Muretto Grundieg

Mulțumește colegilor că au bunăvoință și atâta răbdare. Informația o puteai obține și singur, nu era secret de stat. Bănuiesc că fie ești foarte tânăr fie un fan al poveștilor lui Creangă, în special cea cu posmagii. Succes în ceea ce dorești să faci pe viitor!

@m72story Bravo, domnule! Perseverent și persistent, așa te-aș caracteriza. Și cred că ți-am rămas dator cu o bere de pe malul Dunării de la întâlnirea de atașuri

Interesantă abordare, bravo! Cât despre restaurante...n-ar fi eficient pentru afacere să blochezi fonduri și resurse pentru câțiva eventuali turiști care vor doar o apă . Asta e.

Acum, dacă e să fiu sincer, au fost și momente în trecut în care nu pornea nici după 30-40 de pedale. Au fost și niște momente în care am fost luat cu platforma. Ulterior, am constatat că era vorba de o prostie care nu necesita platformă. Dar, na, așa învață omu' .... În prima zi de DR eram vreo 5 oameni. Unul ținea fierul de ghidon. Unul ținea de portbagaj. Unul sărea pe pedală și unul îl ținea în echilibru pe cel care sărea, etc... E inutil să spun că n-am reușit să-l pornim în ziua aia, nici împins, nici tras, nici smuls. Dar în timp, i-am învățat trucurile și a fost din ce în ce mai simplu.

Ăsta e test capcană, nu ? Nu ajunge la ANAF ?

Eu am mai zis mai înainte, că fac și probe cu martori. La - 2 grade pornea la prima pedală. Păi, mai plecam eu in Islanda dacă nu pornea ”la sfert”?

Toate arată și înseamnă ceva deosebit pentru proprietari. Dar mai există și în realitate ? Eu țin și acum Mobra aia, că nu cere de mâncare.

@Flower-Power Cam 1985. Și ca să admiri echipamentul de ploaie, uite cum arăta:

Ia să agățăm noi niște vechituri... București - Saturn și retur în aceeași zi (nu era autostrada gata, deci vreo 600 de km cu Mobra 50) Și undeva spre Transfăgărășan...poze rare, pe film ORWO

Bine ca nu le-ai orientat in sus, ar fi zis cei de la Armata ca e antiaeriana :) Ce putere au ?

Furca aia de care zici se gaseste noua cu vreo 240 lire englezesti pe bike-parts cod 12711-14A03-000 si mai adaugi ceva transport. Axul cu came, nou, vreo 730 lei-tramvai pe Allshops. Daca vrei mai ieftin gasesti pe la dezmembrari cu putin noroc. Starea ? Ca la dezmembrari

Daca tot mergi pe ideea cu alimentarea pe USB calculeaza si amperajul necesar pentru incalzire apoi vezi cat tine priza aia. S-ar putea sa ai surprize.

Nu vreau sa stric ZEN-ul acestui topic dar uneori se exagereaza. Schimbarea lichidului de frana? Aerisire ? Ulei furca ? De acord, nu strica verificarea dar nici nu se intampla mare lucru daca n-o faci. De ce ar trage aer sistemul de franare ? De ce s-ar degrada iremediabil uleiul din furca? Exista aceste recomandari in manualul producatorului ? Curatire carburator ? De ce ? Se depun gome pe fundul lui. De unde ? Nu circula nimic daca motorul nu functioneaza, ce exista deja acolo se evapora iar ce mai ramane pe fund nu se depune in strat diluvian cat sa impiedice ceva. Schimb placute de frana ? Sunt biodegradabile ? Se consuma singure sub prezenta aerului ? Jocul in lant...nu creste pe durata nefunctionarii si nici nu se reduce. Ok, de acord cu verificare rotirii zalelor. DOT anvelope...povesti...vorbim aici de un 125 care nici cu vantul in spate nu trece de 110-120 km/h. Nu vor exploda, pun pariu pe o lada de bere. Filtrul de aer, ok, se poate curata de paianjeni dar nu e obligatoriu. Bujiile nu se strica stand dar e ok sa verifici. Cablurile n-au nici o treaba, nu se intepenesc stand. Rezervorul nu prinde rugina decat daca e prost sau a stat gol prea mult. Un rezervor bun nu are urma de rugina dupa 30 de ani si nu e din plastic. Lasati copilul in pace si nu-l mai speriati. Ca o concluzie, nu strica sa verifici, e bine sa iei totul la mana, dar nici sa te panichezi si sa arunci cu bani in mecanici. Nu sunt nici farmacist, nici popa, nici absolvent de ASE. Adica nu vorbesc din carti. Cum nu ai dat prea multe informatii despre tine nu putem ghici de unde esti. Daca esti din Bucuresti si treci cu bine examenul ma ofer sa te asist la punerea in functiune a masinariei. Gratis. Gata, manusa a fost azvarlita.

