Dal, rice & veg: cu Himalayan prin Himalaya

[m0jave]

Nu stiu de unde sa incep, asa ca o sa incep cu ideea. Prima idee, primul plan, era sa mergem in Alaska. Ne-am razgandit. Ne place sa-l stalkerim pe bursyllac, asa ca am zis sa mergem pe TET-ul albanegrean. Nu mai stiu de ce, dar si asta a picat. Mai era un plan sa mergem in Maroc, dar pentru asta macar unul din noi ar fi trebuit sa urmeze un curs de supravietuire post-idei proaste in desert. Asa ca am ajuns la varianta de avarie: mergem in Himalaya! O saptamana de planificare, cincizeci de mailuri, si doua luni de invartit in loc mai tarziu...

Ziua 0: 30+ ore

 

Dupa trei zboruri si o cursa inspaimantatoare de taxi ajungem in Srinagar, un orasel mic si nesemnificativ, pe la vreo 1.7 milioane de locuitori, si capitala de vara a teritoriului Jammu & Kashmir. In centrul Srinagar-ului, un lac. In jurul Srinagar-ului, munti. In centrul lacului din centrul Srinagar-ului, pe un boathouse subred, dar aratos, trei floricele buimace si bagajele lor deja pline de praf.

 

 

 

In rolul floricelei cu inclinatii de mecanic, caraus, busola pe doua picioare si ocazional comic relief il avem pe Robert, cunoscut fanilor din expeditiile anterioare drept El Capitan. In spatele lui El Capitan, pe jumatatea ei de sa, nu o mai avem pe subsemnata, ci pe sora lui Robert, Andreea, in rolul sacului beligerant de cartofi. Iar ca ariergarda a cetei lui Pitigoi avem naratorul cu picioare scurte,  blagoslovit intre timp cu propriul mijloc de locomotie.

 

 

Dar sa nu ne pripim. Abia urcati in barcuta (cu trolere, catel si purcel), avem mai bine de juma' de zi sa ne acomodam cu atmosfera indiana, pana sa vedem la fata magarusii de "fer" pe care o sa-i calarim. Ca orice turist proaspat coborat din avion, abandonam bagajele si ne punem pe explorat peisajul local, in cazul nostru manati de Hussein si al lui taxi in piele crem.

Primele atractii cu care ne facem introducerea in atmosfera nord-indiana sunt gradinile botanice dimprejurul lacului, infiintate de mughali pe la 1600 si-un pic, si deschise muritorilor de rand ca parcuri publice, pe modelul ExpoFlora - adica lucruri candva minunate, astazi intretinute dupa posibilitati, de oameni cu multa pasiune si putine resurse.

 

 

 

 

Populatia locala pare un mix eclectic de musulmani sobri, hindusi in panze colorate, copii galagiosi in miscare browniana, si politie militarizata omniprezenta. Daca n-ar fi suspect de vizibila ultima categorie, am fi chiar impresionati de pacea si armonia intre popoare si confesiuni.

 

 

 

 

 

 

 

Hussein pare baiat dezghetat si se arata ingaduitor in a fi tras politicos de limba apropo de contextul socio-politic, ocazie cu care aflam ca zona, butoi de pulbere in trecut si ocazional in prezent, cunoaste totusi o perioada ceva mai calma in ultimii ani. Mai exact, cam de cand au aflat si unii si altii ca turismul fara turisti nu prea misca (pe motiv de pandemie, nu de alta, dar nici atentatele nu-s chiar atractive, s-au prins ei). 

 

 

Terminam turul gradinilor, rezolvam cateva necesitati logistice (exchange, cartele de net, apa imbuteliata pentru stomacuri firave...), si ne retragem inapoi pe lac, la cazare, raspunzand evaziv in treacat unui nenisor care ne ofera insistent plimbari cu barca.

 

 

 

 

 

Ne retragem in camera, unde mai bananaim pret de vreo ora invartind bagaje din trolere in rucsaci, apoi in papornite de pus in cutiile moto, iar in rucsaci, si inapoi in trolere dupa concluzia inevitabila ca am luat prea multe chestii la noi... Nimic nou, ritualul uzual al zilei zero. Ne luam la revedere de la trolere (urmand sa le primim inapoi la sfarsitul turei), si se face dupa-masa. Inca mai avem vreo ora - doua de frecat menta pana la cina, asa ca ne hotaram sa-ne lasam pe mana domnului cu barca si sa ne plimbam boem pe lac. Cat de rau poate fi?...

 

 

 

Soarele abia incepe sa se coloreze romantic, si noi cotim pe langa sirul de pensiuni plutitoare, inspre jumatatea mlastinoasa a lacului.

...Trei sprancene ridicate sincron...
Hmm... 
Asta e... neasteptat. 

Baltoaca insipida si murdara care nu ne-a spus mare lucru la sosire se transforma vazand cu ochii intr-o scena din Miyazaki, cu tarabe plutitoare cu fructe si legume colorate, mirosuri imbietoare de frigarui perpelite la gratare ingenios portabile, turisti si localnici veseli si galagiosi, si o atmosfera atat de calda, luminoasa si stranie in acelasi timp, incat aproape ma astept sa vad personaje fantastice vaslind nonsalant printre oameni si nuferi. Se lasa seara, si sub luminile chioare palpaind pe prispele buticurilor plutitoare de artizanat apar strigandu-si marfa vanzatori infasurati in margele si alte brizbrizuri, cu aer de Bayou mai mult decat de Hindustan.

 

 

 

 

 

 

 

Nici nu ne dam seama cand ajungem inapoi la boathouse, unde luntrasul nostru ne debarca si dispare pe nevazute asa cum a aparut, lasandu-ne sa ne intrebam daca ne-a plimbat pe lac sau intr-o nuvela de Eliade.

 

 

 

 

Ne regrupam usor buimaci in livingul pensiunii plutitoare, unde suntem intampinati cu ceea ce va deveni laitmotivul culinar al excursiei - dal, rice & veg. Sfanta treime a bucatariei nord-indiene, combinatia dezarmant de simpla, dar condimentata si imbietoare, de ghiveci de linte, orez basmati si verdeturi inabusite, isi face cunoscuta inca din prima seara prezenta perpetua. Dupa vreo patru mese consecutive marca Oneworld, infulecam la dal, rice & veg pana bagam gazdele in sperieti. Printre linguri cu varf si pasat castroane de la unul la altul, facem cunostinta cu Tsewang, ghidul nostru in tura propriu-zisa, care tocmai si-a facut si el aparitia in Srinagar, impreuna cu cele doua motoare pe care vom ajunge sa le cunoastem foarte, foarte indeaproape. Incercam un pic de conversatie, un pic de barfa apropo de ce ne asteapta, dar Tsewang, baiat foarte de treaba altfel, pare timid si tacut, asa ca nu insistam.
Dupa cina ne retragem in camera, mai invartim cateva pungi, pungute si pungulite dintr-un rucsac in altul, si bagam schlafen. Maine ne apucam de treaba...

 

Ziua 1: Unde facem cunostinta cu prima trecatoare, camioanele offroad, si arta claxonului

Dimineata vine cu oracait de broaste si noi ne prezentam la apel, care mai de care mai echipat cu protectii, papornite, si cate una bucata morcov. Pe Tsewang, in ghetute de strada si o geaca subtire, il umfla discret rasul. Clampanim in cizmele noastre curate si lucioase (asa cum nu vor mai fi in tot restul existentei lor) pana la cele doua Himalayan-uri (ale noastre)  si un Bullet (al lui Tsewang), parcate cuminti peste drum de lac. In timp ce facem bagajele gramada pe iarba asteptand marea incarcare, Robert ma lasa galant sa-mi aleg motorul. Intr-o scurta rabufnire a spiritului goth din tinereti apuse, il aleg pe cel cu cutii negre, urmand sa aflu mult mai tarziu ca asemenea papagalului inocent care trage lozul norocos, l-am nimerit pe cel mai nou si mai puternic (cu un sfert de cal-putere).

 

 

Cu toate catrafusele indesate, legate, prinse si agatate, ne urcam pe motoare si Tsewang o ia hotarat spre poarta parcarii, cu un gest scurt peste umar, semn sa venim dupa el. Robert ridica din umeri si se conformeaza, naratorul are un scurt moment de "asta n-are cum sa se termine bine", si cum - necum, ne punem in miscare, in traficul proverbial indian, pe stanga (orientativ), si printre vehicule cu toate felurile de tractiune cunoscute si necunoscute umanitatii.

 

...Hai ca nu-i asa rau. Haotic si dezorganizat, fluxul de masini, motoare, scutere si ricse se desira molcom si iertator, ca un parau prin iarba, pe calea cu cea mai mica rezistenta. Cand iesim din oras si Tsewang ne facem semn de tras pe dreapta pentru prima pauza, deja nu mi se mai pare nimic de speriat. Cum, deja oprim? Abia ma obisnuisem...

 

 

 

Schimbam cateva prime impresii, fac o poza - doua, si plecam iar la drum. Doar ziua abia a inceput. Mai mergem ce mai mergem si aproape fara sa ne dam seama, drumul incepe sa urce, sa se ingusteze, sa se aglomereze de masini si camioane in negociere aprinsa cu serpentinele stranse, asfaltul e inlocuit de niste dale ciudate si ocazional tarana, iar eu incep sa transpir. Oprim in sfarsit intr-un punct de belvedere, si cat noi ne tragem sufletul (bine, bine, cat *eu* imi trag sufletul), Tsewang rade si ne felicita pentru prima trecatoare bifata pe pamant indian. 

 

 

 

 

 

 

Odata strecurati prin trecatoare, drumul se aplatizeaza si se indreapta din nou, suficient cat sa prindem ceva viteza si ceva curaj sa depasim mastodontii colorati si inzorzonati care ne ies periodic in drum. Cum depasim? Pai claxonam, ne asiguram, claxonam din nou, iesim pe contrasens, mai claxonam un pic, prindem viteza claxonand intermitent, ne retragem inapoi in banda, si claxonam sa multumim camionului ca nu ne-a calcat. Simplu, nu?

 

 

 

 

 

 

Si uite asa, mai un claxon, mai o poza, mai un claxon, ajungem la primul bivuac al excursiei, intr-un orasel numit  Kargil, unde tragem la un guesthouse care, judecand dupa parcare, pare a fi punctul de adunare pentru intreaga suflare motociclistica din intreg Kashmirul.

