Doctor X

Pai ce te-a oprit sa sari peste garla macar o data? N-ai buletin?

A(uto)F(ocus)-C(continuu). A functionat rezonabil. Cu timpul (1/320s) am stat mai prost, dar graba se plateste.

BB code la dimensiune medie (640 pe latura lunga), din care stergi al doilea URL (cel in care iti apare si numele). Eu asa fac. PS: Vad ca te-ai prins. Neaparat baga un rand liber intre doua poze consecutive. Altfel se vad lipite una de alta.

Da. Doar astia au stat la poza. Ei si cateva vrabii. In fiecare zi vad acvile, dar n-am prins nimic pana acum. Probabil pentru ca incerc sa le fotografiez din masina.

M-am molipsit de la Adrian și Stefan:

Intreb pentru ca de obicei "lent" e opusul lui "luminos" in jargonul anglo-saxon. Iar 2.8 nu-i chiar atat de lent. Pentru macro e suficient, pentru ca la 105mm, daca ai fi avut un 1.4, la diafragma cea mai deschisa profunzimea de camp ar fi fost extrem de mica, ceea ce poate te-ar fi ajutat la un portret (macro-urile lungi merg foarte bine si la portret), dar te-ar fi incurcat un pic la macro. De exemplu, eu cu obiectivul de kit la 55mm nu am clara toata albina daca nu inchid peste f11. Parerea mea. » Post actualizat in 07 Jan 2015 16:38 Later: vad ca Adrian a fost mai fast.

@ marauder: Pentru o poza facuta cu telefonul e ok (vazuta de pe telefon). @ MrD: Cum e pana la urma Sigma? Lent sau luminos? Si doar asa, de dragul discutiei: macro in adevaratul sens al cuvantului nu poti face decat cu obiective macro, care au raportul de reproducere mare (ideal 1:1). Restul tentativelor, inclusiv cele cu telefonul, se numesc "fotografii de aproape".

