Muretto Grundieg

Pasul Stelvio e Mecca motociclistului, cel puțin așa se spunea într-o vreme. Cică dacă nu ajungi măcar o dată în viață nu te numești motociclist. Că e departe, că e înalt, că e greu, că e plin de serpentine... Zic și eu ca Nea Marin din Băilești, mă făcură curios vorbele astea. Ia să-i știrbim un pic din semeție și să-l umanizăm, să nu se mai sperie lumea ! Alpii Dolomiţi ? Aşa să fie ! Arunc un ochi pe hartă, apoi în monitor. Fac tot felul de combinaţii şi permutări, oricum aş lua-o tot pe la 1.800 km se nimereşte. Asta e, nu-i nici mult, nici puţin, e atât cât e. Evaluez mobra, se prezintă satisfăcător, iar fiabilitatea motorului e recunoscută unanim. Rar se întâmplă să te lase în drum şi doar atunci când exagerezi. Bun, până aici e bine. Evaluez buzunarele, e bine şi aici, se mai găsesc nişte bănişori. Timp nu prea e, n-am decât o săptămână de concediu dar ne încadrăm, cu bunăvoinţă. Dau sfoară în ţară dar fără prea multă convingere, şansele de a găsi amatori de ars benzina sunt destul de mici. Se anunţă câteva oferte, timide şi pline de "dacă". Unul ar merge dar n-are bani, altul are bani dar n-ar merge iar al treilea ar merge dar n-are nici timp şi nici bani. Deci voi fi solitar, nu-i o problemă, mă plictisesc arareori şi niciodată singur. Datele problemei sunt următoarele, am stabilit câteva repere dar n-am chef de cărat cort şi apoi de căutat campare, o noapte cu un duş, petrecută într-un pat bun face cât zece corturi, prin urmare am renunţat la ideea cortului dar nici nu m-am ostenit să fac rezervări nicăieri. Dacă nu ajung acolo ? Dacă schimb planul şi ajung în altă parte ? Aşa că totul va fi la mila destinului. Mobra zace în curte acoperită de bălării şi cu o seară înaintea plecării constat că am faza de drum nefuncţională. Mă agit să caut niște becuri, găsesc și bec simplu şi halogen. Ce să pun ? Bec simplu, mă hotărăsc şi ţin halogenul de rezervă. Dis-de-dimineață încep cu dreptul, pentru că ploua. Mă echipez şi plec. După vreo cinci minute în care deja mă umplusem de noroi - pentru că la mine în cartier se lucrează de zor - constat că sunt prea uşor. Lipseşte ceva...mă prind imediat, am uitat rucsacul acasă. Înjur discret şi mă întorc. recuperez, iar valsez prin noroi, ies la asfalt şi de data asta nimic nu-mi mai stă în cale. Mobra se întinde la drum, aşa cum ştie ea mai bine, nici încet nici repede, mai degrabă încet. Dacă ai noroc şi bate vântul din spate prinzi chiar 100 de km/h dar de obicei n-ai noroc… Ploaia se opreşte pe la Găeşti, aşa că mă opresc şi eu ca să-mi dau jos nădragii şi alte hanțe. Era un loc bun în fața unei porți, în urechi deja îmi suna celebra "Take off your clothes" a lui Joe Cocker. O băbuță pe care am remarcat-o mai târziu, mă văzuse oprit în poarta ei şi se grăbea să vadă care-i treaba. Nu cred că-i uzuală treaba cu scosul pantalonilor (de ploaie) în fața porții în localitatea respectivă pentru că după numărul regulamentar de cruci, băbuța s-a liniştit văzând că totuşi mai am şi blugii pe dedesubt. I-am explicat că nu caut pe nimeni, am scos doar pantalonii de ploaie şi voi pleca imediat. Până la urmă s-a liniştit şi mi-a urat drum bun. Pauză la Slatina. Găsesc un mare trotuar pustiu, urc mobra și îmi caut o țigară. Fix lângă mine apare o maşină deşi avea în jur tot locul din lume pentru oprit. Încep să mă enervez puțin dar tipul s-a oprit în spatele meu pentru că mă văzuse cu număr de Bucureşti şi avea chef de vorbă. Mă salută şi încep întrebările, vin tocmai de la Bucureşti ? Da, aprob eu. Dom'le, aveți mare curaj să mergeți aşa de departe, zice el, apoi recunoaşte că lui îi e frică chiar şi în maşină de traficul ăsta nebun, de la noi, adică din Slatina ! Şi unde mergeți, continuă el. În Italia, zic eu neutru. Răspunsul meu aproape 1-a doborât, noroc că se ținea de maşină. Dom’le, vorbeşti serios ? Nu mă înnebuni, e extraordinar ce faci d-ta, zice el. Singur ? Da. Extraordinar, continuă el să se mire. A mai lungit-o un pic pe aceaşi temă, eu mi-am terminat țigara, l-am salutat şi am luat-o din loc. S-a uitat mult timp după mine, probabil că se mai uită şi acum. Următoarea oprire e la Craiova, alimentare duală, benzină plus sendvişuri. Unul din ele era atât de dubios încât mi-am făcut-o prietenă pe căţeluşa de lângă tomberoane. Nu se mai dezlipea de mine, dacă aş fi avut o cască de câine la mine aş fi luat-o și pe ea la drum. Şi ea cred că mă mai aşteaptă, privind cu ochii umezi în depărtare. Mai opresc o dată la Drobeta, trebuie să-mi caut un culcuş. Nu e târziu dar n-am chef să mă prindă noaptea prin tunelurile sârbeşti de dincolo de Dunăre. Prima încercare, întreb de camere, da, au şi nu ştiu ce-mi trece prin cască de întreb : "Dar sunt liniştite, e zgomot de la şosea ?" Nu, zice omul, sunt în spate, nu se aud maşini dar diseară o să avem o nuntă, s-ar putea să fie un pic de muzică. Exact de un pic de muzică aveam eu nevoie, eu care mă culc o dată cu găinile şi evident, mă trezesc împreună cu ele. Mulţumesc frumos pentru pont şi caut altceva. Apare în scurt timp alternativa, alt popas, n-au nici o nuntă, dar au ferestrele spre şosea. Asta e, orice e mai bun decât o cununie. Fac o tură scurtă prin oraş, mă aditivez în sfârşit şi eu şi trec la orizontală. Novi Sad, un loc prea îndepărtat Azi e sâmbată. Un motiv bun pentru majoritatea lumii ca să trândăvească în pat dar nu şi pentru mine. Ar trebui să ajung la Novi Sad, prin Golubac, Pozarevac, Smederevo şi Belgrad. Floare la ureche! Sar în bocanci, mă echipez, mă “cafelez” şi o iau din loc. N-apuc să fac vreo 4 kilometri. La intrarea într-un sens giratoriu, un tir cu numar de Vâlcea nu mă vede. Nu-mi vine să cred, tipul efectiv intră peste mine. Eram într-a doua şi când realizez că nu mă vede, trag de acceleratie şi tâşnesc afară din traiectoria lui la diferență de o secundă. Când roata mea spate a ieşit din dreptul colțului cabinei lui atunci m-a observat şi el. A frânat violent cu scrâşnet de cauciucuri, speriat. I-am văzut faţa, mă uitam la el dar deja ieşisem din traiectoria de coliziune. Mi-am văzut de drum, încă nu doream să-mi stric ziua de dimineaţa. Intru într-un OMV, fac plinul şi încerc să mai dau nişte spray pe lanţ. Cu ocazia asta, mi se rupe încuietoarea de la top case. Cred că am forţat-o. Hmmm...asta nu e bine dar nici nu e motiv de întors. Bag spray-ul la loc, închid capacul și-l asigur cu doi șoricei (ty-rap), noroc că am la mine un snop. Mai fac o verificare şi constat că trebuie umflat cauciucul din faţă, asta se rezolvă uşor, problema gravă e alta. Am pierdut o piuliţă de la maneta de la frâna faţă, iar şurubul de reglare a cursei îşi face de cap. În lipsa contra-piuliţei, se va desface şi la un moment dat voi rămâne fără frână pe faţă. Ochiul meu de expert îmi spune că e un filet neuzual, aş jura că are pasul de 0,75 mm. Dau o tură repede prin câteva service-uri auto, fără speranţă, doar ca să fiu cu inima împăcată. Nu, nu are nimeni aşa ceva. Nici ăsta însă nu e un motiv de întoarcere, va trebui să am grijă să restrâng şurubul ori de câte ori va fi nevoie. Trec prin vamă, românilor nu li se pare nimic în neregulă, nu par a fi contrabandist de alcool sau ţigări, în schimb, stârnesc interesul celor doi vameşi sârbi, ce fel de rnotocicletă e asta ? E românească ? Nu, e japoneză, aha ! Cât consumă ? 3 litri ? Şi unde merg ? Italia, aşa de departe ? Încep să mă simt puţin cam extraterestru. Chiar aşa par din afară ? În sfârşit, am pornit. E soare, e cald şi frumos. Drumul e, ca de obicei, pustiu, aşa că îmi permit luxul de a face nişte filmări mai deosebite, în mers. În fond, am trei camere video la mine, mă opresc să fixez una pe ghidon şi observ că lipseşte şi de aici, de pe suport o piuliţă. Şi asta e una specială, nu are filet standard, o găseşti doar la aparate foto şi camere video. Bun, s-a rezolvat şi asta, nu mai filmăm. Oricum, se întâmplă ceva ciudat, suita de tuneluri care străbat muntele mi se par mai înfricoşătoare decât ultima oară, atunci când le-am străbătut cu maşina. O fi vorba de trecerea bruscă de soare la lumină ? Tunelurile nu sunt luminate, din construcţie dar senzaţia de pierdut în beznă şi că mă voi lovi de pereţi n-am mai avut-o până acum. Banda continuă e foarte ştearsă, abia se vede. La cele scurte nu e problemă, se vede fata de la capătul tunelului, Luminiţa, dar la cele lungi şi curbate, chiar nu e-n regulă. Din fericire, traficul e aproape inexistent și pot să merg oricât de încet vreau. Am aflat mai târziu şi explicaţia, în tunelurile din Italia, unde mulţi din cei care veneau din faţă, îmi semnalizau cu farurile. Montasem în seara dinaintea plecării, becul invers... Pe moment însă am rezolvat situaţia mergând foarte încet, cu frica permanentă de a nu mă lovi de pereţi. Scap, în sfârşit, de zona scarry și consecvent hotărârii de a nu folosi autostrazi, mă îndrept spre Belgrad pe drumuri lăturalnice, puţin circulate la acea oră, cred că toţi localnicii erau la slujba de dimineaţa. Nu ratez ocazia de a-mi poza mobra roşie într-un câmp de maci. Pentru contrast. GPS-ul începe să dea primele rateuri. Cablul de alimentare nu face bine contact la unul din capete şi, când ţi-e lumea mai dragă, trece pe baterie apoi se opreşte. Nu prea am nevoie de el acum. Ştiu drumul spre Belgrad. Ultima oară am bâjbâit fără rost, o grămadă de timp încercând să ajung la clădirile bombardate de americani şi n-am reuşit. Acum, nu ştiu cum am făcut şi pe unde am luat-o pentru că în momentul în care mă opresc şi urc mobra pe trotuar, văd pe partea cealaltă una din clădirile respective. Astea sunt ca dragostea, dacă o cauţi nu vine, apare doar atunci când tu nu te aştepţi. Caut un ATM şi mă relaxez. Miile lor de dinari mă fac să mă simt un om bogat. Evident, e doar o impresie. Mobra mea şi numărul de România atrag atenţia unor bikeri locali. Încetinesc şi se miră. Încep şi eu să mă mir de mine însumi. Beau o cafea şi o iau din loc. Mă apropii de Novi Sad şi indicatoarele sunt clare. Mai am o tentativă de a căuta un hotel, mă învârt aiurea pe nişte străzi şi în cele din urmă, mă opresc să las GPS-ul să se încarce. Fără vibraţii merge, se încarcă. Cât timp pufăi o mahorcă, mă mai dezmorţesc şi mă orientez din nou. Doamne, mare e puterea Ta şi a Navigaţiei! Sunt la 30 de metri de hotel, unde se ajunge printr-un gang. Mă strecor la recepţie, dau de o tânără care îmi zâmbeşte, habar n-am de ce şi mă cazez. Duş, schimbat ţoale şi la plimbare prin oraş. Nimic impresionant până la urmă, un oraş relativ banal, ca şi ale noastre, doar urma unor poduri bombardate de americani cu ani în urmă îmi atrage atenţia. Şi o grămadă de fete frumoase. Lângă masa unde m-am aşezat, au venit mai târziu 2 fete şi un pic mai târziu, alte două la altă masă. Rog să mi se facă o poză. Se hlizesc, mă întreabă de unde sunt şi conversăm un pic sârbo-engleza. Nu mi-e frică să merg singur ? După cum se vede, nu. Ce-o să fac în Italia? Mă plimb şi casc gura la munţi. Aici nu ne înţelegem. Cum adică ? incerc să aproximez un fel de "to stand with mouth gaped" dar se pare că n-o nimeresc, fetele se hlizesc şi simt că îi dau o conotaţie sexuală. Tanja şi Cristina, aşa le cheamă, se tot lungesc cu o limonadă, iar eu cu a doua bere. Ele n-au program probabil pentru mâine şi cum nu vor să le ofer nimic, mă duc să mă refac după o zi de drum. Noapte bună, Novi Sad ! Bâjbâind prin ploaie E duminică. Am lăsat în urmă Novi Sad-ul, un pic furios pe cei care au întârziat micul dejun. Eu le spun că mă grăbesc şi sunt în întarziere iar ei nu reuşiseră să deschidă sala de mese. Ne liniştim cu toţii atunci când aflu şi eu că suntem cu o oră în urmă după ora locală. Oamenii îmi zâmbesc binevoitori, deci nu mai sunt în intârziere ? Nu. Iau o pauză de uns lanţul în localitatea Futog, nu de alta dar îmi place cum sună şi în timp ce beau mahorca mă încrucişez cu două doamne, pe biciclete. Se vede că vin de departe, bicicletele lor arată ca două camioane care mută mobilă. Se opresc, ne zâmbim, nu ştiu de ce, probabil că avem în comun mersul pe două roţi. Hello, de unde veniţi ? Din Elveţia. Ptiu, drace, uite şi alţii mai nebuni ca mine! Urmează întrebările clasice: "Păi, cu alea ? Singure ? Nu, suntem două şi ne place să biciclim". E rândul meu să rămân mut de admiraţie. Le urez drum bun. Mă fofilez apoi pe nişte şosele de o calitate îndoielnică, până când un indicator îmi atrage atenţia. Fortăreaţa Bac. Minunat, timp avem destul la dispoziţie, hai la Bac ! Mai apare un indicator care spune clar, mai sunt 2 kilometri. Mă uit pe ceas, calculez doi kilometri...