Maxxis spate, Dunlop fata. Dupa 8000 de km Dunlop e aproape chel, Maxxis la jumatea vietii Nu ca ar conta, am o mina de diamante in Nigeria, e doar pentru statistica. Ca aderenta, Dunlop - jos palaria , Maxxis aluneca, chiar si pe drum uscat. Pe udatura trebuie sa te grabesti incet. Pe noroi/pamant/mizerii e ok, doar e 70% off. N-am incercat pe zapada dar cred ca nici nu intereseaza pe nimeni.

Just for fan: Am lasat o masina sub cerul liber timp de 7 ani. Dupa asta i-am pus baterie si benzina in carburator si a pornit la a doua cheie. Masina are 34 de ani ...

Christian, eu mă întrebam de ce scriu ? Și pe urmă mi-am adus aminte...aveam la un moment dat o grămadă de poze fără povești și o altă grămadă de povești fără poze. Oricum, nu e vina mea că pe vremea tinereții telefoanele nu făceau poze. De fapt, nici nu existau telefoane mobile. Iar primul meu aparat foto era cu negativ de 9 x 12 cm parcă...ieșeau șase poze cu un film. Pozitivele le făceam prin contact, ce vremuri...trecerea la Smena 8 a fost un salt uriaș: 36 de poze pe negativ de 24 x 36 mm. Puteai să faci 20 ture fără o singură poză. Asta te obliga să compenezi prin vorbe ceea ce nu puteai reține în poze. Unii spun că o poză face cât o mie de cuvinte dar eu cred că poți țese o mie de cuvinte în jurul poze. Depinde de fiecare om în parte. Din fericire, nu suntem toți la fel și asta face lumea să nu fie monotonă. Sunt convins că există oameni care au trecut prin întâmplări mult mai interesante dar din varii motive le țin pentru ei, asta e. Pe mine m-au urnit din lene acum mulți ani în urmă niște fete (Hello Alexa, hello Ina !) și probabil că au trezit Balzacul din mine și implicit, comedia. Glumesc acum, aveam deja la sertar literatură „neagră” dar erau schițe, nuvele, piese de teatru naive și niște proiecte de romane neterminate. Unele s-au păstrat iar altele s-au pierdut ( au fost manuscrise împrumutate și nereturnate) spre binele umanității.