Chiar am văzut o echipă de patru cățărându-se pe unul dintre turnurile de conglomerat. În dimineața celei de-a șasea zile, după un calcul sumar, am decis să luăm micul dejun la hotel. Costa 5 euro de căciulă, ceea ce însemna fix două espresso la orice cârciumă, după cum aminteam când v-am povestit ziua a patra. Ne-a acompaniat un cuplu de austrieci pe la cincizeci de anișori, veniți cu o zi în urmă pe un F800GS. Traseul l-am făcut la masă și destinația a fost stabilită: Lefkada, cu următoarea zi rezervată insulei. Am rezervat rapid și o cameră în Vasiliki, iar la 10 jumate aruncam o ultimă privire în urmă către Kalampaka: Drumul ne-a purtat printr-o zonă depresionară până la Pili, de unde am intrat pe o vale mărginită de creste calcaroase. După ce am părăsit valea, a urmat prima rătăcire, provocată de lipsa indicatoarelor scrise în alfabetul latin și de impresia că drumul principal spre Arta părea să meargă înainte, nu la stânga. Ne-am dat seama mai mult după soare că la un moment dat ne îndreptam spre nord în loc de vest și ne-am oprit să întrebăm câțiva pești închiși într-un acvariu dacă suntem pe drumul bun. N-am înțeles ce-au zis sărmanii pești, pentru că nu știm să citim pe buze, însă Google Maps ne-a lămurit: înapoi și la dreapta, pe drumul ce părea secundar. Au urmat o serie de urcușuri și coborâșuri, prin văi înguste sau sate agățate pe povârnișuri abrupte, pe serpentine și prin tuneluri luminate și aerisite: o plăcere! Pănă când, previzibil, ne-a pocnit foamea. De data asta n-am nimerit bine. O crâșmă rurală cu terasă, la care ne-a întâmpinat o tanti acră, cu care n-am putut să ne înțelegem nici măcar prin semne (cel familiar al frecării cvasicirculare a burții cu mâna dreaptă) că am vrea să băgăm ceva la ghiozdan. Singura reacție a femeii la auzul unor cuvinte de genul „souvlaki”, “horiatiki” sau “musaka” fost câte un „ha?” mai degrabă nervos, urmat de o bălmăjeală în grecește. Ne-am mulțumit până la urmă cu câte un frappe, pentru că s-a dovedit a fi singurul cuvânt pe care l-a înțeles. Logic! Am lăsat-o pe tanti să se întoarcă la bârfă cu mușterii greci dinăuntru, am mai tras o poză între două sorbituri și ne-am luat tălpășița, cu un pic de cofeină și zahăr în sânge, dar la fel de flămânzi. Ne-am potolit foamea o oră mai târziu, cu mini-croissante și înghețată cumpărate de la un magazin care din pricina terasei aducea de la depărtare a cârciumă. Am tras rapid câteva cadre pentru o panoramă și apoi valea, pentru că se făcuse răcoare și se și înnorase. Ușor-ușor am coborât la Arta și după un timp am oprit să bem un tutun la intrarea în Amfilochia, minunându-ne de cactușii uriași de pe marginea drumului. Norii nu promiteau nimic bun, iar la ieșirea din oraș a început să toarne. Motiv pentru mine să accelerez pentru a fugi de ploaie, spre disperarea lui Angi. Am avut totuși dreptat și în câțiva kilometri am lăsat ploaia în urmă și am ajuns pe un soare plăcut la podul mobil străjuit de tunuri, pod ce lasă ambarcațiunile să ajungă din Marea Ionică în portul Levkas. Ne-am odihnit câteva minute la umbra fortului Aghia Mavra, pe care l-am păstrat pe lista obiectivelor de vizitat la plecarea de pe insulă, și apoi ne-am avântat în trafic, destul de aglomerat până la ieșirea din Nidri. La Vasiliki am ajuns pe înserat, ne-am parcat mobrele în garajul de la subsolul pensiunii, printre cearșafuri la uscat, și, după debarcarea bagajelor și trecerea la ținută lejeră, la recomandarea gazdei am ieșit să luăm cina la una dintre cele trei taverne, lipite una de alta, aflate la o aruncătură de băț de poensiune, între drumul principal și plajă. Taverna recomandată era aproape plină, spre deosebire de celelalte două în care n-am văzut picior de client. Probabil or avea un aranjament cu patronii de pensiuni, ne-am zis, și am fost așezați la singura masă disponibilă. Fără să îmi verific portofelul, am comandat fetei pește, știind că nu-i tocmai ieftin, însă convins că ne permiteam „extravaganța” asta. Toate bune și frumoase până la notă, când am contatat că ne mai trebuiau vreo patru euro pentru a achita cina. La întrebarea dacă putem plăti cu cardul, răspunsul chelnerului a fost previzibil: „onli chesi”. Mai auzisem expresia asta și în Thassos cu un an în urmă și înțelesesem de atunci că patronii greci de taverne preferau să plătim cash și chiar dacă aveau POS să ne spună că nu funcționează; la fel și în cazul caselor de marcat: extrem de rar primeam un bon în loc de nota de plată clasică, scrisă de mână pe o bucată de hârtie. Un pic îmbujorați, am întrebat chelnerul dacă există vreun bancomat în Vasiliki: da, există, zice el, dar e la vreo 10 minute de mers pe jos, la parterul unui hotel, și nu garantează că e și funcțional. Apoi, văzând că dăm din colț în colț încercând să decidem cum procedăm, ne întreabă câți euroi avem în buzunar. Îi spunem, ne conduce în restaurant și prezintă situația patronului, acesta acceptând să-i plătim cât aveam, râzând pe sub mustață cînd a văzut cât de rușinați eram. Scăpați de mica umilință de la tavernă, am mers întins până la bancomatul indicat de chelner, am ușurat cardul și mi-am îngreunat portofelul, la un curs nesimțit pe care l-am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri. Cu bani în buzunar, am lăsat fata să meargă la culcare, iar eu mi-am luat două beri reci de la magazinul de lângă pensiune. Pe care le-am băut. Traseul zilei: Kalampaka-Trikala-Pili-Vourgareli-Arta-Amfilochia-Vonitsa-Levkas-Vasiliki (310 km) Cazare: Anemolia Apartments (34 Euro) Mâncarea zilei: biban de mare la grătar Berea zilei: Amstel, pentru că „Heineken iz finizd!” Sfatul motociclistului: E bine să cunoașteți alfabetul țării în care vă aflați, în cazul în care nu există indicatoare scrise în alfabetul latin. Și, mai ales în Grecia, să aveți o rezervă de bani lichizi la voi, pentru orice eventualitate. Teaser-ul de ziua a șaptea:

Probabil schimbând unghiul de fotografiere. Sau, mai costisitor, schimbând obiectivul cu unul care se comportă mai bine la "flare". PS: Cine-i Sophie Pittilla? Ontopic: primul apus din 2015, la Paltinu.