şi nimic. Mai pun de la mine, că sunt generos, încă unul, doi, trei ...patru kilometri. Nimic ! Nici indicator, nici fortăreaţă. N-am pe cine să întreb, totul pare pustiu. Dau să întorc şi aproape că mă trezesc nas în nas cu o ambulanţă destul de grăbită. De unde naiba a apărut ? Fac vreo doi kilometri înapoi şi zăresc un drum, într-un pâlc de vegetaţie. Oare ăsta să fie ? Nu pare prea promiţător aşa că îl las în plata Domnului şi incerc să reintru în traseul iniţial. Prind o porţiune superbă de drum cu asfalt ca foaia de hârtie. Pe stânga par a fi ceva culturi, nu le cunosc, dar la un moment dat, dintre ele se iţesc două siluete şi undeva mai în spate, o maşină de poliţie. Ce fac ăştia acolo, sunt de la Poliţie ? Au îndreptat spre mine un fel de armă, ah, e un radar...dar aici ? În mijlocul a nimic ? Într-un trafic aproape zero ? Căpriţa mea nu poate mai mult, se ţine la 85 km/h spre surprinderea celor doi poliţai. Ce-o fi în capul lor, un motociclist singur, pe un drum perfect drept şi pustiu o "arde" regulamentar ? Le simt dezamăgirea şi îi privesc cu coada ochiului cum mă urmăresc şi ei cu privirea. Noi să fim sănătoşi ! Realitatea mă trezeşte din reveria câmpurilor cu maci, printre care mă strecor. Mai exact, ar fi spus că m-am pierdut de tot în bălării, ajung la tot felul de răspântii cu indicatoare pe care le buchisesc cu greu şi nu-mi spun nimic. Am şi o hartă de hârtie însă, care devine brusc mai importantă decât harta lui Piri Reis. Studiată temeinic, relevă fără tăgadă că sunt departe de locul unde credeam eu că aş fi. Am în faţă localitatea Odzaci şi apoi Bogojevo. N-am auzit de ele şi chiar nu contează, în fond suntem la plimbare. Începe ploaia. Mă trag în echipament şi intru direct în prima linie, zici că eşti la o spălătorie auto, apa curge mult de peste tot. Ploaia torenţială ţine fix 7 kilometri, apoi iese soarele. Mai merg puţin până mă usuc, tocmai bine pentru că am ajuns la graniţă. Aici, curios, mi se cer actele de la mobră şi asigurarea. Le arăt, li se fac copii xerox şi intru în Croaţia. Începe să fie mai cald. Îmi atrage atenţia un monument ciudat, între Erdut şi Aljnas. Virez dreapta şi mă apropii de ceva ce pare a fi un muzeu al tehnicii. În stânga drumului, o parcare şi o cale ce aminteşte de Golgota. Pe o înşiruire de curbe, cruci imense de lemn, cu citate biblice sugerează că până în vârful colinei vei fi eliberat. Sau mântuit. Nu inţeleg croata dar imaginile sunt sugestive. E linişte şi pace. Un gardian mă salută din departare. Cred şi eu că e mulţumit că mi-am lăsat motorul jos şi am urcat la picior. Puteam să urc Golgota mult mai rapid şi mai uşor...e aproape pustiu şi aş fi putut să profit dar nici nu vreau să-1 mânii pe Cel de Sus. Mai am mult drum de făcut şi am nevoie de suport, măcar moral că tehnic...nici nu vreau să mă gândesc. Deja merg cu frâna faţă cam moale şi asta nu e bine. Cobor, atmosfera liniştită mă îmbie să mai rămân, mai dau o roată pe lângă clădirea în formă de bemol şi constat că de fapt e o biserică. Şi mai ciudat, lângă biserică e o cârciumă, elegantă ce-i drept, dar cârciumă şi are chiar cam toate locurile ocupate. Par turişti şi păcănitul motorului mei îi face să ridice privirile din ceştile de cafea sau dozele de bere. Hmm...Hrană materială lângă hrana spirituală, de ce nu ? Mă conversez cu o doamnă blondă care se reculege lângă malul Dunarii. Îmi zice ceva de gen D-zeu să mă ocrotească, deh...am făcut şi eu doi ani de rusă, mai pricep câte o literă... Se comută pe engleză şi înţeleg că a fost profesoară şi acum e pensionată. Biserica e a Sfintei Maria şi a fost reconstruită în 2006, pe ruinele unei biserici care a fost bombardată de sârbi. Acum e loc de pelerinaj pentru zeci de mii de credincioşi, mai ales în august. Privesc armonia clădirilor din jur, a parcului, a florilor şi a ansamblului, n-ai zice că aici s-au dat lupte şi că au murit oameni. Asta e, războiul e neverosimil şi fără sens. O iau din loc şi continui să merg haotic, nu neapărat pentru că aşa vreau ci pentru că aşa se întâmplă. Aşa merg lucrurile în Univers. Contactul de la mufa de alimentare a GPS­-ului nu mai funcţionează decât când are ea chef, ajung în tot felul de intersecţii cu nume asemănătoare - care mie nu-mi spun nimic - şi atunci trecem la hărţile lui Piri Reis pentru desluşirea faptelor. Lucrurile par simple dar nu sunt chiar aşa şi hai să vedem de ce. Mai întâi trebuie să te opreşti, apoi să opreşti motorul, apoi să-1 pui pe cric. După care, trebuie să scoţi casca (sau nu) şi ochelarii de soare - dacă e cazul. Apoi se scot mănuşile care pot fi umezite din cauza ploii. Urmeaza datul jos al rucsacului, scoaterea şi despăturirea hărţii. Inevitabil, urmează poza gen falcă picată : "Unde naiba suntem acum ?" Se produc apoi lămurirea (sau nu) şi toate operaţiile în ordine inversă. Cum lămurirea asta se produce greu, ea cere şi o ţigară, aşa că, total general, stabilirea direcţiei într-o intersecţie durează cam cinci minute. Lucrurile se complică puţin dacă plouă...trebuie să găseşti şi un adăpost... În rest, destul de pustiu, trafic subţire cu perioade în care mergi şi câte zece sau douăzeci de kilometri şi nu întâlneşti nimic. Am remarcat în mod special o zonă cu un indicator de ploi - nici nu ştiu dacă mai există aşa ceva - şi după ce am trecut de el, evident a început să plouă. Oprit, îmbrăcat şi admirat un localnic pe o motocicletă foarte carenată, n-am reuşit să-i identific marca, m-a depăşit ca un turbat, probabil ca să îmi arate cum se iau curbele pe ploaie. O fracţiune de secundă şi un reflex incredibil l-au făcut să nu apară în pozele mele ca un morman de fiare şi carne. I-a fugit spatele stânga-­dreapta de câteva ori însă cred că s-a speriat şi el pentru că după aia, a lăsat-o mai moale şi în prima localitate l-am ajuns din urmă, însă el a făcut stânga pe o străduţă. Măi, măi, ce de viteji avem şi în Croaţia ! Motorul macină liniştit kilometrii şi încet-încet mă apropii de Zagreb, dintr-o altă parte decât îmi propusesem eu dar nu mai contează, Zagreb să fie ! Am pierdut prea mult timp pe drum şi nu-mi doresc decât cazare şi bere. Urmează partea cea mai distractivă, atunci când intri la recepţiile de hotel, plescăind cu bocancii de paraşutist uzi, plin de noroi şi cu un zâmbet tâmp, întrebi dacă au o cameră liberă. Cred că în secunda următoare, fiecare recepţioner se gândeşte : "Băi, ăsta îmi murdăreşte cearceafurile!" însă se pare că nu aş fi chiar primul motard care trece pe acolo, aşa că după vreo două - trei hoteluri unde nu au camere, apare şi unul care are. Apoi procedura devine simplă, duş fierbinte, schimbat cu ţoale curate, pantofi şi hălăiduiala fără ţintă prin oraş, singurele repere viabile fiind - probabil - halbele de bere, după care totul se scufundă în ceaţă. Mândria de a fi armean Dimineață frumoasă, cu soare în Zagreb. Am reușit să încarc GPS-ul, asta mă va ajuta măcar să ies din oraș. Încărcătorul de priză nu se potrivește în prizele lor croate așa că a trebuit să improvizez ceva, am tăiat cablul de la o veioză și am legat la fire încarcătorul meu. Nu e frumos dar e practic. Am refăcut legăturile, le-am izolat și totul e ca înainte, frumos și funcțional. După micul dejun, alimentez și mobra, că merită și pun cap compas pe Ljubliana. Dar nu pe autostradă, cică sunt scumpe. Mă relaxez pe niște drumuri lăturalnice până la momentul în care un tractor care așteapta pe partea stângă, într-o pădurice, dorește să intre în șosea. Pun pariu că nu mă vede, cine s-ar aștepta să trec eu pe acolo ? Reduc viteza și stau pregătit. Conform așteptării, intră ca și cum ar fi singur pe lume. Frânez și mai mult și încerc să-l depășesc pe stânga dar stai...că are și remorcă, pe asta n-o văzusem eu, că era mascată de copaci. Frânez până la oprire, moment în care atelajul e complet perpendicular pe șosea. Înjur mocănește dar, culmea, nu sunt supărat, mă așteptam să facă asta și eram pregatit. Un moșulică în cabină mă vede și se panichează îngrozitor. Începe să dea din mâini, eu îi fac semn să continue, depășesc și merg mai departe. Cred că și în momentul de față mai bodogănește motocicliștii turbați care merg cu viteza sunetului. Iar eu chiar nu mergeam repede, mi-am propus să respect toate limitările de viteză. Norocul meu. Mai bântui o vreme pe drumuri uitate însă deja îmi ajunge. Vreau pe autostradă. Ies la primul indicator și dau de niște bariere. Un nene îmi recita ceva, niște versuri învățate pe dinafară, pe limba lui. Așteaptă bani de la mine. De la mine ?? Încerc să-i explic (lucru inutil de altfel dar aveam și eu poezia mea de spus) că la noi motocicletele nu plătesc taxe. El o ia de la început. Eu îi arat cu mâinile ca nu ocup decât zece centimetri de asfalt și nu îl uzez, nu stric drumul ca o mașină. El îmi arată un afiș si tot îi trage ceva cu “motoțicăl” . Oftez resemnat și îi dau cei nouă euro pe care și-i dorea atât de mult. Oricum, am observat că unii nu plătesc și trec pe una din bariere pe care le presupun a fi dedicate abonamentelor. Cert e că la toate barierele atât în Slovenia cât și în Italia am trecut încetișor pe acolo, ca un om cu abonament. Se pare că am fost suficient de convingător că nu mi-a mai cerut nimeni bani. Ljubliana apare în sfârşit după dealuri şi îi aloc două jumătăţi de oră, pentru centru, cafea şi ţigară. Nici nu mă grăbesc nici nu nu mă grăbesc. Dau o tură în pas vioi, vreau să văd podul Dragonului, nu de alta dar sunt şi eu un Gheorghe iar oamenii spun că dragonul omorât de sfântul Gheorghe îşi avea sălaşul sub dealul de lângă oraş. Totul pare curat, multă verdeaţă, oameni aşezați şi liniștiți. Şi turişti. Pe mine nu mă impresionează ceva anume, e o atmosferă comună şi altor oraşe din vest. Arunc o privire fugară spre castel. Mă aşteptam la ceva mai ....istoric...mai medieval...dar nu pare, ăsta are un aer prea modern pentru gustul meu. Ar trebui să mă urc cu o telecabină, e deja cald, eu sunt în geaca de piele aşa că renunţ. Plec cu promisiunea de a reveni atunci când o să am mai mult timp. Iar mă strecor în autostradă, măi, ce de autostrăzi au oamenii aştia ! Oare n-au altă treabă decât să facă autostrăzi ? Vreau să ajung la Postojna şi nu prea am cum să greşesc. Mă ţin de indicatoare şi ajung într-o şosea care mă îndrumă ca pe proşti la fiecare răspântie. S-or fi tupilat pe undeva la umbră sau la vreo bere. Nu pot să nu admir un impresionat Golden Wing în parcare. Mă uit cu jale la unicul meu mic eșapament și apoi la cele 6 țevi imense ale lui. Mai salivez un minut cu ochii în cele vreo 40 de butoane de la bord, la ce D-zeu, i-or fi trebuind, frate, că eu am vreo patru și nici alea nu știu la ce se folosesc ? Până la urmă mă îmbărbătez singur, a mea dacă pică pe jos, o ridic cu o mână, la ăla trebuie adus însă sigur un stivuitor... O parchez și eu ostentativ lângă cele două și intru în castel. E interesant, mai ales prin prisma faptului că gazdele au găsit de cuviință să pună manechine din loc în loc, ca să reproducă mai bine atmosfera epocii. Un singur loc mi-a trezit interesul în mod deosebit și anume camera de tortură, unde o alt momâie este spânzurată de mâini. Se pare că în vechime, o viață nu conta prea mult iar drepturile omului încă nu se inventaseră. Ce tribunal, ce recurs, ce avocați ? Erai la mâna seniorului sau a bisericii, iar mărturisirile se făceau prin tortură, se pare din nou că era mai eficient așa decât adunatul de probe și contestarea lor... Îmi strâng jucăriile și plec exact când încep să apară asiaticii. Acum sper să găsesc peștera goală. Evident, mi-am făcut speranțe deșarte, sute și sute de oameni dau năvală să vadă minunea. Cât stau eu să socotesc dacă mai intru sau nu, niște motarzi din Austria mă fac să mă răzgândesc. Intră în parcare cu mobrele printre niște mari ghivece de beton și, desigur, ies tot pe acolo, fără să mai treacă pe la barierele cu plată. Apoi, stai puțin, că și eu pot să fac așa ! Intru și trag lângă ei. Nu știu din ce Austrie vin ei dar mobrele lor sunt lucioase și strălucitoare iar a mea e plină de noroi. Vin să îmi admire inconștiența "Cu asta ai venit din Romania" ? “Nu, îmi zic eu în cap, am adus-o pe trailer până aici ca să vă minunați voi." Oricum, par să se mire sincer. Îmi fac o poză și nu m-ar mira să apar pe Youtube cu comentarii de genul "Un inconștient face mii de kilometri pe o bicicletă cu motor." Asta e. Dau să aplic procedura de vizită, adică, scos cablul, legat mobra de roată, roata de copac, ș.a.m.d. casca legată de portbagaj, rucsacul în spinare. Băieții ăștia nici nu se sinchisesc, fiecare are rucsac pe portbagaj sau pe rezervor. Înfig căștile pe oglinzi și pleacă. Măi, să fie ?! Așa e regula aici ? Fac și eu la fel și o iau spre peștera. Peștera în sine ar merita un capitol separat, m-au taxat slovenii cu 27 de euro dar au meritat toți, până la ultimul bănuț. În ora aia cât m-am dat prin peșteră, îmi mai trecea prin țeastă câte un gând : dacă îmi fură cineva casca? Dacă nu mai găsesc mobra cu totul ? Cred totuși că ar fi trebuit să las și niște bani pe lângă, ca să conving pe cineva să fure așa ceva. M-am întors și totul era intact, neumblat, neatins. Ei, hai să zic, poate și-o mai fi făcut careva poze cu obiectul ...că doar n-ai ocazia să vezi tot timpul așa ceva, altfel, totul era în regulă. Austriecii o tăiaseră mai înainte, așa că am sărit și eu bordura și m-am pierdut în zare. Sper să nu fi deranjat pe nimeni, în fond, nu eu am fost de vină ci anturajul. Trebuie să mă grăbesc ca să ajung în timp util în Italia, poate găsesc și eu o cazare omenească. Conform graficului meu mental, punctul terminus al zilei ar fi fost Udine. Ascultător, blând şi docil, acesta apare în zare. Mă strecor pe nişte străduţe, prin nişte giratorii, îl enervez pe un nene cu o maşină, dar sincer, nu l-am văzut, eu mă uitam după tăbliţe. Ne-am oprit amândoi. El tot dădea din clanţă, eu i-am făcut un semn prietenos să treacă, el a trecut, a mai zis parcă ceva de mascalzone dar nu cred că am auzit bine din cauza căştii. Oricum, mi-a văzut numărul, şi probabil că s-a gândit ca în semn de respect şi compensare pentru umilinţa la care am fost supuşi la Tapae, în 101, să nu mai zică nimic altceva. Ne-am văzut fiecare de drum iar eu, victorie, dau de un hotel ! Găsit din prima, fără GPS, aşa că trebuie sa savurez victoria. Îmi iau în primire camera, întreb unde să-mi las motoreta şi politicoasă, doamna de la recepție îmi spune s-o urmez. Undeva în curtea hotelului, îmi deschide un garaj imens, în care puteai intra cu camionul şi zice s-o las acolo. Eu mă oprisem chiar în mijlocul hangarului şi mă uitam stingher, zic că ar mai putea intra vreo zece motoare pe lângă mine, nu e prea mare? Madam zice că fiecare cameră are garajul ei şi să nu-mi fac probleme. Ok, închide cu cheia iar eu dau iama într-o terasă de lângă hotel. Ce doresc, sunt întrebat. Îmi zic eu durerea, în engleză, că italiană n-am mai vorbit tot de la Tapae încoace. Femeia panicată că nu pricepe, îl strigă pe un coleg, Tomas pentru că "il signore parla inglese". Apare Tomas, îmi ia comanda și se întoarce cu bere blondă în loc de bere brună. Eu îi zic că unde-i oaia, el zice că vine ploaia, cert e că nu prea ne înţelegem. Intram în detalii, de unde sunt, cu ce-am venit, spre surprinderea lui, acolo unde n-are cuvinte englezești le zice p-ale lui italiene, iar culmea, eu îl inţeleg ! Aha, România, şi el ar vrea să vina cu motorul dar n-are timp şi apoi îi e cam frică. Facem schimb de telefoane şi-i promit c-o să-i fiu ghid când ajunge în Romania. Se bucură şi îmi oferă o bere din partea lui. Eu nu vreau, îi explic că am bani şi pot să-i ofer eu lui una. Insistă, apoi se scuză că mai are treabă şi-i zice unei colege să mai aducă o bere la "il rumeno" din partea lui. Vine colega cu berea, eu bine crescut, n-o refuz când, hopa, mai apare un individ, mai tuciuriu şi bine îmbrăcat. Tot cu o bere în mână. Se uită în ochii mei şi bălmăjeşte ceva în klingoniană, parcă. Mă dau eu poliglot dar cuvinte ca alea n-am auzit decât în Star Trek. Ridic din umeri. îmi compun mutra naivă nr. 5 şi zic "Sorry !" Omul comută pe engleza italiană, dacă sunt sau nu "armeno". Eu mă scuz din nou, "rumeno" nu "armeno". Îl văd puţin dezamăgit că nu ştiu klingoniana. El e patronul, e armean şi a crezut ca sunt un compatriot de-al lui. Empatizez cu el şi mie îmi pare rău că nu sunt armean, dar dacă tot mi-a adus berea, acum o s-o ia înapoi ? Zâmbeşte şi mi-o lasă, cu o expresie, ceva de genul "Bea mă, simte-te bine"! Mulţumesc de cinste, şi pentru că mai am puţină lumină, mai fac un scurt tur de oraş. Nu-mi rămâne nimic în memorie decât precizia cu care localnicii îşi tund grădinile şi tihna patriarhală a zonei, Şi un afis cu o femeie care a intrat cu motocicleta in baie. Ah, şi încă ceva, peste tot aproape, pe garduri, pe stâlpi, de copaci, erau legate fundiţe colorate însă n-am găsit nici o explicaţie. Poate văd mai mult mâine, pe lumină.

