Caucazul in portocaliu

[Adrian M.]

Aaa, tot aici suntem. Neeext next next

[rideordye]

Ce calatorie si povestire frumoasa. Iar de poze, ce sa mai zic, sunt minunate!

Astept cu nerabdare continuarea.

[Mario MT 03]

M-ai dat pe spate la podul ''Always Ultra''. Nevasta a avut nevoie de un ''hint'' ca sa se prinda :D

[m0jave]

Multam, multam din nou pentru aprecieri!

 

Cat despre pod, eu sunt doar mesagerul, localnicii au fost cu imaginatia

 

 

-----------------------------------------------------

 

 

Inca de la prima vedere, trenul de Baku ne gadila nostalgiile, corazonu’, si mai ales nasul, amintindu-ne fulgerator de personalul de Constanta. Geamurile nu se deschid, aerul conditionat pare un concept SF, iar toaletele de la capetele vagonului sunt pazite de doi Cerberi blonzi si indesati, pana la plecarea din gara. Nu ca am fi avut inca vreun impuls masochist. Pe culoar alearga dintr-un capat in altul oracaind in gura mare un plod rotund si hiperactiv pe nume Nihar, pe care pana in Baku il va striga bunica-sa de aproximativ 573 de ori.

 

Ne parcam fiecare pe bancheta lui si incercam sa facem cat mai putine miscari, doar - doar n-or mai curge apele pe noi. Dam cu banul care sa-i puna piedica lui Nihar la urmatoarea tura, dar renuntam… prea cald chiar si pentru o asemenea cauza nobila.

 

Dupa vreo jumatate de ora de prelins pe sine cu viteza melcului turbat, se petrece o minune! El Capitan se ridica brusc ca o marmota atenta, incepe sa formeze un inceput de ranjet, se urca in picioare pe bancheta si pune obrazul langa grilajul de ventilatie din tavan. E un miracol! Caile ferate georgiene au descoperit totusi aerul conditionat! Anemic ca o respiratie de soarec, dar exista!

 

Vreo ora mai tarziu aproape ca e respirabil in compartiment. Tocmai la timp pentru granita azera… Trenul opreste, aerul conditionat dispare ca un vis frumos, si ne amintim cum era cu asteptatul in vama. Trece primul grup.

 

Ruski?

Niet.

<Dat din cap dezaprobator>

You went to Armenia?

Noooo…

 

Din fericire, nu ne intreaba si daca intentionam, dar avand in vedere ca dupa stabilirea semnelor prin care ne vom conversa, asta a fost prima intrebare, pare un subiect exact atat de sensibil pe cat citisem.

 

Cum tot bagajul nostru e format dintr-un rucsac minuscul cu haine de schimb si o sacosa de vreo doua ori mai mare cu fructe si cronturi, scapam destul de repede de etapa cu scotocitul printre sosete. Mai asteptam o vreme pana termina si cu restul trenului, apoi suntem chemati intr-un compartiment rezervat, unde un agent azer si-a instalat o micuta camera portabila de interogare. Dar arata mai intimidant decat e de fapt, si scapam destul de repede. Un ochi la pasaport, unul la viza, trei cuvinte scrise la un laptop in valiza, tzac! o poza pe webcam, si “you go now”.

 

Ne punem din nou in miscare, dupa o vreme revine la viata si aerul conditionat, si reusim sa adormim.

 

…

 

Dimineata se infatiseaza brusc si dureros pe glascior cristalin de Nihar care urla (suspectam noi) de foame. ‘Tu-ti ceapa, Nihar!

 

Pe geam priveliste exotico-dezolanta, de case in desert. Prea adormita pentru poze. In compartiment e totusi inca racoare si placut, iar restul par sa nu se fi trezit inca, asa ca avem toaletele pentru noi. Repede totusi, pana nu-i trezeste Chucky pe toti. Aaah, dus in chiuveta de tren. Ma simt din nou ca la 18 ani.

Intr-un final se petrece miracolul si oprim in gara din Baku. Ia sa vedem, ce aer de halta o mai avea si asta?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hmmmm… OK… Incep sa cred ca poate Baku nu e ca Tbilisi. Dar avem timp sa ne minunam mai tarziu, dupa ce ne asiguram ca avem si cu ce sa ne intoarcem. Luam un bon de ordine si ne asezam in fata ghiseelor de bilete.

Imi vine randul si la ghiseu ma asteapta o tanti tinerica, toata un zambet, si cu o engleza mai mult decat satisfacatoare. Din pacate nu ma poate ajuta cu foarte multe, totusi, cum se pare ca trenul de diseara e full. Mirific… Dar nu ma lasa sa plec inca, si imi spune ca la ora 15 se elibereaza rezervarile nerevendicate, si aproape intotdeauna se mai gasesc cateva locuri. Sa vin atunci si imi pastreaza doua bilete. Lux! Asa vom face. Pana atunci avem timp destul sa haladuim prin oras.

Iesim din gara si dupa aerul conditionat din sala de asteptare, caldura de afara ne loveste in moalele capului. E ora 10, si deja sunt peste 30 de grade. Asta o sa doara.

Nici nu apucam sa ne departam prea mult de gara, cand devine din ce in ce mai clar ca nu, Baku nu e deloc ca Tbilisi.

Pare cu cateva clase bune peste. Cladiri de birouri, hoteluri noi si luxoase, strazi curate luna, autobuze parca nou noute, si o ciudata predilectie pentru taxiuri in stil londonez (cu volanul pe stanga, totusi, deci comandate special) - Baku pare un oras care a fost mult, mult mai hotarat sa se departeze de trecutul sovietic si sa demonstreze cat de modern si de vestic e. Atat de hotarat incat nu-mi da pace impresia ca parca imi aminteste vag de pozele pe care le-am vazut din Dubai si altele asemenea - acel lux de mucava, colorat si kitschos. Dar chiar si asa, nu e nici pe departe in aceeasi liga, iar masinile de pe strada dau impresia unor oameni normali, cu bani de masini bune, dar practici si fara aere de seici. N-am vazut masini sport obscene, tunate, limuzine facute sa sara in ochi, dar nici epave animate doar de sfantu’ duh. Imi plac oamenii astia.

O singura dambla par sa aiba. Au o placere dementa sa paveze suprafete mari, intinse, cu marmura si altele asemenea, lucioase, reflexive, si foarte deschise la culoare. Ceea ce in plin soare si la 40 de grade e moartea pasiunii.

Intelegem de ce nu e mai nimeni pe strazi.

