Muretto Grundieg Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 (editat) Click-uiam neglijent dintr-un link în altul, fără să caut ceva anume. Nici nu știu cum am ajuns acolo dar zăbovind puțin mai mult am început devin interesa(n)t. Erau niște poze destul de incitante așa că am luat repede text cu Copy-Paste și l-am băgat în Google Translate. Un motociclist bulgar povestea ceva despre un lac la mare înălțime cu acces greoi. După alte ”săpături” găsesc și un site în engleză referitor la aceeași destinație. Ceva din categoria drumuri periculoase. Citind în diagonală mă pun pe compilat. Textul suna cam așa... Elevation 2394 m. Lots of hairpin and not for conventional cars. The trail to the top is very scary, unprotected by guardrails. The road is dangerous and winding, in some places only wide enough for one vehicle, and in may places bordered by a drop of hundred meters. The road can be closed anytime due to the snow. The road has humbled many egos. It’s not for the sissies and shouldn’t be attempted by novice drivers. The road is in dreadful condition and require strong nerves to negotiate it. It’s certainly breathtaking and it has a fearsome reputation. ”Hopa, aici e de mine !” mi-am zis eu mie însumi. Tre’ să ajung și eu acolo, mort sau copt. Pun abacul la lucru și-mi ies vreo 1300 de kilometri dus-întors. Nu părea mare brânză. Lansez o chemare timidă către frați motocicliști dar sunt hușuit. Mă rog, a fost și un amator însă avea coastele fisurate de la un ”point fixation” plus mici daune la pârțâitoare, oglindă, semnalizator, lanț de cauciuc și cine știe ce alte mărunțișuri. Și chiar era amator...însă textul spunea clar că nu e pentru ”sissies”, prin urmare, la drum voi pleca singur. Atât ca să-mi scot în evidență șmecheria cât și pentru a demonstra că nu sunt fătălău, mi-am mai montat o cutie pe portbagaj, un fel de topcase, da’ din ăla pentru somalezi, adică mic și slăbănog. Verificat practic, încap șase doze de bere în el. Și să fie clar, doze de 500 ml, nu d-alea de 3 kile...Firesc, o să apară și întrebarea următoare, da’ dacă-i așa mic, de ce l-am mai pus și ce bag în el ? Cum, ce? Trusa de scule, spray-ul de lanț și un kil de ulei de rezervă. Sau șase doze de bere… Hârbul a fost verificat meticulos înainte, ba chiar i s-a făcut și ITP-ul, preventiv. Roți, spițe, cabluri, fluide, becuri, na, ca înainte de ITP. Totul ok. Mi-am printat câteva hârtii cu explicații, puncte de interes și coordonate GPS, dar evident, inutil, pentru că le-am uitat acasă. Cu actele în regulă și în buzunar, o iau prin răcoarea dimineții către Zimnicea, pe unde știam eu că se dă lumea cu bacul. 154 de kilometri îi pap pe pâine, în mai puțin de o oră jumate. Partea cea mai frumoasă e că de fiecare dată socoteala de-acasă nu se pupă cu cea din târg. Eu calculez ca un bun matematician timpul necesar așa, spațiul împărțit la viteza cu care merg eu, deci ar veni 154 de kilometri supra 110 km/h cam…1,4 ore. Sunt sigur că aceia care trec pe Centură prin zona Chitila - Domnești deja se țin cu mâinile de burtă. De râs. Da, am aflat și eu de ce. O să povestesc altă dată. Cert e că șoferii care stăteau înșirați la nelipsita coadă și-au bucurat ochii de un frumos spectacol gratuit de enduro prin șanțurile și gropile de pe marginea șoselei. Au urmat apoi comune, sate, drumuri în reparație și alte obstacole care mi-au frânt elanul și mi-au devorat timpul. Nu mai mergeam lejer ci era o cursă contra cronometru. Am oprit la 12 kilometri după Alexandria, învins. Mai aveam 28 de kilometri de făcut în 13 minute, inclusiv găsirea punctului de îmbarcare, plata tichet, control pașapoarte și ce-o mai fi… Gata, s-a dus bacul! Următorul era peste 3 ore. Brusc însă mi se aprinde o luminiță, mai e un ferry-boat la Turnu Măgurele, care pleacă la 9.00. Circa 47 de kilometri plus ăștia 12 km făcuți aiurea îmi dau 59 de kilometri în 43 de minute. Dacă o ard bine ajung. Fiara protestează din toate încheieturile dar se întinde la drum. Nu respect nici o regulă. Depășesc tot ce mișcă, fără milă, până la o porțiune de drum rașchetat care mă deranjează terbil. Mai mult de 70 km/h nu pot să merg că țopăie dihania în toate părțile. Intru val-vârtej în oraș, caut indicatoare și nu sunt, bâjbâi aiurea vreo trei minute, îmi calc pe inimă și întreb un localnic supraponderal, cu lanț de aur dar binevoitor. Încerc să rețin, la dreapta după școală, la stânga după magazin, drept până în giratoriu și…a patra ieșire, aia e ! Căluțul se mișcă în viteză, iau fața unui Matiz condus de o cucoană care nu s-a prins că n-am prioritate, găsesc a patra ieșire, o tăbliță vopsită în albastru de mărimea unei palme, pe care scria ”Ferry” îmi confirmă orientarea cea dreaptă, urmează 4 kilometri pustii în care motorul a dat tot ce putea, o clădire cu inscripții specifice și o frână scârțâită în fața unui polițist zâmbitor. ”Dacă veneai acum 5 minute era și mai bine!” îmi zice el amuzat. ”Păi, nu pot și eu să trec repede? Poate îl mai prind?” Se uită la ceas. Dă din cap. ”Numai dacă zbori. A plecat de 5 minute…Dar poți să vii peste trei ore.” Hmmm…mestec printre dinți niște înjurături urâte. Hai, să vedem totuși partea plină a paharului. Pot să vizitez orașul. Ok, am făcut-o