@the_mav O să-ți răspunzi singur la întrebare citind mai jos așa-numitul ”Cuvânt înainte” care, evident, precede conținutul. Cuvânt înainte Toată lumea scrie cărți. În timpul liber sau, mai nou, chiar în pușcărie. Din ce în ce mai multe scriituri, din ce în ce mai puțini cititori. Dacă nu scrii cărți atunci e musai să ai măcar un blog. Să fie foarte clar: asta nu e o carte! Pentru că dacă asta s-ar fi vrut, atunci ar fi fost cea de-a treia carte blestemată, alături de Grand Grimoire și Necronomicon. Pentru că dacă cineva ar reuși să citească ce scrie aici, atunci în cel mai bun caz, l-ar lua capul pe acel cititor nesăbuit. Nici măcar eu n-am reușit să citesc niciodată ce am scris. De fiecare dată adorm după trei-patru pagini…. În plus, dau de tot felul de chestii care ar necesita, poate, note de subsol. Și mi-a trecut atunci prin cap, băi, de ce să îmi bat eu capul să cobor la nivelul eventualului cititor? N-ar fi mai simplu să-l las pe el să-și bată capul, să urce la nivelul meu ? Ce, numai eu să-l citesc pe Patapievici cu dicționarul în mână ? Or să zică unii și alții, dar ce te-a îndemnat, măi, nene, să te apuci de scris ? Și ce de scris !! 739.681 de caractere…161.616 cuvinte… Parcă aș fi Balzac-ul motocicliștilor ! Și nici măcar nu sunt motociclist, mă mai dau și eu din când în când cu o troacă pe două roți…încet, așa, bătrânește… - - - - - - - -- - -- - - - - - - - Obiectul care s-a materializat în numeroase foi de hârtie (peste 500 de pagini) a primit generic numele de carte, dar nu este o carte. Sunt mai multe foi de hârtie care sunt prinse împreună și pot fi smulse una câte una…Bine, știu la ce v-ați gândit, hârtia însă e cam lucioasă, mai sunt și poze și n-ar fi prea potrivită acelui scop…galben ca lămâia…rezolvabil doar în fundul curții… - - -- - - - - - - - - - - - - - - - -- Să mai fac o precizare, înainte să creadă vreun eventual cititor că sunt rudă cu J.K. Rowling. Da, am vândut și eu cărți și mă bucur că am făcut-o. Sunt totuși la ceva distanță de ea, muza mea în afaceri. Primul tiraj s-a terminat rapid, aproape toate exemplarele fiind epuizate în timp record. Ce editură ? Un prieten de-al altui prieten, lucra în branșă și s-a oferit să mă ajute. Cam 10 euro de exemplar. Și cum nu am nimerit încă numerele câștigătoare la 6 din 49, mi-am zis că atât am, atât pot, așa că am finanțat vederea luminii tiparului pentru primul tiraj de 10 (zece) exemplare. Din astea zece s-a vândut unul singur unei persoane din Brașov. Restul au fost dăruite prietenilor. La cererea publicului, avid de informație, s-a mai finanțat tipărirea celui de-al doilea tiraj, care a avut o răspândire globală, ca să zic așa. Cartea, poate fi găsită, în Austria, Italia, Elveția și chiar Statele Unite ale Americii. Alți prieteni, stabiliți acolo, mi-au cerut-o…sper că nu pentru anexele din fundul curților….Și da, am mai vândut una, unui conaisseur din București. Iar pe ultima – din tirajul de 5 (cinci) bucăți – am oprit-o eu. Cum, de ce ? Am și eu o casă la țară….

Domnilor, există o carte, într-un tiraj extrem de redus, se cheamă ”Poveștile unui motociclist blajin”. Conține povești (slabe) din anii "77-2000. Volumul al doilea nu a apărut încă tipărit, e în stare de clocire. Atunci când spun ”carte” mă refer la un fișier de tip .doc unde imaginile sunt micșorate (resized) din motive de spațiu. Chiar și așa fișierul are circa 300 MB. Mi-e mai ușor să le copiez de acolo decât să caut printre DVD-uri și HD-uri.

Am înțeles, să trăiți !

Mulțumim pentru răbdarea și atenția acordată. Vom reveni cu un topic nou.