Ziua a cincea a concediului a fost decretată “zi de cilău”, pentru că sâmbătă și pentru că Meteora. Deci, în concluzie: echipament mai lejer la mine (tricou, carevasăzică; restul s-a păstrat din motive de siguranță), fata pe locul pasagerului și CB-ul lăsat în fața hotelului. Doamna Roxana ne-a dat ultimele sfaturi: - dacă avem chef de vizitat mănăstirile din Meteora, una e de ajuns, pentru că restul sunt cam la fel - mai interesant ar fi de văzut biserica bizantină din Kalampaka și de admirat de la distanță o mănăstire inaccesibila publicului, pe care se poate ajunge pe o potecă ce pornește de la Megalo Meteoron - musai să clătim ochiul cu un apus de Meteora dintr-unul din locurile de belvedere indicate pe harta primită cadou Pentru că turismul ecumenic nu prea e pe felia noastră, ca și cel arheologic, am ales să ne bucurăm în primul rând de priveliștile incredibile oferite de natură, sculptorul inițial al stâncilor Meteorei , și apoi de intervenția creștinilor asupra lor, spectaculoasă și ea în multe dintre cazuri. La ieșirea din satul Kastraki, prima priveliște care ni s-a oferit a fost cea a eșarfelor colorate din grota Agios Georgios Mandilas. Apoi am ignorat indicatoarele spre Agios Nikolaos și am descălecat la mănăstirea de maici Roussanou, de unde am putut vedea de sus mănăstirea Agios Nikolaos și de jos mănăstirea Varlaam. Cum deja ne făceam loc cu coatele printre octogenari, am renunțat la vizitarea mănăstirii și am luat-o în sus pe scări până la un loc de belvedere de unde ni s-a dezvăluit aproape toată Meteora, cu o parte din Kalampaka si Kastraki incluse și cu masivul Koziakas în fundal. La întoarcere am apucat să hrănim și o mâtză cerșetoare cu ce ne rămăsese din „rotocoalele” cu brânză de la micul dejun. Am continuat drumul până la Megalo Meteoron, unde atât de mare era înghesuiala încât abia am găsit loc de parcat mobra. După ce am imortalizat mănăstirile Megalo Meteoron și Varlaam, am încercat să dăm de poteca spre Ypapanti, mănăstirea închisă publicului recomandată de gazda noastră și prilej pentru o plimbare ușoară, însă n-am dibuit-o și nu ne-a rămas decât să ne bucurăm de curbele celor patru kilometri până la cea mai estică mănăstire, Agios Stefanos, ultima din circuit. Am constatat, după senzația de foame și apoi după consultarea ceasului, că era trecut binișor de amiază. Deci fuguța în Kastraki unde ne-am ospătat cu coaste de miel într-un restaurant mai de fițe, ales mai degrabă după numărul de mușterii și pentru terasa umbroasă. Cu burțile puse la cale, ne-am întors în Kalampaka și după o tentativă eșuată am nimerit biserica bizantină, unde n-am găsit picior de om, în afară de bătrânica de la intrare, care ne-a taxat vizita cu un euro juma' de căciulă și ne-a adresat binecunoscutul îndemn „no photo!”. Biserica este datată sec. VI-VII și include în zidurile sale rămășițe dintr-un fost templu dedicat lui Apollo, notabile fiind și frescele din interior, pictate în sec. XI, și puținele bucăți păstrate din mozaicul de pe podea. Cam moleșiți de căldură și de prânzul destul de copios, ne-am retras la hotel pentru o scurtă siestă ce a inclus și un pui de somn. Când ne-am trezit, cerul nu arăta deloc prietenos. Ba chiar începuse să plouă ușor, ceea ce ne punea în pericol planul de a vedea asfințitul de pe Meteora. De pe balcon am scrutat îngrijorați zarea vreo jumătate de oră și, deși n-am văzut vreun petic de cer senin, am zis „fie ce-o fi”, ne-am pregătit țoalele de ploaie și am ieșit în parcare odată cu ultimii stropi de ploaie. Întâi ne-am îndreptat către un loc pe care îl ținusem minte înainte de a ajunge la Kalampaka, unul în care câțiva tineri veseli își făceau poze de pe mijlocul drumului principal, cu stâncile Meteorei în spate. Când am ajuns acolo, deja se întrezărea puțin albastru printre norii cenușii. Am apucat-o apoi pe un drum lateral, care părea să fie o scurtătură către Kastraki, însă drumul s-a oprit în parcarea unui hotel. N-a fost bai, pentru că ni s-a arătat și un curcubeu, cadou pentru îndrăzneala noastră de a pleca la plimbare pe vreme nu tocmai bună. Întorși pe drumul deja cunoscut spre mănăstiri, ne-am trezit urmăriți de o lumină aurie care apoi ne-a și depășit, poleind asfaltul din fața noastră, și pe care am prins-o în parcarea de la Roussanou. Soarele găsise o spărtură în nori și reușise să-și strecoare razele prin ea, spre încântarea noastră. De teamă să nu pierdem minunăție de apus, ne-am grăbit spre locul de belvedere la care ajunsesem și dimineața urcând treptele de la Roussanou, însă pe motocicletă de data asta. Și nu ne-am mai dat duși de-acolo până la lăsarea întunericului. De-asta: Ne-am întors la hotel zâmbitori, cu apusul încă lipit de retină, și am încheiat ziua tot la cârciumioara de lângă parcul central și tot cu bere la halbă înghețată. Pentru că meritam. Traseul zilei: Kalampaka-Kastraki-Meteora-Kalampaka Cazare: Hotel King (32.55 Euro) Mâncarea zilei: lamb chops Berea zilei: Din nou Heineken Sfatul motociclistului: Același ca și cel din ziua precedentă. Teaser-ul de ziua a șasea:

Bla bla bla bla...Folosesc Hepu de-ala roz "pentru auto" de 5 ani si 100000 km si mobra n-are nici pe dracu'.

Mult mai mare decat care? Castrol = 124 grade C https://cdn1.louis.de/content/catalogue/articles/zusatz/anl/10038227_TD_engl.pdf?_ga=1.254211404.551853573.1419761399 Motul Motocool Expert = 135 grade C https://www.motul.com/system/product_descriptions/technical_data_sheets/140/original/Motocool_Expert_(GB).pdf?1392307946 Hepu P999-G12 >160 grade C http://ac-93.com/files/HEPU%20P999-G12%20MSDS%20e.pdf Eu stiu ca se recomanda ca antigelul, ca si lichidul de frana, sa se schimbe la 2 ani, nu la 3.

Ieri am fost pe Cheia.

Probabil a folosit un slider.

Atunci când crești ISO faci un compromis între calitate și mijloacele de care dispui atunci când fotografiezi, binențeles în funcție de subiectul ales. Dacă nu subexpui (cum spunea si Adrian) și ai grijă să nu ai suprafețe mari fără detalii în cadru (de exemplu cer senin sau fundal neclar) poți să mărești ISO fără prea multe griji. Asta de exemplu e la ISO 10000 și la un timp de expunere 1/30s, pentru că n-am avut la momentul ăla decât un obiectiv cu F2.8 și blitz extern lipsă. Aici se vede clar zgomotul mai ales pe posterul negru din spate: » Post actualizat in 19 Dec 2014 16:27 Eh, am lucrat vreo patru luni la Bozovici și cascada Bigăr era la doar 12 km distanță, așa că am profitat și am oprit la cascadă când mă întorceam de la Reșița, unde fusesem cu ceva treabă.

Am glumit, bre. Începuse StefanSC să pună poze-test la ISO mare pe pagina anterioară și tu ai continuat. Am și io unele la 10000 dar nu le pun, că mi-e rușine de cât zgomot au. N-am decât poze cu floricele și gâze ( ), dar am mai pus câteva de călătorie, fără pretenții, la secțiunea dedicată. Iote una din timpul serviciului, în pauza de condus:

Vreti sa ne laudam care are ISO mai mare? Vorba aia: nu conteaza marimea ci cum te folosesti de el.

Orice laborator foto sau F64.

Si sa nu mai blitzuiasca saracele pisici.