și pe-asta. Nu mi-a luat mai mult de 30 de minute. În afară de o blondă pe un scuter Vespa n-am văzut nimic interesant. Restul au însemnat cafea, țigări și surfat pe net. Cu o jumătate de oră înainte m-am deplasat din nou către punctul de control. Zâmbitorul era tot acolo. ”Nu trebuia să te grăbești, mai e timp. Oricum ești primul.” Am trecut de el și m-am dus să-mi iau bilet. Ghișeul era închis. Am mai fumat o țigară și când eram pe punctul de a pleca, o femeie solidă a deschis și m-a făcut fericitul posesor al tichetului de traversare. De acum încolo, nimic nu mai depindea de mine. Am dat un pic în gaz deranjând o cățea cu doi pui. S-au luat după mine și după o curbă n-am mai avut unde să fug. Înaintea mea era doar oglinda de apă și nava pustie. O dată cu oprirea motorului s-au oprit și alergătorii mei. Ba chiar, ăia mici au venit să miroasă, poate-poate le-o ieși ceva de mâncare dar n-au avut noroc. După alte zece minute au mai ajuns două transportere și două autoturisme, unul din ele cu număr de Spania. Un spaniol, foarte bronzat, cu ochelari de soare și părul ridicat în vârful capului a început să-și certe cu voce tare piranda într-o limbă care suna izbitor de bine cu cea vorbită în mahalalele din Ferentari. Hmmm…nici Spania nu mai e ce-a fost ! Apoi mi-au venit în cap versurile lui Eminescu, de unde am auzit și eu pentru prima oară de Nicopole. Era un loc unde s-au strîns tabere …câtă frunză, câtă iarbă…Acum însă nu mai era nici o tabără, era doar un orășel prăfuit cu câțiva omuleți deja toropiți de căldură. Precum sultanul din poveste și eu ”am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas.” Toate astea îmi treceau prin cap dar eu deja goneam către sud. Aveam de recuperat cel puțin 3 ore motiv pentru care am renunțat la traseul mai pitoresc prin Lovech și Troyan și am ales varianta mai ternă dar rapidă a autostrăzii spre Sofia. Am intrat în capitală doar ca să găsesc un supermarket și să-mi potolesc foamea. Pe niște străzi lăturalnice am găsit unul, unde cu 1,7 leva am devorat niște extrem de gustoase chestii cu cartofi și ceva umplutură de ouă. Îmi pare rău, nu mai țin minte cum se numeau. O bere cu foarte puțin alcool a încheiat prânzul express. Pe partea cealaltă a străzii am găsit din nou caca. Ok, se scrie Kaca dar nu m-am putut abține. Din nou în șa, las în urmă Sofia pentru – conform planului – Dupnița. Dracu’ s-a gândit că există și Dubnița ? Am confirmat pentru Dubnița și dă-i ! Și dă-i, ca să recuperez ! Când opresc să alimentez, verific și în loc să mă apropii, mă tot duceam. Nu știu unde, dar în loc de vreo 30 de kilometri mai aveam 170 km !! Resetez, întreb fata de la benzinărie, nu știa să explice, sau poate eu nu știam să înțeleg, așa că pun din nou ce trebuie în GPS și ...javra aia de Huawei P8 îmi spune că nu există nici un drum spre direcția dorită. Ha ? O iau totuși spre unde arăta fata cu mâna și încep să apară toate direcțiile pe indicatoare Ghiușevo. Măi, să fie, de ăsta n-am auzit în viața mea! Nu învârt mult roata și apare scris că, cică, Zonă de frontieră. Băi, mă lași ? Frontieră cu cine ? Îmi pică fisa, da’ zic hai, s-o las să cadă, că nu face rău. Mă verifică niște polițai, se uită la mine dacă aveam față de imigrant, scanează, alea-alea și gata ! Sunt în Macedonia. O ard un pic de-al dracului ce sunt până în prima localitate, Kriva Palanka. Un bloc mai răsărit, niște case de-a lungul unui râu, niște dealuri în jur, ce caut eu aici ? Mă uit la ceas, e jale, nu mai am cum să mă țin de plan, totul e dat peste cap, nu mai am timp. Da’, dacă tot sunt aici, hai să ardem un pic pe un forestier care promitea. Macadam, praf, niște curbe simple pe care le puteam lua și mergând cu spatele și, ca să fie treaba oablă, mă mai aleargă și niște câini. Dar câini macedoneni. N-am mai avut onoarea asta până acum. Hai, bre, să fim serioși, eu unde dorm în seara asta ? Mă întorc într-o mare viteză la punctul de trecere unde vameșul s-a uitat cam strâmb, că tocmai ce intrasem de vreo oră, da’ nici nu făceam ceva ilegal. A notat ceva într-o agendă și a tras o linie verticală lângă numărul de înmatriculare. Cui îi păsa de asta, că mie nu ? N-o mai iau spre Ghiușevo pe județene și țin un drum mai arătos, era E871, drum ca lumea pentru tipi ca lumea, așa cum eram eu. În sfârșit, apare și un oraș mai răsărit care promitea casă, masă și alcool. Mă țin după prima săgeată indicatoare pe care scria hotel și după câteva sute de metri și vreo două străduțe liniștite mă proptesc pe trotuar. ”Mister Dimitri” adică eu, este cazat boierește, cu apă caldă, aer condiționat și internet. Un duș rapid și o bluză curată îmi refac aspectul comercial și pot și eu să ies în oraș la agățat. Am agățat două la început. După aia a urmat a treia. Tot Kamenița, desigur. Între timp mi-au adus și ceva ca o salată deși eu cerusem niște cîrnați, dar na, eram prea nemâncat ca să mai fac gât și în afară de asta nici nu știam cum. Și, se pare că mi-au pus totuși ceva în mâncare, pentru că abia ajuns în cameră și prins orizontala am adormit buștean. A doua zi dimineța, complet refăcut am descoperit și eu unde era Dupnița. Era la 40 de kilometri de unde mă aflam, deci nu mă pierdusem chiar de tot. Și pentru că era