Sorry, sunt copiate direct din carte c[ mi-a fost mai simplu...:(

Click-uiam neglijent dintr-un link în altul, fără să caut ceva anume. Nici nu știu cum am ajuns acolo dar zăbovind puțin mai mult am început devin interesa(n)t. Erau niște poze destul de incitante așa că am luat repede text cu Copy-Paste și l-am băgat în Google Translate. Un motociclist bulgar povestea ceva despre un lac la mare înălțime cu acces greoi. După alte ”săpături” găsesc și un site în engleză referitor la aceeași destinație. Ceva din categoria drumuri periculoase. Citind în diagonală mă pun pe compilat. Textul suna cam așa... Elevation 2394 m. Lots of hairpin and not for conventional cars. The trail to the top is very scary, unprotected by guardrails. The road is dangerous and winding, in some places only wide enough for one vehicle, and in may places bordered by a drop of hundred meters. The road can be closed anytime due to the snow. The road has humbled many egos. It’s not for the sissies and shouldn’t be attempted by novice drivers. The road is in dreadful condition and require strong nerves to negotiate it. It’s certainly breathtaking and it has a fearsome reputation. ”Hopa, aici e de mine !” mi-am zis eu mie însumi. Tre’ să ajung și eu acolo, mort sau copt. Pun abacul la lucru și-mi ies vreo 1300 de kilometri dus-întors. Nu părea mare brânză. Lansez o chemare timidă către frați motocicliști dar sunt hușuit. Mă rog, a fost și un amator însă avea coastele fisurate de la un ”point fixation” plus mici daune la pârțâitoare, oglindă, semnalizator, lanț de cauciuc și cine știe ce alte mărunțișuri. Și chiar era amator...însă textul spunea clar că nu e pentru ”sissies”, prin urmare, la drum voi pleca singur. Atât ca să-mi scot în evidență șmecheria cât și pentru a demonstra că nu sunt fătălău, mi-am mai montat o cutie pe portbagaj, un fel de topcase, da’ din ăla pentru somalezi, adică mic și slăbănog. Verificat practic, încap șase doze de bere în el. Și să fie clar, doze de 500 ml, nu d-alea de 3 kile...Firesc, o să apară și întrebarea următoare, da’ dacă-i așa mic, de ce l-am mai pus și ce bag în el ? Cum, ce? Trusa de scule, spray-ul de lanț și un kil de ulei de rezervă. Sau șase doze de bere… Hârbul a fost verificat meticulos înainte, ba chiar i s-a făcut și ITP-ul, preventiv. Roți, spițe, cabluri, fluide, becuri, na, ca înainte de ITP. Totul ok. Mi-am printat câteva hârtii cu explicații, puncte de interes și coordonate GPS, dar evident, inutil, pentru că le-am uitat acasă. Cu actele în regulă și în buzunar, o iau prin răcoarea dimineții către Zimnicea, pe unde știam eu că se dă lumea cu bacul. 154 de kilometri îi pap pe pâine, în mai puțin de o oră jumate. Partea cea mai frumoasă e că de fiecare dată socoteala de-acasă nu se pupă cu cea din târg. Eu calculez ca un bun matematician timpul necesar așa, spațiul împărțit la viteza cu care merg eu, deci ar veni 154 de kilometri supra 110 km/h cam…1,4 ore. Sunt sigur că aceia care trec pe Centură prin zona Chitila - Domnești deja se țin cu mâinile de burtă. De râs. Da, am aflat și eu de ce. O să povestesc altă dată. Cert e că șoferii care stăteau înșirați la nelipsita coadă și-au bucurat ochii de un frumos spectacol gratuit de enduro prin șanțurile și gropile de pe marginea șoselei. Au urmat apoi comune, sate, drumuri în reparație și alte obstacole care mi-au frânt elanul și mi-au devorat timpul. Nu mai mergeam lejer ci era o cursă contra cronometru. Am oprit la 12 kilometri după Alexandria, învins. Mai aveam 28 de kilometri de făcut în 13 minute, inclusiv găsirea punctului de îmbarcare, plata tichet, control pașapoarte și ce-o mai fi… Gata, s-a dus bacul! Următorul era peste 3 ore. Brusc însă mi se aprinde o luminiță, mai e un ferry-boat la Turnu Măgurele, care pleacă la 9.00. Circa 47 de kilometri plus ăștia 12 km făcuți aiurea îmi dau 59 de kilometri în 43 de minute. Dacă o ard bine ajung. Fiara protestează din toate încheieturile dar se întinde la drum. Nu respect nici o regulă. Depășesc tot ce mișcă, fără milă, până la o porțiune de drum rașchetat care mă deranjează terbil. Mai mult de 70 km/h nu pot să merg că țopăie dihania în toate părțile. Intru val-vârtej în oraș, caut indicatoare și nu sunt, bâjbâi aiurea vreo trei minute, îmi calc pe inimă și întreb un localnic supraponderal, cu lanț de aur dar binevoitor. Încerc să rețin, la dreapta după școală, la stânga după magazin, drept până în giratoriu și…a patra ieșire, aia e ! Căluțul se mișcă în viteză, iau fața unui Matiz condus de o cucoană care nu s-a prins că n-am prioritate, găsesc a patra ieșire, o tăbliță vopsită în albastru de mărimea unei palme, pe care scria ”Ferry” îmi confirmă orientarea cea dreaptă, urmează 4 kilometri pustii în care motorul a dat tot ce putea, o clădire cu inscripții specifice și o frână scârțâită în fața unui polițist zâmbitor. ”Dacă veneai acum 5 minute era și mai bine!” îmi zice el amuzat. ”Păi, nu pot și eu să trec repede? Poate îl mai prind?” Se uită la ceas. Dă din cap. ”Numai dacă zbori. A plecat de 5 minute…Dar poți să vii peste trei ore.” Hmmm…mestec printre dinți niște înjurături urâte. Hai, să vedem totuși partea plină a paharului. Pot să vizitez orașul. Ok, am făcut-o și pe-asta. Nu mi-a luat mai mult de 30 de minute. În afară de o blondă pe un scuter Vespa n-am văzut nimic interesant. Restul au însemnat cafea, țigări și surfat pe net. Cu o jumătate de oră înainte m-am deplasat din nou către punctul de control. Zâmbitorul era tot acolo. ”Nu trebuia să te grăbești, mai e timp. Oricum ești primul.” Am trecut de el și m-am dus să-mi iau bilet. Ghișeul era închis. Am mai fumat o țigară și când eram pe punctul de a pleca, o femeie solidă a deschis și m-a făcut fericitul posesor al tichetului de traversare. De acum încolo, nimic nu mai depindea de mine. Am dat un pic în gaz deranjând o cățea cu doi pui. S-au luat după mine și după o curbă n-am mai avut unde să fug. Înaintea mea era doar oglinda de apă și nava pustie. O dată cu oprirea motorului s-au oprit și alergătorii mei. Ba chiar, ăia mici au venit să miroasă, poate-poate le-o ieși ceva de mâncare dar n-au avut noroc. După alte zece minute au mai ajuns două transportere și două autoturisme, unul din ele cu număr de Spania. Un spaniol, foarte bronzat, cu ochelari de soare și părul ridicat în vârful capului a început să-și certe cu voce tare piranda într-o limbă care suna izbitor de bine cu cea vorbită în mahalalele din Ferentari. Hmmm…nici Spania nu mai e ce-a fost ! Apoi mi-au venit în cap versurile lui Eminescu, de unde am auzit și eu pentru prima oară de Nicopole. Era un loc unde s-au strîns tabere …câtă frunză, câtă iarbă…Acum însă nu mai era nici o tabără, era doar un orășel prăfuit cu câțiva omuleți deja toropiți de căldură. Precum sultanul din poveste și eu ”am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas.” Toate astea îmi treceau prin cap dar eu deja goneam către sud. Aveam de recuperat cel puțin 3 ore motiv pentru care am renunțat la traseul mai pitoresc prin Lovech și Troyan și am ales varianta mai ternă dar rapidă a autostrăzii spre Sofia. Am intrat în capitală doar ca să găsesc un supermarket și să-mi potolesc foamea. Pe niște străzi lăturalnice am găsit unul, unde cu 1,7 leva am devorat niște extrem de gustoase chestii cu cartofi și ceva umplutură de ouă. Îmi pare rău, nu mai țin minte cum se numeau. O bere cu foarte puțin alcool a încheiat prânzul express. Pe partea cealaltă a străzii am găsit din nou caca. Ok, se scrie Kaca dar nu m-am putut abține. Din nou în șa, las în urmă Sofia pentru – conform planului – Dupnița. Dracu’ s-a gândit că există și Dubnița ? Am confirmat pentru Dubnița și dă-i ! Și dă-i, ca să recuperez ! Când opresc să alimentez, verific și în loc să mă apropii, mă tot duceam. Nu știu unde, dar în loc de vreo 30 de kilometri mai aveam 170 km !! Resetez, întreb fata de la benzinărie, nu știa să explice, sau poate eu nu știam să înțeleg, așa că pun din nou ce trebuie în GPS și ...javra aia de Huawei P8 îmi spune că nu există nici un drum spre direcția dorită. Ha ? O iau totuși spre unde arăta fata cu mâna și încep să apară toate direcțiile pe indicatoare Ghiușevo. Măi, să fie, de ăsta n-am auzit în viața mea! Nu învârt mult roata și apare scris că, cică, Zonă de frontieră. Băi, mă lași ? Frontieră cu cine ? Îmi pică fisa, da’ zic hai, s-o las să cadă, că nu face rău. Mă verifică niște polițai, se uită la mine dacă aveam față de imigrant, scanează, alea-alea și gata ! Sunt în Macedonia. O ard un pic de-al dracului ce sunt până în prima localitate, Kriva Palanka. Un bloc mai răsărit, niște case de-a lungul unui râu, niște dealuri în jur, ce caut eu aici ? Mă uit la ceas, e jale, nu mai am cum să mă țin de plan, totul e dat peste cap, nu mai am timp. Da’, dacă tot sunt aici, hai să ardem un pic pe un forestier care promitea. Macadam, praf, niște curbe simple pe care le puteam lua și mergând cu spatele și, ca să fie treaba oablă, mă mai aleargă și niște câini. Dar câini macedoneni. N-am mai avut onoarea asta până acum. Hai, bre, să fim serioși, eu unde dorm în seara asta ? Mă întorc într-o mare viteză la punctul de trecere unde vameșul s-a uitat cam strâmb, că tocmai ce intrasem de vreo oră, da’ nici nu făceam ceva ilegal. A notat ceva într-o agendă și a tras o linie verticală lângă numărul de înmatriculare. Cui îi păsa de asta, că mie nu ? N-o mai iau spre Ghiușevo pe județene și țin un drum mai arătos, era E871, drum ca lumea pentru tipi ca lumea, așa cum eram eu. În sfârșit, apare și un oraș mai răsărit care promitea casă, masă și alcool. Mă țin după prima săgeată indicatoare pe care scria hotel și după câteva sute de metri și vreo două străduțe liniștite mă proptesc pe trotuar. ”Mister Dimitri” adică eu, este cazat boierește, cu apă caldă, aer condiționat și internet. Un duș rapid și o bluză curată îmi refac aspectul comercial și pot și eu să ies în oraș la agățat. Am agățat două la început. După aia a urmat a treia. Tot Kamenița, desigur. Între timp mi-au adus și ceva ca o salată deși eu cerusem niște cîrnați, dar na, eram prea nemâncat ca să mai fac gât și în afară de asta nici nu știam cum. Și, se pare că mi-au pus totuși ceva în mâncare, pentru că abia ajuns în cameră și prins orizontala am adormit buștean. A doua zi dimineța, complet refăcut am descoperit și eu unde era Dupnița. Era la 40 de kilometri de unde mă aflam, deci nu mă pierdusem chiar de tot. Și pentru că era dimineață și nimeni n-avea nimic de făcut, hai să vedem ce se poate executa în Kyustendil. Un muzeu, ziceau ei, un festival al cireșelor, dar trecuse deja, o moschee, o fortăreață și trei sequoia celebri. Ok, sună bine, cum ajung acolo ? Tipul de la recepție s-a străduit din greu să-mi explice dar nu îi ajungeau cuvintele englezești. Așa că mi-a scris pe o hârtie cu litere cilirice ” CEKBOIA” și a mai zis ceva de o pădure pe lângă oraș. Am promis că ajung până acolo dar mi-am dat deama că e pierdere de vreme, o să caut acul în carul cu fân. Și cum până la primul meu obiectiv, Iazovir Kalin mai aveam 80 de kilometri, mi-am luat rămas bun de la loc și am tuns-o spre Dupnița. N-am putut rezista ispitei de a vedea cu ochii mei podul Kadin, construit în 1470 de Isac Pașa la ordinul sultanului Mahomed Întâiul și am făcut o mică voltă spre Nevestino. Pauză binemerită pentru remedierea suportului de GPS care mai avea puțin și se vărsa pe drum. Deh, e pentru biciclete nu pentru thumpere. După hrana spirituală s-a pus și problema unui supliment piramidal, satisfăcut de Stob. Un acces dubios printr-o localitate dubioasă, m-a condus spre zona de intrare, urmărit de priviri curioase. 2 leva la intrare și asigurarea că se ajunge ușor m-au făcut să-mi las bagajul, casca și țigările pe motor. Proastă inspirație, trebuia măcar să-mi iau sticla cu apă. I-am dus dorul și după ce m-am împrietenit cu o broască țestoasă am revenit cu buzele uscate. Spre surprinderea mea, casierița din dubioasa locație vorbea foarte bine engleza. Mai bine ca mine. Mi-a explicat că n-am luat-o pe unde trebuie și de-aia mi-a fost mai greu. Să fie primit efortul! Pedală, și DR-ul se năpustește spre următoarea destinație, Pastra. La o benzinărie, sunt literalmente luat cu asalt de doi băieți. Mărișori, așa spre 20 de ani. Înțeleg că îi interesează de unde vin și unde mă duc dar nu putem folosi decât limbajul primatelor. La întrebările mele, ”english, français, deutsch”, ei ridică din umeri și râd. E bine, înseamnă că veselia e mare. Un service din Kocherinovo, cu reclame deosebite îmi atrage din noua atenția, reclamele sunt niște epave de mașini vechi sau chiar motociclete, fixate cumva pe acoperișul construcției În mod sigur atrage privirile și clienții. Habar n-am cum și de ce, la un moment dat intuiția îmi spune să opresc. O tăbliță ruginită pe care abia se mai vede scris язовир și un drumeag se face în stânga mea. Sunt sigur că aici e, dar mai opresc o dată în dreptul a doi săteni și folosind limbajul corpului și expresia язовир mă asigur că sunt în direcția corectă. Satul se termină repede și realizez că indicatorul pe lângă care am trecut spunea clar că e drum interzis. Da, dar eu nu știu bulgara și mă fac că nu înțeleg. O ușoară strângere de inimă și întrebarea ”ce dracu’ caut eu singur pe aici ?” Drumul a fost la viața lui, probabil pe vremea lui Jivkov, betonat dar acum nu mai e decât din loc în loc prezent cu urmele progresului, porțiuni întregi sunt sparte, pline de pietre sau pământ. Pe distanțe lungi, apa curge din munte chiar pe vechiul drum. Măcar n-o să sufăr de sete, îmi zic eu. Curbele sunt în scurt, ace de păr cu diferențe mari de nivel, parapeți ioc, indicatoare ioc. Pe porțiuni sunt rampe de cel puțin 30 de grade. Mă întreb dacă drumul are măcar 2 metri lățime și dacă tot e vârsta întrebărilor, ce naiba fac două mașini care întâlnesc față în față ? Sau o fi cu sens unic ca în Gibraltar ? Până să apuc eu să găsesc vreun răspuns, drumul se îndreaptă puțin și pe zona degajată e o gheretă cu paznic, câine și bariera pusă. Descriu doar traducerea din ceea ce cred eu că a însemnat dialogul nostru. "Ce cauți băi, nene, pe aici ?” ”Vreau și eu să ajung sus, la lac.” ”Păi, n-ai voie, trăi-ți-ar neamu’…E interzis. E doar pentru tehnicul de la baraj” ”Frate, văd că ai un DR ca al meu. Am venit tocmai din București ca să văd minunea și matale vrei să mă întorci ? Dacă trebuie plătit ceva, spune și sar cu banu’ !” Nu, nu trebuie plătit. Îmi amușină motorul și el și câinele. Zice ceva că pierd ulei. Îi zic că știu. Se scarpină în scăfârlie și se decide. Vine cu un catastif din gheretă și îmi trece numărul de la motocicletă B-02-RZE. Îmi cere un act și silabisește numele, îl trece și pe el în dreptul numărului și pune niște bife pe ici-colo. Zice ceva de trafic dar nu reușesc să înțeleg în ce context. Oricum, e foarte încurajator să știu că mi-e trecut numele acolo, măcar să știe pe cine caută dacă nu mă mai întorc. N-a urcat nimeni, n-a coborât nimeni cât am mers eu pe acolo. În fine, ridică bariera și o iau din loc. Cică ar mai fi opt kilometri. De frumos e frumos, ce să zic, doar că trebuie să fii atent. Nu știu câte ace de păr or fi fost în total că n-am apucat să le număr. Știu că doar că au fost o grămadă. Dintr-un punct, se puteau vedea destul de bine o parte dintre ele. Încerc să mă opresc să mai fac niște poze dar uneori nici motorul nu stă pe cric, are tendința de a pleca la vale. Până la urmă, nu e așa greu cum se spunea. Nu e nici ușor dar nici greu, e exact ce trebuie. Din loc în loc, izvoare se preling pe stâncă și cad în gol sub forma unor mini cascade. E liniște, nu se mai aude nimic. Mă grăbesc însă să ajung în vârf, timpul e cam limitat. Aproape de lac e un fel de cabană dar nu e turistică. Se văd vreo două-trei chipuri curioase care îmi fac cu mâna. Le răspund și merg mai departe. Cred că sunt cei de tehnic, de la baraj. După un ultim urcuș, ajung la lac. Eu și muntele, nu mai e nimeni. Undeva în depărtare se văd două Jeep-uri din alea mari, gen Nissan Patrol. Îmi trag sufletul și aprind o țigară în aerul rece și umed. Sunt 14-15 grade și toată pacea Pământului s-a adunat aici. Urmăresc o vreme, cu mâinile sub cap, fuga norilor. Din păcate, trebuie să plec dacă vreau să ajung la 7 Lacuri. Pornesc motorul cu părere de rău și o iau la vale. La coborâre parcă e și mai greu sau mi se pare mie. Trebuie să merg înfrânat tot timpul. Dacă încerc să opresc pentru o poză motorul tinde să-mi fugă dintre picioare. Nu pot să-l opresc decât dacă tai contactul și-l bag în viteză. Într-una din aceste pauze se aude un zgomot familiar. Mă holbez spre vale și văd un punct mișcător dar sunetul e inconfundabil, trebuie să fie ceva monocilindru mare, poate un XT sau un DR. Am așteptat până a ajuns în dreptul meu, era un Dominator, ok, am fost pe aproape. Ne salutăm dar nu se oprește ca să nu-și piardă impulsul. O las și eu să curgă la vale dar fără frâna de motor e și mai greu. Aud