Veteranii,adunarea!

[-UFO-]

La asta ma refeream..

Exces de zel = exagerare inutilă în îndeplinirea unei acțiuni, sârguință exagerată.

Editat Octombrie 1, 2012 de TM06UFO

[Dan Nastase]

...Da, mon cher.... Si marmota invelea ciocolata in staniol...

Nu crezi ca e mai important sa constati ca in moto pasiunea nu face casa buna cu mediocritatea

decat ca, da, e in firea lucrurilor ca pasiunea... in general...

are in sine si o doza mai mult sau mai putin intensa de exces de zel?!

 

Bine zicea baciul:

De unde am plecat si unde am ajuns....

 

Am fi mai in topic daca am sublinia faptul ca din 2009 si pana acum...

nimeni nu a reusit in tara asta sa faca o adunare de motociclisti di granda... gen Daytona week!

 

Iaca si o tema: Cultul grandiosului la romani!

 

 

 

Imaginati-va o bună zi in care...

toata suflarea moto din Romania, la ora 9 a.m. sa zicem...

mii de tineri si batrani... ar porni motoarele la unison...

si ar purcede spre Adunarea de la Blaj !

Editat Octombrie 2, 2012 de Dan Nastase

[ADVRadu]

Rau nu suna

[Dan Nastase]

................STIINDU-SE CA:

TOTI motociclistii sunt LIBERI in cuget si simtire

si mai ales TINERI (idifererent de varsta)...

 

Asteptam pe toti iubitorii motocicletelor

- tineri sau seniori -

sa contribuie la realizarea RALIULUI ANUAL NATIONAL:

 

............MOTOCICLISTII ADUNAREA!"

 

CONTAM PE IDEILE SI PARTICIPAREA TUTUROR PASIONATILOR MOTO !

Editat Octombrie 4, 2012 de Dan Nastase

[Vizitator corleone]

veterani în devenire...

 

Din ce vad la altii... prefer sa raman vesnic tanar.

[-UFO-]

Din ce vad la altii... prefer sa raman vesnic tanar.

 

Incep sa ma ingrijorez ca-mi plac motocicletele...

[-UFO-]

Cuvant inainte:

Am observat de-a lungul timpului postarile arare si solitare a dl Dan Nastase din vagauna asta a forumului "Motoveteranii, Adunarea" si mi-a amintit de personajul lui Marin Sorescu, Iona. Astfel am adaptat un referat despre Iona personajului nostru de pe forum.. Sa vedem daca se regaseste sau daca il regasim noi...

 

Restul..

Dan Nastase, MotoVeteran pasionat, pe forum semnifica omul ce aspira spre libertate, aspiratie si iluzie, idealuri gasite in asfaltul care-l fascineaza. El incearca sa-si controleze destinul, sa-l refaca.

Fiindca nu-si poate implini idealul, incoronarea si recunoasterea adevaratei sale valori de catre pu1imea motocicllismului romanesc, el este inghitit de forum, intrand astfel intr-un spatiu inchis la infinit, in sectiunea: "Motoveteranii, Adunarea", care este si ultima reduta de a lupta pentru titulatura de MotoVeteran.

Aceasta sectiune fiind si cea mai perfida sectiune de forum, unde mereu motociclistul tanar il depaseste pe motociclistul batran.

 

Incercand sa se elibereze, el spinteca userii forumului mistuitor de sirul nesfarsit de posturi anti, el defapt se descopera pe sine ca ins captiv intr-un labirint in care motoveteranul este hulit, condamnat la eterna conditie de expirat (fostpirat).

 

Imbatranit , Dan Nastase Intelege ca vinovat este "drumul, el a gresit-o" si gandeste o cale petru a "iesi la lumina".

Isi sriga numele si, in loc de a mai taia elanuri la motonovici, isi spinteca propriul username, in dorinta de a fi martirizat.

 

Renuntarea la username si la contul de pe forum este gestul de impacare intre motoveteranul singur si restul motociclistilor...

 

 

 

 

Va Urma...

 

Editat Octombrie 5, 2012 de TM06UFO

[B.B.]

:crack:

[Dan Nastase]

Pe forum... in opinia mea...

 

Cativa indivizi fara educatie, cu o perceptie deformata si o evaluare deficitara

influenteaza majoritatea dintre motoveterani; unii dintre prostii clasei, mediocrii,

cei care voteaza la gramada cu mahalaua.

 

Veteranii moto: motociclistii pasionati, aristocratii, gentlemanii, oamenii cu caracter.

 

In viata reala:

Seniorii pot fi foarte bine Âşi oamenii obiÂşnuiți,

anonimii cu bun simt care nu au excelat prin nimic in viața moto...

ajunsi la varsta de 50 de ani Âşi peste... cei care au avut sau au in posesie...

sau acum s-au hotărât sa iÂşi cumpere motocicletă...

fară sa fie nevoie sa fie “prinÂşi” pe vreo listă... sau sa ceară voie cuiva!

 

Asta in accepțiunea generală a termenului de veteran Âşi a bunului simț.

 

Revenind la R.MANMoto Anual National...

 

O idee generoasa... demna de pus in practica...

De catre motociclistii pasionati nu de poolimea de tastatura!

Editat Octombrie 8, 2012 de Dan Nastase

[Dan Nastase]

R. MAN

Raliul Moto Anual National

 

Imaginati-va o bună zi in care...

toata suflarea moto din Romania, la ora 9 a.m. sa zicem...

mii de tineri si batrani... ar porni motoarele la unison...

si ar purcede spre Adunarea de la Blaj !

Editat Octombrie 8, 2012 de Dan Nastase

[Budd]

Da.

[Cesar]

Veteranii moto: motociclistii pasionati, aristocratii, gentlemanii, oamenii cu caracter.

 

In viata reala:

Seniorii pot fi foarte bine Âşi oamenii obiÂşnuiți,

anonimii cu bun simt

Esti muist!

Editat Octombrie 9, 2012 de Cesar

[Dan Nastase]

Da.

Indiferent (sau mai cu seama) de diferendele dintre noi

consider acest DA al tau ca fiind confirmarea unei pasiuni moto sincere.

 

Budd, ideea are potential... dar trebuie pusa in practica de motociclistii

mult mai capabili si mai activi decat mine. Eu am o varsta si scartai... si la propriu si la figurat!

Daca vrei... tu... impreuna cu alti colegi mai tineri... v-as ruga sa incepeti si sa sustineti

un topic nou pe tema R. MANRO... Raliul Motociclist Anual National Roman.

Vine iarna si pana la sezonul urmator este timp destul pentru organizare.

 

Ideea desi di granda... este simpla:

Intr-o zi anume din an... la o ora care urmeaza a fi stabilita de majoritate... toata suflarea moto din Romania,

indiferent de tipul si cilindreea motorului... sa purceada cu mic, cu mare la acest raliu anual.

De ce spun raliu? Pentru ca va fi o mare adunare... nationala!

Locul?!... Ales tot prin vot majoritar!

 

Mult succes!

La multi kilometri frumosi!

Editat Octombrie 9, 2012 de Dan Nastase

[zahei]

te salut, Dane. ce dracu cauti pe forumul asta, sa te ia la misto toti scuteristii astia cu mucu-n gura?

[Dan Nastase]

te salut, Dane. ce dracu cauti pe forumul asta, sa te ia la misto toti scuteristii astia cu mucu-n gura?

Te salut cu stima si mare bucurie, Zahei!

 

...Vorba Maicii Tereza: Mai bine scuterist cu mucu-n gura decat "cezar" cu lumanarea pe piept!

Ce zici de ideea raliului?!

 

R. MAN

Raliul Moto Anual National

 

Imaginati-va o bună zi in care...

toata suflarea moto din Romania, la ora 9 a.m. sa zicem...

mii de tineri si batrani... ar porni motoarele la unison...

si ar purcede spre Adunarea de la Blaj !

 

Multa sanatate, bucurie si tot ceea ce iti doresti!

Editat Octombrie 9, 2012 de Dan Nastase

[zahei]

Ce zici de ideea raliului?!