dimineață și nimeni n-avea nimic de făcut, hai să vedem ce se poate executa în Kyustendil. Un muzeu, ziceau ei, un festival al cireșelor, dar trecuse deja, o moschee, o fortăreață și trei sequoia celebri. Ok, sună bine, cum ajung acolo ? Tipul de la recepție s-a străduit din greu să-mi explice dar nu îi ajungeau cuvintele englezești. Așa că mi-a scris pe o hârtie cu litere cilirice ” CEKBOIA” și a mai zis ceva de o pădure pe lângă oraș. Am promis că ajung până acolo dar mi-am dat deama că e pierdere de vreme, o să caut acul în carul cu fân. Și cum până la primul meu obiectiv, Iazovir Kalin mai aveam 80 de kilometri, mi-am luat rămas bun de la loc și am tuns-o spre Dupnița. N-am putut rezista ispitei de a vedea cu ochii mei podul Kadin, construit în 1470 de Isac Pașa la ordinul sultanului Mahomed Întâiul și am făcut o mică voltă spre Nevestino. Pauză binemerită pentru remedierea suportului de GPS care mai avea puțin și se vărsa pe drum. Deh, e pentru biciclete nu pentru thumpere. După hrana spirituală s-a pus și problema unui supliment piramidal, satisfăcut de Stob. Un acces dubios printr-o localitate dubioasă, m-a condus spre zona de intrare, urmărit de priviri curioase. 2 leva la intrare și asigurarea că se ajunge ușor m-au făcut să-mi las bagajul, casca și țigările pe motor. Proastă inspirație, trebuia măcar să-mi iau sticla cu apă. I-am dus dorul și după ce m-am împrietenit cu o broască țestoasă am revenit cu buzele uscate. Spre surprinderea mea, casierița din dubioasa locație vorbea foarte bine engleza. Mai bine ca mine. Mi-a explicat că n-am luat-o pe unde trebuie și de-aia mi-a fost mai greu. Să fie primit efortul! Pedală, și DR-ul se năpustește spre următoarea destinație, Pastra. La o benzinărie, sunt literalmente luat cu asalt de doi băieți. Mărișori, așa spre 20 de ani. Înțeleg că îi interesează de unde vin și unde mă duc dar nu putem folosi decât limbajul primatelor. La întrebările mele, ”english, français, deutsch”, ei ridică din umeri și râd. E bine, înseamnă că veselia e mare. Un service din Kocherinovo, cu reclame deosebite îmi atrage din noua atenția, reclamele sunt niște epave de mașini vechi sau chiar motociclete, fixate cumva pe acoperișul construcției În mod sigur atrage privirile și clienții. Habar n-am cum și de ce, la un moment dat intuiția îmi spune să opresc. O tăbliță ruginită pe care abia se mai vede scris язовир și un drumeag se face în stânga mea. Sunt sigur că aici e, dar mai opresc o dată în dreptul a doi săteni și folosind limbajul corpului și expresia язовир mă asigur că sunt în direcția corectă. Satul se termină repede și realizez că indicatorul pe lângă care am trecut spunea clar că e drum interzis. Da, dar eu nu știu bulgara și mă fac că nu înțeleg. O ușoară strângere de inimă și întrebarea ”ce dracu’ caut eu singur pe aici ?” Drumul a fost la viața lui, probabil pe vremea lui Jivkov, betonat dar acum nu mai e decât din loc în loc prezent cu urmele progresului, porțiuni întregi sunt sparte, pline de pietre sau pământ. Pe distanțe lungi, apa curge din munte chiar pe vechiul drum. Măcar n-o să sufăr de sete, îmi zic eu. Curbele sunt în scurt, ace de păr cu diferențe mari de nivel, parapeți ioc, indicatoare ioc. Pe porțiuni sunt rampe de cel puțin 30 de grade. Mă întreb dacă drumul are măcar 2 metri lățime și dacă tot e vârsta întrebărilor, ce naiba fac două mașini care întâlnesc față în față ? Sau o fi cu sens unic ca în Gibraltar ? Până să apuc eu să găsesc vreun răspuns, drumul se îndreaptă puțin și pe zona degajată e o gheretă cu paznic, câine și bariera pusă. Descriu doar traducerea din ceea ce cred eu că a însemnat dialogul nostru. "Ce cauți băi, nene, pe aici ?” ”Vreau și eu să ajung sus, la lac.” ”Păi, n-ai voie, trăi-ți-ar neamu’…E interzis. E doar pentru tehnicul de la baraj” ”Frate, văd că ai un DR ca al meu. Am venit tocmai din București ca să văd minunea și matale vrei să mă întorci ? Dacă trebuie plătit ceva, spune și sar cu banu’ !” Nu, nu trebuie plătit. Îmi amușină motorul și el și câinele. Zice ceva că pierd ulei. Îi zic că știu. Se scarpină în scăfârlie și se decide. Vine cu un catastif din gheretă și îmi trece numărul de la motocicletă B-02-RZE. Îmi cere un act și silabisește numele, îl trece și pe el în dreptul numărului și pune niște bife pe ici-colo. Zice ceva de trafic dar nu reușesc să înțeleg în ce context. Oricum, e foarte încurajator să știu că mi-e trecut numele acolo, măcar să știe pe cine caută dacă nu mă mai întorc. N-a urcat nimeni, n-a coborât nimeni cât am mers eu pe acolo. În fine, ridică bariera și o iau din loc. Cică ar mai fi opt kilometri. De frumos e frumos, ce să zic, doar că trebuie să fii atent. Nu știu câte ace de păr or fi fost în total că n-am apucat să le număr. Știu că doar că au fost o grămadă. Dintr-un punct, se puteau vedea destul de bine o parte dintre ele. Încerc să mă opresc să mai fac niște poze dar uneori nici motorul nu stă pe cric, are tendința de a pleca la vale. Până la urmă, nu e așa greu cum se spunea. Nu e nici ușor dar nici greu, e exact ce trebuie. Din loc în loc, izvoare se preling pe stâncă și cad în gol sub forma unor mini cascade. E liniște, nu se mai aude nimic. Mă grăbesc însă să ajung în vârf, timpul