@Christian 1Mai scrie-ne povesti din calatoriile tale. Musai cu TW ? Ok...să fie atunci. 175 de secunde la Mizil (a nu se confunda cu 175 de minute la Mizil de Geo Bogza) Am muncit din greu la tracking-ul ăla. De câteva zile, scormoneam pe net dupa locații, coordonate GPS, optimizare traseu și alte detalii de organizare. A ieșit o listă lungă pe care am admirat-o îndelung, salivând de plăcere. Focul viu, Trovanții din Ulmet–Bozioru, Lacul Meledic, Lacul Moaciaru, Grunjul de la Mânzălești, Cascada La Jgheab, Muntele de sare de la Lopătari, Blocurile de calcar de la Bădila, Zidul Uriașilor, Biserica dintr-o Piatră din Năeni, Satul Dacic și Chilia lui Ambrozie. Cel puțin, ca muzicalitate, mie mi se părea frumos și exotic. Am dat să-mi printez roadele muncii dar …surpriză ! Imprimanta, nemaifiind folosită de mult, a refuzat cu îndârjire să printeze ceva. Fiind și trecute de miezul nopții, am recurs la soluția clasică a tuturor scribilor din negura istoriei : scrisul de mână. Am umplut frumos un A4 (vorbim aici de o hârtie nu de un Audi din nu știu ce serie) am verificat încărcarea boosterului, cardul fotografic și bateriile, asigurarea și ITP-ul și, obosit de atâtea verificări am mers la nani. Cum s-a luminat de ziuă, deci pe la 6 și-un pic, am verificat tehnic capra roșie, verificarea constând în reglarea oglinzilor și ștergerea de praf a șeii și rezervorului, mi-am aruncat calabalacul în top case și-am dat să-l închid. De închis s-a închis săracul dar nu mai voia să se deschidă ! Pe inelul meu cu chei îmi rămăsese doar capul cheii de la încuietoare și cum nu mai găseam nici dublura a trebuit să forțez clapa și s-o rup. Bun, măcar acum se deschidea. Pentru închidere și asigurare am folosit o sârmă rotită estetic de două ori, ca să nu se bage de seamă din spate. Toate mizeriile astea mi-au mai mâncat din timp așa că abia pe la 6.30 reușeam să ies pe poartă. Am orientat cârma către prima benzinărie MOL și de acolo către Urziceni. Era a doua zi de Paști. Lumea probabil că fusese la luat lumină că prea nu era nimeni pe drum. Până la Urziceni am numărat vreo zece mașini. Aveam pilotul automat cuplat, traficul nu ridica probleme, mintea deci îmi funcționa la capacitatea maximă a celor câțiva neuroni răzleți. Undeva, în departare, se prefigura enigmaticul oraș Mizil. În mintea mea era acel oraș de referință, în care nu se întâmpla nimic. Îmi aduceam aminte de Geo Bogza și al lui reportaj celebru de 175 de minute. Așa cum spunea și el, așa am gandit și eu, anume că vizitarea Mizilului poate deveni o dată istorică în viața mea. Pe scurt, virez stânga, ies din E85, drum european și o iau spre Amaru pe drumul - ce vine după Europa ? Național ? Nu părea drum național. Ce vine după ? Județean ? Comunal ? Mă rog, să zicem că era marcat ca 102H. Capra se hâțâna în amortizoare de ziceai că-i în călduri. Da' nici eu n-o lăsam, că mândru-i era cârmaciul ! La un moment dat, cineva mă bate pe spate. Sincer, mi-a cam sărit casca de pe cap, că știam că nu luasem pasager și de pe margine n-avea cine, că mergeam cu vreo 60 km/h ... Și nici în moroi nu cred... În fine, trece secunda de stupefacție, opresc pe dreapta, moment în care realizez că mă bătea în spate capacul de la top-case. Acum era larg rânjit. Chestiile mai grele rămăseseră la fund dar cele mai ușoare păreau a-și fi luat zborul. La prima vedere, îmi lipseau harta și muncita A4 cu adnotări prețioase. Mai lipsea și pachetul cu mâncare. Și o sticlă de plastic goală în care aveam de gând să-mi fac o rezervă de benzină. Mă uit în spate...nimic. Cine știe de când au început să sară ? Eu de întors nu mă întorc, că atrage ghinionul. Pornesc încetișor, cu ochii pe jos, după un capăt de sârmă mai zdravănă și încercând să-mi aduc aminte pe unde ar fi trebuit să ajung. Măcar numele, că de coordonate nici nu putea fi vorba. Parcă Năeni venea după Mizil...? Opresc târâș în dreptul unei prăvălii din Mizil, că femeia care se învârtea prin fața ușii s-a întors speriată. Văzusem o sârmă pe jos, prin praf, la marginea șanțului șoselei. Cumva ca și domnul Higgins, am recuperat-o, am îndreptat-o și i-am dat o nouă viață. Trăiește și acum în București, într-o capitală a Uniunii Europene, înfășurată pe un top case de pe o motocicletă japoneză. Am stat în Mizil fix 2,9 minute adică doar atât cât să leg