Mulțam, bre! CB-ul a văzut destule forestiere în primii doi ani de hălăduială prin țară, dar fata s-a cam săturat să o culeaga din noroaie, așa că acum preferă să o țină 99% pe asfalt. De modificat ar fi o idee, dar nu știu dacă merită. Când e de ieșit pe macadam, lăsăm CB-ul și o iau în spate, așa cum am făcut de câteva ori anul ăsta. Se și încăpățânează să nu-l schimbe cu un F650GS, dar deh, s-a obișnuit cu ea și e motocicleta ei de suflet. Să continuăm și povestea, dacă ne lasă forumul să punem câte poze ne-am propus. Am mai spus că nu suntem matinali în vacanță, așa-i? Ca să păstrăm tradiția, și de data asta am am făcut ochi târziu și abia pe la nouă am ieșit pe poarta pensiunii și am coborât în centru, în căutare de cafea și WiFi gratuit. Italienii au fost mai harnici, pentru că motocicletele le dispăruseră din parcare. Eh, probabil aveau drumuri mai lungi de făcut decât noi, care ne propuseserăm o zi mai relaxantă în care să parcurgem doar cei 175 km ce ne despărțeau de Kalampaka (sau Kalabaka cum îl mai găsiți denumit pe unele hărți), următorul punct de interes de pe vag schițatul nostru itinerariu spre sudul peninsulei Balcanice. De data asta am apăsat un pic mai des pe declanșator și, până când ne-am hotărât la ce terasă ne așezăm, deja surprinsesem câteva detalii din ambianța orășelului turistic în care înnoptasem: una dintre străduțele pietruite și înclinate despre care am pomenit mai deunăzi, piața centrală cu arteziană, biserica și părculețul orașului, de unde aveam priveliște către crestele Olimpului, dezbrăcate aproape complet de nori: După cum aveam să constatăm în fiecare dimineață petrecută în Grecia, prețul unei cești de espresso s-a menținut constant la 2,5 euro, indiferent dacă am sorbit-o la o terasă mai arătoasă din oraș sau la o tavernă mai amărâtă de pe marginea drumului. Tot atât costa și omniprezentul frappe, de care am abuzat in fiecare amiază toridă. Ziua se anunța numai bună de plimbare. Soarele începuse deja să ardă când ne-am ridicat de la terasă, mai vioi după ce ne-am primit porția de cofeină și cu chef de mers. Până am ajuns la motocicletele noastre, am zâmbit la vederea XT-ului ăsta obosit: Înainte de plecare am tras în poză și pensiunea, să știm măcar cum arată dacă ne va trece vreodată prin cap să ne întoarcem (și dacă ne-or ține picioarele) pentru o eventuală ascensiune pe Olimp. Când am ajuns la Dion era deja amiază și acum înțelegeam de ce casca e singurul echipament de protecție pe care-l purtau puținii motocicliștii greci întâlniți pe drum: căldura era înnăbușitoare și noi mai vroiam să și vizităm parcul arheologic cu tot harnașamentul pe noi. Deși am fost aproape întotdeauna dezamăgiți atunci când am dat peste vestigii arheologice în plimbările noastre, ne-am încăpățânat să credem că în Dion, oraș sacru pentru vechii macedoneni, se va schimba calimera și vom rămâne cu gura căscată la vederea templelor lui Zeus și Isis și a ruinelor anticului oraș. Ei, da! O oră ne-a fost îndeajuns să ne lămurim că din temple n-a mai rămas mare lucru: două-trei coloane stinghere, câteva statui din care doar una își păstrase capul și niște rămășițe de ziduri. Din amfiteatrul roman nu s-a păstrat decât baza și cel grecesc avea tribunele reconstruite. Măcar componenta vie a parcului a fost mai simpatică, deși știam că gâștele au salvat Capitoliul, nu Dionul. De nervi și caniculă, n-am mai avut chef să vedem zidurile orașului propriu-zis și la cafeaua și sucul rece sorbite cu nesaț la umbra terasei de la intrarea în parc am concluzionat că nu suntem deloc pasionați de arheologie și că vom evita pe viitor ruinele despre care nu știm mare lucru și pe care nu le vom verifica înainte. Am sărit în șa cu un ochi la norii amenințători de pe Olimp și cu celălalt pe ceas. Aveam timp berechet chiar dacă am fi rătăcit de câteva ori drumul. Și n-am apucat să facem decât câțiva kilometri și prima “rătăceală” s-a și întâmplat, tot din cauză de lipsă de indicatoare. Am ieșit din Vrontou pe un drum greșit și ne-am trezit din nou la poalele Olimpului, pe