e cam limitat. Aproape de lac e un fel de cabană dar nu e turistică. Se văd vreo două-trei chipuri curioase care îmi fac cu mâna. Le răspund și merg mai departe. Cred că sunt cei de tehnic, de la baraj. După un ultim urcuș, ajung la lac. Eu și muntele, nu mai e nimeni. Undeva în depărtare se văd două Jeep-uri din alea mari, gen Nissan Patrol. Îmi trag sufletul și aprind o țigară în aerul rece și umed. Sunt 14-15 grade și toată pacea Pământului s-a adunat aici. Urmăresc o vreme, cu mâinile sub cap, fuga norilor. Din păcate, trebuie să plec dacă vreau să ajung la 7 Lacuri. Pornesc motorul cu părere de rău și o iau la vale. La coborâre parcă e și mai greu sau mi se pare mie. Trebuie să merg înfrânat tot timpul. Dacă încerc să opresc pentru o poză motorul tinde să-mi fugă dintre picioare. Nu pot să-l opresc decât dacă tai contactul și-l bag în viteză. Într-una din aceste pauze se aude un zgomot familiar. Mă holbez spre vale și văd un punct mișcător dar sunetul e inconfundabil, trebuie să fie ceva monocilindru mare, poate un XT sau un DR. Am așteptat până a ajuns în dreptul meu, era un Dominator, ok, am fost pe aproape. Ne salutăm dar nu se oprește ca să nu-și piardă impulsul. O las și eu să curgă la vale dar fără frâna de motor e și mai greu. Aud din nou un zgomot de motor iar urechea nu mă înșală, e ceva în doi timpi, probabil vre-un KTM... Opresc și mă trag cât pot de mult în lateral. Iuhuu ! După un ac de păr apare vijelios un...IJ model vechi călărit de un individ cu...pălărie de paie pe cap ?! Oh, sunt chiar surprins. Omul cu pălărie nu apucă să facă semn dar claxonează în semn de salut. Număr de înmatriculare bulgăresc. Ce naiba, hârburile astea mai circulă încă ? Mă crucesc mental și-mi explic că încă nu le-am văzut pe toate... Omul de la barieră mă salută și-mi deschide. Sper că m-a tăiat de pe listă. Accelerez și-mi continui coborârea frenetic. Răsuflu adânc când sunt din nou în civilizație. În acel moment, pentru mine însemna o clădire abandonată și o epavă ruginită de la o fostă ambulanță. Probabil că pe timpuri, aici fusese un spital dar asta însemna la fel de bine că prin apropiere erau oameni. Yep ! Face bine la spirit să știi că te poți adăposti într-un fost spital părăsit. Opresc pentru câteva minute să verific nivelul de ulei și să poluez aerul curat al zonei. De câtăva vreme se prelinge niște ulei pe la îmbinări și nu mă prind care. Am restrâns toate șuruburile dar se pare că mai e pe undeva și o garnitură obosită. Motiv pentru care bocancul meu drept e tot timpul unsuros și plin de praf iar nivelul trebuie verificat la fiecare 200 de kilometri. Nu contează, nu mă știe nimeni și nu mă cere nimeni de soț, pot să trăiesc cu ideea asta. Mai trag un pic de accelerație și mă opresc într-un nor de praf la buza șoselei care face legătura cu restul lumii, în special cu lumea spirituală și mă refer acum la mănăstirea Rila. Ridicată în urmă cu vreo mie de ani, e cunoscută ca fiind cea mai mare și mai veche din Bulgaria. Trebuie să arunc și eu un ochi pe acolo si, dacă e nevoie, să dau vreo câteva acatiste împotriva scurgerii de ulei. Traficul deja e prezent activ, e sâmbătă și mănăstirea e la vreo o sută și ceva de kilometri de Sofia. Mai ții seama că e și în zonă de munte la 1200 de metri și iaca, tabloul complet al plimbărețului capitalist. Peste toate, un pic de mirodenie de drum în lucru și avem imaginea unui început de nerv. La obiectiv deja nu mai am chef, am ajuns doar ca să am de unde pleca. Săracii călugări, s-au ascuns ei ce s-au ascuns până când a început lumea să dea buzna peste ei. Fac grăbit stânga-mprejur și o tulesc în viteza maximă permisă de drumul în reparație și curbele cu nisip aruncat peste asfaltul proaspăt. Viteza îmi e dictată și de o crampă specifică lipsei de hrană, e musai să ajung undeva unde o pot pune cu botul pe labe. Apare în sfârșit o locație prietenoasă și promițătoare. Ajung la ea trecând pe o punte de lemn dar zdravană, abandonez la intrare bidiviul înfiebântat și mă proțăpesc la una din mese, cu o figură de refugiat sirian. Un chelner îmi aduce un meniu dar nu-l mai studiez că n-am timp și îi fac semn spre grătar, să aducă de-acolo ceva, orice, numai să nu vină cu mâna goală. Omul se conformează și-n mai puțin de două minute am în față un castron cu cârnați și niște chiftele aplatizate cu gust de mici. Salatele nu le mai pun la socoteală, orice ar fi fost nu puteau fi decât bune. Toate au dispărut subit în pântecul meu izăvit acum de chinuri. Ar fi mers o bere dar nu poți să le ai chiar pe toate. Tot trebuie să mă grăbesc. Dacă vreau să respect programul următorul popas va fi la Panichishte și până acolo mai sunt vreo 70 de kilometri, drum muntos, nema viteza. Merg ca purtat de un nobil ideal, să ajung, dar nu prea am idee ce-o să fie pe acolo. Știu că o să încerc să urc la cele 7 Lacuri pe sub stâlpii de la telescaun, mai multe nu știam nici eu. Într-un mod absolut normal, ratez o intersecție cu multe tăblițe marcate în cuneiformă și o iau pe drumul cel rău. Adică era bun, săracul, că ducea și el undeva dar nu unde pofteam eu. Un nene țesăla un cal. Hop și eu lângă el, ca să-l întreb, ce ? Cabana Pionerska ? Mi-a povestit foarte frumos despre ea, trecutul