Gasim o terasa deschisa pe o straduta pietonala frumusica, si ne parcam la un mic dejun. Mancarea ca mancarea, dar cand ajungem la bauturi, ne pica ochii pe Marrakech Chai, si acolo se opresc. Nici nu e nevoie sa ne intrebam unul pe altul, e clar ca asta o sa vrem amandoi.

Un mic dejun delicios si patru ceaiuri mai tarziu, ne hotaram sa venim tot aici la pranz si ridicam ancora, dar nu inainte sa-i lasam chelnerului un bacsis extra, in forma unei hartii de 5 lei, pentru colectia lui de bancnote din toate tarile care se abat la el in restaurant.

Si ne continuam periplul prin giuvaerul din desert.

In drum spre orasul istoric vedem de la distanta ceva foarte foarte cunoscut si nu ne putem abtine sa nu-i dam roata si sa chitaim langa el.

Centrul vechi aminteste foarte de bine de cel din Sarajevo, si daca n-ar fi atat de chinuitor de cald (nu ca ar fi asta vina lui), mi-ar placea chiar mai mult decat acela! Curat, ingrijit, cu ruine si cladiri istorice bine pastrate si restaurate, hipnotizant cu marfurile lui colorate pentru turisti dornici de exotic, si cu doar atata aer de negot in stil musulman cat sa para autentic, fara sa devina sacaitor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Peste cladirile vechi rasare in departare un “colt” al Flame Towers, complexul emblematic al orasului, si astfel ni se ofera esenta Baku-ului intr-o singura poza.

Mai surprindem cateva “felii” de viata locala...

...Si mergem mai departe. Urmatoarea destinatie: parcul de pe malul marii.

Ca sa ajungem acolo, trecem printr-un pasaj pietonal cu un distinct aer de metrou moscovit, si ne imaginam fugitiv ca poate asa ar fi aratat si la noi astazi Pasajul Latin de langa Lipscani… daca n-ar fi fost la noi.

Ajungem in parc si suntem intampinati cu un maret steag azer fluturand in vant (Norocosul! La el acolo sus bate vantul!) si cu o colectie de cladiri si atractii si mai fanteziste.

Una dintre ele e “Mica Venetie” de Baku, pe care se pot inchiria mici gondole (motorizate!), parca facute special pentru selfie-uri. Si iar imi amintesc de Dubai…

Privelistea spre port e si ea oarecum in acelasi spirit.

Robert se parcheaza la umbra pentru o mica pauza, iar eu ma ratacesc printre maslinii plantati intre alei, mult mai draguti decat palmierii la care m-as fi asteptat.

Ne despartim iarasi cu greu de umbra, si o luam inapoi spre gara, sa vedem daca s-a tinut de cuvant tanti cu biletele.

Ma duc la acelasi ghiseu, si o vad cum ma recunoaste si se topeste toata intr-un zambet si mai larg. Avem bilete! Si nu oricum, ci tot la clasa I, in compartimentul nostru personal. O asigur de recunostinta mea eterna, ma intorc victorioasa cu biletele, si il informez pe El Capitan ca merit o baclava supradimensionata!

Acum ca am rezolvat problema presanta a drumului inapoi la Jinksy, ne indreptam spre urmatoarea oprire - Mecca intregii suflari arhitecturale din zona. Dar cum la 40 si ceva de grade nu ne atrage ideea de a merge pe jos pana in partea cealalta a orasului, coboram la metrou. Dupa scurta experienta a pasajului, sunt usor dezamagita sa vad ca nu seamana si metroul cu cele din Moscova sau Sankt Petersburg, dar tot arata bine. Si nimic nu se compara cu transportul in comun la capitolul “observat localnicii”.

Primul pe lista cladirilor din partea fantezista a orasului e centrul Heydar Aliyev, un complex expozitional intr-o cladire ce seamana cu o incalcire de benzi Moebius (afirmatie pentru care toti arhitectii pe care ii cunosc tocmai mi-au declarat probabil razboi in numele Zahei Hadid).

Cladirea arata fascinant, trebuie sa recunosc, si din fiecare nou unghi pare sa se transforme si sa se contorsioneze mai ceva ca un organism viu, dar cu tot respectul pentru stilul Origami fluid, in plin soare si la aceleasi peste 40 de grade, placile albe si aproape oglinda de lucioase fac cladirea un punct de atractie pentru masochisti. Robert s-a parcat deja la umbra unor copacei decorativi, asa ca raman sa dau singura ture, acompaniata doar de porumbei si de ocazionalul cuplu incliftat de poza.

Si totusi… Cum sa nu vrei sa-i faci poze?

Caldura si soarele devin totusi insuportabile si renuntam la Flame Towers, mai ales dupa ce mergem o buna bucata de timp in directia gresita (multumim, Google Maps, pentru punctul pus in boscheti!...). Ne multumim cu pozele din departare si o luam inapoi spre centru, unde bagam un pranz intarziat suficient de copios cat sa ne tina pana maine, apoi mergem in gara si mai frecam menta la racoare, pana ne urcam in tren.

In tren aceeasi poveste. Sauna, Cerberii, dar macar Nihar e inlocuit de un grup haios de englezi cu origini sudaneze (ceea ce face de-a dreptul ilar faptul ca se plang la randul lor de caldura), cu care ne conversam o vreme, pana se pune trenul in miscare.

Venim inapoi, Jinksy!

[m0jave]

Dimineata. Inca o tura de dat cu subsemnatul si zambit frumos la webcam in vama, si ne vedem inapoi in Tbilisi. E deja 11 si iar avem cale lunga de batut, asa ca luam un autobuz de la gara pana la cazare, ocazie cu care amintirea Baku-ului se dizolva incet si sigur in interiorul agregatului cu aer de rata de Stefanesti. Nu poti sa nu-ti pui anumite intrebari in momentul in care cei doi pasageri care in ultimele 48 de ore s-au spalat intr-o toaleta de tren par cei mai deodorizati din tot autobuzul, dar in fine, ce stim noi?

 

La cazare dam doar peste femeia de serviciu, dar isi aminteste si ea de noi si de bagajele noastre, si ne intampina bucuroasa. Ne luam catrafusele, il incarcam pe Jinks, care ne astepta cuminte la locul lui, ne impachetam pe modul turbo, pana nu lesinam de cald cu echipamentul pe noi la (din nou) 30 si bine de grade, si ii dam bir cu fugitii si spre alte meleaguri.

