Muretto Grundieg

Domnilor, există o carte, într-un tiraj extrem de redus, se cheamă ”Poveștile unui motociclist blajin”. Conține povești (slabe) din anii "77-2000. Volumul al doilea nu a apărut încă tipărit, e în stare de clocire. Atunci când spun ”carte” mă refer la un fișier de tip .doc unde imaginile sunt micșorate (resized) din motive de spațiu. Chiar și așa fișierul are circa 300 MB. Mi-e mai ușor să le copiez de acolo decât să caut printre DVD-uri și HD-uri.

Am înțeles, să trăiți !

Mulțumim pentru răbdarea și atenția acordată. Vom reveni cu un topic nou.

Sorry, sunt copiate direct din carte c[ mi-a fost mai simplu...:(

Click-uiam neglijent dintr-un link în altul, fără să caut ceva anume. Nici nu știu cum am ajuns acolo dar zăbovind puțin mai mult am început devin interesa(n)t. Erau niște poze destul de incitante așa că am luat repede text cu Copy-Paste și l-am băgat în Google Translate. Un motociclist bulgar povestea ceva despre un lac la mare înălțime cu acces greoi. După alte ”săpături” găsesc și un site în engleză referitor la aceeași destinație. Ceva din categoria drumuri periculoase. Citind în diagonală mă pun pe compilat. Textul suna cam așa... Elevation 2394 m. Lots of hairpin and not for conventional cars. The trail to the top is very scary, unprotected by guardrails. The road is dangerous and winding, in some places only wide enough for one vehicle, and in may places bordered by a drop of hundred meters. The road can be closed anytime due to the snow. The road has humbled many egos. It’s not for the sissies and shouldn’t be attempted by novice drivers. The road is in dreadful condition and require strong nerves to negotiate it. It’s certainly breathtaking and it has a fearsome reputation. ”Hopa, aici e de mine !” mi-am zis eu mie însumi. Tre’ să ajung și eu acolo, mort sau copt. Pun abacul la lucru și-mi ies vreo 1300 de kilometri dus-întors. Nu părea mare brânză. Lansez o chemare timidă către frați motocicliști dar sunt hușuit. Mă rog, a fost și un amator însă avea coastele fisurate de la un ”point fixation” plus mici daune la pârțâitoare, oglindă, semnalizator, lanț de cauciuc și cine știe ce alte mărunțișuri. Și chiar era amator...însă textul spunea clar că nu e pentru ”sissies”, prin urmare, la drum voi pleca singur. Atât ca să-mi scot în evidență șmecheria cât și pentru a demonstra că nu sunt fătălău, mi-am mai montat o cutie pe portbagaj, un fel de topcase, da’ din ăla pentru somalezi, adică mic și slăbănog. Verificat practic, încap șase doze de bere în el. Și să fie clar, doze de 500 ml, nu d-alea de 3 kile...Firesc, o să apară și întrebarea următoare, da’ dacă-i așa mic, de ce l-am mai pus și ce bag în el ? Cum, ce? Trusa de scule, spray-ul de lanț și un kil de ulei de rezervă. Sau șase doze de bere… Hârbul a fost verificat meticulos înainte, ba chiar i s-a făcut și ITP-ul, preventiv. Roți, spițe, cabluri, fluide, becuri, na, ca înainte de ITP. Totul ok. Mi-am printat câteva hârtii cu explicații, puncte de interes și coordonate GPS, dar evident, inutil, pentru că le-am uitat acasă. Cu actele în regulă și în buzunar, o iau prin răcoarea dimineții către Zimnicea, pe unde știam eu că se dă lumea cu bacul. 154 de kilometri îi pap pe pâine, în mai puțin de o oră jumate. Partea cea mai frumoasă e că de fiecare dată socoteala de-acasă nu se pupă cu cea din târg. Eu calculez ca un bun matematician timpul necesar așa, spațiul împărțit la viteza cu care merg eu, deci ar veni 154 de kilometri supra 110 km/h cam…1,4 ore. Sunt sigur că aceia care trec pe Centură prin zona Chitila - Domnești deja se țin cu mâinile de burtă. De râs. Da, am aflat și eu de ce. O să povestesc altă dată. Cert e că șoferii care stăteau înșirați la nelipsita coadă și-au bucurat ochii de un frumos spectacol gratuit de enduro prin șanțurile și gropile de pe marginea șoselei. Au urmat apoi comune, sate, drumuri în reparație și alte obstacole care mi-au frânt elanul și mi-au devorat timpul. Nu mai mergeam lejer ci era o cursă contra cronometru. Am oprit la 12 kilometri după Alexandria, învins. Mai aveam 28 de kilometri de făcut în 13 minute, inclusiv găsirea punctului de îmbarcare, plata tichet, control pașapoarte și ce-o mai fi… Gata, s-a dus bacul! Următorul era peste 3 ore. Brusc însă mi se aprinde o luminiță, mai e un ferry-boat la Turnu Măgurele, care pleacă la 9.00. Circa 47 de kilometri plus ăștia 12 km făcuți aiurea îmi dau 59 de kilometri în 43 de minute. Dacă o ard bine ajung. Fiara protestează din toate încheieturile dar se întinde la drum. Nu respect nici o regulă. Depășesc tot ce mișcă, fără milă, până la o porțiune de drum rașchetat care mă deranjează terbil. Mai mult de 70 km/h nu pot să merg că țopăie dihania în toate părțile. Intru val-vârtej în oraș, caut indicatoare și nu sunt, bâjbâi aiurea vreo trei minute, îmi calc pe inimă și întreb un localnic supraponderal, cu lanț de aur dar binevoitor. Încerc să rețin, la dreapta după școală, la stânga după magazin, drept până în giratoriu și…a patra ieșire, aia e ! Căluțul se mișcă în viteză, iau fața unui Matiz condus de o cucoană care nu s-a prins că n-am prioritate, găsesc a patra ieșire, o tăbliță vopsită în albastru de mărimea unei palme, pe care scria ”Ferry” îmi confirmă orientarea cea dreaptă, urmează 4 kilometri pustii în care motorul a dat tot ce putea, o clădire cu inscripții specifice și o frână scârțâită în fața unui polițist zâmbitor. ”Dacă veneai acum 5 minute era și mai bine!” îmi zice el amuzat. ”Păi, nu pot și eu să trec repede? Poate îl mai prind?” Se uită la ceas. Dă din cap. ”Numai dacă zbori. A plecat de 5 minute…Dar poți să vii peste trei ore.” Hmmm…mestec printre dinți niște înjurături urâte. Hai, să vedem totuși partea plină a paharului. Pot să vizitez orașul. Ok, am făcut-o și pe-asta. Nu mi-a luat mai mult de 30 de minute. În afară de o blondă pe un scuter Vespa n-am văzut nimic interesant. Restul au însemnat cafea, țigări și surfat pe net. Cu o jumătate de oră înainte m-am deplasat din nou către punctul de control. Zâmbitorul era tot acolo. ”Nu trebuia să te grăbești, mai e timp. Oricum ești primul.” Am trecut de el și m-am dus să-mi iau bilet. Ghișeul era închis. Am mai fumat o țigară și când eram pe punctul de a pleca, o femeie solidă a deschis și m-a făcut fericitul posesor al tichetului de traversare. De acum încolo, nimic nu mai depindea de mine. Am dat un pic în gaz deranjând o cățea cu doi pui. S-au luat după mine și după o curbă n-am mai avut unde să fug. Înaintea mea era doar oglinda de apă și nava pustie. O dată cu oprirea motorului s-au oprit și alergătorii mei. Ba chiar, ăia mici au venit să miroasă, poate-poate le-o ieși ceva de mâncare dar n-au avut noroc. După alte zece minute au mai ajuns două transportere și două autoturisme, unul din ele cu număr de Spania. Un spaniol, foarte bronzat, cu ochelari de soare și părul ridicat în vârful capului a început să-și certe cu voce tare piranda într-o limbă care suna izbitor de bine cu cea vorbită în mahalalele din Ferentari. Hmmm…nici Spania nu mai e ce-a fost ! Apoi mi-au venit în cap versurile lui Eminescu, de unde am auzit și eu pentru prima oară de Nicopole. Era un loc unde s-au strîns tabere …câtă frunză, câtă iarbă…Acum însă nu mai era nici o tabără, era doar un orășel prăfuit cu câțiva omuleți deja toropiți de căldură. Precum sultanul din poveste și eu ”am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas.” Toate astea îmi treceau prin cap dar eu deja goneam către sud. Aveam de recuperat cel puțin 3 ore motiv pentru care am renunțat la traseul mai pitoresc prin Lovech și Troyan și am ales varianta mai ternă dar rapidă a autostrăzii spre Sofia. Am intrat în capitală doar ca să găsesc un supermarket și să-mi potolesc foamea. Pe niște străzi lăturalnice am găsit unul, unde cu 1,7 leva am devorat niște extrem de gustoase chestii cu cartofi și ceva umplutură de ouă. Îmi pare rău, nu mai țin minte cum se numeau. O bere cu foarte puțin alcool a încheiat prânzul express. Pe partea cealaltă a străzii am găsit din nou caca. Ok, se scrie Kaca dar nu m-am putut abține. Din nou în șa, las în urmă Sofia pentru – conform planului – Dupnița. Dracu’ s-a gândit că există și Dubnița ? Am confirmat pentru Dubnița și dă-i ! Și dă-i, ca să recuperez ! Când opresc să alimentez, verific și în loc să mă apropii, mă tot duceam. Nu știu unde, dar în loc de vreo 30 de kilometri mai aveam 170 km !! Resetez, întreb fata de la benzinărie, nu știa să explice, sau poate eu nu știam să înțeleg, așa că pun din nou ce trebuie în GPS și ...javra aia de Huawei P8 îmi spune că nu există nici un