ei, prezentul și viitorul, cine a construit-o și-n ce an. N-am reținut decât că nu sunt poziționat bine și că trebuie să mă întorc. Cu riscul de a părea mârlan, că nu se mai oprea, am dat o pedală rapidă și am făcut cale-ntoarsă la tăblițele minune. Evrika, eram pe drumu’ ăl bun și chestia asta mi-a confirmat-o șirul de mașini parcate de-a lungul drumului. Încep să mă învârtesc încercând să dibui pe unde s-o iau. Văd eu un fel de potecă, dar nu puteam să ajung până la ea pe motor că niște polițai blocau drumul, cică era un concurs de mountain bike și m-au întors îndărăt. O mai fost și altă cale de dus dar eu n-am găsit-o. Plus, că era la un moment dat o rampă de vreo 70% unde am văzut Jeep d-ăla rău că nu putea să urce nici cu avânt. M-am întors cam cu coada între picioare și o dată îmi arunc ochii la intrarea la telescaun și văd că nu-i nimeni. Ia stai, frate, măcar să merg până acolo, mi-am zis. Iau beletul și mă arunc în scaun. Rampa lui Pește părea o joacă de copil. Văzută din telescaun. Adică, vreau să zic că am urcat fără cel mai mic efort, ba chiar fumând până la vreo 2400 de metri. Mica mea problemă a fost unde să arunc chiștocul în frumusețea aia dar m-am descurcat până la urmă. Am găsit o gaură în cadrul scaunului și am îndesat mizeria acolo. Măi, nene, ajung la capăt de drum. Și-ncep să-mi tremure picioarele de ce văd. Ce frumusețe, ce măreție ? Să vezi tu, venit din fundul lumii, de la trei oameni pe oră la trei sute de oameni pe secundă ! Ce frumusețe de coadă, ce măreție de grămadă ordonată... Toată Bulgaria aștepta la coadă la telescaun să coboare ! Am estimat rapid vreo 800 de persoane, în afară de ăia care stăteau pe iarbă. Mă liniștesc singur că se vor împuțina până mă întorc eu de pe traseu și calculez. Scaunele veneau la un interval de 10 secunde. Într-un minut veneau 6 scaune înmulțit cu doi bulgari făceau 12 bulgari pe minut. Într-o oră se vărsau deci în vale 12 x 60 adică 720 de suflete. Suna rezonabil. Aveam deci de urcat o oră și coborât încă una, peste două ore nu va mai fi nimeni la telescaun. Hai că-mi place de mine! Îmi iau o bere de la cabană și încep urcușul la primul dintre lacuri. Bocanci de moto, geacă de piele și rucsac ca o șaorma cu de toate. Nu-i nici o șmecherie. La primul lac bag două tutunuri. La al doilea, a fost un pic mai greu, a mers doar un tutun. La al treilea nu prea îmi mai aduceam aminte ce caut eu acolo. La Blizanka m-am lăsat păgubaș. Nici timp nu mai aveam și nici putere chiar dacă aș fi avut chef. (Poza e de pe net, a mea a iesit mult mai prost...) Nici la vale n-a fost prea ușor însă mă mângâia gândul că mă arunc în telescaun ”Lift” cum ziceau vecinii și ajung fuga jos. Deja de pe la primul lac începusem să văd platoul din fața cabanei. Nu numai că nu se micșorase coada ba chiar mai crescuse. Îmi mai iau două beri de la cabană și timp de o oră și patruzeci de minute am făcut un curs intensiv de bulgară. Toți vorbeau în jurul meu, tipul din dreapta mea chiar m-a întrebat ceva dar văzându-mi expresia inteligentă m-a lăsat în zeama mea. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, posesoarea celor două crăcane din fața mea n-a vrut să ne dăm împreună în același telescaun și m-a lăsat singur. Când credeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, scaunul s-a oprit. Exact, ca în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob. Mai întâi am zâmbit, come on, uitându-mă după o cameră ascunsă. Până jos erau vreo 8 metri iar până la stâlp vreo 15 metri. Măcar de erau crăcanele cu mine ca să murim împreună fericiți. Cum restul de bulgari nu se agitau mi-am scos și eu pipa și am tras câteva fumuri. După vreo 2 minute am pornit din nou, în urale. Sătul de munte m-am dus să-mi recuperez mobra. Când eram pe punctul de a merge la polițiști să le explic că mi s-a furat, că n-o mai vedeam, am găsit-o. Jeep-ul lângă care o parcasem plecase iar eu pe ăla îl aveam ca punct de reper. Soarele se apropia de asfințit și eu nu știam încotro voi da cu porcul la noapte. Prima pensiune, full ocupată. A doua, soră cu prima. Mai întreb, mă mai învârt, toți ridicau din umeri cu același răspuns : Ние нямаме стая за вечер ! Cobor la Sapareva Banya, pac, un hotel. Nimic. O casă de oaspeți, nimic. Două case de oaspeți, nimic! Altă pensiune, alt hotel, conspirație mondială. Se pare că toată Sofia se vărsase acolo pentru week-end. Am găsit loc la un camping dar nu aveam cort. Chiar mă întrebam dacă nu era cazul să renunț și să dorm în iarbă ? Dar să mai și plătesc pentru asta ? Ia stați voi liniștiți la altitudinea asta că eu mai cobor. Era deja întuneric. După o jumătate de oră am intrat în oraș și primul hotel întâlnit a fost primul abordat. Evident, hotelul Rila. Un body-guard mă îndemna să intru în parcare și să iau tichet. Măi băiete, ești bolnav ? Unde ai mai văzut tu motociclist să plătească parcarea? Îl aburesc în engleză și întreb la recepție. Aveau și camere și toate cele trebuincioase, totul la exorbitanta sumă de 35 leva. Mă acomodez rapid și sub lumina lunii ies dar mă împiedic și cad pe un scaun la o terasă de lângă ceva moschee sau biserică. Primesc pe loc primul ajutor de la o infirmieră care m-a tratat cu fluide vitale. Tot trei ca să