 

Parca nici nu apucam sa ne obisnuim iar cu mersul, ca si ajungem la vama Guguti - Gogavan (inca ma loveste rasul scriindu-i denumirea). Ai zice ca numai si numai in ideea de a compensa pentru numele dragalas, dar vamesii de aici (mai ales cei de pe partea armeneasca) sunt seriosi si suparati rau, si asta inca inainte sa vada stampilele azere in pasaport. Se uita la noi pe toate partile, scotocesc in bagaj, ne plimba de la un ghiseu la altul… Ce mai, zici ca traficanti de droguri scrie pe noi. El Capitan o ia inainte cu actele si niste hartii de plimbat dintr-o parte in alta, iar eu raman cu un fel de Yosemite Sam in uniforma, morocanos rau si pus pe interogat.

 

Russki? (Frate! Jur ca data viitoare in directia asta ne punem pe invatat rusa inainte.)

Niet.

Niet Russki??!

 

Pare incredul si din ce in ce mai suparat ca nu vorbesc rusa si ii tot da inainte cu Romania pa russki, Romania pa russki, ca doar tovarasu’ asa ne-a invatat, si uite cum s-a ales prafu’. Mai schimba doua vorbe nervoase cu un adjunct, si pe urma ma intreaba sec, apasat si scarbit: Tigany? Ii ingan un ba p-a ma-tii in barba si ma abtin de la a-i explica politicos ironia intrebarii asteia din partea lui, avand in vedere ca turcii ii stiu pe armeni drept tigani si borfasi. Ma multumesc sa-i raspund la fel de sec si de apasat: No.

 

Ma lasa in pace intr-un final si dispare, terminam cu hartiile, si intram in Armenia. Robert e extrem de tentat sa le suiere un “Azeri kurwa” peste umar, dar se abtine, ca de, tre’ sa mai si iesim din tara. Tare sunt curioasa cum e Armenia, pentru ca pana acum, armenii nu pot spune ca-mi sunt dragi. Din fericire, se va dovedi un caz izolat, toti ceilalti cu care vom interactiona fiind extrem de politicosi si primitori, inclusiv vamesii de la iesire (din alta vama).

La putin timp dupa vama facem o oprire pentru o gura de apa si sa verificam traseul. Pe marginea drumului sunt cativa oameni si jumatate la muncile campului. Se uita lung la noi, ca la extraterestri, apoi decid ca E.T. e prietenos si capabil de comunicare, asa ca ne fac timid cu mana.

Drumul e dragut, calm, usor serpuit printre dealuri line. Nimic foarte spectaculos, dar linistitor si placut.

Iar vacile armenesti par mai educate decat cele georgiene, stand cuminti pe marginea drumului .

Ajungem destul de repede in Yerevan, dar nu avem timp de stat. Umbrele incep sa se lungeasca, iar noi vrem sa ajungem tot astazi la Khor Virap, o manastire pe deal la vreo 40km de Yerevan, de unde se vede foarte bine Ararat-ul, dincolo de granita (inchisa) cu Turcia.

Trecem prin oras ca prin branza si ii dam inainte, intrecandu-ne cu apusul. Deja se vede muntele peste case si printre copaci, si in timp ce Robert se concentreaza la drum dandu-i blana ca sa apucam sa-l vedem pe lumina, eu ma amuz uitandu-ma la doua dealuri micute pe marginea drumului, care par sa emuleze forma muntelui cu cele doua varfuri ale lui, ca si cum l-ar batjocori invidioase ca e centrul atentiei tuturor celor care trec pe aici.

Ajungem exact la timp cat sa vedem apusul pe un colt al muntelui.

Oprim in mica parcare de la baza scarilor spre manastire, si vanzatorii ambulanti de bauturi reci si bibiluri chinezesti nu ne inspira suficienta incredere incat sa lasam motorul singur cu bagaje si echipament, asa ca Robert ramane jos cu toate cele si urc sa dau singura roata.

Si nu sunt dezamagita. Frumoasa manastirea, dar privelistea muntelui ridicandu-se singuratic din nimic, sub norii sparti si patati de apus, e de-a dreptul biblica.

Mai fac o poza si cobor inapoi la El Capitan, care se intretinea cu o Soda rece de la baiatul cu galeata de gheata.

Ne impachetam la loc si ne intoarcem in Yerevan, la cazare, unde impresia anterioara despre armeni ne e data peste cap de micul hostel dintre blocuri, unde suntem intampinati cu zambete in engleza si cu o camera VIP la acelasi pret cu cea standard pe care o rezervaseram initial, care nu mai era disponibila de cand am schimbat rezervarea dupa intarzierea ferry-ului. De parca ar fi avut ei vreo vina in toata treaba asta. Si ca sa fie treaba rotunda, El Capitan e condus cu motor cu tot pana la garajul personal al proprietarilor, ca sa nu stea motorul peste noapte in parcarea de pe strada.

Pierdem ceva timp prin camera amintindu-ne cum era sa faci un dus ca lumea intr-o baie adevarata, apoi iesim prin oras. Doua stradute dincolo de hostel dam intr-o piata centrala, luminata si animata mai ceva ca de revelion. In centru, o mare fantana muzicala amuza populatia in ritm de vals.

Dam o roata spectacolului, dar cum deja e tarziu si noi n-am mancat toata ziua mai mult de o gustare pe marginea drumului, El Capitan activeaza Nasul, arma lui secreta gasitoare de mancare buna, si atat de utila in tineretile noastre zbuciumate de umblat prin Europa cu tot bugetul in monede. Eu am alte prioritati mai artistice, dar reusesc (cu greu) sa ma tin dupa el, cu un ochi la ogarul infometat, si altul la luna.

Ne simtim fancy seara asta, acum ca suntem proaspat spalati si parfumati dupa scurta incursiune nomada, asa ca alegem un restaurant cochet si ne dedam placerilor culinare, apoi celor diabetice.

Ne rostogolim din nou lent la cazare si adormim tun in camera noastra VIP.

…

Trezirea devreme si sa-i dam bice! Avem drum lung, basca doua granite de trecut azi, si ne amintim cum a functionat asta pana acum. De ce doua granite? Pentru ca e evident inchisa cea intre Armenia si Turcia, asa ca trebuie sa urcam inapoi in Georgia, ca apoi de acolo sa trecem si in Turcia.

Ne punem repede in miscare, dar nu putem parasi Yerevanul fara o poza anume. Ajungem la locul cu pricina, tragem pe dreapta, traversam autostrada ca niste localnici veritabili, si…

Perfectiune! Putem merge mai departe.

Drumul devine arid si deluros, si, spre recunostinta noastra, cu aceleasi vaci bine-crescute, tinandu-se politicos departe de drum.