 

cred ca e o idee foarte buna, dar trebuia facuta acum minim 10 ani, cand toti motociclistii erau MOTOCICLISTI. acum e cam tardiv. cred ca merita incercat peste vreo 40 de ani, ca o sa fie vintage, se va purta cu siguranta. intre timp anunta o intalnire mare pe victoriei in fata la vreo cafenea ca sa te umpli de respect. chiar, o cafea cu tine as bea, pentru ca intotdeauna am ce invata de la tine si nu te-am mai vazut de mult.

 

in alta ordine de idei, eu nu prea sunt compatibil cu raliul, pentru ca nu pot sa merg atat de incet dar va astept din loc in loc

[Cesar]

Te salut cu stima si mare bucurie

Vai de p**a noastra...

[Dan Nastase]

cred ca e o idee foarte buna, dar trebuia facuta acum minim 10 ani, cand toti motociclistii erau MOTOCICLISTI. acum e cam tardiv. cred ca merita incercat peste vreo 40 de ani, ca o sa fie vintage, se va purta cu siguranta. intre timp anunta o intalnire mare pe victoriei in fata la vreo cafenea ca sa te umpli de respect. chiar, o cafea cu tine as bea, pentru ca intotdeauna am ce invata de la tine si nu te-am mai vazut de mult.

 

in alta ordine de idei, eu nu prea sunt compatibil cu raliul, pentru ca nu pot sa merg atat de incet dar va astept din loc in loc

 

[-UFO-]

Toata distractia dispare atunci cand joaca devine serioasa.

 

...cand hobby-ul devine job...

Editat Octombrie 9, 2012 de TM06UFO

[Dan Nastase]

 

 

Editat Octombrie 9, 2012 de Dan Nastase

[Dan Nastase]

Toata distractia dispare atunci cand joaca devine serioasa.

 

...cand hobby-ul devine job...

...Daca te intereseaza... si daca cunosti oleaca di bataie (a se citi moto)...

cand se va relua revista MOTORRAD in limba romana...

te caut!

 

Johan Huizinga, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, (note de lectura)

Humanitas, BucureÂşti, 2007. Traducere din olandeză de H. R. Radian. Prefață Âşi notă biobibliografică de Gabriel Liiceanu.

 

Introducere

 

Atunci când omul n-a mai părut atât de deÂştept, i s-a adăugat numelui vechi, homo sapiens, acela de homo faber (omul faur). Este impropriu, pentru că nnumeroase animale făuresc. Pe de altă parte, homo ludens suferă Âşi el de aceeaÂşi nelimitare: sunt multe Âşi animalele care se joacă.

 

Dacă pătrundem cu ideea până la capătul posibilităților noastre de cunoaÂştere, orice acțiune omenească se reduce la o joacă. Civilizația umană se naÂşte Âşi se dezvoltă în joc Âşi ca joc.

 

“Căci în mintea mea nu se punea problema: ce loc ocupă jocul printre celelalte fenomene de cultură, ci: în ce măsură are cultura însăÂşi caracter de joc.” (p. 36)

 

Teză: etnologia Âşi Âştiințele înrudite cu ea nu participă decât în prea mică măsură la noțiunea de joc.

 

Captatio benevolentiae: “În timp ce dau publicității lucrarea, mă cuprinde teama că, în pofida muncii pe care a necesitat-o, mulți o vor socoti o improvizație insuficient documentată. Dar orice autor care vrea să trateze probleme referitoare la cultură are această soartă: este nevoit să se încumete a aborda domenii multiple, pe care nu le stăpâneÂşte destul de bine. Să fi completat în prealabil toate lipsurile în ceea ce priveÂşte informarea era exclus, aÂşa încât am rezolvat problema justificând fiecare amănunt printr-o trimitere. Din acea clipă, mi s-a pus chestiunea: să scriu sau să nu scriu. Despre ceva ce-mi stătea foarte aproape de inimă. AÂşa încât am scris.” (p. 37)

 

I. Natura Âşi importanța jocului ca fenomen de cultură

 

Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că cultura presupune o societate omenească, în vreme ce animalele se joacă întocmai ca Âşi oamenii, în absența unei structuri societare bine definite.

 

Chiar Âşi în cele mai simple forme ale sale, jocul este mai mult decât un fenomen pur biologic, fiziologic, sau psihic. Există în joc ceva în plus, mai mult decât un instinct.

 

Există mai multe teorii despre joc:

- jocul ca descărcare a unui surplus de forță vitală;

- supunerea la un spirit de imitație congenital;

- jocul satisface o nevoie de destindere;

- exercițiu pregătitor în vederea activității serioase, pe care o va cere viața;

- cauzat de nevoie înăscută de a face ceva, sau de tendința de a domina;

- drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare;

- satisfacerea, într-o ficțiune, a dorințelor cu neputință de satisfăcut în realitate, ca autoconservare a simțului personalității.

 

Toate aceste explicații au în comun presupunerea că jocul are loc de dragul unei alte realități, că serveÂşte unei anumite finalități biologice. Toate pot fi acceptate, pentru că nu se exclud una pe alta. Deci sunt parțiale, pentru că o explicație concludentă le-ar exclude în mod necesar pe toate celelalte, sau le-ar include într-un rang superior.

 

Încercând să circumscrie jocul unităților de măsură ale Âştiinței experimentale, se ratează întrebarea fundamentală: “dar ce este de fapt « hazul » jocului?” (p.41) Acest din urmă element, “hazul” jocului, se împotriveÂşte oricărei analize, oricărei interpretări logice.

 

“În joc avem de-a face cu o categorie absolut primară a vieții Âşi care poate fi recunoscută pe loc de către oricine, deci cu o totalitate, dacă există pe lume ceva care să merite acest nume. În totalitatea ei trebuie să încercăm s-o înțelegem Âşi s-o prețuim.” (p. 42)

 

Jocul ține Âşi de oameni, Âşi de animale. Jocul nu poate fi fundamentat pe un context rațional, nu este legat de nici o treaptă a civilizației, de nici o concepție despre lume. Jocul nu poate fi contestat, în vreme ce tot ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumusețea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu.

 

Jocul nu este materie. Odată cu jocul recunoaÂştem spiritul. Jocul sparge limitele existenței fizice. “Existența lui confirmă fără încetare, Âşi în sensul cel mai înalt, caracterul supralogic al situației noastre în cosmos. Animalele se pot juca, deci chiar Âşi ele sunt ceva mai mult decât niÂşte mecanisme. Noi [ne] jucăm, Âşi Âştim că [ne] jucăm, deci suntem ceva mai mult decât niÂşte simple făpturi raționale, pentru că jocul este irațional.” (p. 43)

 

Marile activități primare ale societății omeneÂşti sunt întrepătrunse de către joc.

 

Limba este locul unde, jucându-se, spiritul formator de limbă sare de pe planul material la idee.

 

Teză: facem mai mult decât o comparație retorică atunci când afirmăm că întreaga cultură poate fi considerată sub specie ludi. Ideea a fost recunoscută fără rezerve în secolul al XVII-lea, când teatrul compara lumea cu o scenă, pe care fiecare om îÂşi joacă rolul.

 

Credem îndeobÂşte că jocul este opus seriozității. Că jocul este ne-seriozitate. În mod paradoxal, nu se poate spune că jocul nu este serios: copiii, fotbaliÂştii, ÂşahiÂştii joacă serios.

 

Comicul este strâns legat de nebunie, în vreme ce jocul nu are caracter de nebunie, fiind în afara antinomiei înțelepciune-nebunie.

 

Grup cu raporturi vagi între ele: jocul, râsul, umorul, gluma, comicul, nebunia.

 

Jocul este în afara distincției înțelepciune-nebunie, dar Âşi a distincției adevăr-neadevăr. Jocul nu este o activitate a spiritului, nu are funcție morală, nici virtute, nici păcat.

 

“Orice Joc este în primul rând Âşi mai presus de toate o acțiune liberă. Jocul din ordin nu mai este joc. Cel mult poate fi redarea obligatorie a unui joc.” (p. 47)

 

Jocul nu este viața “obiÂşnuită”, ci o ieÂşire din ea, într-o sferă temporară de activitate cu tendință proprie.