nu fie număr par. M-a întrebat ce mai vreau dar nu-mi găseam cuvintele cum să-i explic așa că mi-a luat ca amintire 6 leva și s-a dus la treaba ei. M-am dus și eu la a mea pentru că de altceva nu mai eram în stare. Am verificat orizontalitatea patului cu nivela digitală de pe telefon și constatând că corespunde standardelor mele, după un duș ravisant, am părăsit starea de veghe. Dimineața, am mai consultat harta de hârtie și mi-am propus să ajung lângă Belchin, la Tsari Mali. Singura problemă a fost că la scoaterea mobrei din parcare s-a înființat un băiețaș cu vestă de body-guard care mormăia ceva despre ticket. L-am luat repede prin învăluire și i-am explicat că atunci când am intrat, automatul nu mi-a dat tichet pentru că ”nema automobil.” Până a procesat el informația eu am pornit și m-am strecurat printre barieră și marginea de beton lăsându-l să deslușească noua enigmă. limentez la marginea orașului adormit și pustiu la acea oră și mân herghelia spre Belchin. Câteva mașini răzlețe tulbură serenitatea peisajului. Merg prea repede și-mi dau seama că o să ajung prea devreme. O las mai moale și fac stânga din șoseaua principală. E aproape ora opt, e duminică și multă lume încă doarme. Ajung într-o parcare, las mobra pe cric și mă zgâiesc la indicatoare. Se zice că aici s-a refăcut integral o întreagă fortăreață romană și sunt curios s-o văd. Mă învârt încoace și-n colo la tot ce se poate. La unele nu se poate că e închis, cică la ora 9 se deschide. Păi, și eu ce fac până atunci ? Un copilaș iese dintr-o curte și nu îndrăznește să se apropie prea mult. Îl iau în brațe și-l pun pe șa. E foarte încântat dar nu și taică-său care apare și el și-l ceartă, băgându-l înapoi în curte scuzându-se. Hai să verificăm mobra, îmi zic eu că tot n-aveam ce face. Nivel benzină ok, nivel ulei ok, totul pare strâns și la locul lui, maneta stângă merge ușor, maneta dreaptă....Ia,stai ! Ce dracu’ se vede aici ? O, Doamne ! Cablul de ambreiaj e varză, se mai ține în trei firișoare. Nu pot să cred, doar l-am verificat înainte. Problema nu e dacă se va rupe ci când ? Nu cred că mai pot trage de el mai de 20-30 de ori. Mi se ia tot cheful deodată. Mă duc la gardul micului meu prieten și-l strig pe taică-său. Nu știe nici o limbă dar a priceput că am nevoie de un service de motociclete. Nu înțeleg ce zice dar expresia e evidentă, nici o șansă acolo în Belchin. La naiba! Nu îmi mai trebuie nici o fortăreață, nici un muzeu. Ce-mi doresc eu acum e un cablu amărât. Mai fumez sictirit o țigară și-mi încerc norocul, ambreiajul va trebui acționat doar la plecarea de pe loc. Trebuie să evit cu orice preț opririle totale care implică folosirea ambreiajului. Vitezele le voi schimba fără ambreiaj, la ureche și turație ca un mare artist. Pornesc și plec cu teamă. Parcă am în față un tabel cu numărul de vieți disponibile și la fiecare plecare văd cum se pierde câte una. Mai am 420 de kilometri până acasă, dar o să caut ceva în primul oraș mai răsărit care urmează, Samakov. Ajung la drumul principal, reduc din timp viteza dar și din dreapta și din stânga vin mașini. Stop la intersecție...Am plecat. Deja l-am folosit de două ori. În Samkov toată lumea doarme și totul e închis. Nu-mi mai irosesc o viață. Mă îndrept spre Sofia pe care nu am habar cum o s-o traversez. Când uit de chestia asta, drumul e frumos. Lacul Iskar chiar cerea o pauză dar nu-mi permit. Dacă mă grăbesc suficient poate prind și Sofia adormită dar trag speranțe deșarte. Între timp lumea s-a trezit și mișună. Cred că-mi mai zic șoferii ceva de dulce dar n-am ce să le fac. Ratez o intersecție și mă trezesc aiurea. Trebuie să întorc sau să opresc și să programez GPS-ul dar tot amân. Inevitabilul se întâmplă. Un șofer de dubă lasă o femeie bezmetică să traverseze și mă trezesc cu ea în față. Ca să nu opresc, am trecut prin fața ei accelerând și virând și eu stânga dar aici sunt alți pietoni și sunt obligat să opresc urmărit de priviri dezaprobatoare. Sunt pe o bretea de acces la METRO. Profit de ocazie să reprogramez aparatul de orientare și mă întorc. Zang ! Încă o viață...Încă un semafor pe roșu care nu se mai termina....zang, încă una... Intru pe autostradă și de aici până aproape de Plevna nu mai opresc. După Yablanița însă se termină autostrada și intru prin localități. Toată lumea și-a propus să țopăie într-o parte și-n alta. Da’ mai stați pe-acasă, băi fraților ! Undeva pe la Radomirtsi, scenariu tras la indigo. Pietoni, mașină în față, blochez roata spate și fac o voltă punându-mă de-a curmezișul drumului. Încă o viață... Mă apropii de Nicopole unde teoretic ar trebui să opresc pentru benzină și formalități vamale. Am trecut deja pe rezervă, noroc că rezervorul are 21 de litri. La vreo trei sute de metri de terminal rămân în pană. Benzinăria e chiar vizavi de terminal. Împing cu încredere, sunt 36 de grade, gura uscată, mi-e și frică să mă opresc și să mă uit la ceas dar tot degeaba. Ajung la ferry-boat cu zece minute după plecarea lui. Mor de necaz. Pun mobra la umbră și mă duc puțin mai departe unde o terasă cu umbreluțe mă privește îmbietor. Două beri reci mă calmează și-mi redau încrederea în mine. Nu am de așteptat decât patru ore. Mai am de făcut o pornire ca