La un moment dat, fara niciun avertisment, asfaltul dispare cu desavarsire, ca si cum existenta lui de pana acum ar fi fost o simpla favoare pentru noi, cu care ne-am invatat prost. El Capitan isi inchide prevazator ventilatiile castii…

Tiristul ne vede totusi, si ne face imediat loc cat malu’ sa-l depasim in siguranta, si ne mai si saluta cu tot entuziasmul in trecere.

Si uite ca ajungem la prima vama de azi - vama Bavra, inapoi spre Georgia. Dupa experienta de la intrare, ne pregatim sufleteste pentru un nou interogatoriu, dar nu pare sa fie cazul. Robert o ia iar inainte cu los papeles, iar eu raman langa Jinks, si imi fac de lucru inventariand puricii locali.

De data asta e foarte scurta si la obiect toata treaba, asa ca putem in curand sa ne vedem de drum.

Ah, Georgia… Ni se aminteste imediat unde ne-am intors.

Ceea ce nu e totusi un lucru rau.

In mod total nesurprinzator, la un moment dat se termina din nou asfaltul. Mai mergem o vreme asa, noi si norisorul nostru de tarana, pana fix la intrarea intr-un sat, cand zboara pe langa noi ceva mare, alb, si galagios…

Hardcore politia pe-aici! Se termina totusi distractia si mergem o vreme in spatele lor, cu viteza normala. Robert se amuza copios cum ii dau ei prin gropi si denivelari fara stress, iar pe mine ma bate gandul ca poaaaate ar trebui sa nu-i mai filmez, ca acu’ ne trag pe dreapta si ne iau la intrebari. Dar e mult prea spectaculos micul rodeo cu masina de politie, asa ca ma multumesc doar sa tin camera mai discret pe umarul lui El Capitan, iar lor nu pare sa le pese.

Nu mai mergem prea mult, si apare si granita cu Turcia, si o data cu ea ne luam la revedere de la Georgia, aceasta tara frumoasa si plina de contradictii, care ne-a servit drept baza de explorare in ultimele cateva zile.

Vama Türkgözü e foarte probabil cea mai mica si mai putin populata vama pe care am vazut-o vreodata. La prima bariera apare un vames rotunjor, cu parul alb, si un zambet larg pe fata. Inspecteaza scurt motorul, ne intreaba la fel de zambitor: Romania? Romania! Si ne face binevoitor semn sa mergem la urmatoarea bariera. Acolo prezentam pasapoartele, pe vames il umfla rasul cand deduce zigzagul pe care a trebuit sa-l facem prin Georgia ca sa vedem ambii vecini suparati, si ne da drumul. Pe partea turceasca, o domnisoara vorbareata (dar numai in turca) simte o nevoie ciudata sa scoata talonul din coperta de plastic, si apoi nu mai stie sa-l puna la loc, asa ca i-l inmaneaza neceremonios inapoi lui El Capitan.

Si suntem in Turcia, care ne intampina spectaculos…

...Si sarcastic…

Si inainte sa ne dam seama, suntem pe buza podisului Anatoliei, din nou la altitudini extra-Moldovenesti.

Oprim sa ne bucuram de briza delicioasa de gol alpin si de temperaturile nemaintalnite de la aerul conditionat din gara din Baku. Si evident, de priveliste.

Dar am terminat rezerva de apa din topcase si setea devine deja presanta, asa ca trebuie sa ne punem in miscare.

Nu ajungem foarte departe totusi, cand vad casca lui El Capitan cum incepe sa se balangane haotic dintr-o parte in alta si tragem pe dreapta. Ma dau jos, ma uit la el, si nu stiu daca sa rad isteric sau sa fac pe consoarta ingrijorata. Ma umfla rasul. Ii scot acul de albina din pomete… Eu i-am zis inca de la a doua intepatura intr-o saptamana ca au ceva cu el si sa nu mai ridice viziera. A treia deja pare sa fie declaratie de razboi.

Ajungem in Kars, la cazare. El Capitan deja usor asimetric. Ii zic sa cautam gheata sa-si puna pe mutra. El nu, batman batman. Beeeene.

Ne facem prezentabili (aia dintre noi care nu arata ca un balon prost umflat) si iesim in oras in cautare de kebab, ca doar am ajuns in patria lui. Ginim o terasa draguta si suntem primiti cu zambete interminabile si cu un meniu mai aratos decat cel mai glossy catalog de moda. Si apoi vine mancarea....

Nu stiam daca sa ne infigem in ea pana la cot sau sa o admiram ca pe o opera de arta, dar cert e ca asta a fost de departe cea mai buna (si mai frumoasa!) masa din tot sejurul… intr-un oras cat Slatina, de care nu auzisem pana la excursia asta.

Cred ca asta a fost momentul cand s-a format prima oara realizarea ca imi plac Turcia si turcii, realizare care nu avea decat sa devina si mai categorica pana la sfarsitul excursiei.

Daca la inceput razi ca prostu’ care n-a fost decat in Istanbul, ca prin partea asta sunt mai in camp, mai de la tara, si ca orasele lor sunt mici, inghesuite, si pline de magazine cu plastice colorate, te uiti apoi mai atent si nu mai razi cand iti dai seama ca intre orasele alea au drumuri, oricat de circulate sau necirculate, toate asfaltate si semnalizate cum noi inca doar visam. Sau ca in orasele alea poti sa umbli singura pe strazi in pantaloni scurti si tricou fara maneci, si nu se uita nimeni stramb la tine, desi multe din femeile care trec pe langa sunt acoperite din cap pana-n picioare. Sau ca oamenii astia nu vorbesc o boaba de engleza, dar or sa se dea peste cap sa te ajute cu orice ai tu nevoie. Sau ca oriunde vezi om pe marginea drumului, nu e chip sa-l vezi stand degeaba, ca munceste o bucata de pamant, ca tine un animal, ca mestereste la o masina, toti fac ceva, nimeni niciodata nu pare sa frece menta.

In ignoranta noastra, exceptand Cappadocia, Turcia, mai ales jumatatea estica, trebuia sa fie intinderea aceea gigantica prin care o sa-i dam blana la intoarcerea acasa, dar inca de la inceput a fost una din cele mai mari revelatii ale excursiei.

 

[styuk]

de departe cel mai fain topic citit de mine pe forum in ultima vreme. Felicitari pt tot!! (curaj, poze, poveste, experienta etc.)

[Adrian M.]

Stam cuminti la coada... Sa vedem cand intra marfa noua.