Ne bucuram de ceea ce va fi (ooo, daca am fi stiut noi...) ultima apa calda curenta pentru... ceva timp, si dupa sesiunea de deparazitare si igienizare, ne prelingem curati si parfumati pe terasa ampla a pensiunii, unde comitem prima gafa a excursiei, intreband patronul daca au cumva bere. Intr-o regiune predominant musulmana... Din nou aparent usor amuzat, dar ingaduitor cu ignoranta noastra de turisti vestici (...ish), Tsewang se face discret disparut, spunand ca ne vedem la cina. Ne multumim cu cate cate un masala chai cu lapte (primul din multele, si o alta tema recurenta de o valoare nebanuita) si ne intindem la vorba.

...Si vine cina... Ne asezam in sala de mese pe langa alte cateva grupuri de turisti straini pe motoare (cu unele din ele urmand sa ne tot reintalnim periodic), arestam la masa niste dal, rice & veg (evident), si-l asteptam pe Tsewang... si asteptam... si mai asteptam ceva...

Aruncam un ochi afara, vedem ca a plecat cu unul dintre motoare, si deja incepem sa ne facem griji. Se intunecase bine intre timp si lumea deja incepuse sa se retraga prin camere. Incercam chiar sa-l sunam, dar nimic...

Dupa inca un pic de asteptare si toate scenariile horror din bibliografia Stephen King, vedem un Himalayan (cu cutii negre!) tragand cuminte in parcare, si apare Tsewang cu o sacosa de beri de la gheata. Osti victorioase si eroi legendari nu au fost intampinati in atatea urale. Il primim la loc de cinste (cu dal, rice & veg pe post de paine si sare) si ne punem toti patru pe baut captura. Timiditatea lui Tsewang se topeste incet - incet, iar noi prindem din ce in ce mai mult drag de el si de candoarea lui.

 

O sa fie o excursie buna...

 

[ Va urma... ]

[bursyllac]

în sfârșit!!! când vedeam că numa' te plimbi și povestea asta nu mai apare, mai că îmi pierdusem speranța. a început bine și cu poze faine!

 

cum facem? așteptăm cuminți să termini povestea și apoi punem întrebările sau le aruncăm din mers? nu de alta, dar le am pregătite de când ai aruncat cu primele poze pe facebook.

spor la poveste!

Editat Noiembrie 8, 2023 de bursyllac

[m0jave]

Acum 4 ore, bursyllac a spus:

în sfârșit!!! când vedeam că numa' te plimbi și povestea asta nu mai apare, mai că îmi pierdusem speranța. a început bine și cu poze faine!

 

cum facem? așteptăm cuminți să termini povestea și apoi punem întrebările sau le aruncăm din mers? nu de alta, dar le am pregătite de când ai aruncat cu primele poze pe facebook.

spor la poveste!

 

Saru'mana si iertare, asa-i cand esti lepra si tre' sa fii batut la cap sa pui mana sa scrii.

Intrebari oricand, ca daca e ceva de spoiler alert, zic eu ca "veti vedea" si am grija sa raspund cand ajung acolo.

Gata, ma duc sa scriu la ep. 2!

Si de asemenea, erata, pentru ca postarea pe forum pare implementata pe modelul alea iacta est:

* "sa ne", nu "sa-ne",

* tragem pe stanga, nu pe dreapta (din motive evidente)

* un singur "cate", nu doua, jur ca nu ma balbai

 

Daca n-aveti idee unde-s astea, mai bine, inseamna ca doar eu am OCD.

 

 

[apriliacluj]

Acum 5 ore, m0jave a spus:

Gata, ma duc sa scriu la ep. 2!

 

de abia astept!

bravos!

[ianachim]

super experienta

felicitari!!!!

[ilie.ardeias]

Ha! Misto tura!
Am petrecut o luna in zona aia intre Amritsar - Srinagar- Leh - Pangong Lake - Manali in 2017 si cand am vazut titlul topicului, am avut sentimentul revederii pe cineva drag..

Asteptam urmatoarele parti si multe poze...cat mai multe poze   

[trasan]

Frumos. Felicitari!

Daca este posibil, te rog sa ne spui si ceva detalii organizatorice - cheltuieli, transport intermediar, ponturi etc

Multumesc

[Figment]

Sunteti niste norocosi. Foarte tare experienta, e de bucket list! 

[m0jave]

Multumim de aprecieri si ma bucur daca trezesc si altora amintiri placute!

 

La 08.11.2023 la 16:46, trasan a spus:

Daca este posibil, te rog sa ne spui si ceva detalii organizatorice - cheltuieli, transport intermediar, ponturi etc

 

Cu toate detaliile organizatorice, bilant de cheltuieli, etc. o sa revin pe larg la sfarsit, dar ca idee, toata chestia e mai mult decat accesibila, si ca bani, si ca organizare, si ca "temeri" uzuale. Sunt foarte multi care se ocupa de tururi de genul (majoritatea localnici, dar si cativa vestici), si cam toti vin cu o propunere de traseu, pe care apoi o discuti si o modifici cum vrei tu in functie de ce vrei sa vezi, cata experienta ai (offroad sau nu), daca ai chef sa cari bagaje, daca ai oameni in grup care nu vor pe moto, mai multe persoane, mai putine persoane, absolut orice. Sunt extrem de flexibili oamenii si majoritatea fac asta de foarte, foarte mult timp.

 

Si acum sa purcedem...

 

...

 

Ziua 2:     Unde mergem la shopping, facem cunostinta cu altitudinea, si dormim la hotel de 1 milion de stele

 

De dimineata gasim cazarea in mare verva, iar parcarea invadata de ghizi, turisti, masini cu bagaje (noi nuuuu, batman, batman), toata lumea echipata si pe picioar de plecare. Ii lasam sa ia ceva avans, ne punem si noi in miscare, dar tot ii ajungem din urma. Nu-i bai, incet - incet ne imprastiem fiecare in alta directie si ne gasim iarasi doar noi cu drumul.

Pe la unsprezece trecute fix ni se face pofta de un masala chai, si gand la gand, Tsewang ne face semn de oprire cand vede o ceainarie draguta cu belvedere. Mai sunt cateva motoare oprite in fata, tot Himalayan-uri, tot inchiriate, dar nu suntem chiar *atat* de antisociali, asa ca tragem si noi langa, si ne asezam la una din cele doua mese de plastic. La cealalta masa, patru tantici japoneze foarte vesele si vorbarete, toate patru trecute de prima tinerete. Suntem intrigati, dar nu par sa ne bage in seama, asa ca ne vedem de ale noastre, eu catarata pe niste bolovani dupa poze, Robert rastignit peste o balustrada, Andreea pigulind la manusile moto de imprumut, si Tsewang sprijinit de tejghea, cerand ceaiuri pentru toata lumea.

 

 

 

Ne inghesuim toti la masa, ne luam ceaiurile in primire, si dupa o sorbitura (si trei limbi fripte), auzim un "hello" timid. Aparent si tanticile japoneze erau reciproc intrigate de noi, dar ceva mai sociabile. Dupa cateva schimburi de impresii, poze cu flotele personale de acasa, si mult entuziasm debordant, plecam din nou la drum mai bogati cu doua prietene pe Facebook si o pensiune-ferma care ne asteapta cu bratele deschise pe insula Shikoku. Traiasca ideile si planurile!

La urmatoarea oprire de poza Andreea incepe sa mormaie ca o doare fundul de la sa, drept pentru care in prima urbe prin care trecem oprim in targ, sa mergem la cumparaturi dupa creature comforts. Parcam, Tsewang o ia hotarat in zig zag printre tarabe si noi ramanem in urma furati de piesajul usor suprarealist al unui Obor mai hardcore.

 

 

 

 

Nu apucam sa cascam prea mult ochii la aprozare si macelarii in praf, ca reapare cu un prosop colorat si pufos, numa' bun de dat o nota de clasa orientala caravanei noastre deja pestrite.

 

 

Plecam din targ, mai mergem vreo 2-3 ore, mai un ghetar, mai un ceiut, mai un pranz pe marginea drumului...

 

 

 

 

 

 

 

 

...Si pe dupa-masa ajungem la cazarea zilei, o flota de corturi marisoare, pe o pasune cu iaci, la marginea unui sat cu trei case rupt parca din National Geographic. Termin ultrarapid de dat jos bagajele si instalat in cort (cu pat, baie, si covoare pe jos - ce mai, glamping toata ziua), o iau pe Andreea de-o aripa, si plecam pe campii sa alergam dupa cornute pufoase.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unele pastreaza distanta, altele se lasa chiar scarpinate, iar dintr-o curte ne invadeaza doi copii extrem de volubili si dornici de joaca. Andreea da vreo 50 de ture de rock paper scissors cu fetita, eu il invat pe baietel cum sa stea la poza, si in general ne juram sa nu mai plecam de acasa fara bomboane in buzunare.

 

 

 

 

 

 

Soarele apune, se face din ce in ce mai racoare, si eu incep sa trepidez doar imaginandu-mi cum va arata cerul in locul asta unde probabil exista trei becuri pe o raza de 50 km. Sau de frig, nu vom sti niciodata...

Suntem convocati la cina si servim o runda de pastile de rau de altitudine ca aperitiv. De vreo cateva ore incoace am inceput toti sa simtim efectele altitudinii - dureri de cap, ameteala, oboseala dupa doi pasi, the works. In caz ca uitam ca suntem deja la 4000m altitudine, e suficient sa vedem florile de colt crescand indiferente printre corturi.

 

Incercam sa bagam si apa cu forta (aparent ajuta), dar e greu cand inca n-ai curaj sa bei decat imbuteliata. Sa zicem ca Rangdum, caminul nostru pentru seara asta, nu are Mega Image. Dar cui ii trebuie, cand te dai jos din pat si vezi asta?...

 

 

Ne luam cina (dal, rice & veg, ce altceva?) foarte gustoasa, cu papadams crocante, pui prajit, si inca o tura, doua, sapte de masala milk tea, si esuam obositi in corturi.