 

“Orice joc poate să-l absoarbă oricând pe jucător întru totul. Opoziția joc-seriozitate rămâne tot timpul în suspensie. Inferioritatea jocului îÂşi are limita în superioritatea seriozității. Jocul se preschimbă în seriozitate, iar seriozitatea în joc. Jocul se poate înălța pe culmi de frumusețe Âşi sfințenie, unde lasă în urmă seriozitatea.” (p. 49)

 

Mulți vorbesc despre caracterul dezinteresat al activității numite joc. TotuÂşi, chiar Âşi ca intermezzo al vieții cotidiene, jocul este un complement al vieții în general. Înfrumusețând viața, jocul este necesar. Jocul satisface idealuri de exprimare Âşi idealuri sociale.

 

Jocul oamenilor, în toate aspectele sale superioare, adică acolo unde înseamnă ceva sau unde sărbătoreÂşte ceva, îÂşi are locul în sfera sărbătoririi Âşi în cea a culturului, adică în sfera sacrului.

 

Jocul are caracter închis, limitat, desfăÂşurându-se înlăuntrul unor anumite limite de timp Âşi de spațiu. Odată jucat, se fixează în memorie ca formă de cultură, ca o creație spirituală sau ca un tezaur spiritual. Jocul este repetabil.

 

Jocul are spațiul său delimitat în prealabil, în mod material sau în închipuire. Arena, masa de joc, cercul magic, templul, scena, ecranul cinematografului, tribunalul, toate acestea sunt spații de joc, un domeniu exorcizat, terenuri separate, înlăuntrul cărora sunt în vigoare reguli proprii.

 

Înăuntrul spațiului de joc domneÂşte o ordine proprie Âşi absolută. Jocul este creator de ordine. Cea mai mică abatere de la aceasta strică jocul, îi denaturează caracterul, îi suprimă valoarea.

 

Jocul are o înclinare: să fie frumos. Ca Âşi ordinea, factorul estetic întrepătrunde jocul în toate aspectele lui. Jocul leagă Âşi dezleagă. Captivează. Conține două însuÂşiri notabile: ritmul Âşi armonia.

 

Jocul presupune încordare, nesiguranță. Elementul de încordare îi conferă un anumit conținut etic. Prin încordare se pune la încercare forța jucătorului: forța fizică, perseverența, dibăcia, curajul, răbdarea, dar Âşi forța psihică, jucătorul trebuind să rămână înlăuntrul limitelor permise, în ciuda dorinței de a câÂştiga.

 

De îndată ce regulile sunt încălcate, lumea jocului se prăbuÂşeÂşte. Nu mai e joc. Jucătorul care se răzvrăteÂşte împotriva regulilor sau li se sustrage strică jocul.

 

Jucătorii necinstiți, ipocriții Âşi impostorii au avut întotdeauna mai puțin de suferit decât cei care au stricat jocul: apostații, ereticii, reformatorii, obiectorii de conÂştiință. Pe de altă parte, proscrisul, revoluționarul, ereticul, dispun de o forță extraordinară în a forma grupuri Âşi au un puternic caracter ludic.

 

Jocul crează o stare de excepție, diferențiază, îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care îi place jocului să se înconjoare.

 

Alteritatea Âşi secretul jocului sunt exprimate amândouă în deghizare.

 

“AÂşadar, în rezumat, jocul, considerat din punctul de vedere al formei, poate fi numit o acțîune liberă, conÂştientă că este “neintenționată” Âşi situată în afara vieții obiÂşnuite, o acțiune care totuÂşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acțiune de care nu este legat nici un interes material direct Âşi care nu urmăreÂşte nici un folos, o acțiune care se desfăÂşoară în limitele unui timp determinat anume Âşi ale unui spațiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine, după anumite reguli Âşi care dă naÂştere la relații comunitare dornice să se înconjoare de secret sau să se accentueze, prin deghizare, ca fiind altfel decât lumea obiÂşnuită.” (p. 55)

 

Funcția jocului are două mari aspecte:

a) jocul este o luptă pentru ceva;

jocul este o exhibare a ceva.

 

Reprezentarea sacră este mai mult decât o întruchipare simbolică: este o întruchipare mistică. Cultul este o prezentare, o reprezentație dramatică, o închipuire, o întruchipare substituantă.

 

Leo Frobenius zicea că omenirea joacă ordinea naturii, aÂşa cum i-a intrat ei în conÂştiință.

 

“Comunitatea arhaică se joacă, aÂşa cum se joacă Âşi copiii Âşi aÂşa cum se joacă Âşi animalele. Această joacă este din capul locului plină de elementele proprii jocului: ordine, încordare, miÂşcare, solemnitate, încântare. Abia într-o fază mai târzie a societății, acest joc ajunge să fie legat de ideea că în el este exprimat ceva: o reprezentare a vieții. Ceea ce cândva a fost joc mut îmbracă acum formă poetică. Sentimentul că omul face parte din cosmos îÂşi găseÂşte prima sa expresie, cea mai înaltă, cu adevărat sacră, în forma Âşi în funcția jocului, care este o calitate autonomă. În joc se adaugă treptat semnificația unui act sacru. Cultul se altoieÂşte pe joc. Jocul în sine a fost însă faptul primar.” (p. 62)

 

Cultul este cea mai înaltă Âşi cea mai sfântă seriozitate. Poate fi oare în acelaÂşi timp Âşi joc? Aparent, antinomia joc-seriozitate nu este absolută. Din punct de vedere al formei, acțiunea sacră este joc, iar din punct de vedere al esenței este joc în măsura în care îi deplasează pe participanți într-o altă lume decât cea obiÂşnuită.

 

Platon identifică sfințenia cu jocul. Din această asociere, sfințenia nu este coborâtă, însă jocul este înălțat, operând în cele mai elevate regiuni ale spiritului. În copilărie, omul se amuză Âşi se relaxează prin joc. La maturitate, poate juca jocuri ale frumuseții Âşi ale sfințeniei.

 

Există o identitate între forma rituală Âşi forma ludică.

 

Starea de spirit în care o comunitate îÂşi trăieÂşte Âşi îÂşi priveÂşte riturile sacre este în primă instanță cea mai înaltă Âşi sfântă seriozitate.

 

Cei doi poli ai stării de spirit în timpul jocului sunt exuberanța Âşi extazul. Nu este întâmplător că ambele cuvinte redau o stare de “ex”.

 

Între sărbătoare Âşi joc există, prin natura lor, cele mai strânse corelații: eliminarea vieții obiÂşnuite, tonalitatea precumpănitor veselă a acțiunii, limitarea temporală Âşi spațială, concomitența determinativității stricte Âşi a libertății autentice.

 

II. Conceperea Âşi exprimarea noțiunii de joc la nivel lingvistic

 

Definiție: “[...] jocul este o acțiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de timp Âşi de spațiu, Âşi după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăÂşi Âşi fiind însoțită de un sentiment de încordare Âşi de bucurie, Âşi de ideea că “este altfel” decât “viața obiÂşnuită”.” (p. 76)

 

Categoria jocului este unul dintre elementele spirituale fundamentale ale vieții.

 

Pentru fiecare grup uman, noțiunea de “joc” nu conține mai mult decât exprimă cuvântul de care grupul respectiv dispune în acest scop.

 

Absența concepției unei noțiuni generale “joc” este subliniată Âşi de faptul că nu există nici un cuvânt comun indo-european pentru joc.

 

În limba greacă există un sufix, - inda, care înseamnă “a [se] juca”. Copiii greci se jucau sphairinda (= cu mingea), helkustinda (= trăgând funia), streptinda (= cu arÂşicele), basilinda (= de-a regele). Pe lângă acesta, limba greacă mai are trei cuvinte care denumesc sfera jocului în general: paidia, care înseamnă “ceea ce ține de copil”; athyro – “ceea ce este futil, neimportant”; agon – “ceea ce ține de jocurile cu caracter de luptă sau de competiție”.