sârma, 175 de secunde. În față îmi apar promițătoare table maronii, indicatoarele de atracții, care va să zică... Terme Romane ? Castru Roman ? Unde, bre ? Îngropate în ani de uitare, îmi trezesc amintiri că prin zonă s-a descoperit celebrul tezaur, de la Pietroasele, kilograme și kilograme de aur... Urmez conștiincios tăblițele bombastice. După deformarea realității produsă de vizitele prin Occident sau aiurea a altor atracții turistice, mă așteptam să găsesc ceva care chiar aduce a ceea ce scria pe tablă. România nu încetează însă în a surprinde. Dacă, să zicem, în Franța, ai fi descoperit vestigii romane, lângă locul unei comori din aur, la vremea aceea cea mai mare din lume, într-o zonă prin excelență viticolă, cred că se restaura totul, se făcea și un muzeu, se construia un restaurant în stil roman cu degustare de vinuri iar lângă el, se mai trântea și un hotel pentru cei obosiți de-atâta vin... La noi, nu! Thermele romane sunt practic niște pietre în casa unui sătean. Al cărui gard seamănă izbitor cu zidurile thermelor. Acum, zic și eu, ori romanii i-au făcut zidul casei, ori săteanul a scos pietre din zidul thermelor ... Plec mai departe ușor dezamăgit. Biserica din Năeni însă arata bine și îmi induce o stare de bine. Vestigiile istorice din zonă și Crucea ANAF-ului, pardon, Manafului îmi redau buna dispoziție. Ajung în Buzău și intru într-un OMV pentru alimentare și cafea. Un tip cere voie să se așeze la masa mea. Vreme de două țigări și o cafea îmi face capul mare despre el, fiu-său și pasiunea lui pentru motoare. Ne despărțim prieteni și mă îndrept către Mânzălești, după ce-mi aduc eu aminte. Lumea a început să facă ochi și mișună, finii la nași, cumetrii la cumetri, norele la soacre, așa e prin satele astea. Nimeni n-are nici o treabă, nimeni nu se grăbește, or fi și mahmuri, mai știi ? Mă enervez un pic și îi depășesc pe toți, îi las în urmă cu toate problemele lor. Pe dreapta îmi apare după un timp Grunjul. Îi dau târcolae, îl fixez în poză pentru eternitate și intru în vorbă cu doi săteni care traversau o punte suspendată. Îmi explică faptul că nu e din sare, așa cum pare și cum credeam eu ci e un martor de eroziune diferențială hidraulică și eoliană, format din tufuri dacitice de culoare alb-cenușiu-gălbui de vârstă badeniană, tot ansamblul fiind prins între strate de marne cineritice și gresii cu poziție aproape verticală și aspect de micropediment. Este originar din capătul sudic al unei mici și înguste fâșii estice cu tufuri, din anticlinalul Lopătari. Bine, ei n-au zis chiar așa dar așa am înțeles eu. Le mulțumesc și plec mai departe. Un panou cu o reclamă la pensiunea Meledic îmi atrage atenția, numele îmi sună cunoscut și îi atașez lacul ca și punct de reper. Trec pe lângă niște munți de sare dar nu mă mai risc la a-mi imagina din ce sunt făcuți, știu că e multă sare în zonă, există și o peștera lungă de kilometri iar lacul Meledic însuși e o ciudățenie a naturii fiind un lac de apă dulce pe un masiv de sare.... Starea de bine mi se deteriorează progresiv. Depășesc trei mașini care se târâie încetișor pe deal. Toate cu numere de Buzău. Dacă erau, de exemplu, cu numere de Tulcea, le-aș fi bănuit de turism. Par niște care de luptă pline cu combatanți, înarmați cu țepușe, toporiști, furculițe și grătare. Bănuiala mi se transformă în certitudine atunci când sunt eu depășit la rândul meu de un fel de Hyundai SantaFe și umplut de praf. Acum, dacă am ajuns pînă aici, măcar să arunc un ochi, ca să nu mor prost. Zona lacului Meledic e frumoasă în sine, ea pentru ea, ca natură. Dar cohortele de grataragii împrăștiate printre carele lor de luptă din care răsuna melodii ritmate mă fac să-mi iau repede tălpășița. Ciudat, se spunea că e o zonă foarte liniștită. Poate, dar nu de Paști... Îmi continui urcușul către Terca. Asfaltul devine treptat doar o amintire, drumul devine din prost foarte prost. Unii l-ar cataloga drept horror. Probabil că pentru o Skodă joasă așa ar fi însă pentru o Yamaha înaltă și zveltă se găsesc totdeuna 20 de centimetri pe unde să se strecoare. Bine, exagerez, uneori nici Yamaha nu-i găseste însă se face că nu observă. Drumul excelează prin lipsa totală a indicatoarelor . Dacă ai noroc găsești vre-unul la răspântiile mai mari. Pe aici nu prea vin turiști iar localnicii deja știu