 

Ziua 3: Unde Robert e avariat, vedem prima manastire budista, si invidiem oamenii care dorm la cort

Spre dimineata se anunta prima victima a grupului. Robert, veriga slaba, e verde la fata si sustine ca e indigestie de la mancat prea mult, facut dus rece imediat dupa, si bagat direct in pat. Andreea, compasiunea intruchipata ca intotdeauna, sustine ca e firea lui subreda si ca era absolut de asteptat sa fie el primul lovit de dizenterie. Iar eu? Las copiii sa se certe si scot farmacia din bagaj.

Luam un mic dejun lejer sub privirile compatimitoare ale unui Tsewang proaspat ca o floare de primavara, ne urcam pe motoare proptind cumva si victima in sa, si ne continuam expeditia. Prima oprire a zilei e la Rangdum Gompa, o manastire budista in varful unui deal, deasupra catorva ace de par pe tarana, numa' bune de pus sangele in miscare dimineata.

 

 

 

 

 

Ne supunem pentru prima oara ritualului de dat jos cizmele de RoboCop si ramas in echipament complet si șosețele, si luam la explorat sistematic incaperile mici, intunecate si innegrite de fum. Ne dau binete doi - trei calugari senini, ne invita sa facem poze daca dorim, si asistam la rugaciunea de dimineata, un ritual fascinant pentru noi, cu batut hipnotizant intr-o toba suspendata si recitat mantre dintr-o cartulie rasfoita de mii si mii de ori. Si pentru ca oameni sunt si ei, cu sticla de cola si telefonul langa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Il culegem inapoi si pe Robert, ofilit pe o bordura, si mai mergem o bucata de timp, oprind in Pensi La, o alta trecatoare, si in punctul de belvedere pentru ghetarul Drang Drung, unde aproape ca uitam si de capete, si de stomacuri, si de tot, si ne simtim absolut minusculi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Restul drumului e destul de normal (acum ca suntem deja obisnuiti cu astfel de privelisti)... un brunch cu masala milk tea, un pranz cu dal, rice & veg, un 5 o'clock ginger honey tea, si pe dupa-masa ajungem la inca o cazare cu corturi, de data asta pe marginea unei vai aride ca pe Marte, daca Marte ar avea un rau turcoaz laptos prin mijloc.

 

 

 

 

 

Din pacate aici nu mai avem loc la corturi, asa ca dormim in camarutele cladirii (nu chiar de chirpici, dar nici departe) din interiorul camping-ului. Suntem deja atat de obositi ca nici nu mai conteaza, o saltea pe jos si o galeata de apa calda sunt tot ce ne dorim. Si primim, de altfel. Dar aici cumva nu e nimic rau in ceea ce acasa ne-ar fi facut sa strambam din nas. Gazdele sunt extraordinar de zambitoare si calde - ne primesc ca pe fiii ratacitori, cu un adevarat festin de pui cu sos, naan, curry, si evident, dal, rice & veg.

Tsewang pune la rece (in teava trasa de la rau pentru apa curenta) berile carate in cutii toata ziua, si pana ajung ele la temperaturi acceptabile, ne trateaza cu varianta Ladakhi (teritoriul in care am trecut dupa Jammu & Kashmir) de bere facuta in casa. Robert se inverzeste inapoi cu inca un grad si spune pas, eu si Andreea incercam cu tot entuziasmul calatorului inocent, dar aventuros. Si pana in ziua de azi suntem amandoua ferm convinse ca Tsewang facea misto de noi.

Dupa cina, Robert e ceva mai putin verde, dar tot lovit in aripa, iar eu si Andreea suntem la randul nostru destul de rupte, greu de zis daca mai mult de oboseala sau de altitudine. Dar nu-i bai, maine avem zi de pauza moto, si plan de urcat per pedes pana la o alta manastire, de data asta una celebra, sapata in stanca, si accesibila doar pe o poteca de vreo 2h de-a lungul raului. The plot thickens...

 

Editat Noiembrie 10, 2023 de m0jave

[omgs]

[Lup69]

Felicitari e prea putin spus... ma bucur ca am citit pana acum, ca am sorbit pur si simplu pozele...Eu am lucrat in India aproape trei ani, nu am apucat sa ma dau cu motorul p-acolo, am apucat doar sa iau permis ptr A si B si sa ma dau cu masina vreun an jumate, am avut trei conserve acolo, sotiei ii era prea frica sa mergem cu un motor pe-acolo, ce e drept era si acum 10 ani de zile, Enfield-urile erau destul de greu de procurat, se astepta intre 8 luni si un an de zile ptr livrare...Eh...

Am recunoscut cu deosebita placere obiceiurile indiene, candoarea, ospitalitatea aproape romaneasca, nu exagerez deloc...

    

Scuze pentru interventie, dar chiar a fost o placere jurnalul vostru, abia astept continuarea...

 

[m0jave]

La 11.11.2023 la 21:29, Lup69 a spus:

Scuze pentru interventie, dar chiar a fost o placere jurnalul vostru, abia astept continuarea...

 

 

Nu e nevoie de nicio scuza, ne bucuram foarte mult daca place povestea noastra, si cu atat mai mult daca aminteste si altora de propriile povesti. Eu una le-as citi si pe acelea cu cea mai mare placere

 

...

 

Ziua 4: Peste munti si prin canioane mergem la calugari sa ne vaaaaadaaaa... 

Dimineata ne gaseste ceva mai vioi, Robert e un verzui mai rozaliu, iar eu si Andreea aproape ca ne simtim apte de urcat munti. Numa' bine, ca fix asta e in plan pentru azi, imediat ce luam tacticos micul dejun, cu atat mai savurat cu cat descoperim ca Tsewang a fost recrutat la bucataria campingului...

 

Lasam motoare, echipament si traiste la tabara din Purne, prima unde stam doua nopti, luam straturile subtiri pe noi, si o luam la picior pe poteca spre celebra manastire in stanca, in sus de-a lungul raului, manati de un Tsewang debordand de energie. E drept ca si ieri am vazut cam aceeasi priveliste ajungand aici, dar tare arata frumos cand ai timp s-o admiri fara sa dai cu roata-n bolovani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Toata valea pare atat de arida si neprimitoare incat daca n-ar fi ocazionalele momai stivuite (de fapt stupe improvizate, aici) ai crede ca de secole n-a calcat picior de om pe drumul asta.
 

Impresiile sunt, totusi, inselatoare, si nu trece mult pana incepem sa ne intersectam ba cu cate un turist gafaind, ba cu cate o caravana de cai si magarusi incarcati si indaratnici, care mai degraba s-ar opri la scarpinat decat sa care sacii cu provizii.

 

 

 

Altitudinea e in continuare un mic ghimpe in coaste (sau mai degraba in plamani), si gafaim toti trei la fiecare portiune mai abrupta, dar nu e chiar groaznic. Pare ca incepem sa ne aclimatizam, si clar e mai bine decat in prima zi in care ne-a lovit. Abia ne obisnuim cu ritmul, ca Tsewang se opreste si arata triumfator spre un colt din poarta bogat ornata a Phuktal Gompa itindu-se dupa un perete de stanca, semn ca aproape am ajuns. Pff, deja? Dupa cum ne amenintase cu "plimbarea" asta, eram pregatiti de maraton, nu alta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Patrundem printre camarutele de chirpici lipite de peretele de stanca si incepem sa misunam in sus si-n jos, dand din cand in cand peste cate un calugar zambitor vazandu-si linistit de treburile si ritualurile zilnice. 

 

 

 

 

Pare un loc complet neturistic (din toate punctele bune de vedere), dar in acelasi timp, calugarii ne primesc foarte cald si natural, fara sa faca mare caz de prezenta noastra, dar si fara sa para deranjati in vreun fel. Tsewang schimba cate o vorba cu ei, si chiar daca nu intelegem limba, tonalitatea e a cuiva care vine in vizita la rudele care stau doua case mai sus pe ulita. Toate interactiunile sunt cat se poate de firesti si de linistitoare, iar pe noi ne incanta sa luam la rand toate cotloanele.
 

 

 

Dupa ce terminam turul incaperilor coboram la baza stancii si ne parcam la micuta bodega (nealcoolica) unde pare ca si calugarii mai tineri coboara pentru wifi, spre marele nostru amuzament - nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, sunt la fel de zambitori, senini si autentici si cu telefonul in mana.
Ne asezam la masutele de afara, unde ni se alatura doua englezoaice vorbarete cu care schimbam cateva impresii si poze, apoi apare si Tsewang cu ceaiuri si orez prajit cu legume. Un deliciu!

 

Lingem farfuriile, mai schimbam niste urari de drum bun cu comesenele noastre, si cu burtile pline, ne rostogolim incet la vale, inapoi inspre cazare, pe unde am venit.

 

 

 

 

 

 

La vreo 5 minute de camping, Tsewang o ia suspect de hotarat inainte, iar noi il cunoastem deja suficient de bine cat sa banuim ca pune ceva la cale. Ceva care probabil o sa ne placa...

Cand sa ajungem si noi, ne iese inapoi in drum si ne informeaza ca s-au eliberat corturile, asa ca ne putem muta in ele daca vrem. Deliberam un pic intre noi daca Tsewang ar incapea intr-un troler sa-l luam cu noi acasa, dar intre timp ne adunam catrafusele si ne luam in primire corturile de glamping cu priveliste. Alta viata...

Cina e acelasi festin cu orez, naan cu usturoi, si 3-4 feluri de legume si carne, dar mult mai animata si mai conversationala, in compania a inca doua grupuri de motociclisti si a ghizilor lor, unul dintre ei chiar coleg cu Tsewang. Din vorba in vorba in vorba, mentionam traseul pe care il avem in plan peste doua zile, un tur de forta de vreo 200km de offroad prin patru dintre cele mai inalte trecatori din regiune. Cei doi ghizi se lumineaza la fata si ne felicita pentru traseu, chipurile preferatul amandurora.

"Si e greu?"
"Da da, e cel mai greu! O sa va placa!"

Ay, Dios mío...

 

Ziua 5: Déjà vu all over again
 

Cu morcovul ferm infipt pentru ziua 6 - turul trecatorilor - ziua 5 e scurta liniste de dinaintea furtunii. Cum drumul pana in Purne si la Phuktal a fost o deviere de la traseul nostru spre Leh, iar cel de maine e deja destul de lung si imposibil de segmentat, astazi trebuie doar sa ajungem inapoi in Padum, prin care am trecut deja la dus, si sa ne cazam acolo.