să urc pe rampele de la ferry. Încă una la vamă. După aia, mai vedem ce-o mai fi... Timpul se scurge cu încetinitorul. Am plecat de la terasă și m-am pus pe o băncuță în parc. Am și ațipit vreo 20 de minute. Se aude un zgomot de motoare. Două BMW-uri mari s-au oprit în terminal. Deocamdată nu-mi mișc fundul pentru că mi-e prea lene. Și mai e timp. Dar nici nu vreau să-i las pe maimuțoii ăia să fie primii. Eu am fost primul ! Împing mobra până la ghișeu, rezolv cu actele și mă duc la primatele motorizate. Sunt niște italieni de vreo 55-60 de ani. Nu par prea sociabili dar cer voie să-mi poze motoreta. Sunt atrași în special de micul meu top-case. Se apropie și nava. Muncitorii pun rampele. Unul dintre italieni începe să se agite și privește oripiliat rampele. Înțeleg că nu poate să le urce. Păi, atunci de v-ați mai luat frate ditamai BMW-ul de 1200 ? Problema e rezolvată de celălat, care pare mai dibaci și le urcă pe amândouă. E evident că eu n-am nici o taină cu îmbarcarea. La coborâre nici măcar n-am mai așteptat să le pună și am sărit direct peste, spre disperarea unui omuleț cu vestă portocalie care îmi făcea semn să opresc că n-a coborât de tot pasarela. Îmi imaginez că italianul impotent și-a mușcat degetele de invidie sau poate că l-a durut la bască. Îmi doresc să cred că a jurat să lase BMW-ul și să facă schimb cu DR-ul meu. Ha, ar vrea el ! Poate să mai pună niște bani. La vama românească am mai avut parte de o oprire inevitabilă. Încă o viață... Urmează Alexandria unde pe singurul drum pe care-l știam a înșirat Dumnezeu sau poate Ministerul de Interne toate semafoarele din județ. Au fost zeci cred. Pe cele mai multe le-am tricotat însă la vreo două n-am avut ce face...zang, zang... În drum spre București mi-am tot frământat mintea, pe unde s-o iau și cum să fac să fiu mereu pe prioritate ? Centură, Otopeni, dreapta pe DN1, pe sub pod la Băneasa, Pipera, cu puțin noroc nu prind bariera și...Victorie !! Am intrat în București. Mai am un singur dor, cum spune poetul. N-aș vrea să ajung acasă cu mobra împinsă, e o chestiune de demnitate în fața vecinilor. Risc deci totul și mai opresc o dată, unde nu era nevoie. Cum, de ce ? Ca să-mi iau bere, normal ! Dragul de cablu, mai exact cele două –trei ațe rămase, și-a făcut datoria, de-acum se putea rupe. Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann gehen. Cu mobra în curte am început să apăs pe manetă. La a douăsprezecea acționare a cedat. Am zâmbit înțelept și berea a început să-mi ostoiască setea. Chiar c-o meritam ! Editat August 19, 2019 de Muretto Grundieg Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
frigider Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 omg de ce-s asa mici pozele? Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Muretto Grundieg Postat August 19, 2019 Autor Share Postat August 19, 2019 Sorry, sunt copiate direct din carte c[ mi-a fost mai simplu...:( Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Flower-Power Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 Jos pălăria...îmi place mult cum scrii, am citit pe nerăsuflate textul. Aștept următoarea aventură relatată de tine!✌ Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
gabyshor Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 Super fain! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Doctor X Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 Bravo, nene! Vezi că un kit de reparație pentru cabluri îți intră în buzunar, lângă portofel. Dar cred că știai asta. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
PoliBuc Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 Faina povestea si, cand spun asta inseamna excursia in sine, poze (da' mai mari !) si, nu in ultimul rand istorisirea. Sunt putini care au talentul in a scrie prin ce au trecut, cu o buna doza de umor. Daca mai ai de gand sa faci d'astea sa ne spui ca sa-ti asiguram un set de reparatie cabluri si alte alea. Bravo, multumim pentru seara frumoasa pe care ne-am capatat-o.. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
iulianserban Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 Am citit cu mare pofta, nu se mai termina, dar nici nu vroiam. Bravo, ai un mare talent de a povesti. Frumoase plimbări! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
theogs Postat August 19, 2019 Share Postat August 19, 2019 O bere de la mine! Daca ne vom cunoaste vreodata... Bravo ai talent. Astept urmatoarea isprava Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Muretto Grundieg Postat August 20, 2019 Autor Share Postat August 20, 2019 Mulțumim pentru răbdarea și atenția acordată. Vom reveni cu un topic nou. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
apriliacluj Postat August 20, 2019 Share Postat August 20, 2019 bravos Muretto! +1! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
tzunoi Postat August 20, 2019 Share Postat August 20, 2019 Acum 17 ore, Muretto Grundieg a spus: Sorry, sunt copiate direct din carte c[ mi-a fost mai simplu...:( Ce carte? Ai scos-o? Nu de alta dar am chef de o lectura relaxanta Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