drum spre direcția dorită. Ha ? O iau totuși spre unde arăta fata cu mâna și încep să apară toate direcțiile pe indicatoare Ghiușevo. Măi, să fie, de ăsta n-am auzit în viața mea! Nu învârt mult roata și apare scris că, cică, Zonă de frontieră. Băi, mă lași ? Frontieră cu cine ? Îmi pică fisa, da’ zic hai, s-o las să cadă, că nu face rău. Mă verifică niște polițai, se uită la mine dacă aveam față de imigrant, scanează, alea-alea și gata ! Sunt în Macedonia. O ard un pic de-al dracului ce sunt până în prima localitate, Kriva Palanka. Un bloc mai răsărit, niște case de-a lungul unui râu, niște dealuri în jur, ce caut eu aici ? Mă uit la ceas, e jale, nu mai am cum să mă țin de plan, totul e dat peste cap, nu mai am timp. Da’, dacă tot sunt aici, hai să ardem un pic pe un forestier care promitea. Macadam, praf, niște curbe simple pe care le puteam lua și mergând cu spatele și, ca să fie treaba oablă, mă mai aleargă și niște câini. Dar câini macedoneni. N-am mai avut onoarea asta până acum. Hai, bre, să fim serioși, eu unde dorm în seara asta ? Mă întorc într-o mare viteză la punctul de trecere unde vameșul s-a uitat cam strâmb, că tocmai ce intrasem de vreo oră, da’ nici nu făceam ceva ilegal. A notat ceva într-o agendă și a tras o linie verticală lângă numărul de înmatriculare. Cui îi păsa de asta, că mie nu ? N-o mai iau spre Ghiușevo pe județene și țin un drum mai arătos, era E871, drum ca lumea pentru tipi ca lumea, așa cum eram eu. În sfârșit, apare și un oraș mai răsărit care promitea casă, masă și alcool. Mă țin după prima săgeată indicatoare pe care scria hotel și după câteva sute de metri și vreo două străduțe liniștite mă proptesc pe trotuar. ”Mister Dimitri” adică eu, este cazat boierește, cu apă caldă, aer condiționat și internet. Un duș rapid și o bluză curată îmi refac aspectul comercial și pot și eu să ies în oraș la agățat. Am agățat două la început. După aia a urmat a treia. Tot Kamenița, desigur. Între timp mi-au adus și ceva ca o salată deși eu cerusem niște cîrnați, dar na, eram prea nemâncat ca să mai fac gât și în afară de asta nici nu știam cum. Și, se pare că mi-au pus totuși ceva în mâncare, pentru că abia ajuns în cameră și prins orizontala am adormit buștean. A doua zi dimineța, complet refăcut am descoperit și eu unde era Dupnița. Era la 40 de kilometri de unde mă aflam, deci nu mă pierdusem chiar de tot. Și pentru că era dimineață și nimeni n-avea nimic de făcut, hai să vedem ce se poate executa în Kyustendil. Un muzeu, ziceau ei, un festival al cireșelor, dar trecuse deja, o moschee, o fortăreață și trei sequoia celebri. Ok, sună bine, cum ajung acolo ? Tipul de la recepție s-a străduit din greu să-mi explice dar nu îi ajungeau cuvintele englezești. Așa că mi-a scris pe o hârtie cu litere cilirice ” CEKBOIA” și a mai zis ceva de o pădure pe lângă oraș. Am promis că ajung până acolo dar mi-am dat deama că e pierdere de vreme, o să caut acul în carul cu fân. Și cum până la primul meu obiectiv, Iazovir Kalin mai aveam 80 de kilometri, mi-am luat rămas bun de la loc și am tuns-o spre Dupnița. N-am putut rezista ispitei de a vedea cu ochii mei podul Kadin, construit în 1470 de Isac Pașa la ordinul sultanului Mahomed Întâiul și am făcut o mică voltă spre Nevestino. Pauză binemerită pentru remedierea suportului de GPS care mai avea puțin și se vărsa pe drum. Deh, e pentru biciclete nu pentru thumpere. După hrana spirituală s-a pus și problema unui supliment piramidal, satisfăcut de Stob. Un acces dubios printr-o localitate dubioasă, m-a condus spre zona de intrare, urmărit de priviri curioase. 2 leva la intrare și asigurarea că se ajunge ușor m-au făcut să-mi las bagajul, casca și țigările pe motor. Proastă inspirație, trebuia măcar să-mi iau sticla cu apă. I-am dus dorul și după ce m-am împrietenit cu o broască țestoasă am revenit cu buzele uscate. Spre surprinderea mea, casierița din dubioasa locație vorbea foarte bine engleza. Mai bine ca mine. Mi-a explicat că n-am luat-o pe unde trebuie și de-aia mi-a fost mai greu. Să fie primit efortul! Pedală, și DR-ul se năpustește spre următoarea destinație, Pastra. La o benzinărie, sunt literalmente luat cu asalt de doi băieți. Mărișori, așa spre 20 de ani. Înțeleg că îi interesează de unde vin și unde mă duc dar nu putem folosi decât limbajul primatelor. La întrebările mele, ”english, français, deutsch”, ei ridică din umeri și râd. E bine, înseamnă că veselia e mare. Un service din Kocherinovo, cu reclame deosebite îmi atrage din noua atenția, reclamele sunt niște epave de mașini vechi sau chiar motociclete, fixate cumva pe acoperișul construcției În mod sigur atrage privirile și clienții. Habar n-am cum și de ce, la un moment dat intuiția îmi spune să opresc. O tăbliță ruginită pe care abia se mai vede scris язовир și un drumeag se face în stânga mea. Sunt sigur că aici e, dar mai opresc o dată în dreptul a doi săteni și folosind limbajul corpului și expresia язовир mă asigur că sunt în direcția corectă. Satul se termină repede și realizez că indicatorul pe lângă care am trecut spunea clar că e drum interzis. Da, dar eu nu știu bulgara și mă fac că nu înțeleg. O ușoară strângere de inimă și întrebarea ”ce dracu’ caut eu singur pe aici ?” Drumul a fost la viața lui, probabil pe vremea lui Jivkov, betonat dar acum nu mai e decât din loc în loc prezent cu urmele progresului, porțiuni întregi sunt sparte, pline de pietre sau pământ. Pe distanțe lungi, apa curge din munte chiar pe vechiul drum. Măcar n-o să sufăr de sete, îmi zic eu. Curbele sunt în scurt, ace de păr cu diferențe mari de nivel, parapeți ioc, indicatoare ioc. Pe porțiuni sunt rampe de cel puțin 30 de grade. Mă întreb dacă drumul are măcar 2 metri lățime și dacă tot e vârsta întrebărilor, ce naiba fac două mașini care întâlnesc față în față ? Sau o fi cu sens unic ca în Gibraltar ? Până să apuc eu să găsesc vreun răspuns, drumul se îndreaptă puțin și pe zona degajată e o gheretă cu paznic, câine și bariera pusă. Descriu doar traducerea din ceea ce cred eu că a însemnat dialogul nostru. "Ce cauți băi, nene, pe aici ?” ”Vreau și eu să ajung sus, la lac.” ”Păi, n-ai voie, trăi-ți-ar neamu’…E interzis. E doar pentru tehnicul de la baraj” ”Frate, văd că ai un DR ca al meu. Am venit tocmai din București ca să văd minunea și matale vrei să mă întorci ? Dacă trebuie plătit ceva, spune și sar cu banu’ !” Nu, nu trebuie plătit. Îmi amușină motorul și el și câinele. Zice ceva că pierd ulei. Îi zic că știu. Se scarpină în scăfârlie și se decide. Vine cu un catastif din gheretă și îmi trece numărul de la motocicletă B-02-RZE. Îmi cere un act și silabisește numele, îl trece și pe el în dreptul numărului și pune niște bife pe ici-colo. Zice ceva de trafic dar nu reușesc să înțeleg în ce context. Oricum, e foarte încurajator să știu că mi-e trecut numele acolo, măcar să știe pe cine caută dacă nu mă mai întorc. N-a urcat nimeni, n-a coborât nimeni cât am mers eu pe acolo. În fine, ridică bariera și o iau din loc. Cică ar mai fi opt kilometri. De frumos e frumos, ce să zic, doar că trebuie să fii atent. Nu știu câte ace de păr or fi fost în total că n-am apucat să le număr. Știu că doar că au fost o grămadă. Dintr-un punct, se puteau vedea destul de bine o parte dintre ele. Încerc să mă opresc să mai fac niște poze dar uneori nici motorul nu stă pe cric, are tendința de a pleca la vale. Până la urmă, nu e așa greu cum se spunea. Nu e nici ușor dar nici greu, e exact ce trebuie. Din loc în loc, izvoare se preling pe stâncă și cad în gol sub forma unor mini cascade. E liniște, nu se mai aude nimic. Mă grăbesc însă să ajung în vârf, timpul e cam limitat. Aproape de lac e un fel de cabană dar nu e turistică. Se văd vreo două-trei chipuri curioase care îmi fac cu mâna. Le răspund și merg mai departe. Cred că sunt cei de tehnic, de la baraj. După un ultim urcuș, ajung la lac. Eu și muntele, nu mai e nimeni. Undeva în depărtare se văd două Jeep-uri din alea mari, gen Nissan Patrol. Îmi trag sufletul și aprind o țigară în aerul rece și umed. Sunt 14-15 grade și toată pacea Pământului s-a adunat aici. Urmăresc o vreme, cu mâinile sub cap, fuga norilor. Din păcate, trebuie să plec dacă vreau să ajung la 7 Lacuri. Pornesc motorul cu părere de rău și o iau la vale. La coborâre parcă e și mai greu sau mi se pare mie. Trebuie să merg înfrânat tot timpul. Dacă încerc să opresc pentru o poză motorul tinde să-mi fugă dintre picioare. Nu pot să-l opresc decât dacă tai contactul și-l bag în viteză. Într-una din aceste pauze se aude un zgomot familiar. Mă holbez spre vale și văd un punct mișcător dar sunetul e