din nou un zgomot de motor iar urechea nu mă înșală, e ceva în doi timpi, probabil vre-un KTM... Opresc și mă trag cât pot de mult în lateral. Iuhuu ! După un ac de păr apare vijelios un...IJ model vechi călărit de un individ cu...pălărie de paie pe cap ?! Oh, sunt chiar surprins. Omul cu pălărie nu apucă să facă semn dar claxonează în semn de salut. Număr de înmatriculare bulgăresc. Ce naiba, hârburile astea mai circulă încă ? Mă crucesc mental și-mi explic că încă nu le-am văzut pe toate... Omul de la barieră mă salută și-mi deschide. Sper că m-a tăiat de pe listă. Accelerez și-mi continui coborârea frenetic. Răsuflu adânc când sunt din nou în civilizație. În acel moment, pentru mine însemna o clădire abandonată și o epavă ruginită de la o fostă ambulanță. Probabil că pe timpuri, aici fusese un spital dar asta însemna la fel de bine că prin apropiere erau oameni. Yep ! Face bine la spirit să știi că te poți adăposti într-un fost spital părăsit. Opresc pentru câteva minute să verific nivelul de ulei și să poluez aerul curat al zonei. De câtăva vreme se prelinge niște ulei pe la îmbinări și nu mă prind care. Am restrâns toate șuruburile dar se pare că mai e pe undeva și o garnitură obosită. Motiv pentru care bocancul meu drept e tot timpul unsuros și plin de praf iar nivelul trebuie verificat la fiecare 200 de kilometri. Nu contează, nu mă știe nimeni și nu mă cere nimeni de soț, pot să trăiesc cu ideea asta. Mai trag un pic de accelerație și mă opresc într-un nor de praf la buza șoselei care face legătura cu restul lumii, în special cu lumea spirituală și mă refer acum la mănăstirea Rila. Ridicată în urmă cu vreo mie de ani, e cunoscută ca fiind cea mai mare și mai veche din Bulgaria. Trebuie să arunc și eu un ochi pe acolo si, dacă e nevoie, să dau vreo câteva acatiste împotriva scurgerii de ulei. Traficul deja e prezent activ, e sâmbătă și mănăstirea e la vreo o sută și ceva de kilometri de Sofia. Mai ții seama că e și în zonă de munte la 1200 de metri și iaca, tabloul complet al plimbărețului capitalist. Peste toate, un pic de mirodenie de drum în lucru și avem imaginea unui început de nerv. La obiectiv deja nu mai am chef, am ajuns doar ca să am de unde pleca. Săracii călugări, s-au ascuns ei ce s-au ascuns până când a început lumea să dea buzna peste ei. Fac grăbit stânga-mprejur și o tulesc în viteza maximă permisă de drumul în reparație și curbele cu nisip aruncat peste asfaltul proaspăt. Viteza îmi e dictată și de o crampă specifică lipsei de hrană, e musai să ajung undeva unde o pot pune cu botul pe labe. Apare în sfârșit o locație prietenoasă și promițătoare. Ajung la ea trecând pe o punte de lemn dar zdravană, abandonez la intrare bidiviul înfiebântat și mă proțăpesc la una din mese, cu o figură de refugiat sirian. Un chelner îmi aduce un meniu dar nu-l mai studiez că n-am timp și îi fac semn spre grătar, să aducă de-acolo ceva, orice, numai să nu vină cu mâna goală. Omul se conformează și-n mai puțin de două minute am în față un castron cu cârnați și niște chiftele aplatizate cu gust de mici. Salatele nu le mai pun la socoteală, orice ar fi fost nu puteau fi decât bune. Toate au dispărut subit în pântecul meu izăvit acum de chinuri. Ar fi mers o bere dar nu poți să le ai chiar pe toate. Tot trebuie să mă grăbesc. Dacă vreau să respect programul următorul popas va fi la Panichishte și până acolo mai sunt vreo 70 de kilometri, drum muntos, nema viteza. Merg ca purtat de un nobil ideal, să ajung, dar nu prea am idee ce-o să fie pe acolo. Știu că o să încerc să urc la cele 7 Lacuri pe sub stâlpii de la telescaun, mai multe nu știam nici eu. Într-un mod absolut normal, ratez o intersecție cu multe tăblițe marcate în cuneiformă și o iau pe drumul cel rău. Adică era bun, săracul, că ducea și el undeva dar nu unde pofteam eu. Un nene țesăla un cal. Hop și eu lângă el, ca să-l întreb, ce ? Cabana Pionerska ? Mi-a povestit foarte frumos despre ea, trecutul ei, prezentul și viitorul, cine a construit-o și-n ce an. N-am reținut decât că nu sunt poziționat bine și că trebuie să mă întorc. Cu riscul de a părea mârlan, că nu se mai oprea, am dat o pedală rapidă și am făcut cale-ntoarsă la tăblițele minune. Evrika, eram pe drumu’ ăl bun și chestia asta mi-a confirmat-o șirul de mașini parcate de-a lungul drumului. Încep să mă învârtesc încercând să dibui pe unde s-o iau. Văd eu un fel de potecă, dar nu puteam să ajung până la ea pe motor că niște polițai blocau drumul, cică era un concurs de mountain bike și m-au întors îndărăt. O mai fost și altă cale de dus dar eu n-am găsit-o. Plus, că era la un moment dat o rampă de vreo 70% unde am văzut Jeep d-ăla rău că nu putea să urce nici cu avânt. M-am întors cam cu coada între picioare și o dată îmi arunc ochii la intrarea la telescaun și văd că nu-i nimeni. Ia stai, frate, măcar să merg până acolo, mi-am zis. Iau beletul și mă arunc în scaun. Rampa lui Pește părea o joacă de copil. Văzută din telescaun. Adică, vreau să zic că am urcat fără cel mai mic efort, ba chiar fumând până la vreo 2400 de metri. Mica mea problemă a fost unde să arunc chiștocul în frumusețea aia dar m-am descurcat până la urmă. Am găsit o gaură în cadrul scaunului și am îndesat mizeria acolo. Măi, nene, ajung la capăt de drum. Și-ncep să-mi tremure picioarele de ce văd. Ce frumusețe, ce măreție ? Să vezi tu, venit din fundul lumii, de la trei oameni pe oră la trei sute de oameni pe secundă ! Ce frumusețe de coadă, ce măreție de grămadă ordonată... Toată Bulgaria aștepta la coadă la telescaun să coboare ! Am estimat rapid vreo 800 de persoane, în afară de ăia care stăteau pe iarbă. Mă liniștesc singur că se vor împuțina până mă întorc eu de pe traseu și calculez. Scaunele veneau la un interval de 10 secunde. Într-un minut veneau 6 scaune înmulțit cu doi bulgari făceau 12 bulgari pe minut. Într-o oră se vărsau deci în vale 12 x 60 adică 720 de suflete. Suna rezonabil. Aveam deci de urcat o oră și coborât încă una, peste două ore nu va mai fi nimeni la telescaun. Hai că-mi place de mine! Îmi iau o bere de la cabană și încep urcușul la primul dintre lacuri. Bocanci de moto, geacă de piele și rucsac ca o șaorma cu de toate. Nu-i nici o șmecherie. La primul lac bag două tutunuri. La al doilea, a fost un pic mai greu, a mers doar un tutun. La al treilea nu prea îmi mai aduceam aminte ce caut eu acolo. La Blizanka m-am lăsat păgubaș. Nici timp nu mai aveam și nici putere chiar dacă aș fi avut chef. (Poza e de pe net, a mea a iesit mult mai prost...) Nici la vale n-a fost prea ușor însă mă mângâia gândul că mă arunc în telescaun ”Lift” cum ziceau vecinii și ajung fuga jos. Deja de pe la primul lac începusem să văd platoul din fața cabanei. Nu numai că nu se micșorase coada ba chiar mai crescuse. Îmi mai iau două beri de la cabană și timp de o oră și patruzeci de minute am făcut un curs intensiv de bulgară. Toți vorbeau în jurul meu, tipul din dreapta mea chiar m-a întrebat ceva dar văzându-mi expresia inteligentă m-a lăsat în zeama mea. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, posesoarea celor două crăcane din fața mea n-a vrut să ne dăm împreună în același telescaun și m-a lăsat singur. Când credeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, scaunul s-a oprit. Exact, ca în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob. Mai întâi am zâmbit, come on, uitându-mă după o cameră ascunsă. Până jos erau vreo 8 metri iar până la stâlp vreo 15 metri. Măcar de erau crăcanele cu mine ca să murim împreună fericiți. Cum restul de bulgari nu se agitau mi-am scos și eu pipa și am tras câteva fumuri. După vreo 2 minute am pornit din nou, în urale. Sătul de munte m-am dus să-mi recuperez mobra. Când eram pe punctul de a merge la polițiști să le explic că mi s-a furat, că n-o mai vedeam, am găsit-o. Jeep-ul lângă care o parcasem plecase iar eu pe ăla îl aveam ca punct de reper. Soarele se apropia de asfințit și eu nu știam încotro voi da cu porcul la noapte. Prima pensiune, full ocupată. A doua, soră cu prima. Mai întreb, mă mai învârt, toți ridicau din umeri cu același răspuns : Ние нямаме стая за вечер ! Cobor la Sapareva Banya, pac, un hotel. Nimic. O casă de oaspeți, nimic. Două case de oaspeți, nimic! Altă pensiune, alt hotel, conspirație mondială. Se pare că toată Sofia se vărsase acolo pentru week-end. Am găsit loc la un camping dar nu aveam cort. Chiar mă întrebam dacă nu era cazul să renunț și să dorm în iarbă ? Dar să mai și plătesc pentru asta ? Ia stați voi liniștiți la altitudinea asta că eu mai cobor. Era deja întuneric. După o jumătate de oră am intrat în oraș și primul hotel întâlnit a fost primul abordat. Evident, hotelul Rila. Un body-guard mă îndemna să intru în parcare și să iau tichet. Măi băiete, ești bolnav ? Unde ai mai văzut tu motociclist să plătească parcarea? Îl aburesc în engleză și întreb la recepție. Aveau și camere și toate cele trebuincioase, totul la exorbitanta sumă de 35 leva. Mă acomodez rapid și sub lumina lunii ies dar mă împiedic și cad pe un scaun la o terasă de lângă ceva moschee sau biserică. Primesc pe loc primul ajutor de la o infirmieră care m-a tratat cu fluide vitale. Tot trei ca să nu fie număr par. M-a întrebat ce mai vreau dar nu-mi găseam cuvintele cum să-i explic așa că mi-a luat ca amintire 6 leva și s-a dus la treaba ei. M-am dus și eu la a mea pentru că de altceva nu mai eram în stare. Am verificat orizontalitatea patului cu nivela digitală de pe telefon și constatând că corespunde standardelor mele, după un duș ravisant, am părăsit starea de veghe. Dimineața, am mai consultat harta de hârtie și mi-am propus să ajung lângă Belchin, la Tsari Mali. Singura problemă a fost că la scoaterea mobrei din parcare s-a înființat un băiețaș cu vestă de body-guard care mormăia ceva despre ticket. L-am luat repede prin învăluire și i-am explicat că atunci când am intrat, automatul nu mi-a dat tichet pentru că ”nema automobil.” Până a procesat el informația eu am pornit și m-am strecurat printre barieră și marginea de beton lăsându-l să deslușească noua enigmă. limentez la marginea orașului adormit și pustiu la acea oră și mân herghelia spre Belchin. Câteva mașini răzlețe tulbură serenitatea peisajului. Merg prea repede și-mi dau seama că o să ajung prea devreme. O las mai moale și fac stânga din șoseaua principală. E aproape ora opt, e duminică și multă lume încă doarme. Ajung într-o parcare, las mobra pe cric și mă zgâiesc la indicatoare. Se zice că aici s-a refăcut integral o întreagă fortăreață romană și sunt curios s-o văd. Mă învârt încoace și-n colo la tot ce se poate. La unele nu se poate că e închis, cică la ora 9 se deschide. Păi, și eu ce fac până atunci ? Un copilaș iese dintr-o curte și nu îndrăznește să se apropie prea mult. Îl iau în brațe și-l pun pe șa. E foarte încântat dar nu și taică-său care apare și el și-l ceartă, băgându-l înapoi în curte scuzându-se. Hai să verificăm mobra, îmi zic eu că tot n-aveam ce face. Nivel benzină ok, nivel ulei ok, totul pare strâns și la locul lui, maneta stângă merge ușor, maneta dreaptă....Ia,stai ! Ce dracu’ se vede aici ? O, Doamne ! Cablul de ambreiaj e varză, se mai ține în trei firișoare. Nu pot să cred, doar l-am verificat înainte. Problema nu e dacă se va rupe ci când ? Nu cred că mai pot trage de el mai de 20-30 de ori. Mi se ia tot cheful deodată. Mă duc la gardul micului meu prieten și-l strig pe taică-său. Nu știe nici o limbă dar a priceput că am nevoie de un service de motociclete. Nu înțeleg ce zice dar expresia e evidentă, nici o șansă acolo în Belchin. La naiba! Nu îmi mai trebuie nici o fortăreață, nici un muzeu. Ce-mi doresc eu acum e un cablu amărât. Mai fumez sictirit o țigară și-mi încerc norocul, ambreiajul va trebui acționat doar la plecarea de pe loc. Trebuie să evit cu orice preț opririle totale care implică folosirea ambreiajului. Vitezele le voi schimba fără ambreiaj, la ureche și turație ca un mare artist. Pornesc și plec cu teamă. Parcă am în față un tabel cu numărul de vieți disponibile și la fiecare plecare văd cum se pierde câte una. Mai am 420 de kilometri până acasă, dar o să caut ceva în primul oraș mai răsărit care urmează, Samakov. Ajung la drumul principal, reduc din timp viteza dar și din dreapta și din stânga vin mașini. Stop la intersecție...Am plecat. Deja l-am folosit de două ori. În Samkov toată lumea doarme și totul e închis. Nu-mi mai irosesc o viață. Mă îndrept spre Sofia pe care nu am habar cum o s-o traversez. Când uit de chestia asta, drumul e frumos. Lacul Iskar chiar cerea o pauză dar nu-mi permit. Dacă mă grăbesc suficient poate prind și Sofia adormită dar trag speranțe deșarte. Între timp lumea s-a trezit și mișună. Cred că-mi mai zic șoferii ceva de dulce dar n-am ce să le fac. Ratez o intersecție și mă trezesc aiurea. Trebuie să întorc sau să opresc și să programez GPS-ul dar tot amân. Inevitabilul se întâmplă. Un șofer de dubă lasă o femeie bezmetică să traverseze și mă trezesc cu ea în față. Ca să nu opresc, am trecut prin fața ei accelerând și virând și eu stânga dar aici sunt alți pietoni și sunt obligat să opresc urmărit de priviri dezaprobatoare. Sunt pe o bretea de acces la METRO. Profit de ocazie să reprogramez aparatul de orientare și mă întorc. Zang ! Încă o viață...Încă un semafor pe roșu care nu se mai termina....zang, încă una... Intru pe autostradă și de aici până aproape de Plevna nu mai opresc. După Yablanița însă se termină autostrada și intru prin localități. Toată lumea și-a propus să țopăie într-o parte și-n alta. Da’ mai stați pe-acasă, băi fraților ! Undeva pe la Radomirtsi, scenariu tras la indigo. Pietoni, mașină în față, blochez roata spate și fac o voltă punându-mă de-a curmezișul drumului. Încă o viață... Mă apropii de Nicopole unde teoretic ar trebui să opresc pentru benzină și formalități vamale. Am trecut deja pe rezervă, noroc că rezervorul are 21 de litri. La vreo trei sute de metri de terminal rămân în pană. Benzinăria e chiar vizavi de terminal. Împing cu încredere, sunt 36 de grade, gura uscată, mi-e și frică să mă opresc și să mă uit la ceas dar tot degeaba. Ajung la ferry-boat cu zece minute după plecarea lui. Mor de necaz. Pun mobra la umbră și mă duc puțin mai departe unde o terasă cu umbreluțe mă privește îmbietor. Două beri reci mă calmează și-mi redau încrederea în mine. Nu am de așteptat decât patru ore. Mai am de făcut o pornire ca să urc pe rampele de la ferry. Încă una la vamă. După aia, mai vedem ce-o mai fi... Timpul se scurge cu încetinitorul. Am plecat de la terasă și m-am pus pe o băncuță în parc. Am și ațipit vreo 20 de minute. Se aude un zgomot de motoare. Două BMW-uri mari s-au oprit în terminal. Deocamdată nu-mi mișc fundul pentru că mi-e prea lene. Și mai e timp. Dar nici nu vreau să-i las pe maimuțoii ăia să fie primii. Eu am fost primul ! Împing mobra până la ghișeu, rezolv cu actele și mă duc la primatele motorizate. Sunt niște italieni de vreo 55-60 de ani. Nu par prea sociabili dar cer voie să-mi poze motoreta. Sunt atrași în special de micul meu top-case. Se apropie și nava. Muncitorii pun rampele. Unul dintre italieni începe să se agite și privește oripiliat rampele. Înțeleg că nu poate să le urce. Păi, atunci de v-ați mai luat frate ditamai BMW-ul de 1200 ? Problema e rezolvată de celălat, care pare mai dibaci și le urcă pe amândouă. E evident că eu n-am nici o taină cu îmbarcarea. La coborâre nici măcar n-am mai așteptat să le pună și am sărit direct peste, spre disperarea unui omuleț cu vestă portocalie care îmi făcea semn să opresc că n-a coborât de tot pasarela. Îmi imaginez că italianul impotent și-a mușcat degetele de invidie sau poate că l-a durut la bască. Îmi doresc să cred că a jurat să lase BMW-ul și să facă schimb cu DR-ul meu. Ha, ar vrea el ! Poate să mai pună niște bani. La vama românească am mai avut parte de o oprire inevitabilă. Încă o viață... Urmează Alexandria unde pe singurul drum pe care-l știam a înșirat Dumnezeu sau poate Ministerul de Interne toate semafoarele din județ. Au fost zeci cred. Pe cele mai multe le-am tricotat însă la vreo două n-am avut ce face...zang, zang... În drum spre București mi-am tot frământat mintea, pe unde s-o iau și cum să fac să fiu mereu pe prioritate ? Centură, Otopeni, dreapta pe DN1, pe sub pod la Băneasa, Pipera, cu puțin noroc nu prind bariera și...Victorie !! Am intrat în București. Mai am un singur dor, cum spune poetul. N-aș vrea să ajung acasă cu mobra împinsă, e o chestiune de demnitate în fața vecinilor. Risc deci totul și mai opresc o dată, unde nu era nevoie. Cum, de ce ? Ca să-mi iau bere, normal ! Dragul de cablu, mai exact cele două –trei ațe rămase, și-a făcut datoria, de-acum se putea rupe. Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann gehen. Cu mobra în curte am început să apăs pe manetă. La a douăsprezecea acționare a cedat. Am zâmbit înțelept și berea a început să-mi ostoiască setea. Chiar c-o meritam !