Fata de privelistile de ieri si cele pe care le banuim de maine incolo, ziua de azi e o pauza din toate punctele de vedere. Nu ca n-ar fi frumos drumul, dar standardele noastre de "spectaculos" au fost deja iremediabil inaltate.

 

 

 

 

 

 

 

Mai vizitam in trecere inca o manastire la fel de draguta, dar nu la fel de impresionant amplasata, si ajungem in Padum pe la pranz, unde ne cazam la un hotelas aproape luxos dupa standardele noastre de cazari bune, si acelea la fel de iremediabil... schimbate.

 

 

 

 

 

Cum suntem intr-un oras, cum zice cantecul, cu strazi pavate, maturate (...ish), ne punem tricourile de duminica (alea doar moderat prafuite) si iesim sa servim pranzul la restaurant. Casa Capsa, nu alta, cand vedem fete de masa si meniuri de hartie. Cu coperta, chiar! Daca tot avem variante, sarim uzualul dal, rice & veg, si ne dedam dezmatului cu momos (un fel de coltunasi in aluat de orez, umpluti cu o tocatura picanta de carne si legume), thukpa (o supa tibetana cu taitei, asemanatoare ramen-ului), orez prajit, si chow mein (taitei trasi la wok) cu pui si legume. Bucataria fusion sa traiasca!

 

Ghiftuiti si fericiti, parca avem chef de un pic de plimbare (cu atat mai mult cu cat la hotel am fost informati ca abia seara vom avea curent, si implicit apa calda), asa ca o luam per pedes pe ulita pana la manastirea de pe deal. Tsewang intreaba doi trecatori daca sunt calugarii acasa, si cum raspunsul pare dupa intonatie un foarte convins "da' un' sa fie?", o luam intr-acolo. Trei strazi, doua pante si aproximativ 500 de trepte mai tarziu, esuam in fata manastirii, transpirand thukpa prin toti porii. Iar la manastire nimeni... 

 

 

 

 

 

Dam o roata, doua, sapte, facem niste poze, Tsewang ne mai povesteste de istoricul locului, dar cum tot nu apare nimeni, ne rostogolim in cele din urma inapoi inspre cazare. 

La cazare, fiat lux! A venit curentul, urmat la scurt timp si de apa calda (la robinet!). Spalat, pus toate cele la incarcat, si bagat cornu-n perna, fratilor, ca maine avem zi grea.

Ziua 6: Cand muritorii de rand afla ce-i poate pielea Ladakh-ului, si muritorii se revanseaza cum pot
 

Iaca si ziua *aceea*... Stiindu-ne in fata unui drum de peste 200km prin tarana si bolovani, si numa-n sus si-n jos si-n ace de par, dam trezirea cu gainile, si pornim motoarele simtitor mai devreme ca pana acum. Pe de alta parte, suntem mancati, spalati, dormiti si plini de asteptari marete, asa ca plecam la drum cu cantec inainte.

Incepem cu o portiune scurta pe asfalt (doar cat sa nu uitam ca exista asa ceva pe lume), si oprim la primul punct de los papeles, por favor. Tsewang aduna pasapoarte, vize si ce mai trebuie, iar noi ne maimutarim cu selfie-uri si concursuri de "cine are cel mai mult praf pe el".

 

 

 

 

Tsewang revine, ne continuam drumul, si nu trece mult pana ne luam la revedere de la asfalt. E greu sa ne para rau, totusi, cand drumul se metamorfozeaza sub ochii si rotile noastre intr-o poteca sapata in stanca printr-un veritabil defileu roscat si ocru si cenusiu, unde pare ca suntem doar noi si pietrele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar nu suntem doar noi, dupa cum aflam la prima din multele opriri de pe parcursul expeditiei, impuse de cate un excavator lucrand la degajarea drumului dupa cea mai recenta surpare de stanca. Ne asezam cuminti la distanta sigura in spatele camionului cu bolovani, si ne acomodam cu o priveliste care va deveni mai mult decat comuna...

 

In cele din urma baietii termina de incarcat bolovanii, ne fac semn sa trecem, si ne vedem de drum. Nu pana foarte departe, totusi, cum deja cam e ora de ceai, iar Tsewang ocheste pe marginea drumului un cort-hotel-restaurant-magazin-satesc care inca de afara ne imbie cu arome de spiced masala.

 

 

 

Ne continuam drumul incalziti si revigorati, iar eu indraznesc sa ma gandesc ca daca tot asa va fi si restul zilei, nu-i chiar atat de greu.

Ei bine, nu e asa si restul zilei. Drumul incepe sa se lateasca si iesim din defileu, dar in acelasi timp incepem sa urcam destul de hotarat, ba pieptis, ba in ace de par. Trecem rand pe rand prin vreo doua - trei trecatoare, urcand, coborand, urcand si mai mult, si cu cat ajungem mai sus, cu atat intelegem mai bine de ce traseul asta trezise atata veritabila reverenta printre ceilalti ghizi...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Si tocmai cand sunt convinsa ca Himalaya nu are ce sa ne arate azi si mai frumos decat ce am vazut deja, urcam in ultima trecatoare a zilei si suntem recompensati cu o priveliste pe care deja ar fi inutil sa incerc sa o explic in cuvinte.

 

 

 

 

Sirsir La este pana in ziua de azi locul meu preferat din toata expeditia (si din multe altele). Stam cateva minute bune fara sa zicem nimic, pur si simplu sorbind privelistea, linistea, cerul cu vanzoleala lui de nori grosi si furiosi, facandu-ne sa ne simtim ca si cum nu meritam sa calcam aici, de parca am fi ajuns ilicit intr-un loc atat de frumos si de salbatic incat oamenii nu au ce cauta acolo. Nu putem decat sa ne aratam recunostinta proptind la loc un par doborat de vant, de care atarna ghirlande cu sute si mii de stegulete de rugaciune, care ne amintesc ca oamenii trec totusi pe aici de foarte, foarte mult timp, probabil la fel de recunoscatori ca si noi.

 

 

 

Vantul si frigul se intetesc si incep repede sa cada si fulgi rari de zapada, asa ca mai aruncam o privire imprejur cat sa reziste pentru tot restul vietii, si incepem sa coboram pe lungul drum inapoi spre civilizatie. Fulgii se transforma in stropi de ploaie, iar aceia se transforma apoi intr-un ultim bis pe care muntii ni-l ofera pour la bonne bouche.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai coboram o vreme si ne reintalnim cu asfaltul, semn ca mai avem putin si se incheie cea mai frumoasa zi de pana acum. Drumul nu e cu nimic mai putin frumos, iar cand trecem prin primul sat, Tsewang ne face semn sa oprim, apoi ne intreaba unde preferam sa ne cazam. Variantele sunt sa mergem in Lamayuru, alt hub comun al turistilor moto din zona, sau sa oprim aici, la un guesthouse detinut chiar de o matusa a lui. Alegerea era evidenta oricum, dar cand ne spune ca el si familia lui locuiesc doar cateva case mai incolo si ne propune sa servim ceaiul a doua zi la el acasa, deja nu ne putem imagina o urmare mai potrivita pentru ziua de azi.

 

 

Ajungem in doar cateva minute, si deja conform asteptarilor, matusa ne primeste si pe noi, si pe Tsewang, cu aceleasi imbratisari la fel de materne, si ne trimite sa ne spalam repede, ca masa-i aproape gata. Ne conformam, si din nou proaspat spalati si parfumati, ne asezam pe pernute in sufrageria calda si imbietoare, plina de poze cu familia si seturi ornate de ceai.

Ne petrecem restul serii infulecand cei mai buni momos din toata excursia, adusi de matusa lui Tsewang ca pe banda rulanta, bol aburind dupa bol aburind, band milk tea fierbinte si aromat, si "digerand" multitudinea coplesitoare de impresiile ale zilei. 

Si nu suntem nici la jumate...

...

 

P.S. Nu stiu de ce a pus din nou poza din incheiere si nu are ce cauta acolo, iar acum nu mai pot edita..... grrrr...

Editat Noiembrie 14, 2023 de m0jave

[BogdanTm]

Superb! Ireal! Felicitari!

[apriliacluj]

bravos!!

[m0jave]

Cu scuze pentru pauza publicitara prelungita, sa continuam :D...

 

Ziua 7: Care incepe cu un "acasa" si se incheie cu un altul

 

Dimineata calda si senina... Matusa lui Tsewang, la fel de calda si senina, ne intampina cu masala milk tea, omleta si naan cu unt. Mancam bine, ne adunam toate cele, si iesim printre imbratisari si urari de drum bun. Apare si Tsewang intre timp si gasim motoarele in fata portii, pornite, incalzite, si gata de drum. Planul pentru dimineata asta e sa dam un ocol in sus pe dealul de deasupra satului, pana la manastirea locala (administrata si aceea de un calugar unchi al Tsewang), apoi sa revenim tocmai la țanc la un brunch la Tsewang acasa, inainte sa ne continuam drumul spre Leh.

 

Zis si facut. Pe la capatul satului se termina asfaltul, si dam in deja binecunoscutele ace de par pe tarana, numai bune pentru incalzirea de dimineata. Aud copiii de gradinita cum se contrazic iar in casca pe teme de importanta capitala, gen urda e sau nu e branza, in timp ce eu ma concentrez intens sa-i ignor si sa nu fac vreo duda cu motorul inca de la prima ora. Dar pare ca antrenamentul din ultimele zile a dat roade, si ajungem cu bine sus.

 

 

 

 

 

Apare si unchiul lui Tsewang, ii inmaneaza un manunchi de chei, si il lasa sa ne plimbe singur printre incaperi. Doar e de-al casei, nu? Ne tinem cuminti dupa el, si deja ne simtim destul de "de-ai casei" la randul nostru, incat sa pozam toate altarele si toti peretii pictati, Iar el ne povesteste cu vizibila mandrie despre seminificatia, vechimea si istoricul fiecarui artefact in parte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Turul impromptu e intrerupt din cand in cand de cate o cheie care nu se potriveste, fapt urmat de cate o scurta conversatie strigata de pe o terasa pe alta. Pokemonii isi dau coate si rad infundat. "Ca la mamaia la tara, la Moldova".

