vazut vreodata. Si nu vor sa-ti vinda nimic. Se opresc pe strada sa te intrebe cum te cheama, daca ai nevoie de ajutor, cum te simti, daca iti place in Iran, ce crezi despre ei si apoi se ofera sa-ti da un ceai sau te invita la masa. Este incredibil. Trebuie sa ma mai duc pe acolo.

In ce priveste traficul, mi se pare ca sunt cei mai buni soferi si motociclisti din lume la felul cum se circula. Calatorii stiu de ce. )

[moleck2002]

@textoru : Sunt perfect de acord cu ce spui. In Iran singura problema a mea a fost faptul ca eu sunt un european ursuz ce nu e obisnuit cu atata bagare in seama dezinteresata. Cat despre trafic ... si acum ma intreb cum pot sa mearga asa si sa fie atenti si la a ma saluta pe mine trecatorul. Data viitoare as vrea sa stau minim 3-4 saptamani in Iran si nici asa nu sunt sigur ca am timp sa vad tot ce e de vazut. Singurul minus e lipsa berii cu alcool (ca fara gasesti toate marcile). Deci cand ai chef de o dezalcolizare interesanta IRAN e destinatia.

[textoru]

Ai putea detalia (chiar si pe PM) cum ai rezolvat cu Carnetul. Cei de la ACR au niste preturi nesimtite de-a dreptul (650 euro emiterea si 5500 euro depozitul). Mi s-a facut rau nu alta. ADAC-ul il elibereaza la 300 euro, ca doar nemtii sunt mai saraci ca noi.

[moleck2002]

Eu am apelat la http://www.overlandtoiran.com/ si m-a costat 400 de euro.

[survey]

Ma inclin!

[guy_ana]

Faina tura si faina naratiunea! Respect!

» Post actualizat in 22 Jun 2017 20:29

PS Stiu ca e greu sa postezi asa mult, dar ai lasat povestea exact cand devenea mai interesanta.....