frigider Postat August 20, 2019 Share Postat August 20, 2019 Acum 2 minute, tzunoi a spus: Ce carte? Cărți de joc poate? Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Metal Heart Postat August 20, 2019 Share Postat August 20, 2019 Bai nene, dar cu ce naiba ai facut pozele alea, cu Nokia 6230i? Pune-le si tu undeva mari si frumoase! Faina aventura! Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
tzunoi Postat August 20, 2019 Share Postat August 20, 2019 1 oră în urmă, frigider a spus: Cărți de joc poate? Dupa marimea pozelor...asa as zice. Dar dupa cum scrie ar merge scoasa o carte.. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Muretto Grundieg Postat August 20, 2019 Autor Share Postat August 20, 2019 Domnilor, există o carte, într-un tiraj extrem de redus, se cheamă ”Poveștile unui motociclist blajin”. Conține povești (slabe) din anii "77-2000. Volumul al doilea nu a apărut încă tipărit, e în stare de clocire. Atunci când spun ”carte” mă refer la un fișier de tip .doc unde imaginile sunt micșorate (resized) din motive de spațiu. Chiar și așa fișierul are circa 300 MB. Mi-e mai ușor să le copiez de acolo decât să caut printre DVD-uri și HD-uri. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
the_mav Postat August 20, 2019 Share Postat August 20, 2019 Acum 8 minute, Muretto Grundieg a spus: Domnilor, există o carte, într-un tiraj extrem de redus, se cheamă ”Poveștile unui motociclist blajin”. Conține povești (slabe) din anii "77-2000. Volumul al doilea nu a apărut încă tipărit, e în stare de clocire. Atunci când spun ”carte” mă refer la un fișier de tip .doc unde imaginile sunt micșorate (resized) din motive de spațiu. Chiar și așa fișierul are circa 300 MB. Mi-e mai ușor să le copiez de acolo decât să caut printre DVD-uri și HD-uri. Felicitari, este publicata respectiva carte sau tirajul extrem de redus se refera la cateva exemplare scoase la o imprimanta personala? In oricare din cazuri, adresez intrebarea magica: unde se (mai) gaseste respectiva carte? Evident, contra-cost. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Muretto Grundieg Postat August 20, 2019 Autor Share Postat August 20, 2019 @the_mav O să-ți răspunzi singur la întrebare citind mai jos așa-numitul ”Cuvânt înainte” care, evident, precede conținutul. Cuvânt înainte Toată lumea scrie cărți. În timpul liber sau, mai nou, chiar în pușcărie. Din ce în ce mai multe scriituri, din ce în ce mai puțini cititori. Dacă nu scrii cărți atunci e musai să ai măcar un blog. Să fie foarte clar: asta nu e o carte! Pentru că dacă asta s-ar fi vrut, atunci ar fi fost cea de-a treia carte blestemată, alături de Grand Grimoire și Necronomicon. Pentru că dacă cineva ar reuși să citească ce scrie aici, atunci în cel mai bun caz, l-ar lua capul pe acel cititor nesăbuit. Nici măcar eu n-am reușit să citesc niciodată ce am scris. De fiecare dată adorm după trei-patru pagini…. În plus, dau de tot felul de chestii care ar necesita, poate, note de subsol. Și mi-a trecut atunci prin cap, băi, de ce să îmi bat eu capul să cobor la nivelul eventualului cititor? N-ar fi mai simplu să-l las pe el să-și bată capul, să urce la nivelul meu ? Ce, numai eu să-l citesc pe Patapievici cu dicționarul în mână ? Or să zică unii și alții, dar ce te-a îndemnat, măi, nene, să te apuci de scris ? Și ce de scris !! 739.681 de caractere…161.616 cuvinte… Parcă aș fi Balzac-ul motocicliștilor ! Și nici măcar nu sunt motociclist, mă mai dau și eu din când în când cu o troacă pe două roți…încet, așa, bătrânește… - - - - - - - -- - -- - - - - - - - Obiectul care s-a materializat în numeroase foi de hârtie (peste 500 de pagini) a primit generic numele de carte, dar nu este o carte. Sunt mai multe foi de hârtie care sunt prinse împreună și pot fi smulse una câte una…Bine, știu la ce v-ați gândit, hârtia însă e cam lucioasă, mai sunt și poze și n-ar fi prea potrivită acelui scop…galben ca lămâia…rezolvabil doar în fundul curții… - - -- - - - - - - - - - - - - - - - -- Să mai fac o precizare, înainte să creadă vreun eventual cititor că sunt rudă cu J.K. Rowling. Da, am vândut și eu cărți și mă bucur că am făcut-o. Sunt totuși la ceva distanță de ea, muza mea în afaceri. Primul tiraj s-a terminat rapid, aproape toate exemplarele fiind epuizate în timp record. Ce editură ? Un prieten de-al altui prieten, lucra în branșă și s-a oferit să mă ajute. Cam 10 euro de exemplar. Și cum nu am nimerit încă numerele câștigătoare la 6 din 49, mi-am zis că atât am, atât pot, așa că am finanțat vederea luminii tiparului pentru primul tiraj de 10 (zece) exemplare. Din astea zece s-a vândut unul singur unei persoane din Brașov. Restul au fost dăruite prietenilor. La cererea publicului, avid de informație, s-a mai finanțat tipărirea celui de-al doilea tiraj, care a avut o răspândire globală, ca să zic așa. Cartea, poate fi găsită, în Austria, Italia, Elveția și chiar Statele Unite ale Americii. Alți prieteni, stabiliți acolo, mi-au cerut-o…sper că nu pentru anexele din fundul curților….Și da, am mai vândut una, unui conaisseur din București. Iar pe ultima – din tirajul de 5 (cinci) bucăți – am oprit-o eu. Cum, de ce ? Am și eu o casă la țară…. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Postări Recomandate
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.