inconfundabil, trebuie să fie ceva monocilindru mare, poate un XT sau un DR. Am așteptat până a ajuns în dreptul meu, era un Dominator, ok, am fost pe aproape. Ne salutăm dar nu se oprește ca să nu-și piardă impulsul. O las și eu să curgă la vale dar fără frâna de motor e și mai greu. Aud din nou un zgomot de motor iar urechea nu mă înșală, e ceva în doi timpi, probabil vre-un KTM... Opresc și mă trag cât pot de mult în lateral. Iuhuu ! După un ac de păr apare vijelios un...IJ model vechi călărit de un individ cu...pălărie de paie pe cap ?! Oh, sunt chiar surprins. Omul cu pălărie nu apucă să facă semn dar claxonează în semn de salut. Număr de înmatriculare bulgăresc. Ce naiba, hârburile astea mai circulă încă ? Mă crucesc mental și-mi explic că încă nu le-am văzut pe toate... Omul de la barieră mă salută și-mi deschide. Sper că m-a tăiat de pe listă. Accelerez și-mi continui coborârea frenetic. Răsuflu adânc când sunt din nou în civilizație. În acel moment, pentru mine însemna o clădire abandonată și o epavă ruginită de la o fostă ambulanță. Probabil că pe timpuri, aici fusese un spital dar asta însemna la fel de bine că prin apropiere erau oameni. Yep ! Face bine la spirit să știi că te poți adăposti într-un fost spital părăsit. Opresc pentru câteva minute să verific nivelul de ulei și să poluez aerul curat al zonei. De câtăva vreme se prelinge niște ulei pe la îmbinări și nu mă prind care. Am restrâns toate șuruburile dar se pare că mai e pe undeva și o garnitură obosită. Motiv pentru care bocancul meu drept e tot timpul unsuros și plin de praf iar nivelul trebuie verificat la fiecare 200 de kilometri. Nu contează, nu mă știe nimeni și nu mă cere nimeni de soț, pot să trăiesc cu ideea asta. Mai trag un pic de accelerație și mă opresc într-un nor de praf la buza șoselei care face legătura cu restul lumii, în special cu lumea spirituală și mă refer acum la mănăstirea Rila. Ridicată în urmă cu vreo mie de ani, e cunoscută ca fiind cea mai mare și mai veche din Bulgaria. Trebuie să arunc și eu un ochi pe acolo si, dacă e nevoie, să dau vreo câteva acatiste împotriva scurgerii de ulei. Traficul deja e prezent activ, e sâmbătă și mănăstirea e la vreo o sută și ceva de kilometri de Sofia. Mai ții seama că e și în zonă de munte la 1200 de metri și iaca, tabloul complet al plimbărețului capitalist. Peste toate, un pic de mirodenie de drum în lucru și avem imaginea unui început de nerv. La obiectiv deja nu mai am chef, am ajuns doar ca să am de unde pleca. Săracii călugări, s-au ascuns ei ce s-au ascuns până când a început lumea să dea buzna peste ei. Fac grăbit stânga-mprejur și o tulesc în viteza maximă permisă de drumul în reparație și curbele cu nisip aruncat peste asfaltul proaspăt. Viteza îmi e dictată și de o crampă specifică lipsei de hrană, e musai să ajung undeva unde o pot pune cu botul pe labe. Apare în sfârșit o locație prietenoasă și promițătoare. Ajung la ea trecând pe o punte de lemn dar zdravană, abandonez la intrare bidiviul înfiebântat și mă proțăpesc la una din mese, cu o figură de refugiat sirian. Un chelner îmi aduce un meniu dar nu-l mai studiez că n-am timp și îi fac semn spre grătar, să aducă de-acolo ceva, orice, numai să nu vină cu mâna goală. Omul se conformează și-n mai puțin de două minute am în față un castron cu cârnați și niște chiftele aplatizate cu gust de mici. Salatele nu le mai pun la socoteală, orice ar fi fost nu puteau fi decât bune. Toate au dispărut subit în pântecul meu izăvit acum de chinuri. Ar fi mers o bere dar nu poți să le ai chiar pe toate. Tot trebuie să mă grăbesc. Dacă vreau să respect programul următorul popas va fi la Panichishte și până acolo mai sunt vreo 70 de kilometri, drum muntos, nema viteza. Merg ca purtat de un nobil ideal, să ajung, dar nu prea am idee ce-o să fie pe acolo. Știu că o să încerc să urc la cele 7 Lacuri pe sub stâlpii de la telescaun, mai multe nu știam nici eu. Într-un mod absolut normal, ratez o intersecție cu multe tăblițe marcate în cuneiformă și o iau pe drumul cel rău. Adică era bun, săracul, că ducea și el undeva dar nu unde pofteam eu. Un nene țesăla un cal. Hop și eu lângă el, ca să-l întreb, ce ? Cabana Pionerska ? Mi-a povestit foarte frumos despre ea, trecutul ei, prezentul și viitorul, cine a construit-o și-n ce an. N-am reținut decât că nu sunt poziționat bine și că trebuie să mă întorc. Cu riscul de a părea mârlan, că nu se mai oprea, am dat o pedală rapidă și am făcut cale-ntoarsă la tăblițele minune. Evrika, eram pe drumu’ ăl bun și chestia asta mi-a confirmat-o șirul de mașini parcate de-a lungul drumului. Încep să mă învârtesc încercând să dibui pe unde s-o iau. Văd eu un fel de potecă, dar nu puteam să ajung până la ea pe motor că niște polițai blocau drumul, cică era un concurs de mountain bike și m-au întors îndărăt. O mai fost și altă cale de dus dar eu n-am găsit-o. Plus, că era la un moment dat o rampă de vreo 70% unde am văzut Jeep d-ăla rău că nu putea să urce nici cu avânt. M-am întors cam cu coada între picioare și o dată îmi arunc ochii la intrarea la telescaun și văd că nu-i nimeni. Ia stai, frate, măcar să merg până acolo, mi-am zis. Iau beletul și mă arunc în scaun. Rampa lui Pește părea o joacă de copil. Văzută din telescaun. Adică, vreau să zic că am urcat fără cel mai mic efort, ba chiar fumând până la vreo 2400 de metri. Mica mea problemă a fost unde să arunc chiștocul în frumusețea aia dar m-am descurcat până la urmă. Am găsit o gaură în cadrul scaunului și am îndesat mizeria acolo. Măi, nene, ajung la capăt de drum. Și-ncep să-mi tremure picioarele de ce văd. Ce frumusețe, ce măreție ? Să vezi tu, venit din fundul lumii, de la trei oameni pe oră la trei sute de oameni pe secundă ! Ce frumusețe de coadă, ce măreție de grămadă ordonată... Toată Bulgaria aștepta la coadă la telescaun să coboare ! Am estimat rapid vreo 800 de persoane, în afară de ăia care stăteau pe iarbă. Mă liniștesc singur că se vor împuțina până mă întorc eu de pe traseu și calculez. Scaunele veneau la un interval de 10 secunde. Într-un minut veneau 6 scaune înmulțit cu doi bulgari făceau 12 bulgari pe minut. Într-o oră se vărsau deci în vale 12 x 60 adică 720 de suflete. Suna rezonabil. Aveam deci de urcat o oră și coborât încă una, peste două ore nu va mai fi nimeni la telescaun. Hai că-mi place de mine! Îmi iau o bere de la cabană și încep urcușul la primul dintre lacuri. Bocanci de moto, geacă de piele și rucsac ca o șaorma cu de toate. Nu-i nici o șmecherie. La primul lac bag două tutunuri. La al doilea, a fost un pic mai greu, a mers doar un tutun. La al treilea nu prea îmi mai aduceam aminte ce caut eu acolo. La Blizanka m-am lăsat păgubaș. Nici timp nu mai aveam și nici putere chiar dacă aș fi avut chef. (Poza e de pe net, a mea a iesit mult mai prost...) Nici la vale n-a fost prea ușor însă mă mângâia gândul că mă arunc în telescaun ”Lift” cum ziceau vecinii și ajung fuga jos. Deja de pe la primul lac începusem să văd platoul din fața cabanei. Nu numai că nu se micșorase coada ba chiar mai crescuse. Îmi mai iau două beri de la cabană și timp de o oră și patruzeci de minute am făcut un curs intensiv de bulgară. Toți vorbeau în jurul meu, tipul din dreapta mea chiar m-a întrebat ceva dar văzându-mi expresia inteligentă m-a lăsat în zeama mea. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, posesoarea celor două crăcane din fața mea n-a vrut să ne dăm împreună în același telescaun și m-a lăsat singur. Când credeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, scaunul s-a oprit. Exact, ca în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob. Mai întâi am zâmbit, come on, uitându-mă după o cameră ascunsă. Până jos erau vreo 8 metri iar până la stâlp vreo 15 metri. Măcar de erau crăcanele cu mine ca să murim împreună fericiți. Cum restul de bulgari nu se agitau mi-am scos și eu pipa și am tras câteva fumuri. După vreo 2 minute am pornit din nou, în urale. Sătul de munte m-am dus să-mi recuperez mobra. Când eram pe punctul de a merge la polițiști să le explic că mi s-a furat, că n-o mai vedeam, am găsit-o. Jeep-ul lângă care o parcasem plecase iar eu pe ăla îl aveam ca punct de reper. Soarele se apropia de asfințit și eu nu știam încotro voi da cu porcul la noapte. Prima pensiune, full ocupată. A doua, soră cu prima. Mai întreb, mă mai învârt, toți ridicau din umeri cu același răspuns : Ние нямаме стая за вечер ! Cobor la Sapareva Banya, pac, un hotel. Nimic. O casă de oaspeți, nimic. Două case de oaspeți, nimic! Altă pensiune, alt hotel, conspirație mondială. Se pare că toată Sofia se vărsase acolo pentru