Ok, topic nou : Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară!

Mulțumim ! Dacă mai vreți și alte povești, dați un semn, sute de alte pagini aspiră la veșnicia ”luminii tiparului.”

De fapt are doar 300 grame, m-am înșelat. Se rulează, am avut-o prinsă ca în poză. Îți ia cam 20 de secunde montatul/demontatul.

Mulțumesc tuturor pentru timpul acordat, scuze pentru stilul telegrafic, de obicei pot să detaliez la nesfârșit. Am chiar o poveste de vreo patru pagini pentru o călătorie de câțiva centimetri, prin curtea proprie. Dar păstrând proporțiile, îmi imaginez ce ar fi ieșit din 11600 de kilometri... Totuși nu mi-a lăudat nimeni măsuța pliabilă, care are vreo 700 de grame - home made! Sau poate n-am pus-o ...Ia s-o facem noi de râs și pe asta...:)

Ce facem dacă side-case-urile depășesc lățimea ghidonului, la mine cu 4 cm. ? Mai luăm un număr suplimentar și pentru astea ? Căldură mare, moncher...

Mâine dimineața toată lumea o să fie pe autostradă, prevăd că se vor face 5 ore minimum . (accidente incluse + coadă la taxa de pod). Tipic.

Eu propun Barlogul Ursului pe Valea Strambei

Cu avionul presupun...sau mă inșel ?

Haideți să vedem câți suntem interesați și în ce perioadă ca să mă ocup de cazare în zona amintită.

Nu reiese de nicăieri că i-ai fi dat jar căluțului ceea ce înseamnă că l-ai păcălit și v-a plimbat degeaba. Ai grijă să nu se răzbune data viitoare!

Verifică ambreiajul pentru început.

Toamna se apropie, deci ? Ceva prin centrul țării sau punem la vot ? Ce-ati zice de zona Fagaras , Sinca , etc ?

Am absolvit școala de șoferi și am luat examenul cu Poliția dar nu am încă permisul de conducere. Pot să conduc pe drumurile publice ?

Ok, o să dăm rasol, că nu prea e timp, deci... Mă învârt aiurea prin zonă, enervat că nu mai pot lăsa motoreta jos, inclusiv pentru alimentare. Se apleacă atât de mult încât se varsă, cred că se observă uneori. Trebuie să opresc doar într-o zonă unde pot găsi o piatră lată. În sfârșit, îmi pune D-zeu mâna în cap și observ o parcare amenajată cu dale. Mă duc în colțul cel mai îndepărtat, extrag o dală, o sparg în două și o bag într-o pungă de plastic de 1 leu, în buzunar. Acum pot opri unde vreau dala are vreo 7 cm grosime. Prin Laugarvatn și Reykholt, nu reușesc să refac itinerariul, nu știu pe unde sunt dar găsesc indicatoare și nimeresc, până la urmă – cu un ocol de peste 120 de km, Reykjaik , capitala cea mai nordică… Un oraș cu 100.000 de locuitori și intrare cu autostradă cu trei benzi pe sens ? Cu pasaje, poduri, semafoare sincronizate ? Băi, băgați-vă mințile în cap ! La București, oraș cu două milioane se intră pe A3 direct într-un semafor. Dreapta, spre Pipera, barieră cale ferată, înainte stradă plină de gropi cu un singur fir, sens unic iar în stânga dai într-o coadă kilometrică ce duce spre D-na Gica. Păi, ce facem aici ? Oricum, se circulă frumos, aerisit, deși oamenii se plâng că e aglomerat…Ha ! Poftiți pe la noi ! Fac și eu poza de rigoare și dau o tură. Frumos oraș, pentru cine are chef de distracții, se spune că ziua de sâmbăta spre duminică e cea mai tare. Da, ziua, că nefiind întuneric petrecerile încep pe la 12 noaptea și țin până târziu, continuă pe străzi cu cârduri de mașini cu oameni chercheliți, cu sticle scoase pe geamuri, cântând și bucurându-se de viață. Eu prefer însă liniștea, de petrecăreți și muzică tare sunt sătul, prin urmare, mai adaug vreo 70 de kilometri și ajung pe o plajă pustie. Nimeni în jur. Perfect, întind cortul, mă ocup puțin de întreținere, reușesc să mai îndrept din cricul ăla nenorocit, completez uleiul, ung lanțul și arunc niște burgeri în tigaie. Mă retrag la orizontală să-mi fac siesta, urmărind pe telefon un serial. Dialoguri romantice între unii, gen ”I love you” …”Me too”…ALO ! ”Do you love me ? „ ALOO !!” Bă, îmi zic, asta nu e din film! Scot căștile, un individ tot striga: ALO! Eu: Ce vrei dom le ? N-ai loc de mine ? Nu, că trebuie să plătesc. Eu zic că n-am bani, doar card, el zice Ok, și acolo în mijlocul a nimic, contactless, cu chitanță și factură primesc dovada că Islanda e o țară cu infrastructură excelentă. Iar am dormit cu nerușinare și am reușit să plec abia pe la 9.30. Zi frumoasă, cu soare, circa 14 grade, superb. Altă cascadă, alte ciudățenii. Iar cascadă, dar promit că nu mai pun, chiar și eu m-am săturat… În sfârșit, un obiectiv la care vreau să bifez, epava avionului american ! Dacă înainte se ajungea cu motorul, proprietarul terenului s-a șucărit, (turiști nemernici) și a interzis accesul. Acum se face doar organizat, cu autobuzul sau pe jos. Drum de 2 ore dus 2 întors…. ‘Ți-ai dracu’ de turiști, îmi zic în gând, uitând că și eu sunt unul dintre ei. Da’ măcar eu nu fac gunoi, chiar și chiștoacele le iau cu mine ! Autobuzul era prea scump deci tai din listă epava, că n-am de gând să ajung eu însumi una, după 4 ore de mers prin nisip. Apar însă alte atracții, mereu surprinzătoare. Macadamul e cum se vede, dacă nu plouă e ok pentru toată lumea. Plaje negre… Căsuțe de închiriat…(visuri taică…nici vorbă, totul e full ocupat) Și temperatura scade din nou Deși soare, nu e cald, dar e bine. Ies din asfalt pe niște urme care duc la o floricică, mare punct de interes. Un anume scriitor, artist, în orice caz nu e Bjork. Mai departe, în cătarea altei floricele. Și...o găsim ! Nu e nici naiba cât vezi cu ochii. Facem cunoștință cu oile ”ucigașe”. Pentru că, da, ele pot pune jos un motociclist. Când ți-e lumea mai dragă sar de pe margine pe șosea. Mare atenție ! De fapt, cred că termenul corect ar fi de oi sinucigașe pentru că efectiv aleargă în fața ta ca niște oi proaste. Din nou asfalt...și case de fermieri. Las motoreta într-o parcare și urc pe un deal ca să văd ce ? ( Ăla mic din dreapta e cazanul meu) Ziua e pe terminate, fuga la nani ! Duș cu 4 euro și fac ceva ce nu are nimeni în toată insula probabil : Mămăliguță !! Pont: Nu vă cazați lângă localități cu magazin. Campările devin aglomerate iar copiii bat mingea până la 1.30 – 2 din noapte (zi). Am ieșit la unii și i-am înjurat, nu sunt sigur că au înțeles... Continuăm deplasarea pe un drum de pietriș mărunt, spre satul de vikingi, probabil o fermă părăsită sau n-am nimerit eu locația corespunzătoare. Culmea obrăzniciei, o tanti mi-a dat un bilet de vreo 6-7 euro care însă includea însă și o cafea la barieră, lângă parcare, deci n-am făcut scandal la ăștia unde orice costă minimum 6 euro, fie hot-dog, cafea sau bere. Interesant, așezare și împrejuri mi perfecte pentru ochi, într-o zi cu soare. Nu vreau să-mi imaginez cum e iarna... Mă apucă apoi cheful de o plajă și o baie la ocean. Un schelet de biban sau șalău (nu mă pricep la pești) îmi face poftă de apă. Ies din drum, accesez niște urme și hop pe plajă ! Încerc apa ca să constat că nu e chiar atât de rece cum mă așteptam dar sigur nu depășea 10 grade. Materialul plajei e format din pietricele negre rotunde ca niște bile, de culoare neagră ceea ce face mersul deosebit de greu pentru că se înfundă picioarele printre aceste ”bile”. O scurtă abatere de traseu spre Djupivogur, poate, ca să văd opera unui artist preocupat sau inspirat de bile. Scria ceva pe o tablă dar nefiind nimic în română am dedus că era vorba de ouă, unul mai mare, primordial și restul mai mici. Timpul începe să preseze și hotăresc să o iau pe o scurtătură. M-am interesat rapid și am remarcat câteva comentarii la întrebarea unuia dacă e mai bine s-o ia pe acolo sau nu, adică prin pasul Oxi. - Skip Öxi by all means, whenever possible. - Öxi is exciting, but I wouldn't do it without a vehicle with a little extra ground clearance and nerves of steel. - We saw a few people exit the pass as we were entering and they looked horrified. When exiting the pass, the car in front of us was stopped and was talking to the vehicle about to enter the pass... pretty sure based on the gestures he was making, he was suggesting the individuals to turn around. Ok, suficient, pe aici o luăm și noi! N-a fost complicat, chiar distractiv aș zice dacă n-aș fi avut bagaj, niște rampe de 19, 21 și 27 % , niște gropi care mi-au afectat un pic suspensia și câteva viraje în ac de păr gata-gata de a fi ratate. Mai greu cu pozele deși chiar fi meritat. (Încă nu știu cum se fac poze când motorul îți fuge dintre picioare, accept sfaturi). Iar spre final, tristețe maximă, au început să lucreze la amenajare. O să aibă și ăsta soarta Transalpinei...fum de grătare, peturi și gunoaie aruncate peste tot...sper să nu..mai bine îl lasă așa. Vreme mai bună și urme de vegetație, chiar flori, dau o față plăcută zonei. Ajung în port, întind cortul și studiez vremea. Noaptea și dimineața vor fi 4 grade. Vremea se răcește în ritm alert așa că îmi aprind niște lumânări cort, la început două, apoi trei. Se simte diferența când scoți nasul afară. Și mă gândesc eu, zic, băi, dacă e să mor ăștia or să mă găsească cu lumânările la cap, deja puse. Va fi o economie și pentru ei. Dimineața, pe răcoare (chiar erau patru grade) încep împachetarea bagajelor. Vremea, față de ieri , e total altfel. Apropierea feribotului trezește speranțe celor câțiva amărâți care așteaptă în frig. Îmbarcarea reprezintă un mare pas înainte, stăm la căldură, cu mâncare și băutură și 3 zile de nefăcut nimic. La revedere, Islanda! În mod normal, povestea ar trebui să se încheie aici, dar nu mă pot abține să nu inserez câteva poze și comentarii. Cel mai înalt punct al Danemarcii. Poftim ?? Două sute și ceva de metri ? Să fim serioși! Fiefhusen ? De ce pe aici? Szczecin ...iar ploaie ? Există o singură explicație, Jesus a fost cu mine ! I-am dat rasol că am tendința de a vorbi prea mult. Să fiți sănătoși și să vă inspire !