 

Agonul, în viața elinilor, poartă în el semnalmentele formale ale jocului Âşi intră, în ceea ce priveÂşte funcția lui, în mod precumpănitor, în cadrul sărbătorii, adică în sfera jocului. Competiția devenise la greci o funcție intensivă a culturii.

 

În limba sanscrită, cuvintele cu înțelesul de “joc” nu sunt folosite pentru a exprima noțiunea de “competiție”.

 

Din semnificația cuvântului care exprimă jocul în japoneză (asobu), reiese că seriozitatea extraordinară a idealului de viață japonez se ascunde în spatele unei ficțiuni, Âşi anume că toate acestea nu sunt decât un joc.

 

Aplicarea termenului “joc, joacă” la mobilitatea restrânsă a pieselor unui mecanism este comună limbilor franceză, italiană, spaniolă, engleză, germană, olandeză, japoneză.

 

În toate limbile germanice, Âşi nu numai în acestea, cuvântul “joc” serveÂşte în mod regulat Âşi pentru lupta serioasă cu armele. Jocul este luptă, iar lupta este joc.

 

Mintea omului înclină să includă muzica în sfera jocului.

 

Mai există o aplicare a cuvântului “joc” în sensul erotic. Preambulul actului erotic este plin de momente ludice.

 

Antonimele jocului: seriozitatea, munca.

 

III. Jocul Âşi competiția ca funcții creatoare de cultură

 

Cultura apare în formă de joc, cultura la început este jucată. Viața socială îÂşi capătă veÂşmântul cu forme superbiologice, care îi conferă o valoare superioară, în chip de jocuri.

 

“În procesul evolutiv al unei culturi, relația dintre joc Âşi ne-joc, presupusă a fi originară, nu rămâne neschimbată. În general, când cultura înaintează, elementul ludic trece pe ultimul plan. De cele mai multe ori, îl găsim transferat în bună parte în sfera sacrală sau cristalizat în înțelepciune Âşi în poezie, în viața juridică, în formele vieții de stat. Atunci, calitatea “joc” dispare, de obicei, cu totul în fenomenele de cultură. TotuÂşi, în orice moment instinctul de a juca se poate repune în vigoare cu toată forța, chiar Âşi în formele unei culturi foarte evoluate, antrenând atât individul, cât Âşi masele, în iureÂşul unui joc uriaÂş.” (p. 102)

 

Jocul în colectiv are, în majoritate, caracter antitetic. El se joacă de cele mai multe ori “între” două partide.

 

Jocurile de noroc sunt sterile pentru cultura însăÂşi. Ele nu aduc beneficii noi pentru minte sau pentru viață. Atunci când jocul competițional cere îndemânare, pricepere, sprinteneală, curaj sau putere, lucrurile tind să se schimbe. Cu cât jocul este mai apt pentru a spori tonusul vital al individului sau al grupului, cu atât mai intim trece în cultură.

 

Competiția, până la un anumit grad, este lipsită de scop. Ea se desfăÂşoară în sine, iar rezultatul ei nu face parte din procesul de viață necesar al grupului.

 

Este “ceva în joc”. În acest termen este inclusă în modul cel mai precis esența jocului.

 

Noțiunea aflată în cea mai strânsă legătură cu jocul este cea de “câÂştig”. În cazul jocului solitar, a atinge scopul jocului nu înseamnă a câÂştiga. Noțiunea de “câÂştig” apare abia atunci când se joacă împotriva altuia. “A câÂştiga” înseamnă “a părea superior” la sfârÂşitul jocului.

 

Jucătorul luptă pentru ceva sau joacă pe ceva. Izbânda jocului se asociază cu tot felul de moduri în care poate fi gustată (aclamații, ovații, onoare, considerație, prestigiu). Miza poate fi o cupă de aur, o bijuterie, o prințesă sau un gologan.

 

Elementul de pasiune, de hazard, de cutezanță este propriu atât activității economice, cât Âşi jocului. Cupiditatea pură nu face comerț Âşi nu joacă.

 

De orice competiție se leagă nu numai un “pentru ceva”, ci Âşi un “în ceva” Âşi un “cu ceva”. Omul luptă pentru a fi primul în putere sau în îndemânare, în cunoÂştințe sau în iscusință, în lux sau în bogăție, în generozitate sau în fericire, în descendență sau în numărul de copii. Omul luptă cu forța sa trupească cu armele, cu mintea sau cu mâna, cu osteneala, cu vorbele mari, cu zarul, sau cu Âşiretenia sau înÂşelăciunea.

 

TriÂşorul nu este cel care strică jocul, ci cel care se preface că respectă regulile jocului Âşi continuă să joace cu ceilalți până este prins.

 

Jucăm la ruletă Âşi “jucăm la bursă”.

 

La sfârÂşitul Evului Mediu, neguțătoria pe termen Âşi asigurarea pe viață apar ca pariuri referitoare la eventualități de tip ne-economic.

 

În întregul complex numit potlatch, primar este instinctul agonal, primar este jocul comunității în vederea ridicării la un nivel superior a personalității colective sau individuale. Este un joc serios, un joc funest, un joc sângeros uneori, un joc sacru, Âşi totuÂşi un joc.

 

Potlatch este cea mai desăvârÂşită Âşi mai expresivă formă a unei nevoi fundamentale a speciei umane, “jocul pentru faimă Âşi onoare”.

 

“Din copilărie Âşi până în epocile celor mai elevate activități de cultură, unul dintre cele mai puternice resorturi operante ca stimulent al omului în vederea împlinirii sale Âşi a grupului din care face parte este năzuința de a fi prețuit sau onorat datorită superiorității sale. Oamenii se prețuiesc unii pe alții Âşi se prețuiesc pe ei înÂşiÂşi. Doresc să fie onorați pentru însuÂşirile lor. Vor să facă bine. A fi făcut binele înseamnă a fi făcut o treabă mai bine decât altul. Ca să fie primul, omul trebuie să pară că este primul, să arate că este primul. Până să se facă dovada superiorității, sunt bune concurența, întrecerea.” (p. 124-125)

 

Ideea de competiție ca element principal al vieții sociale. Jacob Burckhardt a creat cuvântul agonal Âşi a definit noțiunea respectivă drept una dintre caracteristicile culturii greceÂşti.

 

Jocurile competitive greceÂşti, chiar Âşi în epoca în care, privite superficial, ar putea să pară niÂşte simple festivități sportive naționale, rămân legate indubitabil de religie. Caracterul sacral al agonului iese pretutindeni la iveală.

 

Pentru luptele romane de circ, cu caracterul lor sângeros, superstițios Âşi neliberal, a rămas tot timpul în uz, ca denumire generală, cuvântul folosit pentru joc: ludus, cu asociațiile lui: libertate Âşi voioÂşie.

 

Posibil motto: “Cultura nu începe ca joc Âşi nici din joc, ci în joc.” (p. 141)

 

IV. Jocul Âşi justiția

 

La prima vedere, sfera dreptului, a legii Âşi a justiției se află departe de cea a jocului.

 

Posibilitatea unei înrudiri între drept Âşi joc devine limpede de îndată ce constatăm că procesului judiciar îi este propriu caracterul de competiție. Disputa juridică între părți este considerată la greci drept un agon, o luptă legată de reguli fixe, în forme sacre. Iar cine zice competiție, zice joc, pentru că nu există nici un motiv pentru a nega oricărei competiții caracterul de joc.

 

Justiția se practică într-o “curte” (deci în interiorul unui cerc magic). Fiecare loc de judecată este un loc sfințit, decupat din lumea exterioară. Tribunalul este un spațiu de joc înlăuntrul căruia obiÂşnuita deosebire de rang dintre oameni este vremelnic suspendată. Judecătorii mai ies Âşi astăzi din cadrul “vieții obiÂşnuite” înainte de a-Âşi rosti sentința. Se înfăÂşoară în togă sau îÂşi pun o perucă pe cap.