week-end. Am găsit loc la un camping dar nu aveam cort. Chiar mă întrebam dacă nu era cazul să renunț și să dorm în iarbă ? Dar să mai și plătesc pentru asta ? Ia stați voi liniștiți la altitudinea asta că eu mai cobor. Era deja întuneric. După o jumătate de oră am intrat în oraș și primul hotel întâlnit a fost primul abordat. Evident, hotelul Rila. Un body-guard mă îndemna să intru în parcare și să iau tichet. Măi băiete, ești bolnav ? Unde ai mai văzut tu motociclist să plătească parcarea? Îl aburesc în engleză și întreb la recepție. Aveau și camere și toate cele trebuincioase, totul la exorbitanta sumă de 35 leva. Mă acomodez rapid și sub lumina lunii ies dar mă împiedic și cad pe un scaun la o terasă de lângă ceva moschee sau biserică. Primesc pe loc primul ajutor de la o infirmieră care m-a tratat cu fluide vitale. Tot trei ca să nu fie număr par. M-a întrebat ce mai vreau dar nu-mi găseam cuvintele cum să-i explic așa că mi-a luat ca amintire 6 leva și s-a dus la treaba ei. M-am dus și eu la a mea pentru că de altceva nu mai eram în stare. Am verificat orizontalitatea patului cu nivela digitală de pe telefon și constatând că corespunde standardelor mele, după un duș ravisant, am părăsit starea de veghe. Dimineața, am mai consultat harta de hârtie și mi-am propus să ajung lângă Belchin, la Tsari Mali. Singura problemă a fost că la scoaterea mobrei din parcare s-a înființat un băiețaș cu vestă de body-guard care mormăia ceva despre ticket. L-am luat repede prin învăluire și i-am explicat că atunci când am intrat, automatul nu mi-a dat tichet pentru că ”nema automobil.” Până a procesat el informația eu am pornit și m-am strecurat printre barieră și marginea de beton lăsându-l să deslușească noua enigmă. limentez la marginea orașului adormit și pustiu la acea oră și mân herghelia spre Belchin. Câteva mașini răzlețe tulbură serenitatea peisajului. Merg prea repede și-mi dau seama că o să ajung prea devreme. O las mai moale și fac stânga din șoseaua principală. E aproape ora opt, e duminică și multă lume încă doarme. Ajung într-o parcare, las mobra pe cric și mă zgâiesc la indicatoare. Se zice că aici s-a refăcut integral o întreagă fortăreață romană și sunt curios s-o văd. Mă învârt încoace și-n colo la tot ce se poate. La unele nu se poate că e închis, cică la ora 9 se deschide. Păi, și eu ce fac până atunci ? Un copilaș iese dintr-o curte și nu îndrăznește să se apropie prea mult. Îl iau în brațe și-l pun pe șa. E foarte încântat dar nu și taică-său care apare și el și-l ceartă, băgându-l înapoi în curte scuzându-se. Hai să verificăm mobra, îmi zic eu că tot n-aveam ce face. Nivel benzină ok, nivel ulei ok, totul pare strâns și la locul lui, maneta stângă merge ușor, maneta dreaptă....Ia,stai ! Ce dracu’ se vede aici ? O, Doamne ! Cablul de ambreiaj e varză, se mai ține în trei firișoare. Nu pot să cred, doar l-am verificat înainte. Problema nu e dacă se va rupe ci când ? Nu cred că mai pot trage de el mai de 20-30 de ori. Mi se ia tot cheful deodată. Mă duc la gardul micului meu prieten și-l strig pe taică-său. Nu știe nici o limbă dar a priceput că am nevoie de un service de motociclete. Nu înțeleg ce zice dar expresia e evidentă, nici o șansă acolo în Belchin. La naiba! Nu îmi mai trebuie nici o fortăreață, nici un muzeu. Ce-mi doresc eu acum e un cablu amărât. Mai fumez sictirit o țigară și-mi încerc norocul, ambreiajul va trebui acționat doar la plecarea de pe loc. Trebuie să evit cu orice preț opririle totale care implică folosirea ambreiajului. Vitezele le voi schimba fără ambreiaj, la ureche și turație ca un mare artist. Pornesc și plec cu teamă. Parcă am în față un tabel cu numărul de vieți disponibile și la fiecare plecare văd cum se pierde câte una. Mai am 420 de kilometri până acasă, dar o să caut ceva în primul oraș mai răsărit care urmează, Samakov. Ajung la drumul principal, reduc din timp viteza dar și din dreapta și din stânga vin mașini. Stop la intersecție...Am plecat. Deja l-am folosit de două ori. În Samkov toată lumea doarme și totul e închis. Nu-mi mai irosesc o viață. Mă îndrept spre Sofia pe care nu am habar cum o s-o traversez. Când uit de chestia asta, drumul e frumos. Lacul Iskar chiar cerea o pauză dar nu-mi permit. Dacă mă grăbesc suficient poate prind și Sofia adormită dar trag speranțe deșarte. Între timp lumea s-a trezit și mișună. Cred că-mi mai zic șoferii ceva de dulce dar n-am ce să le fac. Ratez o intersecție și mă trezesc aiurea. Trebuie să întorc sau să opresc și să programez GPS-ul dar tot amân. Inevitabilul se întâmplă. Un șofer de dubă lasă o femeie bezmetică să traverseze și mă trezesc cu ea în față. Ca să nu opresc, am trecut prin fața ei accelerând și virând și eu stânga dar aici sunt alți pietoni și sunt obligat să opresc urmărit de priviri dezaprobatoare. Sunt pe o bretea de acces la METRO. Profit de ocazie să reprogramez aparatul de orientare și mă întorc. Zang ! Încă o viață...Încă un semafor pe roșu care nu se mai termina....zang, încă una... Intru pe autostradă și de aici până aproape de Plevna nu mai opresc. După Yablanița însă se termină autostrada și intru prin localități. Toată lumea și-a propus să țopăie într-o parte și-n alta. Da’ mai stați pe-acasă, băi fraților ! Undeva pe la Radomirtsi, scenariu tras la indigo. Pietoni, mașină în față, blochez roata spate și fac o voltă punându-mă de-a curmezișul drumului. Încă o viață... Mă apropii de Nicopole unde teoretic ar trebui să opresc pentru benzină și formalități vamale. Am trecut deja pe rezervă, noroc că rezervorul are 21 de litri. La vreo trei sute de metri de terminal rămân în pană. Benzinăria e chiar vizavi de terminal. Împing cu încredere, sunt 36 de grade, gura uscată, mi-e și frică să mă opresc și să mă uit la ceas dar tot degeaba. Ajung la ferry-boat cu zece minute după plecarea lui. Mor de necaz. Pun mobra la umbră și mă duc puțin mai departe unde o terasă cu umbreluțe mă privește îmbietor. Două beri reci mă calmează și-mi redau încrederea în mine. Nu am de așteptat decât patru ore. Mai am de făcut o pornire ca să urc pe rampele de la ferry. Încă una la vamă. După aia, mai vedem ce-o mai fi... Timpul se scurge cu încetinitorul. Am plecat de la terasă și m-am pus pe o băncuță în parc. Am și ațipit vreo 20 de minute. Se aude un zgomot de motoare. Două BMW-uri mari s-au oprit în terminal. Deocamdată nu-mi mișc fundul pentru că mi-e prea lene. Și mai e timp. Dar nici nu vreau să-i las pe maimuțoii ăia să fie primii. Eu am fost primul ! Împing mobra până la ghișeu, rezolv cu actele și mă duc la primatele motorizate. Sunt niște italieni de vreo 55-60 de ani. Nu par prea sociabili dar cer voie să-mi poze motoreta. Sunt atrași în special de micul meu top-case. Se apropie și nava. Muncitorii pun rampele. Unul dintre italieni începe să se agite și privește oripiliat rampele. Înțeleg că nu poate să le urce. Păi, atunci de v-ați mai luat frate ditamai BMW-ul de 1200 ? Problema e rezolvată de celălat, care pare mai dibaci și le urcă pe amândouă. E evident că eu n-am nici o taină cu îmbarcarea. La coborâre nici măcar n-am mai așteptat să le pună și am sărit direct peste, spre disperarea unui omuleț cu vestă portocalie care îmi făcea semn să opresc că n-a coborât de tot pasarela. Îmi imaginez că italianul impotent și-a mușcat degetele de invidie sau poate că l-a durut la bască. Îmi doresc să cred că a jurat să lase BMW-ul și să facă schimb cu DR-ul meu. Ha, ar vrea el ! Poate să mai pună niște bani. La vama românească am mai avut parte de o oprire inevitabilă. Încă o viață... Urmează Alexandria unde pe singurul drum pe care-l știam a înșirat Dumnezeu sau poate Ministerul de Interne toate semafoarele din județ. Au fost zeci cred. Pe cele mai multe le-am tricotat însă la vreo două n-am avut ce face...zang, zang... În drum spre București mi-am tot frământat mintea, pe unde s-o iau și cum să fac să fiu mereu pe prioritate ? Centură, Otopeni, dreapta pe DN1, pe sub pod la Băneasa, Pipera, cu puțin noroc nu prind bariera și...Victorie !! Am intrat în București. Mai am un singur dor, cum spune poetul. N-aș vrea să ajung acasă cu mobra împinsă, e o chestiune de demnitate în fața vecinilor. Risc deci totul și mai opresc o dată, unde nu era nevoie. Cum, de ce ? Ca să-mi iau bere, normal ! Dragul de cablu, mai exact cele două –trei ațe rămase, și-a făcut datoria, de-acum se putea rupe. Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann gehen. Cu mobra în curte am început să apăs pe manetă. La a douăsprezecea acționare a cedat. Am zâmbit înțelept și berea a început să-mi ostoiască setea. Chiar c-o meritam !