Probabil... continuăm deci... Spre Vest Am tândălit vreo trei sferturi de oră prin benzinărie până mi-am venit în fire. Dau să plec, ies, ajung la mobră care era parcată undeva mai departe și observ că nu am cască. Îmi aduc aminte că am lăsat-o pe masă, lângă ușa de intrare.Mă întorc hotărât, în ritm alert. Pe masă nimic ! Bă, nu se poate…În Islanda cică nu se fură da' unde e țucalul meu ? Mă învârt, mă sucesc, benzinăria era de-aia mare cu restaurant și magazin. În fine, îmi calc pe mândrie și întreb o angajată : ”Doamnă, n-ați văzut o cască ?” ”Poftim? Ce cască?” ”Cască moto”… ”Unde ați lăsat-o ?” ”Pe prima masă de lângă ușă.” ”Care ușă?” Brusc realizez că sunt stupid și că am ieșit pe altă ușă decât am intrat. Pun țucalul pe cap fericit că într-adevăr, în Islanda nu se fură. Direcția este spre Snæfellsjökull și Arnarstapi. Din când în când apar raze de soare. Ura! Peisajele sunt ravisante și neobișnuite. Cascade...iar cascade ?? Drumul ăsta duce pe un fel de Transalpina noastră....am găsit cel puțin patru... Aici e zona aia cu păsărele care devin agresive și te pot lovi. Îmi păstrez casca pe cap o vreme dar în afara a vreo două zburătoare mai violente, restul au fost civilizate. Cei care care au intuit răspunsul corect primesc o bere de la mine. La MAN. Olafivik, vântul a izbucnit brusc, din nou. De aici am tăiat-o pe scurtătură, macadam și zone în lucru dar ama juns din nou la asfalt. Și ce asfalt !! Și…gata ! Nani, zonă de campare. Am luat o singură bere, echivalentul a douzeci de beri Timișoreana. Nu, ca litraj, ca preț, adică 14 euro. Puțin dar bun, m-am amăgit eu și am dus porcii la jir. Inel, inel de aur... Mergem spre magneticul Golden Ring. Care s-a gândit la hitul lui Fărâmiță Lambru n-a nimerit-o. Sau poate că ăla de-a dat numele traseului o fi fost fan Lambru. Sau poate chiar Dona Siminică. N-avem de unde să știm, așa că mai adăugăm un mister la cele deja existente ale lumii. Treaba e cam așa, cu un bun spirit întreprinzător, natura islandeză a concentrat mai multe minuni la un loc, cât mai aproape de șosea. Sau poate că șoseaua s-a tras pe lângă minuni, iar n-avem de unde știi. Cert e că dacă mergi pe inelul ăsta, îți tot sar în față diverse chestii, falii, cascade, gheizere, lacuri, vulcani și ghețari. Și ca magia să fie completă, totul e aproape de Reikjavik. La o aruncătură de băț. Deci, turiștii mișună. Prea mulți după spusele islandezilor cărora le-a cam ieșit pe nas șmecheria cu ”ne scoatem din criză prin turism”. Mie unul, mi s-a părut că vin ca muștele la că..rat. De la boșorogi pe care-i caută moartea pe acasă (dar ei nu vor să fie găsiți) până la tineret saturat de hormoni/feromoni care vin să-și consume energiile în luptă cu sălbatica Islandă. Asta inseamnă: avion, hotel, mașină închiriată, tur organizat cu ghid. Cei mai dârzi își aduc cort sau închiriază. Pentru occidentali sau japonezi, unde infrastructura e superbă, traversarea unei ape de 10 cm poate însemna aventura supremă. Motiv pentru care la orice scurgere semnificativă mai mare de 3 cm, fie că e urma activității urinare a unui cal sau un pârâiaș minuscul se fac poze, filmări terestre sau cu drone și se postează rapid pe net. Am trecut și eu prin niște spârcuri amărâte fără să mă filmez și am primit priviri dezaprobatoare. În fine, să nu ne abatem de la inel. Inelul ca și Laguna Albastră sunt capcane turistice. Dacă vrei baie în apă fierbinte poți găsi tot felul de locuri unde nu trebuie să plătești 100 de euro intrarea, și aia rezervată cu săptămâni înainte. E drept, nu vin chelnerițe cu papion la gât să-ți servească cocteiluri. Iar pe drum, îți blestemi zilele, că de fapt, nu e chiar drum, e o cale, un traseu, iar ăla pe care am fost eu nu avea decât lățimea unei mașini. Nici nu plătești nimic, nici nu primești nimic. Pot pune niște poze dar dacă le-aș face publice n-aș mai putea candida niciodată la preșidenție Prima care ițește în cale e þingvellir din þjóðgarður. Ok, nu insist cu numele proprii deși e hazliu, nimeni nu citește corect. Falia dintre placa europeană și americană a continentelor. Locul unde se întrunea Parlamentul Islandez acum vreo mie de ani. Merită studiat. Las mulțimea de turiști în urmă și cârmesc spre Geysir care e de fapt Strokkur. Se zice că in urmă cu câțiva ani, niște turiști idioți au aruncat cu pietre în Geysir pentru a-l face să țâșnească mai repede. De atunci n-a mai țâșnit deloc. Mă așez și eu pe o bancă și aștept să izbucnească. Cum frecvența e de o dată la 12-15 minute, îmi aprind o țigară. Deci îl ratez pe primul. La al doilea nu mai fumam dar până am trecut telefonul în stare de fotografie s-a dus ....La al treilea am mai prins puțin așa că m-am cărat, de vreme ce la noi în Colentina, poți poza chestii d-astea mult mai des și chiar mai mișto când se sparg țevile de termoficare. Tot așa ies aburi din pământ.... Mai mergem un pic și dăm de o altă cascadă, a câta oare? O simți de la distanță, stropii de apă te iau în primire de la un kilometru. Iacă-mă-s și eu, frumos și deștept așa cum mă știți. Mai departe nu se poate, zic ei, c-ar fi zăpadă mare și trebuie mașină mare. Ei au, eu n-o am mare. Sau așa.

Drumul spre Westfjords În Akureyri, a fost o adevărată desfătare termică, chiar zăduf – după standardele islandeze - am avut cea mai mare temperatură înregistrată în timpul sejurului meu insular, 17 grade dar nu au fost decât pentru două ore. S-a adeverit particularitatea insulei, aceea că vremea e imprevizibilă și rapid schimbătoare. Drumul meu către fiorduri trecea fix pe sub masa de nori întunecați de joasă altitudine. Temperatura a scăzut și ea la normal, 8-10 grade iar de adăpostit nu aveai unde. Așa că am putut să mă bucur de aerul curat și îmbibat de ploaie, care n-a ținut destul cât să devină sâcâitoare. Găsesc un loc perfect pentru campare, toată lumea cred că-l știe, e cel de lângă Flúðabakki, aproape unde se varsă râul Blanda în ocean. Nu m-am mai încurcat cu berea lor, bună de pus în ochi, drept Colir. Că am uitat să zic, la prima campare am avut și eu un bax de bere, ca toată lumea. După prima doză nu simțeam nimic, am zis că poate sunt obosit, am golit-o și pe a doua și tot așa. La sfârșit, eram nevinovat ca un prunc. Mă uit siderat la cutiile goale pe care scria ”Tuborg” 2,25 % Așa că m-am enervat și am scos arma mea secretă, adusă tocmai de la Zalău. Probabil că are mai mult de 2 grade, pentru că după ce m-am încins un pic m-a apucat dorința de a-mi regla suportul care ține micul top-case de 52 litri. Cu mâinile ușor înghețate și nesigure am scos cele două piulițe M5 de pe închizător și gravitația mai puternică a insulei le-a atras spontan în iarbă. Deci, n-a fost vina mea ! Jur că vreo 40 de minute am stat cu fundul în sus și am periat fiecare fir de iarbă din zonă, dar piulițele – probabil – au căzut printr-o gaură minusculă de vulcan, drept în inima Pământului. Ofticat și cu curajul dat de palincă m-am dus la proprietarul terenului și i-am explicat în cea mai pură engleză a mea, cea de BBC, că am nevoie de 2 piulițe metric 5. Apoi am trecut la germană, franceză și română. Islandezul părea de neclintit, neînțelegând de ce îmi învârt degetele în jurul unui cui. L-a strigat însă pe fiu-său, care bineînțeles, știa ceva engleză și cu ajutorul lui a avut loc (cred) următoarea discuție: ”Șefule, am nevoie maximă de 2 piulițe M5” ”No, nici vorbă, de unde vrei să-ți dau eu două, nici măcar una nu am.” ”Da’ poate prin apropiere e vreun magazin ?” ”Ar fi unul la vreo 200 de kilometri da’ la ora asta e închis.” Notă, e lumină tot timpul ceea te poate deruta. Vezi soarele pe cer ( dacă nu-s nori) dar lumea doarme. ”Tu, du-te la cortul tău și mă mai gândesc.” Nu zic că la un moment dat după vreo oră, poate și mai bine, ațipisem și aud prin pânza cortului un motor din ce în ce mai aproape. Mă agit, îl înjur pe idiot ”Bă, nu vezi că e un cort aici, dai peste mine ?” Trag ușa cortului (adică deschid fermoarul) și îl văd pe proprietar scoțînd pe geamul Jeep-ului nu două ci patru piulițe !! Zice că e free și pleacă. Au auzit eu că islandezii sunt foarte săritori, dar nici chiar așa! Am montat cu atenție suportul și chiar am adormit liniștit. De va veni la tine vântul....(e în prefață pentru cine a sărit-o) Fac plinul, 26 de litri cu vârf și o iau din loc spre nord-vest. Cea mai frumoasă parte a Islandei e și cea mai puțin vizitată. Cel mai puțin locuită și fără drumuri de asfalt (mai mult sau mai puțin). E departe, e frig, e bătută de vânturi aspre și bântuită de moroi. Sau elfi, gnomi, troli ... Traficul e aproape inexistent. De la o mașină la 20 de minute am ajuns la una pe oră. S-a terminat și asfaltul și merg pe un fel de macadam cu pietriș. O minune. Sunt vreo 5-6 grade dar vântul tăios îți taie orice chef de înaintare. Strâng mai tare din mâini pentru a transmite căldura spre mânere (mânerele sunt încălzite bio nu electric). Mai sunt doar 370 de kilometri până la þingeri unde am de gând să las cortul cu bagajele și să plec pe F622. Însă e una ce vreau eu și alta ce pot. Mă opresc de mai multe ori crezând că eu sunt cauza vântului, poate merg prea repede ? Aiurea, și când stai pe loc e o problemă. Încerc să fumez. Vântul îți stinge țigara, dacă poți s-o aprinzi. Mai alerg în jurul mobrei, mai fac genoflexiuni. Un semn de circulație (oare?) îmi atrage atenția. Nici prin cap nu-mi trece să-mi dau pantalonii jos, totuși, toaleta ecologică amplasată ceva mai departe, ancorată cu lanțuri în cele patru colțuri de anvelope de camion umplute cu beton îmi dă o idee. Aș putea să fumez în toaletă ! Zis și făcut dar o dată ieșit afară, mica plăcere se spulberă rapid o dată cu rafalele puternice. Mai îndrăznesc vreo 30 de kilometri până la Holmavik când mă lasă nervii. Frigul, vântul, pustietatea și rațiunea mă îndeamnă să-mi vin în fire și să las naibii moroiul din Langmanalaugar. Întorc fără regrete și o iau înapoi mai spre sud. Asta nu e poza mea dar arată identic cu ce-am văzut eu acolo, săru-mâna autor necunoscut ! A fost cel mai teribil drum al meu. Am fost plimbat dintr-o parte în alta drumului ca o pinge de ping-pong și de câteva ori scos în afara lui. Cu greu am reușit să țin roțile în jos și mulțumită traficului inexistent nu am ajuns sub roțile nimănui. Nu înțelegeam de unde vine acest uragan infernal și de ce nu se mai oprește. Tot ce-mi doream era să să ajung la un adăpost, oricare și să mă încălzesc. După vreo două ore de chin am intrat într-o zonă mai ferită, unde vântul bătea rezonabil iar termometrele de pe șosea zâmbeau vesel cu 7 grade. Altă viață ! Iar când în zare a apărut o benzinărie adevărată, nu o meschinărie de pompă automatică singuratică în pustiu, am răsuflat ușurat. Cu mucii curgând am băut două cafele fierbinți și am băgat la jgheab. Nu știu ce, sincer.