 

“Peruca judecătorească e însă mai mult decât o rămăÂşiță a unei vechi uniforme de serviciu. În funcția ei, ea poate fi considerată drept înrudită foarte îndeaproape cu măÂştile de dans primitive ale popoarelor sălbatice. Ea face din cel care o poartă o “altă ființă”.” (p. 146)

 

În procedura din fața judecătorului, dorința de a câÂştiga este atât de intensă, atât de violent, ba chiar atât de exclusivistă, încât momentul agonal nu poate fi eliminat de aici nici o clipă. Procesul este un joc de noroc, sau este o cursă, sau este o luptă cu ajutorul cuvântului. Ideea de justiție umbreÂşte însă ideea agonală a câÂştigului.

 

Există o corelație între oracol, joc de noroc Âşi justiție.

 

“Lupta pentru a câÂştiga sau a pierde este sacră în sine. Dacă este însuflețită de noțiuni de dreptate Âşi de nedreptate formulate, atunci ea se înalță în sfera dreptului, este văzută în lumina unor reprezentări pozitive ale puterii divine, deci se înalță în sfera religiei. Primară însă în toate acestea este forma ludică.” (p. 152)

 

Adesea, căsătoria se identifică ludic cu probele de putere pe care trebuie să le efectueze pețitorii.

 

În procedura judiciară, elementul “rămăÂşag” îÂşi găseÂşte expresia în două feluri. Primul este următorul: persoana principală din proces pariază pe dreptatea sa, adică îl provoacă pe adversar să-Âşi dispute dreptatea punând un rămăÂşag. Mai există Âşi situația în care spectatorii încheie pariuri cu privire la rezultatul procesului.

 

Deosebim trei forme ludice ale procesului judiciar: jocul de noroc, competiția sau rămăÂşagul Âşi duelul oratoric.

 

La Roma, multă vreme s-a considerat că în fața justiției este permis orice mijloc menit să-l doboare pe adversar. Stoicii au încercat să suprime caracterul ludic al elocinței judiciare Âşi s-o pună în armonie cu normele lor stricte, referitoate la adevăr Âşi la demnitate.

 

V. Jocul Âşi războiul

 

Cele două noțiuni, “luptă” Âşi “joc”, par să se contopească. “Orice luptă care este legată de reguli restrictive prezintă, chiar datorită acestei ordini restrictive, semnalmentele unui joc, ale unei forme deosebit de intensive, de energice Âşi totodată extrem de evidente a jocului.” (p. 161)

 

“Despre război, se poate vorbi ca despre o funcție de cultură atâta timp cât este purtat înlăuntrul unui cerc ai cărei membri se recunosc unii pe alții ca egali sau cel puțin ca egal de îndreptățiți. Dacă lupta se duce împotriva unor grupuri care în fond nu sunt recunoscute ca fiind alcătuite din oameni sau cărora cel puțin nu li se recunosc drepturi umane, fie că sunt numite “barbari”, “diavoli”, “păgâni”, “eretici”, atunci ea poate rămâne înlăuntrul “limitelor” culturii în măsura în care un grup îÂşi impune Âşi în acest caz, de dragul onoarei proprii, anumite limitări. Pe astfel de limitări s-a bazat până în ultima vreme dreptul internațional, în care Âşi-a găsit expresia o anumită tendință de a include războiul în cultură. S-a făcut o distincție categorică pe de o parte între starea de beligeranță Âşi violența criminală. Deasupra părților în conflict se boltea ideea unei comunități, care recunoÂştea că membrii ei sunt “omenire”, cu drepturi Âşi pretenții de a fi tratați ca “oameni”. Abia teoria “războiului total” sacrifică până Âşi ultimele rămăÂşițe ale funcției de cultură Âşi, odată cu ele, ale funcției de joc.” (p. 162)

 

Momentul agonal intră în acțiune din clipa când părțile beligerante se consideră una pe alta ca adversare în luptă pentru o cauză la care au dreptul.

 

Într-o fază de cultură în care procesul judiciar, soarta, jocul de noroc, rămăÂşagul, provocarea, lupta Âşi verdictul divin, ca lucruri sacre, se aflau, toate la un loc, înlăuntrul unei singure sfere noționale, războiul trebuia să intre Âşi el, în virtutea naturii lui, cu totul, în cadrul acestui cerc de reprezentări.

 

Ceea ce noi numim “drept”, se poate numi la fel de bine, potrivit gândirii arhaice, “voința zeilor” sau “superioritate vădită”.

 

Este aproape cu neputință de făcut o distincție între lupta singulară care înlocuieÂşte bătălia, Âşi duelul judiciar care rezolvă un diferend (duelul judiciar este la origine un agon sacral, care dovedeÂşte Âşi dreptatea, dar totodată revelează Âşi favoarea zeilor).

 

Duelul particular răzbună onoarea lezată. Ambele noțiuni, lezarea onoarei Âşi nevoia de a o răzbuna, țin îndeosebi, păstrându-Âşi intactă semnificația lor psihologică Âşi socială, de sfera arhaică a culturii. Este vorba despre apărarea Âşi impunerea integrității unei persoane prin acțiuni agonale.

 

“Duelul, în esență, este o formă de joc ritual, este reglementarea unei lovituri mortale neprevăzute, pornită dintr-o mânie nestăpânită. Locul în care se desfăÂşoară este un spațiu de joc, iar armele trebuie să fie strict egale; se dă un semn pentru începere sau pentru încetare, iar numărul de împuÂşcături este prescris. Vărsarea de sânge este de ajuns pentru a satisface cerința ca onoarea să fie răzbunată prin sânge.” (p. 169)

 

Aproape pretutindeni unde, în literatură, este descris Âşi glorificat războiul nobil Âşi cavaleresc, îÂşi face loc în acelaÂşi timp Âşi critica care opune acestui mod de a vedea lucrurile avantajul tactic sau strategic.

 

Un obicei care decurge din concepția că războiul este un joc nobil al onoarei Âşi care se mai păstrează uneori în modul modern, întru totul dezumanizat, de a purta războiul este schimbul de amabilități cu inamicul.

 

Înțelegerile cu privire la timpul Âşi locul bătăliei alcătuiesc punctul cardinal al tratării războiului ca o întrecere de onoare, care este totodată Âşi sentință judiciară.

 

Fără o anumită păstrare a atitudinii ludice cultura în general nu este posibilă. Dar nici într-o societate abrutizată prin abandonarea tuturor raporturilor juridice, instinctul agonal nu este câtuÂşi de puțin suspendat, pentru că el face parte din însăÂşi firea umană.

 

“O singură virtute pare să fi trecut în sfera vieții ostăÂşeÂşti aristocratice Âşi agonale a preistoriei: credința. Credința este dăruirea față de o persoană, o cauză sau o idee, fără motive care să determine punerea în discuție a acestei dăruiri sau punerea la îndoială a obligativității ei permanente. Este o atitudine proprie în foarte mare măsură naturii jocului. E firesc lucru să bănuim că obârÂşia unei virtuți, care în ipostaza ei cea mai pură Âşi în îngrozitoarele ei perversiuni a produs în decursul istoriei un ferment atât de puternic, se găseÂşte în această sferă a jocului primitiv cu viața.” (p. 183)

 

VI. Jocul Âşi înțelepciunea

 

Oamenii se iau la întrecere în curaj sau în capacitatea lor de rezistență, în iscusință sau în cunoÂştințe, în fanfaronadă sau în Âşiretenie. Li se impune o probă de putere, o ispravă deosebită, un tur de forță sau li se cere să forjeze un paloÂş sau să găsească rime meÂşteÂşugite. Li se pun întrebări la care trebuie să răspundă. Competiția poate lua forma unei preziceri, a unui rămăÂşag, a unui proces, a unui legământ sau a unei ghicitori. În toace aceste ipostaze, ea rămâne în esență un joc, Âşi în această calitate rezidă punctul de pornire de la care poate fi sesizată funcția ei pentru cultură.

 

“La începutul fiecărei competiții, se află jocul, cu alte cuvinte convenția de a executa într-un anumit interval de timp Âşi înlăuntrul unor anumite limite spațiale, după anumite reguli, într-o anumită formă, ceva care aduce rezolvarea unei încordări Âşi care se află în afara cursului obiÂşnuit al vieții.” (p. 185)

 

Uniformitatea culturii arhaice reiese din competițiile pe tărâmul cunoÂştințelor Âşi al înțelepciunii. Pentru omul primitiv, a putea sau a îndrăzni ceva însemna putere, dar a Âşti ceva însemna cunoaÂştere sacră, o Âştiință secretă Âşi magică, în relație directă cu însăÂşi ordinea cosmică.