drumurile. Cine nu știe întreaba, de ce să cheltui atunci bani pe indicatoare ? Ajung într-un fel de parcare "aglomerată". Drumul e pe langă o apă și pe partea cealaltă pe lângă un gard sunt înșirate vreo 3-4 mașini. Pentru acest loc, asta se numește aglomerație. Intru în vorbă cu o puștancă de vreo 18-20 ani care pare cam autistă. Trebuie să repet de două ori fiecare întrebare iar atunci când primesc răspunsul, nu înțeleg nimic. Eu zic “bună ziua” și întreb care e drumul spre Focul viu. De două ori. Îmi răspunde că ea așteaptă o fată. O fi fost însărcinată ? O întreb care din poteci trebuie urmată, stânga sau dreapta ? Îmi arată în stânga. “Dar aia din dreapta unde duce ?”, continui eu. Ridică din umeri și zice că tot acolo. “La Focul Viu ?” , insist eu . “Da, la Mănăstire”, zice ea. Din fericire, apare un grup hotărât, de 4 copii și doi adulți, cu rucsaci și toate cele și-mi spun că dacă vreau pot să vin cu ei. Mă alătur cu plăcere și aflu de la unul dintre bărbați că, practic, toate potecile duc spre Focul viu, unele sunt mai ocolite, altele trec prin curțile sau pământurile oamenilor și există da, și o mănăstire prin zonă, dacă vreau putem ajunge acolo într-oră. Inițial aș fi răspuns da, dar după ce ne-am intersectat cu o femeie care cobora gâfâind și ne-a zis că e drumul foarte greu spre mănăstire și că ea s-a întors pentru i s-a făcut rău, am declinat și eu invitația și m-am mulțumit doar cu Focul. Cam micuț pentru gustul meu, mă așteptam la Flăcările Iadului, dar avand în vedre că acestea sunt gratuite le-am acceptat ca pe un dar. Întoarcerea am făcut-o singur, grupul continuându-și drumul undeva, în neștire. Am reluat și eu calea de întoarcere, spectaculoasă, constând în succesiuni de coborâri și urcușuri, curbe, de toate felurile până m-am plictisit în așa fel încât la prima răspântie care mi-a apărut în față, am oprit. Am aprins o țigară și am plecat spre dreapta, fără cască, fără mănuși, cu chiștocul fumegând în colțul gurii. Merg pe un drum de pământ. Cotesc când la stânga, când la dreapta după inspirație. Urmez două curbe în ac de păr. Pe margine e un scuter pus pe cric. Cât vezi cu ochii în jur nu e nimeni. Oi fi la camera ascunsă ? Nu pun botul. Ridic din umeri și continui. Drumul urcă pieptiș. Din loc în loc sunt petice de zăpadă. Merg destul de neatent și din cauza asta atunci când vreau să ocoloesc un bolovan, derapez și intru în nămolul acoperit de zăpadă. Ca să nu cad pun un picior jos. Se scufundă instant vreo 15 cm. Nu mai pot să-l scot, nămolul e atât de clisos și lipicios încât mie-teamă să nu-mi rămână bocancul acolo. Descalec complet. Spre surprinderea mea mobra nu cade, stă înfiptă și ea cu roata din față în nămol. Mă extrag cu dificultate din capcană și apuc de roata din spate care stătea pe un sol ceva mai zdravăn. Icnind și înjurând, reușesc să extrag capra din strânsoarea nămolului și a zăpezii. Curăț cât pot noroiul și mă îndrept spre ceea ce pare a fi continuarea drumului. Nu știu unde mă aflu dar voi afla în scurt timp unde sunt. Îmi întind pe jos sistemul de navigație, adica GPS și telefon cu cele mai grozave și detaliate hărți plătite. GPS-ul are bateria terminată însă pentru aceasta situație există booster-ul. Cuplez mufele și...în loc să înceapă să se alimenteze, aparatul intră în regim de mediu de stocare. Nu se poate ! Refac de 2 - 3 ori chestia asta până mă plictisesc. Nu merge. Mai rămâne telefonul cu super-harta. Aplicația funcționează, îmi arată cu o săgetuță unde sunt, undeva între Plaiu Nucului și Fața Malului. Super ! Încerc acum să mă mișc ca să îmi dau seama încotro merg. Mă îndepărtez 5-600 de metri și săgeata nu se schimbă.... Mă întorc relativ nervos și o iau în sens invers. Săgeata pare bine fixată în ecran. Ceva nu e în regulă dar am obosit și nu am chef de șaradele tehnologiei. Pornesc aiurea tot înainte. După un deal văd niște oițe și un băietan pe lângă ele. Mă apropii cu viteză redusă, privit cu interes de ciobănaș si de zeci de ochi candizi de oi. “Bună ziua !” “Bună ziua.” “Spune-mi și mie, te rog, unde duce drumul ăsta ?” “Nicăieri, se înfundă mai sus...” “Unde suntem acum ?” “La Fața Malului, da' unde vreți să ajungeți?” La București . “......” “Ce localitate mai mare e pe aici?” “Păi, Fața Malului ,Plaiu Nucului...” “Mai zi!” “Păi...Furtunești” “.....??” “Brăești, Furtunești ...” “....??” …”Gura Teghii..” “Hopa ! De asta am auzit ! Încotro o iau ?” “Înapoi până la troiță și apoi la stânga.” Întorc și dau să plec și băietanul, probabil era băiatul lui Ghiță Ciobanul și avea tabletă, îmi urează „Asfalt uscat !!” Am început să râd de unul singur, ca prostul. Nu știu cum, dar am reușit să mă înscriu apoi pe traiectoria corectă. Au mai apărut răspântii însă nu m-am lăsat păcălit. Mă uitam atent la urme ca să-mi dau seama care sunt mai bătătorite și mai umblate. Studiam urmele de cauciucuri mai ceva ca un indian urmele de animale. Doar le studiam pentru că nu puteam să trag nici o concluzie. La prima vedere, urmele late și adînci de TAF ar duce spre exploatări forestiere. Cele mai înguste și mai puțin adânci, ar fi de turisme care merg spre localități. După un timp mi-am dat seama că ar putea fi și invers așa că m-am lăsat păgubaș. Am lăsat doar instinctul meu de fost cercetaș în armata română să-și spună cuvântul. Chestia asta a funcționat până în momentul în care am ajuns la o răspântie unde, în mod evident, ambele direcții erau la fel de folosite. Cum n-aveam nici cea mai vagă idee unde duc fiecare, m-am oprit să aprind pipa și să aștept să mă lumineze careva. Nu de alta, dar benzina era pe sponci, tocmai trecusem pe rezervă și ultima mea dorință era să-mi împing capra pe coclauri. Drumul era foarte aglomerat, trecuse doar o mașină din sens invers, al cărui șofer se speriase și el când ne-am trezit unul în fața altuia după o curbă ușoară. Asta se întâmplase cu vreo oră în urmă. Puteam deci presupune că statistic, peste o altă oră urma să se întoarcă sau, mai știi ? Oricum, era de preferat să aștept decât să greșesc drumul și să fac pană de benzină...Ehei, dacă aș fi avut sticla aia de rezervă... Am mai fumat vreo trei țigări, m-am mai jucat cu aparatura care îmi era inutilă și...victorie ! După vreo 20 de minute a apărut hurducându-se, o Dacie albă, papuc, condusă de o femeie. Chiar n-aș fi vrut să mă umilesc în fața unei femei și să par prost... însă, se pare, că nu eram foarte departe de ceea ce n-aș fi vrut să fiu. Mi-am călcat peste mândrie și am făcut semn cu mâna. După aia mi-am dat seama că puteam să rămân demn pentru că femeia ar fi oprit oricum. Dar dacă o femeie singură în pădure se speria de Călărețul Apocalipsei și nu oprea ? Cert e că femeia s-a oprit, nu părea câtuși de puțin speriată, iar la cât era de voinică cred că mi-ar fi urcat și mobra în furgonetă și m-ar fi luat la bătaie... În orice caz s-a amuzat un pic și mi-a explicat cu lux de amănunte pe unde s-o iau. După ce a plecat și a mai făcut vreo doi metri s-a oprit din nou și mi-a dat un pont, ca să scurtez cu nu știu câți kilometri să o iau nu știu pe unde. Apoi a plecat. Mi-am urmat și eu calea întortocheată. Dar cât de întortochetă ! Cred că nu am găsit măcar un singur kilometru de linie dreaptă ! Din nou răspântie...oprire...țigară...am uitat tot ce mi-a zis călăuza. Mai bine nu mă încurca cu șiretlicurile ei... Nu trecea nimeni, așa că am riscat, am ținut dreapta și...victorie ! Am ieșit la asfalt, glorios ! Cu ultimii vapori de benzină din rezervor și cu ajutorul Forței (gravitaționale, desigur) am intrat într-o benzinărie cam amărâtă, totuși benzinărie ! Gălbuiul lichid a gâlgâit trist în rezervorul meu. Urma să se transforme în fum și cred că era nefericit că vede pentru ultima oară lumina soarelui. Nefericirea lui însă era fericirea mea. Mi-am continuat voiajul de-a lungul apei, peste care lungi pasarele făceau legătura cu malul celălalt. Bâsca Rozilei, Păltiniș...Nehoiu...asfaltul devine tot mai bun și, o dată cu el, turme întregi de automobile care se întorc din mini-vacanță. Aproape nimeni nu respectă limitele de viteză, cel puțin, în afara localităților este un adevărat circuit de curse neoficial. Nu mai pot merge pe pilot automat, trec în modul manual și asta devine destul de obositor. Intrarea în București se face în șiruri lungi care se târăsc între semafoare. Mă strecor către casă și în curte îmi verific kilometrajul. 444 de kilometri față de 300 planificați. Nu știu de unde vine diferența dar nu-mi mai bat capul. O sticlă de vin e cel mai bun răspuns la astfel de întrebări. (Actiunea se petrece prin 2009, e posibil ca unele informatii sa nu mai fie valabile, gen starea drumurilor)