Ok, topic nou : Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară!

Mulțumim ! Dacă mai vreți și alte povești, dați un semn, sute de alte pagini aspiră la veșnicia ”luminii tiparului.”

De fapt are doar 300 grame, m-am înșelat. Se rulează, am avut-o prinsă ca în poză. Îți ia cam 20 de secunde montatul/demontatul.

Mulțumesc tuturor pentru timpul acordat, scuze pentru stilul telegrafic, de obicei pot să detaliez la nesfârșit. Am chiar o poveste de vreo patru pagini pentru o călătorie de câțiva centimetri, prin curtea proprie. Dar păstrând proporțiile, îmi imaginez ce ar fi ieșit din 11600 de kilometri... Totuși nu mi-a lăudat nimeni măsuța pliabilă, care are vreo 700 de grame - home made! Sau poate n-am pus-o ...Ia s-o facem noi de râs și pe asta...:)

Ce facem dacă side-case-urile depășesc lățimea ghidonului, la mine cu 4 cm. ? Mai luăm un număr suplimentar și pentru astea ? Căldură mare, moncher...

Mâine dimineața toată lumea o să fie pe autostradă, prevăd că se vor face 5 ore minimum . (accidente incluse + coadă la taxa de pod). Tipic.

Eu propun Barlogul Ursului pe Valea Strambei

Cu avionul presupun...sau mă inșel ?

Haideți să vedem câți suntem interesați și în ce perioadă ca să mă ocup de cazare în zona amintită.

Nu reiese de nicăieri că i-ai fi dat jar căluțului ceea ce înseamnă că l-ai păcălit și v-a plimbat degeaba. Ai grijă să nu se răzbune data viitoare!

Verifică ambreiajul pentru început.

Toamna se apropie, deci ? Ceva prin centrul țării sau punem la vot ? Ce-ati zice de zona Fagaras , Sinca , etc ?

Am absolvit școala de șoferi și am luat examenul cu Poliția dar nu am încă permisul de conducere. Pot să conduc pe drumurile publice ?

Ok, o să dăm rasol, că nu prea e timp, deci... Mă învârt aiurea prin zonă, enervat că nu mai pot lăsa motoreta jos, inclusiv pentru alimentare. Se apleacă atât de mult încât se varsă, cred că se observă uneori. Trebuie să opresc doar într-o zonă unde pot găsi o piatră lată. În sfârșit, îmi pune D-zeu mâna în cap și observ o parcare amenajată cu dale. Mă duc în colțul cel mai îndepărtat, extrag o dală, o sparg în două și o bag într-o pungă de plastic de 1 leu, în buzunar. Acum pot opri unde vreau dala are vreo 7 cm grosime. Prin Laugarvatn și Reykholt, nu reușesc să refac itinerariul, nu știu pe unde sunt dar găsesc indicatoare și nimeresc, până la urmă – cu un ocol de peste 120 de km, Reykjaik , capitala cea mai nordică… Un oraș cu 100.000 de locuitori și intrare cu autostradă cu trei benzi pe sens ? Cu pasaje, poduri, semafoare sincronizate ? Băi, băgați-vă mințile în cap ! La București, oraș cu două milioane se intră pe A3 direct într-un semafor. Dreapta, spre Pipera, barieră cale ferată, înainte stradă plină de gropi cu un singur fir, sens unic iar în stânga dai într-o coadă kilometrică ce duce spre D-na Gica. Păi, ce facem aici ? Oricum, se circulă frumos, aerisit, deși oamenii se plâng că e aglomerat…Ha ! Poftiți pe la noi ! Fac și eu poza de rigoare și dau o tură. Frumos oraș, pentru cine are chef de distracții, se spune că ziua de sâmbăta spre duminică e cea mai tare. Da, ziua, că nefiind întuneric petrecerile încep pe la 12 noaptea și țin până târziu, continuă pe străzi cu cârduri de mașini cu oameni chercheliți, cu sticle scoase pe geamuri, cântând și bucurându-se de viață. Eu prefer însă liniștea, de petrecăreți și muzică tare sunt sătul, prin urmare, mai adaug vreo 70 de kilometri și ajung pe o plajă pustie. Nimeni în jur. Perfect, întind cortul, mă ocup puțin de întreținere, reușesc să mai îndrept din cricul ăla nenorocit, completez uleiul, ung lanțul și arunc niște burgeri în tigaie. Mă retrag la orizontală să-mi fac siesta, urmărind pe telefon un serial. Dialoguri romantice între unii, gen ”I love you” …”Me too”…ALO ! ”Do you love me ? „ ALOO !!” Bă, îmi zic, asta nu e din film! Scot căștile, un individ tot striga: ALO! Eu: Ce vrei dom le ? N-ai loc de mine ? Nu, că trebuie să plătesc. Eu zic că n-am bani, doar card, el zice Ok, și acolo în mijlocul a nimic, contactless, cu chitanță și factură primesc dovada că Islanda e o țară cu infrastructură excelentă. Iar am dormit cu nerușinare și am reușit să plec abia pe la 9.30. Zi frumoasă, cu soare, circa 14 grade, superb. Altă cascadă, alte ciudățenii. Iar cascadă, dar promit că nu mai pun, chiar și eu m-am săturat… În sfârșit, un obiectiv la care vreau să bifez, epava avionului american ! Dacă înainte se ajungea cu motorul, proprietarul terenului s-a șucărit, (turiști nemernici) și a interzis accesul. Acum se face doar organizat, cu autobuzul sau pe jos. Drum de 2 ore dus 2 întors…. ‘Ți-ai dracu’ de turiști, îmi zic în gând, uitând că și eu sunt unul dintre ei. Da’ măcar eu nu fac gunoi, chiar și chiștoacele le iau cu mine ! Autobuzul era prea scump deci tai din listă epava, că n-am de gând să ajung eu însumi una, după 4 ore de mers prin nisip. Apar însă alte atracții, mereu surprinzătoare. Macadamul e cum se vede, dacă nu plouă e ok pentru toată lumea. Plaje negre… Căsuțe de închiriat…(visuri taică…nici vorbă, totul e full ocupat) Și temperatura scade din nou Deși soare, nu e cald, dar e bine. Ies din asfalt pe niște urme care duc la o floricică, mare punct de interes. Un anume scriitor, artist, în orice caz nu e Bjork. Mai departe, în cătarea altei floricele. Și...o găsim ! Nu e nici naiba cât vezi cu ochii. Facem cunoștință cu oile ”ucigașe”. Pentru că, da, ele pot pune jos un motociclist. Când ți-e lumea mai dragă sar de pe margine pe șosea. Mare atenție ! De fapt, cred că termenul corect ar fi de oi sinucigașe pentru că efectiv aleargă în fața ta ca niște oi proaste. Din nou asfalt...și case de fermieri. Las motoreta într-o parcare și urc pe un deal ca să văd ce ? ( Ăla mic din dreapta e cazanul meu) Ziua e pe terminate, fuga la nani ! Duș cu 4 euro și fac ceva ce nu are nimeni în toată insula probabil : Mămăliguță !! Pont: Nu vă cazați lângă localități cu magazin. Campările devin aglomerate iar copiii bat mingea până la 1.30 – 2 din noapte (zi). Am ieșit la unii și i-am înjurat, nu sunt sigur că au înțeles... Continuăm deplasarea pe un drum de pietriș mărunt, spre satul de vikingi, probabil o fermă părăsită sau n-am nimerit eu locația corespunzătoare. Culmea obrăzniciei, o tanti mi-a dat un bilet de vreo 6-7 euro care însă includea însă și o cafea la barieră, lângă parcare, deci n-am făcut scandal la ăștia unde orice costă minimum 6 euro, fie hot-dog, cafea sau bere. Interesant, așezare și împrejuri mi perfecte pentru ochi, într-o zi cu soare. Nu vreau să-mi imaginez cum e iarna... Mă apucă apoi cheful de o plajă și o baie la ocean. Un schelet de biban sau șalău (nu mă pricep la pești) îmi face poftă de apă. Ies din drum, accesez niște urme și hop pe plajă ! Încerc apa ca să constat că nu e chiar atât de rece cum mă așteptam dar sigur nu depășea 10 grade. Materialul plajei e format din pietricele negre rotunde ca niște bile, de culoare neagră ceea ce face mersul deosebit de greu pentru că se înfundă picioarele printre aceste ”bile”. O scurtă abatere de traseu spre Djupivogur, poate, ca să văd opera unui artist preocupat sau inspirat de bile. Scria ceva pe o tablă dar nefiind nimic în română am dedus că era vorba de ouă, unul mai mare, primordial și restul mai mici. Timpul începe să preseze și hotăresc să o iau pe o scurtătură. M-am interesat rapid și am remarcat câteva comentarii la întrebarea unuia dacă e mai bine s-o ia pe acolo sau nu, adică prin pasul Oxi. - Skip Öxi by all means, whenever possible. - Öxi is exciting, but I wouldn't do it without a vehicle with a little extra ground clearance and nerves of steel. - We saw a few people exit the pass as we were entering and they looked horrified. When exiting the pass, the car in front of us was stopped and was talking to the vehicle about to enter the pass... pretty sure based on the gestures he was making, he was suggesting the individuals to turn around. Ok, suficient, pe aici o luăm și noi! N-a fost complicat, chiar distractiv aș zice dacă n-aș fi avut bagaj, niște rampe de 19, 21 și 27 % , niște gropi care mi-au afectat un pic suspensia și câteva viraje în ac de păr gata-gata de a fi ratate. Mai greu cu pozele deși chiar fi meritat. (Încă nu știu cum se fac poze când motorul îți fuge dintre picioare, accept sfaturi). Iar spre final, tristețe maximă, au început să lucreze la amenajare. O să aibă și ăsta soarta Transalpinei...fum de grătare, peturi și gunoaie aruncate peste tot...sper să nu..mai bine îl lasă așa. Vreme mai bună și urme de vegetație, chiar flori, dau o față plăcută zonei. Ajung în port, întind cortul și studiez vremea. Noaptea și dimineața vor fi 4 grade. Vremea se răcește în ritm alert așa că îmi aprind niște lumânări cort, la început două, apoi trei. Se simte diferența când scoți nasul afară. Și mă gândesc eu, zic, băi, dacă e să mor ăștia or să mă găsească cu lumânările la cap, deja puse. Va fi o economie și pentru ei. Dimineața, pe răcoare (chiar erau patru grade) încep împachetarea bagajelor. Vremea, față de ieri , e total altfel. Apropierea feribotului trezește speranțe celor câțiva amărâți care așteaptă în frig. Îmbarcarea reprezintă un mare pas înainte, stăm la căldură, cu mâncare și băutură și 3 zile de nefăcut nimic. La revedere, Islanda! În mod normal, povestea ar trebui să se încheie aici, dar nu mă pot abține să nu inserez câteva poze și comentarii. Cel mai înalt punct al Danemarcii. Poftim ?? Două sute și ceva de metri ? Să fim serioși! Fiefhusen ? De ce pe aici? Szczecin ...iar ploaie ? Există o singură explicație, Jesus a fost cu mine ! I-am dat rasol că am tendința de a vorbi prea mult. Să fiți sănătoși și să vă inspire !