[Pandy]

Eu sunt foarte curios ce aparat ai folosit. Pe langa GoPro.

[prafrau]

nikon d5200 cu nikon 16-85, corect?

 

am cateva adaugiri de facut la ziua asta

 

Georgienii au fost de departe cei mai prosti soferi pe care i-am vazut vreodata. Nu fiindca ar fi ei cumva mai slabi la condus decat alte natii, ci din cauza atitudinii.

Orice depasire la ei era pe viata si pe moarte. Orice camion sau masina mai lenta in fata lor trebuia depasita indiferent de consecinte. Nu conta daca venea cineva din fata, nu conta ca era intr-o curba fara vizibilitate, trebuia sa depaseasca. Si la orice depasire facuta fata de un georgian trebuie sa te astepti la un raspuns ferm si nebunesc. Daca depaseai un georgian trebuia sa nu-i lasi nici o sansa sa revina, fiindca el urma sa faca tot posibilul sa corecteze afrontul asta adus familiei lui. Asta de obicei includea sunet de cazan german antic dus in limitare si cauciucuri vai steaua lor scartaind in curbe.

 

Si drumurile din Georgia sunt un fel de Valea Oltului continua, cu mentiunea ca din cand in cand asfaltul se termina. Un fel de raliu nfs continuu.

 

Acum, cateva cazuri separate:

 

Triplarea peste motociclete era ceva foarte comun in Georgia. In ani de condus in afara Gerogiei mi se intamplase doar de cateva ori sa intre o masina peste mine si sa ma bage in sant ca sa depaseasca ceva. In Georgia se intampla oricand eram singur pe sens si uneori chiar si cand nu eram (evident, cand masina din fata intra aproape cu totul pe acostament ca sa-i faca loc lui Paul Walker de Georgia iti creaza ceva probleme de vizibilitate). Georgia a fost de asemenea singurul loc in care am asistat la o depasire intre camioane pe un drum cu o singura banda pe sens atunci cand eu veneam din sensul opus. Si dupa aia la inca cateva la fel.

 

A mai fost o intamplare interesanta cu un sofer giorgian de X5. Pe un drum foarte aglomerat (o banda pe sens, coloana in mers pe la 50 la ora pe ambele sensuri) el a venit pana langa roata noastra spate si a inceput cu flashuri si claxoane. M-am uitat la el, am gesticulat ceva destul de pasnic cu mainile si m-am dat mai in fata. A venit iar aproape lipit de roata spate cu flashuri si claxoane. Deja eram prea aproape de camionul din fata ca sa-mi mai placa asa ca i-am aratat degetul mijlociu si am plecat printre sensuri vreo 2 masini mai in fata. Asta a fost o greseala. A plecat si el foarte tare printre sensuri bagand pe toata lumea in sant. Am mai depasit amandoi asa vreo 3-4 masini cand mi-a venit ideea sa ma bag in dreapta unui camion prefacandu-ma ca-l depasesc pe acolo si sa-l las sa treaca. N-a mers. A oprit intre benzi blocand circulatia, a deschis usa si a inceput sa zica ceva pe limba lui. Am trecut elegant pe langa usa aia deschisa dandu-i bineturi si am plecat mai departe. A plecat evident in urmarire. Dupa vreo 3 minute de plimbare la viteza mare pe un drum aglomerat inca vedeam norul de praf din urma lui cauzat de aia care tot intrau in sant ca sa-l ocoleasca, asa ca i-am mai dat inainte. Dupa inca 3-4 minute am vazut un tir pe dreapta, ne-am ascuns dupa el si am facut o mica pauza de hidratare (erau pe la 35 de grade). Nu l-am mai vazut, cu putin noroc s-a infasurat singur pe dupa un pom fara sa ia si pe altii, dar mici sanse la cum mergea.

 

O alta amintire interesanta a fost drumul spre vama Guguti - Gogavan. Ultimii 20 de km nu erau asfaltati. Nu erau nici macar pietruiti. Fiind foarte seceta, sleaurile de forestier erau pline cu un praf foarte fin, gros de 3-4 cm. Si, ca sa fie totul perfect, pe acest minunat drum, prin padure, circulau tiruri. Aproape o ora a durat.

 

Deloc surprinzator, cam o masina din 4 era incompleta. Politia nu era exceptie. De obicei lipseau bara fata, spate, grila radiatorului sau o aripa. Cam toate masinile erau sifonate si usor multicolore. Numarul se lega de ce voiai cu sarma.

Editat August 23, 2017 de prafrau

[m0jave]

nikon d5200 cu nikon 16-85, corect?

 

Mai aproape ca data trecuta, dar 16-80 ). Si toate de zi cu filtru de polarizare, daca are vreo importanta.

 

 

In rest da, absolut corecte adaugirile, si mult mai relevante venind chiar din partea lui don' sofer.

[cristache]

Ma bag si eu in vorba...M-am intors de 3 saptamani din Georgia si Armenia...

 

In legatura cu traficul din Georgia...asa este cum spuneti voi, dar nu mi s-a parut chiar asa de exagerat...Nu ati condus in Kirghistan sau cel mai tare...in India, unde chiar e ceva deosebit...

 

Cu putina atentie, chiar nu au fost probleme...

 

Prafrau, daca erai mai relaxat nu te luai cu nebunu la intrecere...

 

Oricum, felicitari pt excursie...

[b374]

Pai, Cristache... tu ai fost cu gashca, mai greu sa te pui cu haita ... nu mai zic ca erau si oameni 'bine crescuti' de opreau si traficul cu un semn ... nu mai zic de abilitati telekinetice. In plus, n-au fost atatea drumuri principale... dar, de acord ca soferii sunt oarecum agresivi, nu tii minte cat a insistat sa te tripleze pe linie continua masina aia alb-albastru? de-au dat cu vocalize si-au chemat si prietenii in ajutor?

[prafrau]

in afara de taiatul curbelor fara viziilitate n-am avut probleme pe drumurile mai necirculate

alea principale erau alea distractive, cand vedeai camionul de pe sensul opus cum impinge masina din fata in sant ca sa depaseasca, toata lumea la 100 km/h

 

cumva am impresia ca ei toti se cred soferi foarte buni

[m0jave]

+1

 

 

Up

 

Multumesc pentru dedicare!

 

Si din nou, pentru aprecieri!

 

 

--------------------------------------------------------------

 

 

 

Dimineata in Kars si mutra lui El Capitan deja inspira mila…

Ii zic iar de gheata, el nu, tot batman batman, asa ca bag repede un Google translate ca sa nu trebuiasca sa bazai si sa dau din aripi in farmacie (apropo, “ari” pronuntat ca si cum ti-ar fi lene sa deschizi gura, in caz ca are careva vreodata nevoie) si ies in cautare de antiinflamator.