 

Ghicitoarea îÂşi vădeÂşte caracterul ei sacru, ceea ce înseamnă “primejdios”, în faptul că pare să fie totdeauna, în textele mitologice sau rituale, o “ghicitoare de supraviețuire”, adică o ghicitoare de a cărei soluție e condiționată viața, o ghicitoare a cărei miză e viața. Răspunsul la întrebarea enigmistică nu este găsit prin meditație sau prin raționament logic. Răspunsul este o soluție, o dezlegare subită a unui nod, cu care întrebătorul te-a legat. De aceea, soluția corectă îl face deodată pe întrebător să-Âşi piardă puterea.

 

Ghicitoarea, sau întrebarea cu caracter enigmistic, rămâne, făcând abstracție de efectul ei magic, un important element agonal al relațiilor sociale.

 

Iubitorul de înțelepciune, începând din cele mai vechi timpuri Âşi până la ultimii sofiÂşti Âşi retori, apare ca un luptător tipic. ÎÂşi provoacă adversarii, îi atacă printr-o critică violentă Âşi-Âşi susține propriile păreri, ca să spunem aÂşa, cu toată siguranța tinerească a omului arhaic. Aspectul Âşi forma probelor timpurii ale înțelepciunii sunt polemice Âşi agonale.

 

VII. Jocul Âşi poezia

 

Într-un anumit sens, problema naturii creației poetice constituie tema centrală a unui studiu despre joc Âşi cultură. Poiesis este o funcție ludică. Ea se desfăÂşoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care Âşi-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în “viața obiÂşnuită” Âşi sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice. Poezia este în acea parte a seriozității în care îÂşi au loc copilul, animalul, sălbaticul Âşi vizionarul.

 

În lumina unității originare dintre poezie, doctrina sacră, înțelepciune Âşi cult, întreaga funcție a civilizațiilor vechi este înțeleasă într-o formă nouă.

 

“În lumina unității originare dintre poezie, doctrina sacră, înțelepciune Âşi cult, întreaga funcție a civilizațiilor vechi este înțeleasă într-o formă nouă.” (p. 205) Trebuie renunțat la ideea că arta poetică ar avea strict funcție estetică. Orice artă poetică veche este, la un loc Âşi în acelaÂşi timp: cult, divertisment festiv, joc de societate, iscusință, punere la încercare, sarcină enigmistică, catehism de înțelepciune, persuasiune, magie, prorocire, întrecere.

 

La arabi, poetul e ÂŞa’ir – Âştiutorul.

 

Poetul arhaic exercita concomitent funcție sacrală Âşi literară.

 

“Poezia, în funcția ei originară, de factor al culturii timpurii, se naÂşte în joc Âşi ca joc. Este un joc sacru, dar, în sacralitatea lui, acest joc rămâne totuÂşi fără încetare la hotarul veseliei, al glumei Âşi al divertismentului. Despre o satisfacere conÂştientă a nevoii de frumusețe nu este încă, multă vreme, vorba. Această nevoie zace închisă necunoscută, în trăirea actului sacru, care devine cuvânt în formă poetică Âşi este resimțit ca operă miraculoasă, ca beție, ca extaz. Dar nu numai atât, pentru că activitatea poetică înmugureÂşte în acelaÂşi timp Âşi într-un joc de societate, vesel Âşi antrenant, Âşi într-o întrecere, violent însuflețită, între grupurile comunității arhaice.” (p. 208)

 

“Poezia ca joc social Âşi cu o intenție care nu poate fi considerată defel sau aproape defel a fi cea a producerii conÂştiente de frumusețe se găseÂşte pretutindeni Âşi în numeroase forme. Elementul competițional lipseÂşte arareori. El domină cântul alternat, poemul de luptă, turnirul poetic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, improvizația ca sarcină trasată în vederea eliberării de o năpastă oarecare.” (p. 211-212)

 

În întregul Extrem Orient, a improviza poezii în sentințe paralele era un talent aproape indispensabil, putându-se vorbi chiar de o diplomație sub formă ludică.

 

În civilizațiile tradiționale se mai păstrează încă multă vreme situația arhaică în care forma poetică, foarte departe de a fi concepută ca o simplă satisfacere a unei nevoi estetice, serveÂşte pentru a exprima tot ce este important sau vital în viața obÂştei. Un argument ar fi cel mnemic, însă mai există unul: poezia este modul firesc de exprimare, de îndată ce se referă la lucruri superioare.

 

“Tot ce este poezie se dezvoltă în joc: jocul sacru al adorării lui Dumnezeu, jocul festiv al pețitului, jocul belicos al întrecerii, însoțit de fanfaronadă, de înjurături Âşi de ironie, jocul de inteligență Âşi de îndemânare. În ce măsură calitatea ludică a poeziei se păstrează cu prilejul dezvoltării Âşi diferențierii civilizației?” (p. 218)

 

Mitul rămâne poezie, indiferent de forma pe care o ia.

 

“Formele poeziei sunt numeroase: forme metrice, forme strofice, mijloace poetice ca rima Âşi asonanța, ca alternarea Âşi refrenul, forme de exprimare (cea dramatică, cea epică, cea lirică). Oricât de variate sunt aceste forme, le regăsim identice în toată lumea. AcelaÂşi lucru se poate spune Âşi despre motivele poeziei Âşi despre comunicarea narativă în general. Numărul lor este mare în aparență dar toate revin, pretutindeni Âşi în toate epocile. Toate aceste forme Âşi motive ne sunt atât de familiare, încât existența lor, pentru noi, ca să spunem aÂşa, vorbeÂşte de la sine, Âşi prea arareori căutăm să aflam rațiunea generală care le determină să fie aÂşa Âşi nu altfel. Rațiunea identității atât de profunde a expresiei poetice în toate perioadele cunoscute de noi ale societății omeneÂşti pare că trebuie căutată, în bună parte, în faptul că această manifestare a cuvântului creator de formă îÂşi are rădăcina într-o funcție mai veche Âşi mai originară decât orice viață culturală. Acea funcție este jocul.” (p. 222)

 

Semnalmentele de fapt ale jocului: jocul este o acțiune care se desfăÂşoară înlăuntrul unor anumite limite de joc, de timp Âşi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bunăvoie Âşi în afara sferei utilității sau necesității materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii Âşi a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e consacrare sau divertisment.

 

În categoria “joc” trebuie inclus Âşi elementul emulației. Într-un număr imens de cazuri, tema centrală a unui dat poetic rezidă într-o sarcină pe care eroul trebuie s-o îndeplinească, una neobiÂşnuit de grea, aparent imposibilă (joc agonal). O a doua temă de încordare este identitatea ascunsă a eroului (care are astfel o mască, este deghizat, e purtătorul unei taine).

 

Orientările lirice moderne, care se miÂşcă intenționat într-un domeniu inaccesibil Âşi care fac din enigmizarea sensului în cuvânt obiectivul principal al creației, rămân întru totul credincioase artei lor. Având un cerc restrâns de cititori care le înțeleg limba, sau cel puțin o cunosc, ele formează un grup de cultură închis, de tip foarte vechi.

 

VIII. Funcția imaginației

 

Reprezentarea se naÂşte ca închipuire. “Avem oare dreptul ca această înclinare secundară Âşi absolut indispensabilă a minții de a-Âşi crea o lume imaginară alcătuită din ființe vii s-o numim un joc al minții?” (p. 227)

 

Rămâne îndreptățită întrebarea în ce măsură funcția personificării izvorăÂşte dintr-o sau trece într-o stare de spirit care să poată fi numită cea a credinței bazate pe convingere. Nu cumva toate aceste întruchipări sunt un joc al minții? AÂşadar, va fi fost idolatria, înainte de a deveni “serioasă”, un demers de ordin ludic?