Probabil... continuăm deci... Spre Vest Am tândălit vreo trei sferturi de oră prin benzinărie până mi-am venit în fire. Dau să plec, ies, ajung la mobră care era parcată undeva mai departe și observ că nu am cască. Îmi aduc aminte că am lăsat-o pe masă, lângă ușa de intrare.Mă întorc hotărât, în ritm alert. Pe masă nimic ! Bă, nu se poate…În Islanda cică nu se fură da' unde e țucalul meu ? Mă învârt, mă sucesc, benzinăria era de-aia mare cu restaurant și magazin. În fine, îmi calc pe mândrie și întreb o angajată : ”Doamnă, n-ați văzut o cască ?” ”Poftim? Ce cască?” ”Cască moto”… ”Unde ați lăsat-o ?” ”Pe prima masă de lângă ușă.” ”Care ușă?” Brusc realizez că sunt stupid și că am ieșit pe altă ușă decât am intrat. Pun țucalul pe cap fericit că într-adevăr, în Islanda nu se fură. Direcția este spre Snæfellsjökull și Arnarstapi. Din când în când apar raze de soare. Ura! Peisajele sunt ravisante și neobișnuite. Cascade...iar cascade ?? Drumul ăsta duce pe un fel de Transalpina noastră....am găsit cel puțin patru... Aici e zona aia cu păsărele care devin agresive și te pot lovi. Îmi păstrez casca pe cap o vreme dar în afara a vreo două zburătoare mai violente, restul au fost civilizate. Cei care care au intuit răspunsul corect primesc o bere de la mine. La MAN. Olafivik, vântul a izbucnit brusc, din nou. De aici am tăiat-o pe scurtătură, macadam și zone în lucru dar ama juns din nou la asfalt. Și ce asfalt !! Și…gata ! Nani, zonă de campare. Am luat o singură bere, echivalentul a douzeci de beri Timișoreana. Nu, ca litraj, ca preț, adică 14 euro. Puțin dar bun, m-am amăgit eu și am dus porcii la jir. Inel, inel de aur... Mergem spre magneticul Golden Ring. Care s-a gândit la hitul lui Fărâmiță Lambru n-a nimerit-o. Sau poate că ăla de-a dat numele traseului o fi fost fan Lambru. Sau poate chiar Dona Siminică. N-avem de unde să știm, așa că mai adăugăm un mister la cele deja existente ale lumii. Treaba e cam așa, cu un bun spirit întreprinzător, natura islandeză a concentrat mai multe minuni la un loc, cât mai aproape de șosea. Sau poate că șoseaua s-a tras pe lângă minuni, iar n-avem de unde știi. Cert e că dacă mergi pe inelul ăsta, îți tot sar în față diverse chestii, falii, cascade, gheizere, lacuri, vulcani și ghețari. Și ca magia să fie completă, totul e aproape de Reikjavik. La o aruncătură de băț. Deci, turiștii mișună. Prea mulți după spusele islandezilor cărora le-a cam ieșit pe nas șmecheria cu ”ne scoatem din criză prin turism”. Mie unul, mi s-a părut că vin ca muștele la că..rat. De la boșorogi pe care-i caută moartea pe acasă (dar ei nu vor să fie găsiți) până la tineret saturat de hormoni/feromoni care vin să-și consume energiile în luptă cu sălbatica Islandă. Asta inseamnă: avion, hotel, mașină închiriată, tur organizat cu ghid. Cei mai dârzi își aduc cort sau închiriază. Pentru occidentali sau japonezi, unde infrastructura e superbă, traversarea unei ape de 10 cm poate însemna aventura supremă. Motiv pentru care la orice scurgere semnificativă mai mare de 3 cm, fie că e urma activității urinare a unui cal sau un pârâiaș minuscul se fac poze, filmări terestre sau cu drone și se postează rapid pe net. Am trecut și eu prin niște spârcuri amărâte fără să mă filmez și am primit priviri dezaprobatoare. În fine, să nu ne abatem de la inel. Inelul ca și Laguna Albastră sunt capcane turistice. Dacă vrei baie în apă fierbinte poți găsi tot felul de locuri unde nu trebuie să plătești 100 de euro intrarea, și aia rezervată cu săptămâni înainte. E drept, nu vin chelnerițe cu papion la gât să-ți servească cocteiluri. Iar pe drum, îți blestemi zilele, că de fapt, nu e chiar drum, e o cale, un traseu, iar ăla pe care am fost eu nu avea decât lățimea unei mașini. Nici nu plătești nimic, nici nu primești nimic. Pot pune niște poze dar dacă le-aș face publice n-aș mai putea candida niciodată la preșidenție Prima care ițește în cale e þingvellir din þjóðgarður. Ok, nu insist cu numele proprii deși e hazliu, nimeni nu citește corect. Falia dintre placa europeană și americană a continentelor. Locul unde se întrunea Parlamentul Islandez acum vreo mie de ani. Merită studiat. Las mulțimea de turiști în urmă și cârmesc spre Geysir care e de fapt Strokkur. Se zice că in urmă cu câțiva ani, niște turiști idioți au aruncat cu pietre în Geysir pentru a-l face să țâșnească mai repede. De atunci n-a mai țâșnit deloc. Mă așez și eu pe o bancă și aștept să izbucnească. Cum frecvența e de o dată la 12-15 minute, îmi aprind o țigară. Deci îl ratez pe primul. La al doilea nu mai fumam dar până am trecut telefonul în stare de fotografie s-a dus ....La al treilea am mai prins puțin așa că m-am cărat, de vreme ce la noi în Colentina, poți poza chestii d-astea mult mai des și chiar mai mișto când se sparg țevile de termoficare. Tot așa ies aburi din pământ.... Mai mergem un pic și dăm de o altă cascadă, a câta oare? O simți de la distanță, stropii de apă te iau în primire de la un kilometru. Iacă-mă-s și eu, frumos și deștept așa cum mă știți. Mai departe nu se poate, zic ei, c-ar fi zăpadă mare și trebuie mașină mare. Ei au, eu n-o am mare. Sau așa.

Drumul spre Westfjords În Akureyri, a fost o adevărată desfătare termică, chiar zăduf – după standardele islandeze - am avut cea mai mare temperatură înregistrată în timpul sejurului meu insular, 17 grade dar nu au fost decât pentru două ore. S-a adeverit particularitatea insulei, aceea că vremea e imprevizibilă și rapid schimbătoare. Drumul meu către fiorduri trecea fix pe sub masa de nori întunecați de joasă altitudine. Temperatura a scăzut și ea la normal, 8-10 grade iar de adăpostit nu aveai unde. Așa că am putut să mă bucur de aerul curat și îmbibat de ploaie, care n-a ținut destul cât să devină sâcâitoare. Găsesc un loc perfect pentru campare, toată lumea cred că-l știe, e cel de lângă Flúðabakki, aproape unde se varsă râul Blanda în ocean. Nu m-am mai încurcat cu berea lor, bună de pus în ochi, drept Colir. Că am uitat să zic, la prima campare am avut și eu un bax de bere, ca toată lumea. După prima doză nu simțeam nimic, am zis că poate sunt obosit, am golit-o și pe a doua și tot așa. La sfârșit, eram nevinovat ca un prunc. Mă uit siderat la cutiile goale pe care scria ”Tuborg” 2,25 % Așa că m-am enervat și am scos arma mea secretă, adusă tocmai de la Zalău. Probabil că are mai mult de 2 grade, pentru că după ce m-am încins un pic m-a apucat dorința de a-mi regla suportul care ține micul top-case de 52 litri. Cu mâinile ușor înghețate și nesigure am scos cele două piulițe M5 de pe închizător și gravitația mai puternică a insulei le-a atras spontan în iarbă. Deci, n-a fost vina mea ! Jur că vreo 40 de minute am stat cu fundul în sus și am periat fiecare fir de iarbă din zonă, dar piulițele – probabil – au căzut printr-o gaură minusculă de vulcan, drept în inima Pământului. Ofticat și cu curajul dat de palincă m-am dus la proprietarul terenului și i-am explicat în cea mai pură engleză a mea, cea de BBC, că am nevoie de 2 piulițe metric 5. Apoi am trecut la germană, franceză și română. Islandezul părea de neclintit, neînțelegând de ce îmi învârt degetele în jurul unui cui. L-a strigat însă pe fiu-său, care bineînțeles, știa ceva engleză și cu ajutorul lui a avut loc (cred) următoarea discuție: ”Șefule, am nevoie maximă de 2 piulițe M5” ”No, nici vorbă, de unde vrei să-ți dau eu două, nici măcar una nu am.” ”Da’ poate prin apropiere e vreun magazin ?” ”Ar fi unul la vreo 200 de kilometri da’ la ora asta e închis.” Notă, e lumină tot timpul ceea te poate deruta. Vezi soarele pe cer ( dacă nu-s nori) dar lumea doarme. ”Tu, du-te la cortul tău și mă mai gândesc.” Nu zic că la un moment dat după vreo oră, poate și mai bine, ațipisem și aud prin pânza cortului un motor din ce în ce mai aproape. Mă agit, îl înjur pe idiot ”Bă, nu vezi că e un cort aici, dai peste mine ?” Trag ușa cortului (adică deschid fermoarul) și îl văd pe proprietar scoțînd pe geamul Jeep-ului nu două ci patru piulițe !! Zice că e free și pleacă. Au auzit eu că islandezii sunt foarte săritori, dar nici chiar așa! Am montat cu atenție suportul și chiar am adormit liniștit. De va veni la tine vântul....(e în prefață pentru cine a sărit-o) Fac plinul, 26 de litri cu vârf și o iau din loc spre nord-vest. Cea mai frumoasă parte a Islandei e și cea mai puțin vizitată. Cel mai puțin locuită și fără drumuri de asfalt (mai mult sau mai puțin). E departe, e frig, e bătută de vânturi aspre și bântuită de moroi. Sau elfi, gnomi, troli ... Traficul e aproape inexistent. De la o mașină la 20 de minute am ajuns la una pe oră. S-a terminat și asfaltul și merg pe un fel de macadam cu pietriș. O minune. Sunt vreo 5-6 grade dar vântul tăios îți taie orice chef de înaintare. Strâng mai tare din mâini pentru a transmite căldura spre mânere (mânerele sunt încălzite bio nu electric). Mai sunt doar 370 de kilometri până la þingeri unde am de gând să las cortul cu bagajele și să plec pe F622. Însă e una ce vreau eu și alta ce pot. Mă opresc de mai multe ori crezând că eu sunt cauza vântului, poate merg prea repede ? Aiurea, și când stai pe loc e o problemă. Încerc să fumez. Vântul îți stinge țigara, dacă poți s-o aprinzi. Mai alerg în jurul mobrei, mai fac genoflexiuni. Un semn de circulație (oare?) îmi atrage atenția. Nici prin cap nu-mi trece să-mi dau pantalonii jos, totuși, toaleta ecologică amplasată ceva mai departe, ancorată cu lanțuri în cele patru colțuri de anvelope de camion umplute cu beton îmi dă o idee. Aș putea să fumez în toaletă ! Zis și făcut dar o dată ieșit afară, mica plăcere se spulberă rapid o dată cu rafalele puternice. Mai îndrăznesc vreo 30 de kilometri până la Holmavik când mă lasă nervii. Frigul, vântul, pustietatea și rațiunea mă îndeamnă să-mi vin în fire și să las naibii moroiul din Langmanalaugar. Întorc fără regrete și o iau înapoi mai spre sud. Asta nu e poza mea dar arată identic cu ce-am văzut eu acolo, săru-mâna autor necunoscut ! A fost cel mai teribil drum al meu. Am fost plimbat dintr-o parte în alta drumului ca o pinge de ping-pong și de câteva ori scos în afara lui. Cu greu am reușit să țin roțile în jos și mulțumită traficului inexistent nu am ajuns sub roțile nimănui. Nu înțelegeam de unde vine acest uragan infernal și de ce nu se mai oprește. Tot ce-mi doream era să să ajung la un adăpost, oricare și să mă încălzesc. După vreo două ore de chin am intrat într-o zonă mai ferită, unde vântul bătea rezonabil iar termometrele de pe șosea zâmbeau vesel cu 7 grade. Altă viață ! Iar când în zare a apărut o benzinărie adevărată, nu o meschinărie de pompă automatică singuratică în pustiu, am răsuflat ușurat. Cu mucii curgând am băut două cafele fierbinți și am băgat la jgheab. Nu știu ce, sincer.