Misiune indeplinita, iesim la micul dejun, si El Capitan are ample ocazii sa-si exerseze pronuntia cu fiecare turc care-l intreaba binevoitor ce-a patit si-i ofera un remediu babesc. Eu rad ca hiena de fiecare data.

Intr-un final nu avem de ales si trebuie sa ne punem in miscare, asa ciclopi cum suntem, asa ca o luam usurel copacel spre Elazig, urmatoarea oprire.

Daca muntii de ieri ni s-au parut spectaculosi, podisul arid (-ish) care incepe sa se desfasoare de azi in fata noastra ne taie respiratia (si nu doar din cauza caldurii).

El Capitan suspina si lacrimeaza ca o domnisoara de pension, dar ii da eroic inainte, in ciuda umflaturii care ameninta sa-i acapareze in curand toata fata. Albine mutante…

Ba chiar ma si asteapta rabdator sa pozez fiecare nou deal fracturat si fiecare stanca ce rasare rebela dintre ierburile galbene si tepoase.

Hei, uite ceva ce n-am mai vazut de mult…

Gasim un drum de tarana care deviaza din cel principal si urcam cativa metri pe el, pentru un picnic cu belvedere.

Rontaim nectarine si fistic si ne salutam cu cei cativa tiristi atat de dornici sa mai vada suflare umana, incat claxoneaza cu tot entuziasmul si ne fac cu mana iesiti aproape jumate pe geam. Daca n-ar fi ei, am crede ca toata soseaua asta perfecta e numai pentru noi. Probabil la fel zic si ei.

 

Nu mai e mult pana in Elazig, asa ca ii dam inainte intins, sa ne vedem odata ajunsi. Avem noroc cu drumul foarte bun si extrem de putin circulat, dar ochiul lui Robert deja e inchis aproape complet, si nu e in regula sa mergem asa.

Ajungem cu bine in oras, dar punctul de pe harta al cazarii e iarasi aiurea, si nu e niciun hotel acolo unde ar trebui sa fie. Opresc un tip pe strada si il intreb de hotel aratandu-i rezervarea. Nu stie de el, dar scoate imediat telefonul si suna la numarul de pe rezervare, schimba cateva cuvinte, apoi ma ia de-o aripa si ma duce pana acolo, la vreo 5-10 minute de mers pe jos, cu Robert tinand motorul incet in urma noastra. Omul asta mergea undeva, l-am oprit din treaba, noi, niste straini cu care abia se intelegea in cateva cuvinte in engleza, dar a lasat tot si a venit cu noi pana la hotel. Am mentionat cat de dragi mi-au devenit turcii in excursia asta?

Ne cazam, urcam toate bagajele in camera, si ma duc sa caut ceva haleala la pachet, cum El Capitan nu se simte apt sa iasa in societate. Ma invart o vreme pe stradutele intortocheate si haotice din Elazig, un oras mult mai mare si mai zumzaitor decat Kars, si ma intorc cu captura bogata - doua feluri de kebab, orez picant, baclavale, ayran, si deja traditionalele kile de fructe.

Gheata?

Neaaaah…

…

 

Ma trezeste devreme a doua zi si ma trimite dupa gheata. Ii dau un ghiont ascutit in coaste si ma duc… Din pacate gheata la punga pare a fi un concept strain aici, asa ca ma intorc cu cea mai buna alternativa pe care o gasesc - mazare congelata.

Deja e lata, nu mai putem pleca asa. Robert isi pune mazarea intr-un prosop, pe ochi, iar eu ma culc la loc. Vreo 3-4 ore mai tarziu, mazarea pare sa-si fi facut treaba in mod neasteptat de eficient, asa ca ne punem in miscare. Dupa ce-i mai dau un ghiont.

E deja pranz, dar n-avem foarte mult de mers azi, asa ca nu-i chiar grav. Iar daca peisajul a fost arid ieri, azi e deja desertic si parca si mai captivant, cu aerul aproape suprarealist fata de mai toate expeditiile noastre anterioare.

Mai mergem o vreme si dupa o secventa de cateva curbe un pic mai stranse ca pana atunci, El Capitan trage pe dreapta si ma intreaba jumate ingrijorat si jumate amuzat: “Ai simtit asta?”

Cu ochii dupa peisaj si cu gandul la Cappadocia, eu nici n-am observat cand motorul a inceput sa alunece pe smoala topita si iesita la suprafata asfaltului, din cauza caldurii. El Capitan zice ca ne-am mutat aproape de pe-o banda pe alta fara prea mare intentie din partea lui, dar eu eram, cum s-ar zice, blissfully unaware.

Daca tot am oprit, profit de ocazie sa mai fac o poza - doua, apoi ne punem iar in miscare, mai usurel.

Pe dupa-masa ajungem cu bine in Goreme si suntem intampinati de hoarde de turisti, mai ceva ca in Mestia. Nu ca n-am intelege de ce…

El Capitan se retrage la umbra cu ochiul lui umflat si cu cea mai rece sticla de apa din tot orasul, eu ies in recunoastere si vanez un restaurant pentru mai tarziu, si dupa o noua cina copioasa in bunul spirit turcesc, ne bagam la somn in camera noastra sapata in piatra.

…

 

 

Dimineata in Goreme. Ora 5 fara un sfert. El Capitan sforaie teatral, eu orbecai jos din pat, imi trag tenisii peste pijama, iau aparatul si ma urc pe terasa hostelului. Inca liniste si pace, nu misca un soarece, iar soarele abia incepe sa-si insinueze prezenta undeva sub orizont. Picotesc doua minute in asteptare pe o treapta, apoi imi dau seama ca nu ma multumeste terasa, asa ca sar gardul pe acoperisul vecin, apoi pe al urmatorului vecin, si tot asa vreo doua acoperisuri mai incolo, pana mi se pare mie ca ar fi suficient de deschisa privelistea. In trecere, dau binete celor doi stupi adormiti de albine de pe unul din acoperisuri, si ma umfla scurt rasul amintindu-mi de fata lui El Capitan.

Mogaldetele plesuve de piatra par si ele inca amortite.

Imi mai fac de lucru inca vreo 15-20 de minute facandu-mi selfie-uri adormite, apoi aud un fel de vajait grav, zgomotos si departat in acelasi timp. Ridic ochii.

Au inceput!!!