Celula din Praga. Cum putem contribui la creșterea PIB-ului Germaniei și Danemarcii Cum etapa următoare se anunța a fi una lejeră, doar 360 de km până la Hirsthals, mi-am permis să dorm ca porcul până pe la 6,30. Ora mea biologică, ei fiind mai înapoiați ziceau că e patru jumate și nici iarba nu crește. Așa că am avut timp să constat că zbârnitul metalic al motorului era provocat de flanșa desprinsă a unei din țevile de evacuare. Șuruburile, probabil, răspândite undeva între Dresda și Hamburg. Iar cricul era foarte lăbărțat din cauză că tot încălecând de pe scăriță, am mai adăugat și kilogramele mele cele ale bagajelor demne de un camion. Rezem mobra de un perete, dau cricul jos, îl îndrept cu o piatră și îl strâng mai bine. Atât de bine încât filetul din urechea de strângere refuză să mai colaboreze și dispare. După 2 țigări ajung la concluzia că trebuie să caut un Dedemann (sună destul de nemțește) sau un Hornbach. Între timp se servește și micul dejun, deci îndopat cu doza de cafeină necesară plec – pe jos – după un șurub, două...Inutil să mai povestesc că am găsit magazinul, care se chema altfel, mi-am luat cele câteva nimicuri pentru care casiera a plecat de la casă și s-a dus personal să le cântărească și să le pună coduri, n-am mai reușit să fac traseul pe care venisem și n-am fost în stare să explic ce stradă caut pentru că nu mai știam cum o cheamă. Așa că am oprit un taxi și i-am zis să mă ducă la Primărie. Ca să nu creadă careva că sunt un vreun idiot, precizez că știu un pic de germană, dar nu cât să citesc fluent din Hegel sau Kant ci cât să exprim idei simple, cu mâinile legate. Dar ce folos ? Șoferul era sârb și nu realiza ce înseamnă Rathaus. Oricum, s-a străduit și a vorbit cu un alt coleg sârb, mai isteț, și astfel am ajuns la primărie cu punguța mea cu șurubele. Fericit, pentru că de aici știam unde e locul cu bere, iar de acolo am putut face traseul berii din seara trecută. Gott sei Dank! Dimineața tehnică a fost una reușită iar plecarea triumfală a avut loc pe 11 ceea ce m-a adus după câteva ore într-o dană pustie. O dată recunoașterea efectuată, n-am mai avut nimic de făcut decât să pierd vremea pe plajă ( o plajă excelentă dacă mă întrebați, dar știu că n-o să întrebați) cu nisip extrem de fin și populată cu circa doi turiști pe o lungime de cât vezi cu ochii. Apoi pierdutul de vreme a contiunat pe la un fel de magazin mixt sătesc unde i-am ajutat să-și îndeplinească planul la vânzări. Nu pot divulga ce fel de vânzări, informația este clasificată încă, dar pot spune că produsele au fost din cele accizabile și cu timbru. Probabil că din cauza asta am ajuns la concluzia că a fost o zi reușită. Confirmarea am avut-o dimineața când în coșul de gunoi din cameră nu mai încăpea nimic dar aluminiul e un metal recirculabil așa că nu mi-am mai bătut capul. Ziua Z Printre primii la îmbarcare, trec de formalitățile birocratice și privesc cu mândrie cum crește coada în spatele meu. E clar că mi-e destinat să fiu un deschizător de drumuri, poate chiar un Conducător. Rând pe rând, motocicliști – și nu numai – vin să-mi admire mobra. Îmi place să cred că am citit admirație în ochii lor deși uneori am avut senzația că era doar milă. Vreo trei sau patru colegi au înclinat ușor capul și au pronunțat cuvântul ”respect”. În fine, sosirea feribotului precipită atmosfera. Trebuie să ne mișcăm dar cazanul își dă arama pe față, nu mai pornește. Când, în sfârșit se hotărește, după vreo 7-8 pedale, sunt ultimul. Dar e o treabă cu schepsis bine gândită, cei din urmă vor fi cei dintâi. Ancorez fierul cu o chingă și cu o parte din bagaj în mână urc pe puntea 8. Barul e deschis și-mi ofer una dintre cele mai bune beri din lume, Black Ship. Și pentru că sunt un iubitor de animale și n-am vrut ca biata oaie să se simtă singură, i-am făcut loc și unei alte surioare de-a ei. Probabil că la sfârșitul voiajului aveam deja o turmă pe numele meu. Constat că nu putem merge la cabine pentru nu sunt încă gata. Trebuie să mai pierdem vreo oră-două pe punte. Într-un final apoteotic, găsesc și eu cușeta pe puntea 2, mă fac lejer și mă întorc pe 8 ca să continui număratul oilor și să fumez. Ca un conducător adevărat, mi-am uitat țigările în geacă deci mai cobor șase etaje pe scări și le mai urc încă o dată, la timp să descopăr că există și lifturi. Seara decurge în socializare cu austrieci, nemți și polonezi. Băieți buni dar cam sărăcuți cu duhul, nici unul dintre ei nu știa românește. Chiar mă întrebam la un moment dat, de ce mama naibii am învățat eu în școală, franceza, engleza, germana și rusa când alții nu-și bat capul nici cu aia maternă ? La culcare...surpriză! Toată lumea avea sac de dormit și pernă în afară de mine. După aia am aflat că nu ți se oferă decât pat și saltea, așternuri trebuie să aduci tu... În fine, am făcut armata, am avut dormitor cu 60 de paturi așa că nu mă formalizez, pot să dorm și îmbrăcat cu rucsacul pe post de pernă. Legănatul cu frecvența de o dată la șase secunde a vasului, duduitul motorului ( nu supărător dar perceptibil) și efectul calmant al oilor negre te aruncă instantaneu într-un somn adânc. Ziua a doua și următoarea se scurg după același tipar. Masă, plimbări pe punte și între etaje, citit, urmărit câteva seriale pe telefon, țigări și activități pastorale printre oițele negre. M-a impresionat în special grupul polonezilor pe care de fiecare dată îi vedeam venind cu un bax de bere la fumat. O geană de interes apare cu ocazia escalei din Feroe. Din păcate, timpul scurt nu ne permite să dăm un tur și ne mulțumim cu admiratul Torshaven-ului de la înălțimea punții nr. 9. Băieții deștepți și-au programat escală în Feroe, dar eu nu m-am numărat printre ei. Noaptea a doua și ziua a treia trec și ele că n-au încotro și la megafoane se anunță să eliberăm cabinele cu două ore înainte de sosire. Îmi strâng calabalâcul și aștept pe punte urmărind manevrele de acostare. Atmosfera nu pare prea primitoare, aerul e rece și valuri de ceață inundă temporar fiordul. Sunt 6 – 7 grade și nici o șansă de creștere a temperaturii. Bătrânul DR se sclifosește un pic – nu-i prea plac pornirile la rece – dar algoritmul meu de pornire e imbatabil, prin urmare demarăm și după vama simbolică, călcăm din nou pe sol ferm. Ce ușurare ! Nu se mai hâțână nimic sub tine! După trei zile de captivitate pe vas, călătorii se împrăștie ca potârnichile, care-ncotro. Drumul spre Egilstaðir urcă și coboară accentuat în serpentine. Pe alocuri, petice de zăpadă. Treptat ceața dispare și mai apar urme de soare dar temperatura nu depășește 11-12 grade. Asfaltul e de bună calitate, chiar foarte dur, iar traficul extrem de lejer. Am un program destul de încărcat care implică 3-400 de km pe zi. Cu numeroase opriri în fiecare loc care îți pare interesant. În plus, am descoperit că nu toate punctele marcate ca interes turistic sunt în drum. Trebuie să lași vehiculul într-o parcare și să bați un traseu pe jos, la picior. Uneori kilometri întregi, ceea ce înseamnă două ore dus și tot atât întors. Încet-încet am început să renunț la ele. Floricica de pe tablița care indică ”interes turistic” se referă uneori la o casă în care s-a născut nu știu cine sau nu știu ce muzeu, neinteresant pentru mine. Încep să cred că au dreptate cei care spun că ai nevoie de minimum 3 săptămâni iar eu am doar 8 zile și nici alea complete. În fond, Islanda e pentru natură și dacă nu te plictisește pustietatea și frigul, e locul perfect pentru tine. Bifez Monumentul Cercului Arctic și mă campez în Asbyrgi, locul unde legenda spune că e urma copitei calului nu știu cărui zeu, informația e disponibilă pe net. Într-adevăr, o adâncitură înconjurată de pereți înalți de piatră. Camping perfect, imens cu mine și încă vreo câțiva amatori dar nu prea mulți. Aștept o pauză între ploile de dimineață pentru a putea strînge și a o lua din loc, alte cascade (la un moment dat te plictisești, probabil că sunt nu sute ci mii...) alte lacuri sufuroase și zone excitante pentru geologi. Anul trecut, trecând prin tunelul care unea Nordkapp de continent am dat de 10 grade !! Am simțit că mi-e frig. Acum, venind de la aproape 5 grade, la cele 10 ale tunelului mi s-au părut multe, chiar mă întrebam dacă nu e cumva încălzit și mă gândeam să mă opresc undeva în tunel pentru...refacere. Și, în fine un oraș adevărat, al doilea al Islandei, cu 20.000 de locuitori. Cu magazine, oameni și toate cele, Asbyrgi. Pardon, era vorba de Akureyri nu de Asbyrgi, mi se suflă în cască, din studio. O plimbare prin oraș, cu popas într-un restaurant și o supă excelentă de pește și cafea fierbinte îmi redau caloriile pierdute. La ieșirea dintr-o bancă (nu m-am putut abține să nu scot vreo 3000 de coroane islandeze) o doamnă bine, îmi remarcă figura inteligentă și mă întreabă dacă vorbesc engleza. Normal, visez în engleză, i-am spus eu. Atunci unde este nu știu ce xwawxaw, că n-am înțeles ? Cucoană, oi fi eu deștept’ da nici chiar așa, zic eu. Io sunt turist, întreabă matale un islandez. Ea începe să râdă și se scuză că e din Australia. Iar eu din ”Dracula Land” i-am întors-o eu. Ea a râs din nou și când idila părea a se țese, apare unu' mare, lat în umeri, care, cică, era bărbat-său. M-am retras, nevrând să aprind un conflict diplomatic între România și Australia. Am vrut să bag un cap la muzeul moto dar era închis și m-am consolat singur că ăia au exponate mai noi, chiar din anii 90 față de ce am eu... Mi-am găsit și eu pe cineva, până la urmă

Noaptea în Praga, ce...lula mea...celula mea! Bag vreo 800 de kilometri. Nu intru în amănunte, nu pare mult dar intervin probleme. Melcul de la kilometraj își dă duhul (iar) și nu mai știu când trebuie să alimentez. Nu mai am informații despre viteză și distanța parcursă. N-ai de ales decât școala veche și te orientezi după indicatoare. Calculezi și alimentezi. Viteza o socotești ochiometric. Dacă ajungi din urmă TIR-uri ai peste 90 km/h. Dacă te depășesc, ai sub 90. Fucking simple. Da´ n-am telefon cu GPS ? Ba da, doar că priza de alimentare a considerat că e momentul să dea ortul popii. De ce ? A plouat în draci toată ziua, de fapt, hai să fim serioși, asta se poate verifica, au fost doar vreo 6 (șase) ore. Cu avertizare de cod ultraviolet pe SMS. Am supraviețuit. Doar aparatul foto nu a făcut-o, motiv pentru care l-am aruncat. Cred că s-a bucurat camerista la curățenia camerei dar bucuria i-a fost de scurtă durată, aparatul era mort... Într-o parcare din Cehia, un cetățean dintr-o etnie minoritară îmi vede numărul și se apropie cu ”Salut, văd că ești român!” ”Așa, și ?” zic eu. ”Hai să-ți dau un parfum!” ”N-am nevoie, mersi.” ”E, gratis, că ești de-al meu.” ”Bă, nu-mi trebuie, du-te d-aici!” ”Io ți-l las aici” și-l pune șa. Eu îl iau de șa și-l pun jos. ”Da-n cutiile astea ce-ai ?” ”Am un rahat, chiloți și ciorapi murdari.” Etnicul se duce la altă mașină. Eu întru în benzinărie, iau o cafea și mă întorc. Îmi sare în ochi un lacăt forțat. Și, curios, oglinda dreaptă aproape scoasă din articulație. Infectul, nicăieri.... Cred că a fost foarte surprins să constate că ceea ce a forțat el nu s-a deschis (mai are o protecție suplimentară) și a tras sau smuls de oglindă. Ulterior, a trebuit s-o scot pentru că n-a mai putut fi reparată. M-am învârtit noaptea prin Praga ca un ou într-o căldare. Hotelul rezervat pe booking cu o oră înainte era practic, necunoscut. ”Le Petit Hotel” nu spunea nimic nimănui, nici chiar unui echipaj de poliție oprit la 20 de metri de el. Am dat dat ture până mi-a sărit muștarul, am pus mobra pe trotuar și am luat-o per pedes apostolicum. Hotelul era pe o bretea cu denivelare așa că nu pot acuza GPS-ul. Camera era de fapt o celulă, celula mea de peste noapte, fără fereastră, fără baie, duș, etc... pe care plătisem însă, ca primarul (neafiliat politic) 60 de euro. Dar aveam un vapor de prins... Am priponit cazanul de balustrada pasajului cu două lanțuri și m-am rugat să nu tenteze pe nimeni. A doua zi dimineața, mobra mea era înconjurată de turiști englezi. Circa cinci-șase persoane, ședeau pe bordură, cu diverși recipienți de alcool pe lângă ei. Mi-au făcut loc să extrag mormanul de fiare însă cred că au fost ușor deranjați că nu mai aveau după ce să-și arunce dozele goale. O nouă cameristă fericită Tai Germania în două și după aproximativ 750-800 de kilometri mă cazez în Flensburg. Cum traversarea Europei, pe care o știți cu toții, nu face scopul acestui topic, nu pot decât să remarc un oraș cu multă bere bună. Seara, întors la cameră sunt bulversat de cât de prost poate să miroasă un hotel de trei stele, mă reped să deschid geamul și descopăr sursa infecției. Ghetele mele... îmi scot desuurile și le clătesc conștiincios. Nu la fel de conștiincios am fost la plecare pentru că le-am uitat întinse la uscat. Chiloți și ciorapi bărbătești de la un turist exotic. Cum să nu faci fetiș din așa ceva ?