care ar fi trebuit să-l ocolim, ajungând astfel de râsul câinelui aciuat pe lângă cabana lângă care ne oprisem. La reîntoarcerea în Vrontou am nimerit drumul bun, unul îngust și proaspăt asfaltat, spre Lofos. Unde iar am rămas împotmoliți. Mama lor de indicatoare! Ne-am parcat într-o benzinărie, am scos telefonul și nici goagăl nu m-a lămurit pe unde aș putea să ies spre Kato Milia, punctul de întâlnire cu drumul național pe care ar fi trebuit să-l urmăm pentru o bună bucată de vreme. Salvarea a părut să vină de la un localnic îmbrăcat în uniformă militară, care-și făcea de lucru prin gospodărie și care s-a nimerit a fi primul umanoid apărut în câmpul meu vizual. Prezumția că respectivul localnic ar cunoaște o limbă de circulație internațională, alta decât chineza, s-a dovedit parțial adevărată: după uniformă omul făcea parte din KFOR și probabil avea ceva misiuni în afara țării la activ, așa că ne-am înțeles într-o engleză aproximativă, din care am prins câteva crâmpeie de indicații care cuprindeau cuvintele “no bridge” și “cross the river”. Nu prea mi-au picat bine vorbele astea gândindu-mă la CB-ul lui Angi și nici nu-mi aminteam să fi existat obstacole de genul ăsta pe traseul schițat pe GM. Am ieșit din curte mai nelămurit decât intrasem, strângând mâna militarului și luând-o într-o direcție total opusă celei indicate de grec, încrezător în simțul meu de orientare care părea că se trezise din hibernarea în care zăcuse până atunci. Culmea e că am nimerit drumul ăl bun și, după ce am coborât dealul și am intrat pe drumul principal, iată-ne urcând serpentinele de la Foteina. Totul era bine. Soarele se ascunsese în nori deci scăpaserăm de caniculă, drumul desena curbe largi pe versantul unei văi, motoarele torceau cuminți. Aveam totuși o problemă: ne cam ghiorțăiau mațele de foame. Am oprit, deci, în primul sat unde, spre surpinderea noastră, am dat peste un hotelaș cu un restaurant șic cu specific vânătoresc, care nu prea se potrivea cu peisajul. Așezați la terasă am avut ocazia să-mi exersez franceza cam ruginită, pentru că era singura limbă străină pe care doamna care ne-a luat comanda o stăpânea binișor. Ni s-au recomandat preparatele pe bază de mistreț sau căprioară, crescute în ferma proprie, însă n-aveam buzunarele atât de largi așa că ne-am hotărât la o fripturică de porc domestic, asezonată cu legume la cuptor, după care ne-am lins degetele. Cu burțile puse la cale, am purces din nou la drum, nu înainte de a felicita bucătarul, și după puțin timp ni s-a dezvăluit și cealaltă față a Olimpului. Am continuat printr-o frumoasă depresiune până când am trecut dealul la Elassona, am alimentat în Deskati și la Paraskevi am cotit la stânga spre Kalampaka. După vreo douăzeci de kilometri a apărut și primul indiciu că ne apropiam de Meteora: Am ieșit apoi în drum national și înainte de intrarea în oraș am prins lumina blândă a apusului poleind stâncile de conglomerat impozante ale Meteorei: La hotelul la care am tras am fost întâmpinați într-o limbă română nealterată de traiul în Grecia. N-am fost surprinși pentru că știam de când am făcut rezervarea că managerul hotelului este o româncă, foarte amabilă și săritoare, doamna Roxana pe numele ei. Pe lângă cost și localizare, acesta a fost unul dintre motivele pentru care aleseserăm hotelul, pentru că altfel camera în care am stat preț de două nopți nu a excelat la capitolul confort, însă era de aștepat având în vedere categoria de două stele la care era încadrată. Seara ne-a prins odihnindu-ne oasele la o terasă de pe lângă parcul din centru, la o bere servită regulamentar în halbe înghețate. În ziua următoare aveam să ne minunăm de Meteora. Traseul zilei: Lithocoro-Dion-Vrontou-Kato Milia-Elassona-Deskati-Paraskevi-Mikani-Kalampaka (175 km) Cazare: Hotel King (32.55 Euro); calificativ – satisfăcător, dar doar datorită gazdei Mâncarea zilei: porc cu legume la cuptor Berea zilei: Heineken, pentru că nu Mithos Sfatul motociclistului: Musai să ajungeți măcar o dată-n viață la Meteora! Teaser-ul de ziua a cincea:

/index.php?/topic/339285-motociclistul-pescar/ PS: Vad ca mi-a luat-o Ivan inainte, dar oricum...

Inainte de a intra in intersectie nu exista marcaje de preselectie a benzilor si nici panouri aditionale sub indicatoarele de drum cu prioritate care sa clarifice lucrurile. deci nu poti fii 100% sigur ca drumul spre dreapta e cel cu prioritate. Panoul ala mare de care spui este, asa cum zici, un indicator de informare, nu de prioritate. Daca continui fie inainte, fie la dreapta, ai prioritate fata de cei ce vin din stanga. Pe directia inainte, prioritatea se pierde la intersectia cu Kiseleff, adica la urmatorul semafor. Soferul de MM s-ar fi incadrat "ireprosabil" daca ar fi ales prima banda inainte de primul semafor. In lipsa marcajelor de preselectie a benzilor, scuteristul s-a incadrat corect pentru directia inainte. Daca mergi inainte, NU trebuie sa semnalizezi stanga. Semnalizarea are legatura cu schimbarea benzilor sau a directiei de deplasare, nu cu drumul cu prioritate. Am subliniat cu rosu partea pe care soferul de MM a ignorat-o in primul rand. A se nota, din nou, ca drumul cu prioritate n-are nicio legatura: schimbi directia de deplasare, semnalizezi. De acord ca e o intersectie foarte mare si marcata foarte prost, dar nu poti sa nu arunci o privire in dreapta atunci cand faci dreapta de pe banda a treia, chiar daca nu cunosti intersectia. Pe de alta parte, scuteristul ar fi putut evita sa mearga in paralel cu masina atata timp. Parerea mea...

Eu v-as sfatui sa mai aruncati un ochi pe legislatie si sa va reamintiti cand trebuie sa semnalizati.