Unul dupa altul, zeci de baloane se ridica dintre dealuri, si se inalta incet, delicat, parca tragand cu greu si soarele dupa ele, si grabind rasaritul.

Doua terase mai incolo, cineva isi face selfie-uri cu ele. Sunt si eu tentata, dar sa fim seriosi, sunt in pijama, nu vreau sa stric peisajul.

Unul trece atat de aproape deasupra incat pot sa le fac cu mana pasagerilor, iar altul atat de departe, incat pare sa vrea sa prinda din urma luna care a uitat sa apuna.

Mai fac inca vreo 50 de poze, si refac traseul acoperisurilor pana inapoi la terasa hostelului. Dintr-una din camerele de la etaj iese un domn in varsta, exact la timp ca sa ma vada sarind inapoi balustrada scarii. Ma ignora cu diplomatie, iar eu cobor inapoi in camera cu toata naturaletea de care e capabila o fata in pijama lalaie si tenisi rosii cu stelute albe.

El Capitan are un scurt intermezzo intre sforaituri, ma ia in brate si vrea sa vada pozele. Adormim amandoi la loc.

Ne trezim mai tarziu, taman la fix pentru micul dejun. Urcam pe terasa si cat mancam ne tine companie un pug grasut pe nume Amsterdam. Evident, dupa ce terminam, ii tin si eu companie.

Strangem bagajele, dar le lasam inca la cazare, si-l luam pe Jinks la plimbare prin Rose Valley, complexul de formatiuni stancoase ce constituie atractia intregii suflari turistice din centrul Turciei. Si din nou, intelegem de ce…

Urcam pe primul deal si ne intersectam cu o cireada de ATV-uri, gata de plecare in expeditie. Par usor confuzi apropo de numarul nostru de roti, si deloc receptivi la salut, asa ca ii lasam sa-si vada de drum si ne intoarcem la priveliste.

Soarele nu ma ajuta la pozat si n-am avut inspiratia sa-mi iau ochelarii de soare in buzunar, asa ca imi pun la loc casca, iar El Capitan profita de ocazie sa-mi imortalizeze skillu’ practic in timp ce rade de mine. Dar ce-mi pasa mie? Traiasca vizierele fumurii si spiritul meu de piti.

Si ne mai amuzam o vreme fiecare pe limba lui, eu pozand fiecare mot de piatra, Robert catarandu-se pe ele, si Jinks… dand bine in poze.

Exploram cateva din formatiunile cu locuinte rudimentare sapate in interior, si El Capitan se lanseaza in lectii de antropologie. Dau din cap aprobator si apoi e randul meu sa rad.

Potecile sinuoase si denivelate batatorite printre piloni ne cam trag la o golaneala mica offroad daca tot nu suntem cu bagajele, dar Jinks nu e Pigger (XRR-ul de acasa) si distractia nu e aceeasi. Dar tot bagam una mica.

Ne rupem cu greu intr-un final de terenul de joaca si cu mare parere de rau, parasim Goreme. Diseara Ankara. De-acum deja ne intoarcem in civilizatie, in curand acasa, chiar. Oare ne mai amintim cum functiona asta?...

[matrixx]

Cel mai important lucru sa pornesti la o calatorie de asta e sa ai mult curaj si sa ai mult noroc m riscurile sant enorme.

Bravo !!!

[b374]

riscurile sunt ca si cum ai face un drum / niste drumuri din romania echivalente de 10, 15, 20, 30 ori... nu mai mare. nu mai mic. adica 2000 prin locuri exotice e cam 10x200km trips pe aici. doar cu mai multe poze, caterinca, bautura etc

» Post actualizat in 23 Aug 2017 20:39

basca, planuit, la distanta de casa n-o sa planifici ceva nici aproape de dificultate cu ceva ce te bagi sa faci intr-un weekend prin romania... prea complicat daca ceva merge naspa si oricum, daca faci tura de 2 sapt ai sa zicem 1-2-3 zile de safety, nu poti sa te intorci de 3-4-5 ori ca era prea greu / nu se putea trece sau sa pierzi prea mutl cu probleme... e treaba de safe route - do as planned. cel putin eu asa vad treaba... exotic!=periculos cat timp stii in ce te bagi.

Editat August 23, 2017 de b374

[m0jave]

Deja ne simtim aproape acasa. Peisajul se aplatizeaza, drumurile devin din ce in ce mai intinse si mai “la fel”, si intre noi se insinueaza tristetea ca am ajuns aproape la finalul expeditiei. Bine, si unii dintre noi isi doresc un concediu dupa concediu, dar asta e.

 

Anatolia ne mai ofera totusi o surpriza cand pe marginea drumului spre Ankara vedem ceva interesant…

Visandu-ne deja in Bonneville (El Capitan), respectiv in sedinta foto faux-selenara (eu), cautam grabiti un mod de a ajunge la intinderea de sare, dar nu e chip sa gasim. Putin mai incolo, aflam de ce cand gasim singura intrare amenajata, cu taxa, parcare, si nelipsitii vanzatori ambulanti cu bauturi in galeata de gheata, si bibiluri chinezesti. Nu ne place, asa ca ne multumim sa oprim intr-un punct mai vizibil de pe marginea drumului, si o iau cativa pasi prin ierburile uscate, dure si tepoase, sa mai fac cateva poze.

Apoi ne continuam drumul. Ajungem in Ankara destul de repede, doar nu e chiar drum lung, dar nu prea ne tenteaza sa iesim la plimbare inca. Pierdem vreo doua - trei ore in camera, motaind, citind, desumfland ramasitele intepaturii de albina (unii dintre noi), si iesim seara sa mancam.

Alegem un restaurant dragut si suntem asezati la o masa alaturi de care un domn mai in varsta, imbracat bine, servea singur cina. Nu dureaza mult pana intra in vorba cu noi, intr-o engleza cel putin decenta, si in cele din urma ne conversam intreaga cina, despre calatoriile noastre, experientele lui, bucataria turca, si multe altele. Timp in care ne tot comanda pe nota lui, cu cate un gest aproape imperceptibil catre chelner, ba un rand de Şalgam (o bautura traditionala fermentata din sfecla - nu suntem mari fani, dar gustam politicos), ba un Tzatziki in interpretare turceasca, ba o halva (care la ei nu are nicio legatura cu halvaua noastra clasica, ci e facuta dintr-un gris foarte aromat si imbibat in sirop), si ne trimite cu exactitate si la ceea ce zice el ca ar fi cel mai bun restaurant din Istanbul, pentru seara urmatoare. Cand satui pana la refuz ne ridicam intr-un final sa mergem, isi lasa toate lucrurile la masa si ne conduce pana la iesire, unde ne ureaza cel mai cald drum bun si plimbari frumoase si in anii urmatori. Ne taram agale spre cazare, punandu-ne laolalta impresia comuna ca omul era daca nu patronul localului, cel putin un foarte foarte vechi “de-al locului”.