@Unreal2 Nu aveai de unde sa stii pentru ca nici eu nu am stiut. A fost spontan, acum ma cam oftic, dar na, asta e... @Christian 1 N-am disparut dom'le, doar stau ascuns de Corona

N-o să găsești. Probabilitatea e extrem de redusă, mai ales dacă nu precizezi perioada, programul, condițiile, mă rog, cam tot ce trebuie... La prima vedere pare simplu, dar dacă iei în calcul toate variabilele o să constați că mai repede te lipești de cineva pe drum decât să îl găsești aici. Îți recomand cu încredere cartea lui Elspeth Beard ”First British Woman to Motorcycle Around the World” unde fata noastră nu numai că și-a găsit iubirea vieții dar a și rămas gravidă în timpul călătoriei. La mine, varianta în limba română, dacă ai curiozitarea să afli cum a făcut-o, o femeie, singură, în jurul lumii. Tot la mine, ”Călătoriile lui Jupiter” - Ted Simons, în română, băiatul singur în jurul lumii. Important e să vrei, restul vine de la sine.

Melcul ala e de belea. Eu am distrus trei pana acum. Nu mai am nici unul, ma gandesc sa adaptez altceva acolo.

@DKW Uite, un garaj ca al tău mi-aș dori și eu. Curat, spațios și probabil încălzit. Poate aduce moșul...