Ne incheiem periplul si coboram inapoi in sat, dar inainte sa ajungem la Chez Tsewang, eu si Andreea punem piciorul in prag si ordonam oprirea langa un chiosc satesc unde aprovizionam cu suc si dulciuri. Ce-i asta sa mergi la om cu mana-n fund? Avem acasa doua mame care ne-ar dezmosteni pentru asta. Tsewang nu intelege, Robert ii explica mormaind pe ton de "nu intreba", si dupa 5 minute ne punem iar in miscare cu pungutele fluturand pe ghidon.

Nici nu apucam sa bagam a doua, ca deja ajungem. Tsewang striga un salut peste gard, si din casa rasar rand pe rand bunicul, mama, sotia si catelul, care ne iau pe toti la imbratisari (respectiv gudurari) mai ceva ca pe patru Tsewang-i, nicidecum ca pe un Tsewang si trei straini. Ne descaltam, eu iau direct in brate chifteaua pufoasa si sforaitoare (un pug debordand de adoratie universala, pe care deja il masor din priviri sa vad in care din bagaje incape), si ne asezam in living pe pernute, unde sunt deja servite cantitati ample de biscuiti de casa, fursecuri, si masala.

Rontaim, bem, povestim impresii, si dupa inca o runda de imbratisari si urari pornim din nou la drum. Tsewang supune din nou ruta la vot, intre Leh Highway, asfalt direct pana-n Leh, sau poteci prin munte, intre manastiri si pe deasupra satelor. Nici nu stiu de ce ne mai intreaba...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu vreo 20-30 de kilometri inainte de Leh coboram inapoi la drumul principal (denumit foarte generos autostrada), si oprim pentru un alt pranz fusion la ceea ce arata deja a un restaurant. Ce-i drept, Leh este chiar capitala Ladakh-ului si un oras mare, iar peisajul s-a schimbat simtitor pe masura ce ne-am apropiat de el. Atat peisajul, cat si gradul de militarizare, din nou.

Cu burtile pline si multumite (Pork Ramen FTW!), mai facem o ultima oprire inainte de Leh, la confluenta dintre Indus si Zanskar, un punct de belvedere invadat de turisti, multi dintre ei pe motoare inchiriate din Leh, si pe care dau impresia ca nu au mai urcat in viata vietilor lor.

 

 

Cat suntem noi furati de peisaj, Tsewang se face din nou util si ajuta cativa sud-indieni sa-si porneasca motoarele din rampa, apoi ii dirijeaza cu aer aproape parental la iesirea in drum.

Si uite-asa ajungem in Leh. Ne croim drum prin traficul infernal si haotic de oras indian marisor, si ajungem la sediul central al companiei de inchirieri. Intram pe poarta de garaj mica si discreta, ca in interior sa gasim o adevarat oaza de ospitalitate, un veritabil han cu o curte interioara spatioasa, in piatra si lemn masiv, undeva intre un riad marocan si o vila andaluza. Suntem treziti din reverie de Gurmat, patronul si vocea cu care am schimbat mailuri peste mailuri in ultimele luni, pe care o pot asocia in sfarsit unui chip.

 

 

Spre rusinea mea, stiind ca urmeaza sa stam aici doua zile, am tot amanat pozele interioare pe ideea ca "o sa fie timp destul", ca ajunsa acasa apoi, sa descopar ca in afara de cele de mai sus, nu am o singura poza prezentabila cu The Courtyard (numele oficial al locului). Asa ca strict informativ, voi imprumuta doua dintre pozele oficiale de prezentare, cu observatia ca exact asa arata si in realitate.

 

 

Cum drumul pana in Leh a fost unul relativ scurt chiar si cu suisurile si coborasurile ocolitoare, e inca devreme, asa ca imediat ce terminam de savurat dusurile fierbinti (o, glorie!), iesim la plimbare prin centrul pietonal al orasului. 

 

 

 

 

 

Dupa zile intregi prin munti, unde numeri oamenii intalniti intr-o zi pe degetele de la o mana (si aia beteaga uneori), gasim coplesitor si usor anxios centrul aglomerat si ultraturistic. Multi vestici hipioti si cu un aer "afumat", in cautare de Eat, Pray, Love, sud-indieni veniti cu bunici, copii, catel si purcel ca la Sinaia, si toti uniti de mici negutatori mai mult decat dornici sa le vanda si unora si altora bibiluri chinezesti de plastic, faux-sari-uri,  faux-laneturi-nepaleze, si in general faux-marfa. Per total, imaginea ne trezeste amintiri usor amarui intre Vama Veche, Bran, si Istanbulul european. Interesant si colorat, dar parca ne placea mai mult in munti. In acelasi timp, incepem sa suspectam si de ce Tsewang ne-a predat lui Gurmat pentru cele doua zile petrecute in Leh. Nu pare nici genul lui de loc.

Ne facem, totusi, damblaua si batem tot centrul inainte si inapoi, iar taman cand incepe sa se lase seara o luam spre restaurantul unde ne asteapta Gurmat la cina. Intram printr-un gang ingust si ciudatel intre case, trezim cativa maidanezi la siesta, si avem un déjà vu cand la capatul gangului se deschide o gradina cu maslini, mese cochete cu lumanarele plutitoare in vaze de sticla, si note de jazz discret in surdina. E clar, Gurmat ne-a adus la steaua Michelin a Ladakh-ului.

Trecem pe langa mesele ocupate de mai multe man buns, tocuri cui si parfumuri scumpe decat am vazut de 5000 de kilometri incoace si ne asezam la separeul rezervat pentru noi, unde ni se alatura Gurmat si, in sfarsit, Tsewang. Dam noroc pentru o a doua parte a excursiei cel putin la fel de frumoasa ca prima, ne infruptam din bucataria traditionala Ladakhi (in varianta haute cuisine), si petrecem restul serii schimband povesti si impresii cu gazdele noastre.

...Iar apoi Tsewang ne face rost de o masina cu care ne duce inapoi la cazare, conducand ca-n GTA pe stradutele intunecate si intortocheate ale orasului. That's entertainment!

Ziua 8: Unde facem turul atractiilor din Leh si ni se face dor de motoare

Ne trezim molcom si lenes stiind ca azi nu ne grabim nicaieri si servim tacticos micul dejun in Courtyard, asteptand sa ne apara taxi-ghidul care ne va plimba la palatul si cele trei manastiri din jurul orasului. Nu de alta, dar daca e pauza de relaxare, apoi pauza de relaxare sa fie. Apare si Tsewang la masa, la mare fix pentru primul milk tea al zilei, apoi ne lasa pe mana lui Pratish, soferul si ghidul nostru de azi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Trecem rand pe rand pe la manastirile celebre din zona, iar cu fiecare in parte se contureaza tot mai clar impresia ca si cele budiste functioneaza exact precum cele ortodoxe de acasa. Vrei opulenta, intretinere impecabila si belsug de detalii? Mergi intr-o zona turistica, accesibila si celebra. Vrei simplitate si autenticitate? Ia-ti niste conserve si urca trei zile prin munti. Fiecare din cele trei e din ce in ce mai ticsita de turisti de pe toate meleagurile, iar oricat de impresionante ar fi, pe noi ne rontaie din ce in ce mai insistent agorafobia.

Cand ajungem la palat deja suntem obositi fizic si psihic si vizitam ca teleghidati labirintul de incaperi renovate brutalist si neinspirat, si tradand pe alocuri restaurari "cu barda", agresive si uniforme. Gasesc ca imi trezeste mai mult interes privelistea peste Leh decat palatul in sine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ajunsi inapoi in centru, incercam sa gasim cate ceva de dus acasa, daca tot suntem in ceea ce pare Mecca suvenirurilor, dar nu gasim mai nimic sa ne inspire, si ne multumim cu niste fructe, proaspete si uscate, pe care sa le roadem la cazare pe post de cina. Inca digeram festinurile ultimelor doua zile, asa ca o pauza culinara de o seara e mai mult decat binevenita.

 

Ne petrecem seara in Courtyard, cu gazdele noastre si cu grupul din Purne, ajunsi si ei aici la o zi dupa noi. Radem, cantam, povestim, si impartim frateste beri Kingfisher, Balanțanul de colectie al lui Gurmat, si cel mai prost gin pe care l-am baut vreodata, luat mai mult ca gluma dintr-un wine shop comic de dubios din centru. Julley!

 

Ziua 9: Unde ne amintim pentru ce am venit aici de fapt, si ne intrebam de ce am mai vrea sa plecam

Ne trezim surprinzator de proaspeti dupa dezmatul bahic de aseara, ori printr-un mare noroc, ori pur si simplu la gandul ca ne urcam din nou pe motoare si ne intoarcem in munti. Uraaa!!!

Ne impachetam din nou in echipament, luam bagaje si catrafuse, ne luam la revedere de la Gurmat si comesenii de aseara, si plecam din nou la drum, asa cum ii sade bine calatorului. Iesim repejor din Leh si peisajul incepe sa se schimbe inapoi asa cum ne place noua.

 

 

 

 

 

 

 

Nu mergem mult (sau poate doar nu ni se pare noua), si ajungem la o alta trecatoare celebra, Khardung La, care pana sa fie detronata relativ recent de Umling La, detinuse titlul de cea mai inalta trecatoare din lume accesibila cu masina. Cum drumul pana aici este, in ciuda altitudinii mai mari, ceva mai practicabil decat in cazul multora din trecatorile vazute in ultima saptamana, sunt si ceva mai multi oameni asteptandu-si randul la poze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar cum la peste 5300m temperaturile sunt, sa zicem... neprimitoare, stam si noi doua minute la poze, admiram un pic privelistea, si o luam in jos pe partea cealalta, manati de cativa fulgi nevinovati care se transforma rapid intr-un mic viscol.