 

Personificarea este o extrem de importantă formă de exprimare a minții omeneÂşti Âşi în acelaÂşi timp o funcție ludică.

 

Elementele Âşi mijloacele poeziei pot fi de fapt înțelese cel mai bine ca funcții ludice. Genul liric rămâne cel mai inclus în sfera ludică originară. Liricul este cel mai departe de logic Âşi cel mai aproape d edans Âşi de muzical. Este limbajul speculației mistice, al oracolului, al magiei.

 

“De altfel, năzuința de a face, cu ajutorul unei fantezii care foloseÂşte cantități Âşi calități incomensurabile, ca reprezentarea să devină cât mai uluitoare cu putință, nu operează exclusiv ca funcție poetică Âşi în formă lirică, deoarece această nevoie de uluitor este o funcție tipic ludică. Este proprie copilului Âşi se regăseÂşte la psihopați, după cum le-a fost totdeauna scumpă mitologilor Âşi hagiografilor literari.” (p. 236)

 

În limba latină Âşi în limbile de origine latină, teatrul este jucat.

 

IX. Formele ludice ale filozofiei

 

Sofistul este continuatorul, uÂşor dereglat, al acelui personaj central al vieții culturale arhaice pe care l-am văzut pe rând ca profet, Âşaman, vizionar, taumaturg, poet. Dorința de a da un spectacol Âşi cea de a doborî un concurent într-o luptă publică, cele două forțe motrice ale jocului social, se află, în funcția sofistului, în mod vizibil, la suprafață.

 

Când Protagoras numeÂşte sofistica “o artă veche”, el nimereÂşte cu această denumire în miezul problemei. Este vechiul joc al minții, care în cultura arhaică, chiar Âşi în cele mai vechi perioade, lunecă în fiece clipă dinspre sacru înspre divertismentul pur, apoi atinge din nou înțelepciunea supremă pentru ca după aceea să devină iarăÂşi competiție ludică.

 

Sofismul ca tehnică, deci ca formă de manifestare, are multe legături cu jocul primitiv. El se învecinează cu ghicitoarea, este un meÂşteÂşug de luptă. Jocurile de inteligență, surprinderea cuiva cu ajutorul unor întrebări încuietoare ocupau un loc important în conversația grecească.

 

Elementul ludic al filozofiei poate fi găsit Âşi în dialogurile lui Platon. Dialogul este o formă artistică, o ficțiune.

 

În întreaga evoluție a Scolasticii Âşi a Universității, elementul agonal este cum nu se poate mai evident. Voga îndelungată a problemei aÂşa-numitelor universalia ca temă centrală a discuției filozofice, care a dus la scindarea în realiÂşti Âşi nominaliÂşti, corespunde fără îndoială cu nevoia primară de a forma partide cu privire la un punct disputat, nevoie legată inseparabil de orice dezvoltare culturală. Întreaga activitate a Universității medievale a îmbrăcat forme ludice.

 

ÂŞtiința, ca Âşi filozofia, este de felul ei polemică, iar polemicul nu poate fi separat de agonal.

 

X. Formele ludice ale artei

 

AÂşa cum există o corelație între “joc” Âşi “poezie”, există o corelație între joc Âşi artă.

 

În anumite limbi, mânuirea instrumentelor muzicale se numeÂşte “a juca”. Jocul se află în afara raționalității vieții practice, în afara sferei nevoii Âşi a utilității. AcelaÂşi lucru se întâmplă Âşi cu expresia muzicală Âşi cu formele muzicale. Jocul este valabil în afara normelor rațiunii, datoriei Âşi adevărului. AcelaÂşi lucru se întâmplă Âşi cu muzica.

 

Tot ceea ce se referă la muzică este înlăuntrul hotarelor Jocului. AcelaÂşi lucru se poate spune Âşi despre arta geamănă, Dansul. “Despre Dans, fie că ne gândim la dansurile sacre sau magice ale popoarelor primitive, la cele ale cultului grec, la cel al regelui David în fața Chivotului Legământului sau la dansul socotit ca divertisment festiv, indiferent la care popor sau în care epocă, se poate spune că este el însuÂşi Joc, în cel mai deplin înțeles al cuvântului, ba chiar că reprezintă una dintre cele mai pure Âşi mai desăvârÂşite forme de joc.” (p. 265)

 

Dansul este o formă deosebită Âşi perfecționată a jocului ca atare.

 

În domeniul artelor plastice, legăturile cu jocul sunt cu mult mai puțin evidente.

 

XI. Civilizații Âşi epoci sub specie ludi

 

Toate formulele majore ale vieții sociale au la bază un factor ludic extrem de activ Âşi extrem de rodnic. O emulație ludică a făcut să crească formele culturii arhaice. “Cultul s-a dezvoltat în jocul sacru. Poezia s-a născut în joc Âşi a continuat să trăiască din forme de joc. Muzica Âşi dansul au fost joc pur. Înțelepciunea Âşi cunoaÂşterea Âşi-au găsit expresia în jocuri competitive sacre. Dreptul a fost nevoit să se desprindă dintr-un joc social. Rezolvarea litigiului cu ajutorul armelor, convențiile vieții nobiliare se bazau pe forme ludice. Rezultatul n-a putut fi decât acesta: cultura, în fazele ei originare, este jucată.” (p. 277)

 

Problemă: în ce măsură avem putința să constatăm un element ludic în viața culturală, pentru perioade de timp mai târzii Âşi mai dezvoltate decât cea arhaică?

 

Întrebarea volumului: care este conținutul ludic al propriei noastre epoci, al civilizației în care trăieÂşte lumea de astăzi?

 

La prima vedere, societatea romană antică pare să aibă cu mult mai puține trăsături ludice decât cea elină. Natura latinității antice ne pare determinată de calități de sobrietate, rigiditate, gândire economică Âşi juridică practică, fantezie redusă Âşi superstiție lipsită de stil.

 

Un stat nu este niciodată o instituție pur utilitară sau guvernată numai de interese. Un impuls cultural, susținut de forțe incoerente de origini variate, se întruchipează într-o îngrămădire de putere, care se numeÂşte stat Âşi care îÂşi caută sieÂşi o rațiune, fie în gloria unei familii, fie în superioritatea unui popor. Elementul ludic al statului roman reiese din panem et circenses, pâine Âşi jocuri de circ, ca expresie a ceea ce solicita poporul din partea statului. Comunitatea romană nu putea trăi fără jocuri, acestea erau pentru ea o bază de existență, ca Âşi pâinea.

 

Viața medievală era plină Âşi ea de joc: un joc popular zglobiu, nebunatic, plin de elemente păgâne, care Âşi-au pierdut semnificația sacrală Âşi s-au prefăcut în simple glume, apoi jocul cavaleresc pompos Âşi solemn, jocul rafinat al iubirii curteneÂşti Âşi încă o serie de alte forme.

 

Dacă a existat vreodată o elită conÂştientă care să încerce să înscrie viața într-un joc al desăvârÂşirii configurate, atunci aceea a fost elita RenaÂşterii. Întreaga atitudine spirituală a RenaÂşterii este cea a unui joc. “Întreaga haină a RenaÂşterii este o deghizare voioasă sau solemnă în găteala unui trecut fantastic Âşi ideal.” (p. 286)

 

Nevoia de a exagera, caracteristică barocului, nu poate fi înțeleasă decât de pe poziția unui conținut ludic bogat al instinctului creator.

 

Stilul rococo înfloreÂşte atât de luxuriant, încât cu greu ar putea fi despărțit de adjectivul “ludic”.

 

Facultas ludendi – capacitatea de a se juca

 

Formele muzicale înseÂşi sunt forme ludice.

 

Dacă un stil Âşi o stare de spirit ale unei epoci s-au născut vreodată în joc, atunci acestea sunt cele ale civilizației europene de după mijlocul secolului al XVIII-lea.

 

În încercare romantismului de a delimita un spațiu ideal, în care personajele nu sunt precis conturate, fiind definite de mister Âşi groază, tot ludicul vorbeÂşte.

 

Un factor fără discuție ludic este mai tot timpul prezent în sentimentalismul secolului al XVIII-lea.