Vine mai pe seară. Conform principiilor ”Munca înnobileză” și ”Munca l-a transformat pe om din maimuță” trebuie să-mi desăvârșesc procesul de înnobilare din maimuță ! Cățeaua urcă doar cu a-ntâia. Cu a doua nu mai vrea. O las în vrerea ei admirând la pas, cariera de var și apoi Peștera Câmpenesca. Dacă mă lasă pe aici, mă duc să mă călugăresc. Intru în curtea mănăstirii cu țigarea în gură și cu sufletul deschis. Doi ucenici care lucrau la o schelă îmi atrag atenția că nu e voie. Corect, mă întorc și arunc chiștocul la primul coș de gunoi. E liniște și pace. Parcă aș vrea să rămân aici, oamenii mă îndrumă spre nu știu cine pentru cazare dar...totuși...eu sunt om de lume... nu cred că au și bar pe aici. Îmi înalț ruga către ceruri și înapoi la Cărpinet. E indicat să ai protecția cerurilor dacă ai vreo problemă. Și problema mea n-a întârziat să apară. Deși știam că trebuie să pun benzină în Simeria nu știu cum m-a lovit insiprația și m-am trezit pe A1 ...cu prima ieșire doar la Orăștie ! Ce să mai întorc, cu cine să mă cert ? Calculele indicau că ar fi posibil să ajung până la Orăștie dar cine știe...Orăștie ? Noroc că motorul ăla nu se accelera de fel și mersul foarte puțin turat a făcut Cățeaua să-și dea ultima suflare pe pod, la ieșirea din autostradă. Gravitația a desăvârșit procesul și plin de mândrie, că na, calculase bine, am refăcut provizia de combustibil. In fine, ca s-o scurtam o sa pun poza de final si concluziile. De bagat la cap : Am facut ambreiajul praf pe munte din cauza scaderii nivelului de ulei. Am considerat ca schimbarea filtrului si a a uleiului rezolva. Nu m-am intrebat nici macar in somn ce e mazga aia din ulei, era praf de ferodou. Am plecat la un un drum de 4000 de kilometri senin, fara grija si apasare. N-a fost suficient. Nu faceti ca mine !

Și totuși TW-ul a ajuns primul la polul Sud...

Ai grijă, să nu ieși slabit la primăvară și ahtiat după carne proaspătă ca ursu' !

Cam multă liniște pe aici, v-ați băgat tractoarele la iernat ? Sau nu pornesc sub zero grade ? Eu am mers în fiecare zi până pe 5 decembrie. Pornirea la minus 2 grade superba ! Din prima pedală, pe pariu și pe demonstrate, cine dorește ....