 

Strangem din dinti, o luam usurel copacel, si in vreo douazeci de minute iesim la liman si la conditii mai umane. Inca un pic si iese chiar soarele. Coboram destul de accentuat o vreme, si cu fiecare kilometru observam cum peisajul se metamorfozeaza din stancos si arid, in plat si surprinzator de verde, ca o oaza gigantica intre munti. Urcam pe un deal si oprim sa admiram si privelistea, si monumentul gargantuan al lui Jampa (Maitreya) Buddha de la manastirea Diskit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Coboram inapoi, iar metamorfoza peisajului se continua in ritm accelerat, pana peisajul himalayan cu care am fost obisnuiti pana acum e inlocuit de un altul care pare din cu totul alt film. In fata noastra se desfasoara cat vedem cu ochii dune de nisip...

 

 

 

 

Tinem drumul asfaltat ca-n palma si virajand apetisant printre dune pana ajungem intr-un soi de lunca fertila marginita de nisip umed si tasat, unde Tsewang ne face semn de oprire  in fata unei tabere cu casute de lemn si chirpici, langa mai multe alte motoare si masini parcate. Inca nauciti de peisaj, credem initial ca oprim doar la ceai si poze, dar vedem repede motivul opririi. Eu si Andreea lasam imediat la motoare bagaje si echipament, si o luam aproape la fuga...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intrebari ar fi multe... de unde? de ce? de cat timp? Dar ne ia destul de mult timp sa ajungem sa le formulam cand suntem pana la cot in blana animalelor, chitaind ca doi hamsteri cofeinizati. Printre sesiuni de scarpinat si miorlait aflam ca nu, camilele nu fac parte din fauna nativa a Indiei, dar candva, la un moment dat, cineva a vazut dunele din Hundar, si s-a gandit ca daca le importa si aclimatizeaza, sigur s-or gasi turisti doritori de plimbari cu camila. La urma urmelor, cum poti avea dune fara camile?

Ne dezlipim cu greu de ele si ne croim drum prin valea care incepe deja sa semene mai mult a savana africana dupa sezonul ploios. Ajungem la cazarea zilei, o alta revelatie, sub forma unui compound cu aer de safari de lux, unde suntem primiti in bungalouri cochete si ireal de aratoase.

 

 

 

 

 

 

 

Ne revenim intr-un final din soc, ne culegem mandibulele de pe podea, si ne facem comozi, savurand fiecare strop de apa fierbinte din dusul exterior, cu priveliste de un miliard de rupii. 

 

Curati si parfumati, ne adunam la terasa restaurantului, pentru cina si o seara in jurul focului pe care o vom tine minte noua vieti de-acum incolo. Aici pana si ginul (acelasi) pare aproape potabil. Julley encore une fois!

 

 

 

Editat Decembrie 2, 2023 de m0jave

[Lup69]

WOW!!!

[apriliacluj]

+1!!

[RedRat]

Wow, super!  

 

[banditbiker82]

  Cu un zambet pe buze va spun bravo! Mi-ati facut ziua mai frumoasa cu postarea asta!

[m0jave]

Multumim, multumim, si ne foarte bucuram!  

 

...

 

Ziua 10: Unde facem o fapta buna, iar universul ne rasplateste cu pufosenii

 

Dupa o noapte de somn ca-n puf si cate inca un dus fierbinte (doar pentru ca putem, apoi cine stie cand om mai gasi?), dimineata ne intampina cu o priveliste de zile mari vizibila chiar din pat, si ne gaseste intrebandu-ne de ce am stat doua nopti in Leh si nu aici. O intrebare pentru o alta zi...

 

Savuram micul dejun si privelistea, impachetam alene motoarele si calatorii, facem o poza de plecare pentru baietii cu bungalourile, si cu regrete ne urnim.

 

Daca schimbarea la fata a peisajului a inceput cu dune si lunci, ei bine, de azi se continua cu lacuri. Dar pana acolo mai avem de mancat o paine si de strabatut o vale, pe numele ei Shyok.

 

 

 

 

Drumul e drept, plat, si oricat de bine ar arata muntii de-o parte si de alta, nu prea ne arde sa oprim la poze cand drumul e un covor de pietre marisoare si tasate doar superficial, cu frecvente devieri prin tarana, "pe mal in gios". Dar nu-i bai, universul face sa primim oricum o pauza prelungita, sub forma unei privelisti deja familiare: alunecare de teren, cu excavatoare si coloana de masini si motoare.

Ne tinem dupa celelalte motoare si ne strecuram si noi in fata, ca pietricelele printre bolovani, dar coloana e cam lunga, pare ca deja se asteapta de ceva timp. Intrebam si noi in stanga si-n dreapta, ocazie cu care devine destul de clar ca o sa stam aici o vreme. Mno, ce sa faci? Scoatem niste merinde, ne trantim pe unde gasim cate un petic de umbra, si asteptam...

 

Vreo ora - doua mai tarziu...

Se aude ceva agitatie si ciulim si noi urechile. Localnicii incep sa se echipeze. Semne bune anul are. Ne echipam si noi si ne urcam pe motoare, sa ne coacem mai cu spor inca vreo cateva minute. Drumul in fata inca nu se poate spune ca exista, dar excavatoarele s-au dat la o parte si un dorel da plictisit din manute, semn ca se poate inainta. Ne lipim de Tsewang si ne asteptam randul. Primul care trece e un alt Himalayan, mai stanga, mai dreapta, cu chiu cu vai ajunge pe partea cealalta. Urmeaza apoi un GS cu cutii, traistute si luminite, strunit de probabil cel mai bogat indian din Ladakh, care purcede sa se blocheze in nisipul afanat. Sar cativa baieti sa-l ajute, motorul mai pe jos, mai pe sus, trece intr-un final, "incurajat" dintr-o masina de o turista foarte blonda si foarte suparata ca de ce trec motoarele intai, ca se blocheaza. Sa lase masinile... Care nu se blocheaza...

Trece Tsewang fluierand, trece Robert un pic cu stanga-dreapta si aruncand nisip, trec eu si roata fata e brusc captivata de peisaj... Cea spate se opreste si ea in admiratie, si acolo raman. Incerc sa ma ajut cu picioarele, dar sfanta vaca indiana nu coopereaza, asa ca ma vad nevoita sa cer ajutor. Nu ca ar fi fost necesar, baietii erau deja langa mine. Ajung si eu pe partea cealalta si continuam incet, in coloana, ceea ce incepe vag, aproape imperceptibil, sa semene cu o sugestie de drum.

Coboram din nou pe plat, prin mijlocul vaii, si drumul devine din nou pietris tasat (ceva mai bine), asa ca-i dam blana, sa luam distanta de coloana. Nici nu apucam insa bine sa ne umplem de praf, ca oprim din nou, pe marginea drumului, langa alte doua motoare, unul intr-o roata, celalalt cu toate trusele de scule (impresionant de multe la numar) imprastiate in jur. Tsewang trece imediat pe modul Dacia Asistenta, si evalueaza rapid problema in timp ce deja scotoceste prin atelierul portabil pe care-l cara de la inceputul excursiei. Iar problema e una destul de standard. Ce e non-standard e calatorul de pe primul motor oprit sa ajute, un australian trecut de prima, a doua, probabil si a treia tinerete, la plimbare solo prin India deja de cateva luni bune, si debordand de mai multa energie decat noi trei moluste la un loc.

Intre timp ne ajunge din urma si masina cu amicii motorului cu pana, si punem cu totii de-o veritabila sezatoare in jurul lui Tsewang. Parca ne aminteste cumva de acasa scena asta, nu stiu de ce...

 

 

 

 

 

 

Problema e rezolvata, toate bagajele si bagajelele sunt impachetate la loc, si ne punem cu totii din nou in miscare, intr-un grupulet mic si vesel. Nu ne mai arde sa-i dam blana, si cu atat mai putin sa-i umplem si mai rau de praf pe ceilalti, asa ca mergem cumintel o bucata de drum, pana Tsewang gineste locul de pranz al zilei. Oferta culinara e limitata, asa ca ne multumim cu taitei instant Maggi in varianta Ladakhi, imbunatatita cu mirodenii care-i fac aproape decenti. Ba chiar au si Red Bull la gheata, iar masa e la umbra, fix pe buza raului, asa ca e greu sa ne plangem.

 

 

Plecam mai departe cu forte proaspete, si in curand ramanem din nou singuri cu drumul, mai nou deja asfaltat, plat, decent, doar usor virajat cat sa nu ne plictisim. Mai o poza, mai o vorba, ziua se scurge binisor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mergem o vreme, peisajul incepe iar sa se inverzeasca, si incepem sa vedem masini oprite pe stanga si turisti imprastiati din loc in loc pe iarba. Nu ne punem prea multe intrebari, dar il vedem apoi si pe Tsewang facandu-ne semn de oprire. Hmm...

Ne dam jos, ne uitam intrebator la el (poza?! doar am vazut privelisti mult mai frumoase), si-l vedem cum se uita la mine si la Andreea cu gura pana la urechi si ne face semn de "ia vedeti, ce-i acolo?"...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu cred ca e nevoie sa mentionez exact de cat chitait si scarpinat si mai mult chitait a fost vorba. Aparent marmotele de Himalaya sunt atat de obisnuite cu turistii, incat sunt practic tomberoneze. Vin, stau la mangaiat, fac si selfie-uri cu tine pentru un biscuite. Partea trista aici, ca si cu ursii nostri, e ca sunt totusi un animal salbatic care se invata sa depinda de oameni. Nu or sa atace pe nimeni (decat, cel mult, sa capseze vreun deget excesiv de curios), dar tot e usor de imaginat ce se intampla atunci cand se invata cu chipsuri, uita cum sa se hraneasca singure, iar turistii dispar pe timp de iarna. Asa ca le scarpinam, le pozam, chitaim pe langa ele, dar nu le hranim.

Cu greu ne dezlipim de ele in cele din urma si ne continuam traseul, pe ultima bucata de drum a zilei, urmarind malul lacului Pangong, la marginea caruia ne vom caza seara asta. Apa e de un albastru ireal, iar in lumina calda a dupa-amiezii imi e greu sa nu cer oprire de poza la fiecare cot de drum.

 

 

 

 

Ajungem si la cazare, o tabara de casute austere (unde-s bungalourile de ieri?!), taman inainte sa coboare soarele de-a binelea dupa munti, si sa se puna niste vantoase, de ne si vedem cu casute cu tot pe sus. Toto, I don't think we're in Kansas anymore!