Bag acuși, că zilele trecute m-am prins cu treabă. N-aș fi avut chef de scris nici azi, dar nu vreau să mă lungesc cu povestea până la anul. Dimineața, la “zascuscă”, ne-am apucat iar de butonat telefonul în căutarea destinației zilei. Am zis să ne oprim tot la poale de munte, că tot aveam să vedem marea destul în restul concediului, așa că ne-am hotărât la un loc aproape de zei: Olimpul. Goagăl ne-a sugerat și o scurtătură prin munți spre Serres, ceea ce nu putea decât să ne bucure. Ne-am șters frumos roua de pe șei, ne-am luat rămas bun de la pensiune și de la pekinez, că gazdele n-au fost de găsit, și am ieșit din Bansko (cu scuzele de rigoare, iar mi-a fost lene să fotografiez Pirinul) continuând pe drumul național 19 spre granița cu Grecia. Ca și la urcarea spre Bansko, am urmat tot un drum de vale, de data asta cea a râului Mesta, mai puțin spectaculos dar îndeajuns de sinuos încât să ne țină în priză. Și am tot coborât, valea s-a tot lărgit și la Gotse Delchev, ultima pauză de alimentare cu benzină ieftină, am ajuns ușor plictisiți de drum și încinși de soarele amiezii. Până la punctul de trecere de la Ilinden-Exohi șoseaua a fost liberă, cu ușoare diferențe de nivel, cu asfalt ireproșabil, astfel încât nici nu ne-am dat seama când am trecut de vama bulgară. După un tunel scurt am intrat în vama grecească, unde doi vameși zeloși și cam suspicioși ne-au cerut, pe lângă buletine, taloane și asigurări, să ne scoatem căștile pentru a ne putea verifica și moacele. Contrar așteptărilor, prima impresie despre asfaltul grecesc a fost că e mai rău decât cel bulgăresc, dar situația s-a îmbunătățit odată cu apropierea de Kato Nevrokopi, prima așezare în care urma să intrăm. Și am intrat atât de relaxat încât era să trântesc un grec la fel de relaxat, care, abia coborât din mașină, traversa agale și fără să se asigure una din intersecțiile din centrul satului. Ne-am oprit amândoi și am făcut un schimb de scuze și zâmbete, invitându-ne reciproc să trecem. Un alt grec, călare pe un scuter, a avut însă o altă părere despre regulile de prioritate din acea intersecție, pentru că mi-a aruncat, dând din cap, o privire plină de reproșuri. Am continuat drumul un pic dezorientați de lipsa indicatoarelor, dar convinși că mergem în direcția bună, și am ajuns la... macadam (PS: acum, când mă uit pe Stret View, văd că drumul peste munte până la Serres pare chiar spectaculos, e asfaltat total, și nu cred că l-am fi ratat dacă am fi avut GPS). La asta nu ne așteptam și Angi n-ar fi vrut să-și chinuie CB-ul și pe macadamul din Grecia. Deci, schimbare de plan: ne întoarcem la asfalt și o apucăm de voie de nevoie spre Drama, iar apoi spre Salonic, cu intenția de a evita cu orice preț Egnatia Odos. Problema e că, odată trecuți de Amfipoli, după un deja-vu cu trecerea peste râul Strimonas și statuia unui leu, nu știu dacă intenționat sau nu indicatoarele ne-au aruncat pe autostradă. Un pic nervos pe indicatoarele grecilor, am ieșit cu prima ocazie de pe Egnatia Odos și, după o nouă butonare a telefonului, am căutat prima localitatea mai importantă prin care trecea drumul național 2 spre Salonic, care s-a dovedit a fi Asprovalta. Am făcut o buclă și am găsit și indicatorul potrivit: în sfârșit eram pe traseul stabilit de dimineață. Profitând de drumul întins, am trecut repejor prin stațiunile de pe coastă și ne-am tras sufletul după lacul Volvi. Din nefericire, la intrarea in Salonic n-am avut încotro și ne-am urcat din nou pe Egnatia, de data asta aglomerată, am retrăit oprirea la aceeași benzinărie unde alimentasem anul trecut în drumul nostru spre Macedonia, la fel de confuzi ca și atunci, și am ratat apoi ieșirea pe drumul secundar spre Katerini. Dar tot răul spre bine: i-am dat în continuare pe autostradă, pentru că eram deja în întârziere, și am prins ultimele raze de soare spărgând norii ce învăluiau Olimpul când mai aveam doar câțiva kilometri până la Litochoro, destinația zilei. Satul Litochoro, descris prin ghidurile turistice ca fiind principalul punct de plecare pentru ascensiunea pe miticul Olimp, e de fapt un orășel în toată regula, cam înghesuit și destul de aglomerat, cu un labirint de străduțe, majoritatea pietruite, multe din ele cu sens unic și prevăzute pe mijloc cu șanțuri pluviale,care ne-au dau emoții mai ales la coborâre. Binențeles că iar n-am nimerit din prima pensiunea unde făcusem rezervarea și ne-am împotmolit într-o fundătură cocoțață destul de sus în sat, la doar 30 de metri de adresa postată de Booking. Surpriză (sau nu, pentru că am mai întâlnit de câteva ori situația asta)! Nema pensiune pe strada Episkopou Kitrous nr. 1 și nici prin apropiere. Ca și în Vidin, am lăsat fata, dar de data asta am coborât frumușel la picior până când am găsit nenorocita de pensiune, care se afla de fapt pe o altă stradă, foarte aproape de centru și muuult mai jos. Deci urcaserăm ca fraierii până la mama dracu’ și, ca un făcut, pe strada care ne-ar fi dus la doi pași de destinație se putea circula într-un singur sens: în sus. Adică exact cum nu ne-am fi dorit noi. Am urcat înapoi gâfâind și mestecând înjurături, am recuperat fata și, după ceva învârteală ne-am parcat pe pietrișul mare din spatele pensiunii, lângă alte două mobre cu numere de Italia. Noroc că tanti gazda s-a arătat îndeajuns de prietenoasă și camera suficient de confortabilă încât să nu punem prea tare la suflet greșeala de pe Booking. Seara am coborât în centru, la obișnuita promenadă, și am halit prost la o cârciumă care părea mai prietenoasă cu buzunarul. N-a fost. În schimb am avut priveliște la terasele de vis-a-vis, unde bărbații greci, sorbindu-și frappe-ul sau berea la halbă și insistând cu privirea pe turistele consumatoare de vin, au devenit subiectul nostru principal de bârfă. Cam așa arată ziua de 11 septembrie, a treia de concediu, pe scurt: Traseul zilei: Bansko-Gotse Delchev-Kato Nevrokopi-Drama-Asprovalta-Salonic-Litochoro; cca. 350 km Cazare: Guest House Papanikolau (45 Euro); calificativ – bine, dar cam scump Mâncarea zilei: nu țin minte denumirea în greacă, dar a fost ceva pui la cuptor cu orez (bleah!) Berea zilei: Amstel Sfatul motociclistului (sunt de fapt două): Un GPS nu strică niciodată și nu credeți tot ce citiți pe Booking! Teaser-ul de ziua a patra:

Multam tuturor pentru aprecieri! Spre sa am timp sa continui diseara. @cnairda: Merge si un mirrorless, daca se mai ieftinesc.