 

Secolul al XIX-lea, cu gândirea lui utilitară rece, prozaică, Âşi idealul de bunăstare burghez, este cel mai puțin ludic dintre toate. Revoluția industrială, munca Âşi producția devenite idealuri Âşi idoluri, accentuează această tendință. Secolul acesta ia în serios tot ceea ce există, inclusiv pe sine însuÂşi. Simptom bătător la ochi al sacrificării ludicului: restrângerea elementului fantezist în îmbrăcămintea masculină.

 

Element bizar: “în ciuda tuturor satirelor Âşi butadelor care au apărut Âşi apar, în cuvinte Âşi imagini, în revistele umoristice, îmbrăcămintea feminină a suferit de la începutul Evului Mediu încoace modificări morfologice mult mai mici decât cea masculină.” (p. 304)

 

Întrebare: ce înseamnă factorul ludic în viața culturală a zilelor noastre?

 

XII. Elementul ludic al culturii actuale

 

Întrebare: în ce măsură cultura în care trăim se desfăÂşoară în formele jocului? În ce măsură spiritul ludic acționează asupra omului care trăieÂşte această cultură? Secolul precedent a pierdut mult din elementele ludice care le caracterizează pe cele dinaintea lui – această lipsă s-a remediat sau a devenit Âşi mai mare?

 

Sportul pare să-Âşi fi lărgit Âşi mai mult semnificația în societate. Începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea, jocul este privit cu tot mai multă seriozitate. Cu timpul însă, mai ales atunci când se face distincție între profesioniÂşti Âşi amatori, jocul pierde din încărcătura ludică. “În societatea modernă, sportul se depărtează treptat de sfera pur ludică Âşi devine un element sui generis: nu mai e joc, Âşi totuÂşi nici seriozitate. În societatea zilelor noastre, sportul ocupă un loc detaÂşat de procesul de cultură propriu-zis, care se desfăÂşoară în afara lui.” (p. 309)

 

“Azi, sportul este mai degrabă o manifestare autonomă a unor instincte agonale, decât un factor al unui simț comunitar fertil. Perfecțiunea cu care Âştie tehnica socială modernă să amplifice efectul exterior al demonstrațiilor de masă nu schimbă cu nimic faptul că nici olimpiadele, nici organizarea sporturilor în universitățile americane, nici propaganda zgomotoasă referitoare la competițiile internaționale nu pot înălța sportul la rangul de activitate creatoare de stil Âşi de cultură. Oricât de important ar fi el pentru participanți Âşi pentru spectatori, sportul rămâne o funcție sterilă, în care vechiul factor ludic s-a stins.” (p. 309)

 

Opinia publică consideră că sportul este elementul ludic prin excelență în cultura noastră. În realitate, sportul a pierdut din conținutul său ludic tot ce avea mai bun. Jocul a devenit serios.

 

În sport, am avut de-a face cu o activitate conÂştientă Âşi recunoscută ca joc, dar care este împinsă la un asemenea grad de organizare tehnică, de echipare materială Âşi de chibzuință Âştiințifică, încât în exercitarea ei colectivă Âşi publică atmosfera ludică propriu-zisă amenință să se piardă. TotuÂşi, sportul prezintă un puternic simț agonal.

 

Concurența comercială nu face parte din jocurile originare, străvechi Âşi sacre. Ea devine intensivă datorită traficului modern, propagandei comerciale Âşi statisticii. În aventurile comerciale, seriozitatea devine joc, prin introducerea conÂştientă a factorului sportiv pentru îmbunătățirea performanțelor.

 

Din secolul al XVIII-lea, arta, devenită conÂştientă că e factor de cultură, mai mult a pierdut din calitatea ei ludică decât a câÂştigat.

 

Activitatea Âştiințifică este Âşi ea atrasă pe făgaÂşurile jocului de către înclinarea spre întrecere.

 

Unele forme ludice sunt folosite în mod mai mult sau mai puțin conÂştient pentru a acoperi o finalitate socială sau politică. În acest caz, avem de-a face cu un joc fals, care intră în categoria “puerilismului” (gen: nevoia de distracție banală, goana după senzații grosolane, plăcerea procurată de exhibiția în masă, lipsa de simț al umorului, pierderea calmului din pricina unui cuvânt, neîncrederea Âşi intoleranța împinse mult prea departe față de cei care nu fac parte din acelaÂşi grup, exagerarea peste măsură a laudelor Âşi a blamului, accesibilitatea pentru orice iluzie care flatează amorul propriu Âşi onoarea profesională). Cauze: intrarea maselor semidezvoltate în circuitul spiritual, relaxarea normelor morale, conductibilitatea prea mare pe care tehnica Âşi organizarea le-au conferit societății, starea de spirit adolescentină.

 

Întrebare: puerilismul care proliferează din abundență în societatea zilelor noastre trebuie văzut ca o funcție ludică sau nu? Nu, pentru că un copil care se joacă nu este copilăros.

 

“Tot mai mult se impune concluzia că elementul ludic al culturii, începând cu secolul al XVIII-lea, în care am avut impresia că trebuie să-l mai semnalăm ca fiind încă în plină înflorire, Âşi-a pierdut semnificația în aproape toate domeniile în care a fost odinioară la el acasă. Cultura modernă nu prea mai este “jucată”, iar acolo unde pare că [se] joacă, jocul este fals.” (p. 321)

 

Războiul modern a pierdut, pare-se, orice contact cu jocul. Datorită perfecțiunii mijloacelor sale, războiul s-a transformat din supremul argument în suprema violență. Tot ceea ce leagă războiul de sărbătoare Âşi de cult a dispărut din războiul contemporan Âşi, odată cu această alienare a jocului, Âşi-a pierdut Âşi locul ca element al culturii.

 

Concluzie: “[...] cultura autentică nu poate exista fără un anumit conținut ludic, deoarece cultura presupune o anumită autolimitare Âşi stăpânire de sine, o anumită aptitudine de a nu vedea în propriile ei tendințe extremul Âşi supremul, ci de a se vedea închisă înlăuntrul unor anumite hotare, acceptate de bunăvoie. Cultura mai vrea încă Âşi acum, într-un anumit sens, să fie jucată, pe bază de convenție reciprocă, după anumite reguli.” (p. 328)

 

Posibil motto: “Mintea omenească nu se poate desprinde din cercul magic al jocului decât îndreptându-Âşi privirea spre tot ce e mai sfânt.” (p. 330)

 

În locul vechiului “totul este deÂşertăciune”, se poate spune “totul este joc”.

Editat Octombrie 9, 2012 de Dan Nastase

[-UFO-]

La asta ma refeream:

 

bla bla bla, yada yada yada

...

Antonimele jocului: seriozitatea, munca.

...

bla bla bla, yada yada yada

 

 

ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită Âşi cu înțeles opus.

 

 

LE

Sa fie mai usor de gasit in text:

 

 

Editat Octombrie 10, 2012 de TM06UFO

[B.B.]

Texte pompoase care nu au nici un fel de substrat, aberatii insirate pe pagini intregi.

FORME FARA FOND.

 

@TM' Ma mir ca ai avut rabdarea sa citesti prostiile alea.

[-UFO-]

 

@TM' Ma mir ca ai avut rabdarea sa citesti prostiile alea.

 

Pai trebuie sa imi sustin afirmatiile si sa le demonstrez..

[mig]

Un caz clasic in care toti au dreptate, doar ca pe rind

Toata distractia dispare atunci cand joaca devine serioasa.

 

...cand hobby-ul devine job...

Nea Nastase zice ca ai zis-o bine, si-ti da dreptate:

post lung, cu citat, aparent greu de citit si inteles in acelasi timp de catre aceeasi persoana ....

La asta ma refeream:

 

 

 

ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită şi cu înţeles opus.

 

 

Texte pompoase care nu au nici un fel de substrat, aberatii insirate pe pagini intregi.

FORME FARA FOND.

 

@TM' Ma mir ca ai avut rabdarea sa citesti prostiile alea.

Pai trebuie sa imi sustin afirmatiile si sa le demonstrez..

Editat Octombrie 11, 2012 de mig