 

 

 

 

 

Ziua 11: Unde strabatem un desert ca sa ajungem de la un lac la altul

 

Ne trezim inca inghetati de vantul puternic de peste noapte trecand prin casutele neizolate ca prin branza, si ne adunam la un mic dejun, dar mai ales la un milk tea fierbinte (sau doua, sau sapte). Pe masura ce ne dezmortim incepe sa ne cuprinda usor un aer dulce-amarui de nostalgie, odata cu realizarea ca mai avem doar cateva zile si periplul nostru se incheie. Dar sa nu ne gandim la asta inca. India inca mai are cate una - alta cu care sa se laude pana atunci.

Ne impachetam bine cu toate straturile din dotare, si plecam la drum. Sau, cel putin, am incerca sa plecam, daca ne-ar da voie turma de iaci a satului, si n-ar bloca singura poteca, si aceea foarte denivelata si abrupta, pana la drumul principal.

 

 

Dar ne strecuram cum putem printre ei, pe langa ei, apoi oprim sus doar un minut sa-i imortalizam pentru posteritate, si ne vedem de drum. Tot la capitolul "copitate locale", ginim la un moment dat cativa magari salbatici studiindu-ne curiosi de la distanta. Nu-mi fac prea mari iluzii cum ca as putea sa-i scarpin ca pe marmote, dar imi incerc totusi norocul si o iau tiptil catre ei, cu aparatul in mana. Dar le trece repejor curiozitatea si-i dau bir cu fugitii. Aproape ca aud trolii (si bipezi, si patrupezi) cum rad de mine, si din fata, si din spate.

 

 

 

Nu avem cine stie ce program artistic azi (fata de ce spectacole naturale am vazut pana acum), asa ca Tsewang se gandeste sa ne faca ziua mai interesanta si deviaza la un moment dat de la drumul principal, printr-o bretea de pietris si nisip afanat. Doar asa, sa ne tina amuzati. Si sa ne vada din nou transpirand...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Drumul devine de-a dreptul desertic, ba pe asfalt, ba prin tarana, ba o trecatoare, ba niste ace de par, si desi se aduna destul de multi kilometri, nu simtim cand trece ziua, si se iveste in departare inca o oglinda neverosimila in mijlocul bolovanisului. 

 

 

 

 

 

 

 

Lacul este altul, Tso Moriri pe numele lui, dar cazarea arata aproape identic. Aceleasi casute, aceeasi priveliste, acelasi vant. Mai punem cateva straturi pe noi si ne adunam pe langa Tsewang si programului lui de mentenanta moto, sub privirile ingrijorate si sfatuitoare ale localnicilor.

 

 

 

 

Cina cu milk tea si dal, rice & veg, sa nu uitam unde suntem, si somnic...

 

 

Ziua 12: Unde mai scarpinam niste pufosenii

 

Dimineata ne gaseste iarasi inghetati, si cu a doua victima a expeditiei. Andreea a facut cunostinta cu soarecele refugiat in casuta ei (speriat de frig si de cainii de afara), asa ca n-a dormit toata noaptea (am intrebat de ce, tot n-am inteles). Oboseala si nesomn, plus frig chiar si sub cele doua - trei paturi, si drept rezultat in dimineata asta avem un sac de cartofi mai sac de cartofi ca de obicei. Facem haz de necaz la micul dejun, ne impachetam iarasi cu toate straturile, si ne urnim din loc.

Avem zi scurta azi, nu avem de batut decat vreo 80 km pana la cel de-al treilea si ultimul lac, Tso Kar, asa ca ne permitem sa incepem ziua cu un ocol pana la punctul de belvedere asupra Tso Moriri. Bolovanis, nisip afanat, pante, deja le-am vazut pe toate, si reusesc (cu mandrie cat casa) sa ma tin binisor dupa Tsewang si Robert, fara ajutor.

 

 

 

 

 

 

Privelistea merita efortul, si ma simt suficient de increzatoare cat sa abordez acelasi drum si la coborare. Doi din doi! 

Drumul spre Tso Kar e scurt, si intrerupt doar de un pranz campenesc printre capre si cai. Scarpinat, chitait, the usual...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe masura ce ne apropiem de lac, valea se largeste si aplatizeaza, iar oglinda lacului in departare, marginita de depuneri sclipitoare de sare, imi aminteste de Bonneville. Nu pot sa nu ma intreb oare cate locuri aflate la mii si zeci de mii de kilometri distanta am vazut reflectate in acesti o mie si ceva de kilometri pe care i-am batut in India.

 

 

 

 

Pe la pranz ajungem in Thukje, o localitate cu doua case si trei guesthouses pe malul lacului, unde vom petrece noaptea. Mancam niste dal, rice & veg (ce altceva?) la o bodega in compania unei frantuzoaice vorbarete si prietenoase, si cum e inca devreme, apucam sa tragem un pui de somn pana sa mai exploram zona. Mai avem doua zile pana in Manali, la capatul drumului, si de aici vom merge in formula un pic schimbata. Aici trebuie sa apara un alt baiat al lui Gurmat cu o masina si trolerele noastre, sa preia motorul lui Tsewang si sa-l duca inapoi acasa, in Leh, iar maine si poimaine, pana in Manali, Tsewang va conduce masina cu bagaje, in spatele nostru.
Pana ne trezim noi din somnic, tocmai bine ajunge si masina, se face schimbul, apoi ne imbarcam toti in masina si plecam sa vedem manastirea locala, apoi lacul.

 

 

 

 

 

 

 

Nu ne putem apropia prea mult de lac , malul fiind mlastinos si soarele deja la apus, dar prin binoclul arestat de la cazare, Tsewang ne arata pe marginea apei cativa cocostarci cu capul negru (pasarea emblema a Ladakh-ului). Privim apusul peste intinderea de iarba, sare si apa, apoi ciocnim la cazare cateva beri in cinstea unei excursii  frumoase, aproape gata.

 

 

 

Ziua 13: Unde ajungem inapoi in civilizatie

 

Dimineata ne gaseste hotarati sa ne bucuram de timpul care ne-a mai ramas aici, asa ca lasam tristetile si ne apucam sa mutam bagaje. Acum ca avem masina de asistenta, putem sa incarcam tot ce nu ne trebuie la indemana, si sa tinem pe motoare doar strictul necesar. Zis si facut. Incalziti, revigorati, si cu agregatele ceva mai usoare, pornim la drum, dupa ce Tsewang ne explica pe scurt traseul. Nu avem mai mult de doua - trei stangi sau drepte toata ziua, asa ca e greu sa ne ratacim, chiar luand-o inainte.

Avem mult de mers azi, peste 200 km, dar mare parte din ei sunt pe asfalt cel putin decent, iar restul sunt o nimica toata fata de ce am strabatut pana acum. Revenim pe Leh - Manali Highway si nu putem sa nu mustacim la drumul pe care il numesc ei autostrada. Dar nu conteaza, e frumos, spectaculos, relativ liber, asa ca-i dam cu placere.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Undeva dupa pranz ajungem la un ultim spectacol de priveliste, unul de care stiam si pe care il asteptam cu nerabdare inca de acasa - celebrele Gata Loops - o succesiune rapida de 21 de ace de par pe fata unui versant, oferind o priveliste spectaculoasa peste intreaga vale a raului Tsarap.

 

 

 

 

 

 

 

 

Drumul se continua apoi virajat si din ce in ce mai verde pana in Jispa, locul de oprire pentru seara asta, si deja orasel, chiar unul frecventat de toata suflarea turistica din zona.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Suntem surprinsi si nu prea sa gasim aici un adevarat "hotel" moto, cu parcarea plina si toate limbile pamantului auzindu-se pe la colturi.

 

 

Ne cazam, spalam (apa calda din nou!!), si servim un 5 o'clock... ahem... tea, printre, ce altceva, alte copitate deschise la interactiune.

 

 

 

Mai bananaim o vreme cu beri si cronturi picante, apoi ne adunam la cina, cu restul colocatarilor. Ne facem din nou prieteni, de data asta un grup de norvegieni si amicul lor croat, exploratori cu state vechi, cu care schimbam povesti, mai multe beri, si inca si mai multe rasete pana seara tarziu.

Suntem rupti de somn, dar parca tot nu ne vine sa ne retragem. Maine e ultima zi pe motoare...

[Lup69]

Superb!!! parca nu imi vine sa cred ca se va termina....din pacate...

[apriliacluj]

Red Bull, Coca Cola, Tuborg, vad ca sunt in orice colt al lumii, in orice vagauna

[Mrider]

Genial, felicitari pentru asemenea tura! 

Avand in vedere ca Himalaya se afla si pe lista mea de plimbari, o sa urmaresc pana la final si revin cu intrebari, daca nu o sa primesc raspunsurile intre timp. 

Felicitari si pentru stilul de a nara intamplarile! 

Editat Decembrie 14, 2023 de Mrider

[m0jave]

Multumim mult din nou, si sarbatori fericite tuturor! 

 

...

 

Ziua 14: Unde ne luam la revedere de la motoare

Si gata... Ultima zi pe Himalayan-uri. Cu un gol in stomac si tristete pe fata ne asezam la micul dejun in sala de mese la fel de plina de turisti, dar mai zumzaitoare in surdina. Ne salutam cu companionii de aseara, dar suntem mult mai tacuti si unii, si altii. Spre finalul mesei ajungem sa mai facem, totusi, schimb de niste impresii si planuri de calatorie, apoi cu o noua proaspata recolta de contacte pe Facebook, ne imprastiem fiecare pe la treburile lui.

Ne adunam toate catrafusele, contemplam un pic motoarele ca si cand am fi uitat ce faceam, ne luam la revedere de la gazde si colocatari, si pornim la drum. Avem cale relativ scurta de batut azi, putin sub 100 km pana in Manali, capatul drumului, dar cam toata in serpentine cu capul in jos. In cardasie cu peisajul din ce in ce mai verde si mai luxuriant cu fiecare kilometru, drumul pare ca ne ureaza un frumos bun ramas si ne tenteaza deja cu idei de plimbari viitoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pare ca si lui Tsewang ii va fi dor de noi. Ii vedem in oglinzi masinuta cu bagaje cum se tine scai de motoare si ne face poze la fiecare cot de drum.