Celula din Praga. Cum putem contribui la creșterea PIB-ului Germaniei și Danemarcii Cum etapa următoare se anunța a fi una lejeră, doar 360 de km până la Hirsthals, mi-am permis să dorm ca porcul până pe la 6,30. Ora mea biologică, ei fiind mai înapoiați ziceau că e patru jumate și nici iarba nu crește. Așa că am avut timp să constat că zbârnitul metalic al motorului era provocat de flanșa desprinsă a unei din țevile de evacuare. Șuruburile, probabil, răspândite undeva între Dresda și Hamburg. Iar cricul era foarte lăbărțat din cauză că tot încălecând de pe scăriță, am mai adăugat și kilogramele mele cele ale bagajelor demne de un camion. Rezem mobra de un perete, dau cricul jos, îl îndrept cu o piatră și îl strâng mai bine. Atât de bine încât filetul din urechea de strângere refuză să mai colaboreze și dispare. După 2 țigări ajung la concluzia că trebuie să caut un Dedemann (sună destul de nemțește) sau un Hornbach. Între timp se servește și micul dejun, deci îndopat cu doza de cafeină necesară plec – pe jos – după un șurub, două...Inutil să mai povestesc că am găsit magazinul, care se chema altfel, mi-am luat cele câteva nimicuri pentru care casiera a plecat de la casă și s-a dus personal să le cântărească și să le pună coduri, n-am mai reușit să fac traseul pe care venisem și n-am fost în stare să explic ce stradă caut pentru că nu mai știam cum o cheamă. Așa că am oprit un taxi și i-am zis să mă ducă la Primărie. Ca să nu creadă careva că sunt un vreun idiot, precizez că știu un pic de germană, dar nu cât să citesc fluent din Hegel sau Kant ci cât să exprim idei simple, cu mâinile legate. Dar ce folos ? Șoferul era sârb și nu realiza ce înseamnă Rathaus. Oricum, s-a străduit și a vorbit cu un alt coleg sârb, mai isteț, și astfel am ajuns la primărie cu punguța mea cu șurubele. Fericit, pentru că de aici știam unde e locul cu bere, iar de acolo am putut face traseul berii din seara trecută. Gott sei Dank! Dimineața tehnică a fost una reușită iar plecarea triumfală a avut loc pe 11 ceea ce m-a adus după câteva ore într-o dană pustie. O dată recunoașterea efectuată, n-am mai avut nimic de făcut decât să pierd vremea pe plajă ( o plajă excelentă dacă mă întrebați, dar știu că n-o să întrebați) cu nisip extrem de fin și populată cu circa doi turiști pe o lungime de cât vezi cu ochii. Apoi pierdutul de vreme a contiunat pe la un fel de magazin mixt sătesc unde i-am ajutat să-și îndeplinească planul la vânzări. Nu pot divulga ce fel de vânzări, informația este clasificată încă, dar pot spune că produsele au fost din cele accizabile și cu timbru. Probabil că din cauza asta am ajuns la concluzia că a fost o zi reușită. Confirmarea am avut-o dimineața când în coșul de gunoi din cameră nu mai încăpea nimic dar aluminiul e un metal recirculabil așa că nu mi-am mai bătut capul. Ziua Z Printre primii la îmbarcare, trec de formalitățile birocratice și privesc cu mândrie cum crește coada în spatele meu. E clar că mi-e destinat să fiu un deschizător de drumuri, poate chiar un Conducător. Rând pe rând, motocicliști – și nu numai – vin să-mi admire mobra. Îmi place să cred că am citit admirație în ochii lor deși uneori am avut senzația că era doar milă. Vreo trei sau patru colegi au înclinat ușor capul și au pronunțat cuvântul ”respect”. În fine, sosirea feribotului precipită atmosfera. Trebuie să ne mișcăm dar cazanul își dă arama pe față, nu mai pornește. Când, în sfârșit se hotărește, după vreo 7-8 pedale, sunt ultimul. Dar e o treabă cu schepsis bine gândită, cei din urmă vor fi cei dintâi. Ancorez fierul cu o chingă și cu o parte din bagaj în mână urc pe puntea 8. Barul e deschis și-mi ofer una dintre cele mai bune beri din lume, Black Ship. Și pentru că sunt un iubitor de animale și n-am vrut ca biata oaie să se simtă singură, i-am făcut loc și unei alte surioare de-a ei. Probabil că la sfârșitul voiajului aveam deja o turmă pe numele meu. Constat că nu putem merge la cabine pentru nu sunt încă gata. Trebuie să mai pierdem vreo oră-două pe punte. Într-un final apoteotic, găsesc și eu cușeta pe puntea 2, mă fac lejer și mă întorc pe 8 ca să continui număratul oilor și să fumez. Ca un conducător adevărat, mi-am uitat țigările în geacă deci mai cobor șase etaje pe scări și le mai urc încă o dată, la timp să descopăr că există și lifturi. Seara decurge în socializare cu austrieci, nemți și polonezi. Băieți buni dar cam sărăcuți cu duhul, nici unul dintre ei nu știa românește. Chiar mă întrebam la un moment dat, de ce mama naibii am învățat eu în școală, franceza, engleza, germana și rusa când alții nu-și bat capul nici cu aia maternă ? La culcare...surpriză! Toată lumea avea sac de dormit și pernă în afară de mine. După aia am aflat că nu ți se oferă decât pat și saltea, așternuri trebuie să aduci tu... În fine, am făcut armata, am avut dormitor cu 60 de paturi așa că nu mă formalizez, pot să dorm și îmbrăcat cu rucsacul pe post de pernă. Legănatul cu frecvența de o dată la șase secunde a vasului, duduitul motorului ( nu supărător dar perceptibil) și efectul calmant al oilor negre te aruncă instantaneu într-un somn adânc. Ziua a doua și următoarea se scurg după același tipar. Masă, plimbări pe punte și între etaje, citit, urmărit câteva seriale pe telefon, țigări și activități pastorale printre oițele negre. M-a impresionat în special grupul polonezilor pe care de fiecare dată îi vedeam venind cu un bax de bere la fumat. O geană de interes apare cu ocazia escalei din Feroe. Din păcate, timpul scurt nu ne permite să dăm un tur și ne mulțumim cu admiratul Torshaven-ului de la înălțimea punții nr. 9. Băieții deștepți și-au programat escală în Feroe, dar eu nu m-am numărat printre ei. Noaptea a doua și ziua a treia trec și ele că n-au încotro și la megafoane se anunță să eliberăm cabinele cu două ore înainte de sosire. Îmi strâng calabalâcul și aștept pe punte urmărind manevrele de acostare. Atmosfera nu pare prea primitoare, aerul e rece și valuri de ceață inundă temporar fiordul. Sunt 6 – 7 grade și nici o șansă de creștere a temperaturii. Bătrânul DR se sclifosește un pic – nu-i prea plac pornirile la rece – dar algoritmul meu de pornire e imbatabil, prin urmare demarăm și după vama simbolică, călcăm din nou pe sol ferm. Ce ușurare ! Nu se mai hâțână nimic sub tine! După trei zile de captivitate pe vas, călătorii se împrăștie ca potârnichile, care-ncotro. Drumul spre Egilstaðir urcă și coboară accentuat în serpentine. Pe alocuri, petice de zăpadă. Treptat ceața dispare și mai apar urme de soare dar temperatura nu depășește 11-12 grade. Asfaltul e de bună calitate, chiar foarte dur, iar traficul extrem de lejer. Am un program destul de încărcat care implică 3-400 de km pe zi. Cu numeroase opriri în fiecare loc care îți pare interesant. În plus, am descoperit că nu toate punctele marcate ca interes turistic sunt în drum. Trebuie să lași vehiculul într-o parcare și să bați un traseu pe jos, la picior. Uneori kilometri întregi, ceea ce înseamnă două ore dus și tot atât întors. Încet-încet am început să renunț la ele. Floricica de pe tablița care indică ”interes turistic” se referă uneori la o casă în care s-a născut nu știu cine sau nu știu ce muzeu, neinteresant pentru mine. Încep să cred că au dreptate cei care spun că ai nevoie de minimum 3 săptămâni iar eu am doar 8 zile și nici alea complete. În fond, Islanda e pentru natură și dacă nu te plictisește pustietatea și frigul, e locul perfect pentru tine. Bifez Monumentul Cercului Arctic și mă campez în Asbyrgi, locul unde legenda spune că e urma copitei calului nu știu cărui zeu, informația e disponibilă pe net. Într-adevăr, o adâncitură înconjurată de pereți înalți de piatră. Camping perfect, imens cu mine și încă vreo câțiva amatori dar nu prea mulți. Aștept o pauză între ploile de dimineață pentru a putea strînge și a o lua din loc, alte cascade (la un moment dat te plictisești, probabil că sunt nu sute ci mii...) alte lacuri sufuroase și zone excitante pentru geologi. Anul trecut, trecând prin tunelul care unea Nordkapp de continent am dat de 10 grade !! Am simțit că mi-e frig. Acum, venind de la aproape 5 grade, la cele 10 ale tunelului mi s-au părut multe, chiar mă întrebam dacă nu e cumva încălzit și mă gândeam să mă opresc undeva în tunel pentru...refacere. Și, în fine un oraș adevărat, al doilea al Islandei, cu 20.000 de locuitori. Cu magazine, oameni și toate cele, Asbyrgi. Pardon, era vorba de Akureyri nu de Asbyrgi, mi se suflă în cască, din studio. O plimbare prin oraș, cu popas într-un restaurant și o supă excelentă de pește și cafea fierbinte îmi redau caloriile pierdute. La ieșirea dintr-o bancă (nu m-am putut abține să nu scot vreo 3000 de coroane islandeze) o doamnă bine, îmi remarcă figura inteligentă și mă întreabă dacă vorbesc engleza. Normal, visez în engleză, i-am spus eu. Atunci unde este nu știu ce xwawxaw, că n-am înțeles ? Cucoană, oi fi eu deștept’ da nici chiar așa, zic eu. Io sunt turist, întreabă matale un islandez. Ea începe să râdă și se scuză că e din Australia. Iar eu din ”Dracula Land” i-am întors-o eu. Ea a râs din nou și când idila părea a se țese, apare unu' mare, lat în umeri, care, cică, era bărbat-său. M-am retras, nevrând să aprind un conflict diplomatic între România și Australia. Am vrut să bag un cap la muzeul moto dar era închis și m-am consolat singur că ăia au exponate mai noi, chiar din anii 90 față de ce am eu... Mi-am găsit și eu pe cineva, până la urmă