…

Dimineata, cu o zi si mai aproape de casa, ridicam ancora spre ‘Stambul. Drumul e in continuare perfect si numai bun de dat blana, iar peisajul incepe sa arate deja familiar, tipic european, asa ca facem din ce in ce mai putine opriri, si inca si mai putine poze.

La intrarea pe autostrada (cea reala, desi toate drumurile lor principale par autostrazi), vedem un rand de porti de taxare si in dreptul lor o mica parcare plina si o cosmelie cu aer de taxe si impozite. Robert ramane la motor si eu ma duc sa vad cat, cum si daca avem de plata. Intru pe usa cosmeliei si privelistea e usor dezolanta, cu o coada surprinzator de lunga intr-un spatiu atat de mic, si niste semne explicative numai in turca. Nenea de la ghiseu pare mult prea ocupat ca sa raspunda la intrebari, si incerc sa intreb o persoana - doua care-i treaba, dar ridica din umeri si doar arata cu degetul la ghiseu. Ies din nou, poate gasesc pe afara pe cineva mai stiutor, sau macar mai oficial, si norocul meu face ca tocmai in acel moment sa traga in parcare un turc mare cat toate zilele, calare pe o Hayabusa pe masura lui. Interventie divina si nimic mai putin!

Ma duc tinta la el si descopar o data ca vorbeste foarte bine engleza, si pe urma ca e un tip foarte de treaba pe nume Tolga, care nu numai ca-mi spune exact ce e de facut si vorbeste cu tipul de la ghiseu in numele meu, ca sa sa stie ala care-mi e pasul si ce sa-mi dea, dar pe urma imi da si toate datele lui de contact, in caz ca mai avem vreo problema in restul drumului prin Turcia.

Ne luam in primire cartela de autostrada (aparent asa functioneaza la ei), si-i dam mai departe. Ajungem in Istanbul si fix acolo se gaseste GPS-ul s-o ia razna si sa ne vada prin balarii, rezultand intr-un mare zigzag culminand cu o don’soara cu ochii dupa avioane iesindu-ne din scurt in fata, dintre doua alte randuri care oprisera ca oamenii normali. Frana blana, dar nu e suficient, insa din fericire se opreste, si El Capitan reuseste sa ne strecoare prin fata ei, intre botul masinii si o alta masina din dreapta. Iar ptiu!

Oprim in prima benzinarie, ne regrupam, ii dam un restart lui Gogu, si reusim sa ajungem la cazare fara alte incidente. Suntem prea obositi sa mergem pana in partea cealalta a orasului, unde era restaurantul acela celebru, asa ca promitem sa ne amintim de el data viitoare, si momentan profitam de stradutele ultra-turistice si colorate din jurul cazarii, si plecam in cautarea cinei.

Dupa vreo doua ture, alegem in cele din urma chiar terasa hostelului, parca cea mai draguta si aranjata, si nu suntem dezamagiti. Cam mult kebab un ultima vreme, asa ca El Capitan alege ceva cu pui, iar eu fructe de mare. Si evident, nelipsitul ceai de menta proaspata.

Incheiem apoteotic cu narghilea, si il pun pe El Capitan sa pufaie artistic pentru poza.

N-ai cu cine…

Ii inmanez lui aparatul si ii arat cum se face.

 

 

 

Ne mai plimbam putin prin zona si pana la Moscheea Albastra. Suntem obositi, dar parca nu ne-am da dusi inca, stiind ca maine e ultima dimineata de nomazi, iar maine seara o sa dormim in patul nostru.

…

Dimineata devreme. Gata, timpul sa mergem acasa. Il incarcam pe Jinks, ne luam la revedere de la cele cateva pisici grase care ne urmaresc cu mare curiozitate, si ii dam bice spre casa. Avem pe la vreo 650km de parcurs, asa ca mergem intins, fara pauze lungi, fara poze.

Vama bulgareasca e supraaglomerata, plina de masini cu numere vest-europene, ocupate de turci pentru care s-a incheiat concediul, la fel ca si pentru noi. Din masini ni se fac semne sa mergem inainte, printre randuri. La inceput ne abtinem, nu vrem sa fim tarani, dar apoi trece si un vames si ne da aceeasi indicatie, asa ca ne conformam, daca asa e procedura si nu se supara nimeni. Trecem rapid si fara prea multe intrebari, si mergem mai departe.

Traversam si Bulgaria si suntem intampinati de o priveliste atat de cunoscuta…

Si exact la timp cat sa ne boteze primii stropi de ploaie de cand am plecat din Bucuresti, acum… doua saptamani? Doar atat? Parca a fost o viata intreaga… Oare mai stiu unde locuiesc? Unde am serviciul? Imi mai tin minte parola de la calculator? Alung repede acest gand negru si incerc sa ma bucur de ultimii cativa kilometri din concediu.

…

 

 

Si am ajuns acasa…

După 16 zile, 7 țări, 5000 km pe motor, 1100 km pe mare, 1140 km în tren, și multe ștampile...

 

 

[Flower-Power]

Frumoasa expunere, poze, vacanta...! Cand o mai luati din loc?

[m0jave]

Superb

 

 

 

Frumoasa expunere, poze, vacanta...! Cand o mai luati din loc?

 

Multumim frumos!

Cat despre urmatoarea expeditie, nici noi nu stim exact, om trai si-om vedea. Planuri sunt multe, acum sa vedem care si in ce ordine se leaga

Editat August 24, 2017 de m0jave

[Stefrusu]

Si mie imi pare rau ca s-a terminat povestea...Am urmarit zilnic postarile. La multe altele!

[DrDre]

Bravo!

Chiar mi-a placut povestea/povestirea/povestitoarea!

La cat mai multe excursii frumoase si fara evenimente!

[Mario MT 03]

Fara cuvinte. Am citit cu placere toata povestirea, pacat ca s-a terminat asa de repede. Ai talent si la povestit, si la pozat. Respect !

 

[m0jave]

Multumim, multumim! Le voi povesti si pe urmatoarele

[Pandy]

Multumesc pentru impartasire!

 

 

[Aries_Seira]

Superb !!! Felicitari pentru excursie, poze, poveste si bunavointa de a le impartasi cu noi .