 

 

 

 

 

 

La o aruncatura de bat de Manali ne vedem in fata unui alt punct de reper pe care-l anticipaseram daca nu cu entuziasm, cel putin cu multa curiozitate: tunelul Atal, cu ai lui 9 km, un alt record de lungime plus altitudine (cu cateva asteriscuri). Planul initial fusese sa coboram prin Rohtang La, o trecatoare celebra (si singurul drum spre Manali pana la inaugurarea tunelului), un veritabil acordeon magnific de ace de par fara numar, mai ceva decat Gata Loops. Din pacate, odata cu deschiderea tunelului ca alternativa, taximetristii locali au mirosit o oportunitate de afaceri, asa ca au pus de un mic monopol pe ruta veche, incomparabil mai scenica. Prin urmare, ruta este acum accesibila prin mijloace proprii doar cu un permis special, obtinut numai la fata locului, cu ceva perioada de asteptare, ceea ce noi nu ne putem permite. Dar nu-i bai, deja avem o lista respectabila de locuri rezervate pentru India Vol. II, asa ca ne vedem de drum fara prea mari regrete.

 

Inainte sa patrundem in tunel ne oprim la o pauza publicitara cu dedicatie pentru Gurmat...

 

 

 

...apoi ne incolonam si noi la trenuletul speologic.

 

 

Si mergem... Si mai mergem... Si iarasi mergem... Tunelul e atat de lung si atat de departe de varfurile muntelui pe care-l strabate, incat are propriul micro-climat. Si nu doar atat, ba chiar Tsewang ne-a prevenit amuzat ca nu e deloc nemaiauzit sa intri pe o parte condus de razele toride ale soarelui, si sa iesi pe cealalta in viscol salbatic. Sau invers. Undeva pe la jumate aerul se raceste mult si brusc, asa ca ne temem ca avertizarea lui Tsewang se va dovedi profetica. Dupa inca o bucata buna de drum incepe, totusi, sa se incalzeasca la loc, si iesim din tunel in conditii meteo similare, si mai mult decat decente. Ba chiar parca e un pic mai cald pe partea asta.

Inca un pic de mers, apoi aerul si traficul ne dau semne clare ca am ajuns in Manali. Imi amintesc cu amuzament cum ma speriase pe mine "aglomeratia" de doua masini si trei ricse din Srinagar, iar prin haosul asta hiper-urban ma tin fara probleme dupa Tswewang (trecut in fata) si Robert. Doar sunt in India de doua saptamani...

Hotelul unde tragem are din nou aerul acela de "cel mai luxos din oras", si ar arata chiar foarte bine (complet neironic) daca nu s-ar desfasura niste sapaturi cvasi-arheologice fix in fata intrarii.

 

Dam bagajele si echipamentul jos pentru ultima oara, facem plecaciuni motoarelor care ne-au purtat ireprosabil atata amar de drum, si iesim la plimbare in cautare de pranz si de explorare urbana. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Orasul este la fel de aglomerat ca Leh, dar desi are acelasi statut ca punct important de reper pe rutele moto (si nu numai) Himalayene, atmosfera e cu totul alta, iar centrul pietonal arata infinit mai autentic si mai pe gustul nostru (si al lui Tsewang). Unde in Leh el preferase sa se retraga cu mentenanta motoarelor, aici ii face o placere vizibila sa ne plimbe pe stradute, pe la suveniruri de o cu totul alta calitate, si sa ne duca la restaurantul lui preferat. Nu e nevoie sa mentionez ca eu si Andreea greblam fiecare cate o colectie respectabila de laneturi de oaie si de yak, de o calitate care oriunde altundeva in lume ar fi costat o mica avere. Aici le luam cu banii pe care-i avem prin buzunare, si ne e noua jena cand vanzatorii ne ofera si reduceri pe deasupra. Vazandu-l pe Tsewang atat de acasa aici, il rog chiar sa trecem pe la posta locala, unde expediez in sfarsit acasa vederile pe care le plimb cu mine inca din Padum.

 

 

Mai dam o tura, ne mai lipim de una - alta de adus acasa, apoi ne retragem inapoi la hotel, la un pui de somn. Spre seara avem un ultim program artistic, cand il ajutam pe Tsewang sa incarce motoarele in masina, pentru transportul spre casa. Deja suntem pe taram indian de atata timp incat nu ni se mai pare nimic ciudat in abordarea ad-hoc si de-a dreptul creativa cu care sunt urcate si impachetate doua motoare marisoare intr-o camioneta minuscula.

 

 

 

 

 

 

Cu motoarele in masina si pregatite pentru lungul drum spre casa, ne retragem la cina cea de taina a expeditiei, impreuna cu bunul nostru prieten Tsewang si cu cele mai bune si mai dulci-amarui beri pe care le-am savurat vreodata  pana la ultima picatura.

Ziua 15: Unde ne luam la revedere

De dimineata parca tot nu vrem sa ne dam dusi, asa ca profitam de faptul ca masina spre Delhi ne asteapta abia candva dupa pranz, si luam o ricsa (doar trebuia sa bifam si asta) spre cartierul vechi si boem al Manali-ului. Aerul de turism vestic cu filosofii de viata cinematice se face din nou un pic simtit, dar atmosfera e atat de relaxata si prezenta umana atat de rarefiata, incat nu ne deranjeaza deloc. Ne plimbam cu placere pe stradutele intortocheate si in panta, si mai adunam inca o recolta cinstita de suveniruri pentru acasa, de data asta pielarie si bijuuri.

 

 

 

 

Savuram un pranz boem, tacticos, si cu puternic iz nord-indian, apoi ne croim drum inapoi spre hotel, unde Tsewang ne asteapta cu taxiul pregatit de luuuuuuungul drum spre casa. Sau cel putin spre aeroportul din Delhi. Cu multa (foarte multa) creativitate indesam toate bagajele in taxiul de dimensiuni modeste, si inainte sa ne cataram si noi in varf, ne rezervam niste minute bune sa ne luam la revedere (doar pe moment, cu siguranta) de la cel mai bun ghid si companion care a existat si va exista vreodata.

 

Apoi plecam la drum. Robert in fata, pe locul din stanga, eu si Andreea in spate, printre traiste si traistute. Mai fur cateva poze pe drum, ocazie cu care pun cu hotarare si zona asta pe lista volumelor indiene ulterioare, iar taxiul tot merge mai departe... si merge... si merge...

 

 

 

 

 

 

 

Undeva la zece ore mai tarziu, pe la doua noaptea, chiauni si teleghidati, suntem debarcati in fata aeroportul Indira Gandhi, unde ne facem comozi pentru inca vreo cateva ore de asteptat imbarcarea spre Doha.

Ziua 16: Ultima oprire

Ca sa nu ne para prea rau ca mergem acasa, si gratie statului Qatarez si politicilor lui de atragere a turistilor, ne invartim de o escala prelungita (cu o noapte la hotel de lux, pentru un extra cost absolut neglijabil) in Doha - o ultima surpriza placuta (cu accent pe "surpriza").

Perfect constienti (dar nu mai putin convinsi) de prejudecata pe care o avem in general in privinta oraselor mega-turistice din categoria oil nation, abordam Doha cu o doza sanatoasa de scepticism. Sigur, opulenta e la locul ei, dar surprinza pentru noi intervine la vederea decentei cu care merge aparent mana in mana. Da, hotelul este unul de lux, dar luxul este neasteptat de cu gust, nu coplesitor, si nu pedant. Chiar si in hainele pastrate curate pentru sfarsitul excursiei, nu e greu de imaginat ca nu aratam chiar a clientela lor uzuala, ceea ce nu schimba caldura si profesionalismul desavarsit cu care suntem primiti. Iar orasul? Impecabil si extrem de ingrijit, evident, dar nu in stilul acela de mucava lucioasa, facut sa ia ochii si mintea si banii, ci unul aproape modest, chiar cu accent pe cultura si arhitectura locului, frumoase si (aparent) autentice. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sub soarele chinuitor al desertului, un pic mai multa umbra n-ar strica, iar impresiile sunt absolut la o prima vedere fugitiva, dar dupa cateva ore de bananait prin Souq Waqif (centrul istoric si cultural), cu un pranz generos ireprosabil si cele mai bune smoothie-uri pe care ne-a fost dat vreodata sa le gustam, ramanem hotarati ca Doha e o problema care merita aprofundata pe viitor.

 

 

 

 

 

 

Cu regret ne retragem la hotel, unde dormim ca-n puf, nu inainte sa ne minunam de luxul apei calde curente si al micilor cosmetice parfumate si imbietoare. Ne simtim ca oamenii pesterii, treziti intr-o buna zi intr-o utopie futurista.

Apoi dimineata... zbor... Bucuresti.

Si uite-asa, dupa 19 zile, 12 din ele pe motor, pe la vreo 1800 km de mers, 5359 m altitudine maxima, in jur de 180 de cesti de milk tea, prieteni noi si amintiri frumoase cat pentru noua vieti, am ajuns acasa...

...

...

...

...

...unde naratorul a stat doua zile, apoi s-a plictisit si a mai plecat singur inca 10 zile si 2800 km prin tara pe un Honda Monkey...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

...Dar asta-i alta poveste

Julley!

 

P.S. Raspundem cu cea mai mare placere (in masura in care ne pricepem) la orice intrebari organizatorice, cereri de sfaturi, trasee, etc.

 

P.P.S Pentru doritorii de poze la calitate mai buna decat permite forumul, albumele complete sunt aici si aici.

Editat Decembrie 26, 2023 de m0jave

[bursyllac]

Faine tare tura și pozele și povestea. Felicitări! 

Cum rezistă DSLR-ul la ture de-astea și cum de reușești să îi bugetezi spațiul în bagaj?
 

și-acum să curgă întrebările:

 

- ce surse de documentare ați folosit?

- cât din traseu a fost stabilit de voi și cât de ghid?

- este realizabilă genul acesta de tură și fără ghid? în ideea că închiriezi niște motoare și apoi pleci de nebun unde vezi cu ochii.

- ce șanse sunt ca în genul acesta de locuri să găsești cazare adhoc? din poveste eu am înțeles că la voi au cam fost programate...

- 19 zile toată tura și 12 zile pe motor. E realist să cred că s-ar putea mări raportul de motor vs toată tura sau e limită de logistică?
- ne poți povesti și ceva lucruri despre buget?

mulțam fain!