Noaptea în Praga, ce...lula mea...celula mea! Bag vreo 800 de kilometri. Nu intru în amănunte, nu pare mult dar intervin probleme. Melcul de la kilometraj își dă duhul (iar) și nu mai știu când trebuie să alimentez. Nu mai am informații despre viteză și distanța parcursă. N-ai de ales decât școala veche și te orientezi după indicatoare. Calculezi și alimentezi. Viteza o socotești ochiometric. Dacă ajungi din urmă TIR-uri ai peste 90 km/h. Dacă te depășesc, ai sub 90. Fucking simple. Da´ n-am telefon cu GPS ? Ba da, doar că priza de alimentare a considerat că e momentul să dea ortul popii. De ce ? A plouat în draci toată ziua, de fapt, hai să fim serioși, asta se poate verifica, au fost doar vreo 6 (șase) ore. Cu avertizare de cod ultraviolet pe SMS. Am supraviețuit. Doar aparatul foto nu a făcut-o, motiv pentru care l-am aruncat. Cred că s-a bucurat camerista la curățenia camerei dar bucuria i-a fost de scurtă durată, aparatul era mort... Într-o parcare din Cehia, un cetățean dintr-o etnie minoritară îmi vede numărul și se apropie cu ”Salut, văd că ești român!” ”Așa, și ?” zic eu. ”Hai să-ți dau un parfum!” ”N-am nevoie, mersi.” ”E, gratis, că ești de-al meu.” ”Bă, nu-mi trebuie, du-te d-aici!” ”Io ți-l las aici” și-l pune șa. Eu îl iau de șa și-l pun jos. ”Da-n cutiile astea ce-ai ?” ”Am un rahat, chiloți și ciorapi murdari.” Etnicul se duce la altă mașină. Eu întru în benzinărie, iau o cafea și mă întorc. Îmi sare în ochi un lacăt forțat. Și, curios, oglinda dreaptă aproape scoasă din articulație. Infectul, nicăieri.... Cred că a fost foarte surprins să constate că ceea ce a forțat el nu s-a deschis (mai are o protecție suplimentară) și a tras sau smuls de oglindă. Ulterior, a trebuit s-o scot pentru că n-a mai putut fi reparată. M-am învârtit noaptea prin Praga ca un ou într-o căldare. Hotelul rezervat pe booking cu o oră înainte era practic, necunoscut. ”Le Petit Hotel” nu spunea nimic nimănui, nici chiar unui echipaj de poliție oprit la 20 de metri de el. Am dat dat ture până mi-a sărit muștarul, am pus mobra pe trotuar și am luat-o per pedes apostolicum. Hotelul era pe o bretea cu denivelare așa că nu pot acuza GPS-ul. Camera era de fapt o celulă, celula mea de peste noapte, fără fereastră, fără baie, duș, etc... pe care plătisem însă, ca primarul (neafiliat politic) 60 de euro. Dar aveam un vapor de prins... Am priponit cazanul de balustrada pasajului cu două lanțuri și m-am rugat să nu tenteze pe nimeni. A doua zi dimineața, mobra mea era înconjurată de turiști englezi. Circa cinci-șase persoane, ședeau pe bordură, cu diverși recipienți de alcool pe lângă ei. Mi-au făcut loc să extrag mormanul de fiare însă cred că au fost ușor deranjați că nu mai aveau după ce să-și arunce dozele goale. O nouă cameristă fericită Tai Germania în două și după aproximativ 750-800 de kilometri mă cazez în Flensburg. Cum traversarea Europei, pe care o știți cu toții, nu face scopul acestui topic, nu pot decât să remarc un oraș cu multă bere bună. Seara, întors la cameră sunt bulversat de cât de prost poate să miroasă un hotel de trei stele, mă reped să deschid geamul și descopăr sursa infecției. Ghetele mele... îmi scot desuurile și le clătesc conștiincios. Nu la fel de conștiincios am fost la plecare pentru că le-am uitat întinse la uscat. Chiloți și ciorapi bărbătești de la un turist exotic. Cum să nu faci fetiș din așa ceva ?

Ok, hai să încercăm! Partir c´est mourir en peu Las în urmă casă, masă, prieteni și obiceiuri cunoscute pentru a schimba starea de confort psihic cu una agitată. Unde ajung, cum ajung, ce o să fie, ce naiba fac, la naiba, fuck... Plecarea debutează cu un incident. Nu pot să ies pe poartă! Cutiile laterale, (home made din canistre de clor) depășesc lățimea porții cu câțiva centimetri. Le dau jos, ies pe poartă și le remontez afară în stradă. Poză istorică pentru eternitate și bag gaz. Am un vapor de prins. Ăsta va fi laitmotivul următoarelor zile. Mi-am setat ”cruise control” la 110 km/h. La viteză mai mare te dă vântul jos. Trafic lejer, oră matinală, adică 6 și un pic...La Bușteni începe ploaia. Nu băgăm în seamă. După Brașov, am momente de panică, atelajul devine instabil. Iau câteva curbe cu dificultate și încep să mă îndoiesc de greutatea bagajelor. Depășesc o mașină și cu greu reușesc să mențin trasa. Cazanul se balansează teribil. Trag pe dreapta ca să constat că anvelopa spate e moale. Chiar foarte moale. Pană ! Dacă în drumul spre Nordkapp am cărat pompă, leviere, camere de schimb și petice la drumul ăsta am hotărât să nu iau nimic, pentru că în ultimii 40000-50000 de km n-am avut nici o pană. Dar acum am ! Și n-am nimic la mine. Sunt la vreo 30 de km de Codlea și deja am o problemă. Și un vapor de prins. Sun la colegii de serviciu din Brașov. Colegii (aur curat) trimit o dubă de intervenție, din păcate, dotare zero pentru motociclete. Urcăm totuși mobra în dubă și o ducem la vulcanizare. Prima întâlnită, evident, nu fac moto. Mă ofer să scot eu roata și anvelopa. Sorry, nu ne băgăm. Intrăm în Brașov și găsim o vulcanizare care fac, cu condiția să scot eu roata. No problem. După aproape două ore și jumătate sunt din nou la drum. Am un vapor de prins ! Accident undeva spre vest, coadă de 4 kilometri. Un TIR a ratat o curbă și s-a răsturnat. Smerit, la relanti, cu motorul duduind viril, mă strecor printre mașini. Nu e genul meu de activitate, dar ...am un vapor de prins. Ajung în Oradea spre seară și mă refugiez la o cazare cu toate cele necesare. Scump, dar nu contează, ideea călăuzitoare e aceeași.

În general, lumea nu vrea povești, conform principiului o poză face cât o mie de cuvinte. Am avut noroc de zile frumoase, luna iunie este cea mai puțin ploioasă, deși cu soare temperaturile n-au depășit 16 grade. Am avut cele mai friguroase zile, (4 grade) cu două zile de ploaie și vânturi teribile. Atât de puternice încât cu greu puteam să rămân pe drum, rafalele trimițându-te dintr-o parte în alta a șoselei. Din fericire, traficul aproape inexistent nu a făcut periculoase aceste evenimente.