textoru

Sotia mea a avut si Yamaha Tricker. L-am luat de nou si a facut cam 11000 km. Un motor extraordinar. Din pacate suspensia fata e foarte slaba. Ca si cum ai avea 2 crenvursti in loc de telescoape. La fel si cea de spate. In rest, nemaipomenit, consum acceptabil , fiabilitate cit cuprinde. Greutate cam 128 kg. Fiica -mea a invatat sa mearga pe Tricker si am facut impreuna si chestii de enduro cu el. Dar a trebuit sa-i schimb suspensia fata cu una de Husaberg, suspensia spate cu una de Suzuki si rapoartele de transmisie de la kit-ul de lantz in varianta 14/55. In ce priveste Freeride 350 4t, nu sunt prea fericit pentru tine. Fa-i mentenanta cit mai des (cam 15-20 ore), verifica continuu zona electromotorului si a bendix-ului, deoarece ai doar pornirea electrica. Eu la Freeride-urile mele 250 R 2t le-am montat kick-start si e extraordinar de linistitor psihic sa stii ca nu mai ai stres cu pornirea. Cauta si pe mobile.de si pe wilhabben.at ca sigur gasesti ceva in bugetul tau. Daca te dai cu 250 R 2t sigur vei vinde repede 350-ul

Eu am luat pentru fiica-mea KTM Freeride 250 R 2timpi. E extraordinar de prietenos, motor usor, controlabil, nu are power valve ca sa te sperie la turatii mari, are cuplu excelent la turatii joase, se poate inmatricula. Nu-ti recomand Freeride 4 timpi (250 sau 350 cc) ca sunt prost gindite. Freeride-ul 2 timpi are o gramada de piese comune cu 250 EXC si 300 EXC. La bugetul alocat eu zic ca gasesti. Eu mi-am luat unul nou in 2017 si am deja cu el 210 ore de functionare fara probleme, si in toamna i-am luat si lui fiul-meu unul. Poti sa te mai orientezi si la Honda CRF 230 F, care e un motor bullet-proof. A fost tot motorul lui fiica-mea si acum l-am dat la o fata care e incepatoare. Se poate si asta inmatricula.

Vind KTM EXC450 an 2007, stare foarte buna de functionare, inmatriculat, pornire electrica si pedala, baterie noua. Pret 2400 euro negociabil. Tel 0722202653

Bravo, ce sa zic. Stii tu de ce.

Ia-ti si cotiere. Doctorul de la sectia de Ortopedie costa mai mult. La fel si fizioterapeutul.

Salut, ceva informatii si trasee poti gasi in turele mele exact din zona respectiva. /index.php?/topic/730551-bosnia-moja-srce-ja-te-volim/ /index.php?/topic/740049-ivela-jugoslavija/ Daca vrei track gpx trimite adresa de email pe PM. Bosnia merita mult mai mult de o zi. O sa vezi. Muntenegru e mai mult asfalt. Albania e superba.

Am un CRF230 an 2005. E motor racit pe aer fabricatie Honda Brasil. E extrem de fiabil. A mincat bataie motocicleta asta de numai, a fost abuzata in toate felurile pe hard enduro si inca tine bine. Daca gasesti una in mintile ei e un moto care se merita. Chiar daca e SH.

Salut , Am avut un WR250F model 2006 (cadru de otel) timp de un an, an in care am facut cam 100 de ore de functionare. A fost o alegere inspirata, mai ales ca am trecut de la un Husaberg de 550. Totul fost mult mai usor in teren, de aceea am putut sa ma bag si la hardcoreli cu el. Din punct de vedere al fiabilitatii e extraordinar. Acum am un KTM si stiu ce zic. Service-ul mi l-am facut singur la toate motoarele mele, dar la WR nu prea am avut ce face. Intretinere normala, uleiuri, filtre , etc. Cind am cumparat motocicleta avea cca 14000 km pe ceas, dar eu am montat ceas de ore de functioanare , ca service-ul se face la ore pt utilizare enduro. Cind am luat moto, i-am schimbat lantul de distributie "just in case", ca sa fiu eu linistit, mai ales ca era o motocicleta la care nu stiam istoricvul de service. Evident cu verificat joc la supape, etc. Apoi am mai facut o verificare inainte de a-l vinde si totul era in parametri. Cum ziceam sunt fiabile WR-urile. Eu am tras de al meu in anul ala dar nu am avut nici cea mai mica problema. Plusuri: fiabilitate, motor prietenos, consum redus de benzina, putere cit trebuie in teren, destul de manevrabil Minusuri: un pic cam greu pt trasee "hard-core" (are 121 kg la plin - eu l-am cintarit cind l-am cumparat ca sa stiu la ce ma inham / acum am un KTM Freeride 250 R din 2017 care are 100 kg la plin si se simte din plin diferenta pe trasee foarte grele), are ambreiaj cu cablu ( trebuie sa reglezi din cind in cind tensiunea cablului manetei dupa ce se incalzeste motorul, dar te obisnuiesti, nu e mare lucru) In ce priveste costul la consumabile totul e in limite normale, iar referitor la piese de schimb, nu pot sa-ti zic ca nu am avut nevoie (spre deosebire de gama KTM) Daca nu vrei sa te bagi deocamdata pe tot felul de "tziganii de trasee" si daca nu ai posibilitatea sa faci de unul singur o mare parte de lucrari de intretinere mecanica (cum e la KTM), eu zic ca daca gasesti un WR 250F cu pornire la buton si in mintile lui, faci o investitie buna. Daca il intretii cum trebuie si nu iti bati joc de el la schimbat ulei si filtre (eu o faceam cam la 20-30 de ore de functionare), nu o sa-i dai decit "apa, paie si bataie". Si o sa te bucuri de el. Daca in schimb vrei sa te bagi pe tot felul de "tziganii" , dar nu esti curios sa tragi multe kile in sus si nici nu ai bucati de ADN imprumutate de la Graham Jarvis, nu esti mai greu de 90 kg, nu esti cu doua maini pe stinga si prin urmare ai cit de cit habar de mecanica, atunci uita-te si spre un KTM Freeride 250 in 2T. E altceva. Dar asta este o alta discutie pe care daca vrei putem sa o purtam in privat. Sau si aici daca vrei. Hai noroc.

Am de vreo 30.000 km montat un Akrapovic (era mai vechi el dar acceptabil). Nu am observat nici o modificare majora. Motorul porneste la fel de bine, trage la fel de tare, poate chiar un picut mai bine (dar asta poate fi subiectiv), consuma aproximativ la fel ( am observat o usoara crestere de la 4 la 4,2 litri/100 km). Singura diferenta e ca suna mai bine decit originalele. Si asta m-a ajutat de citeva ori in trafic. Intre timp din cauza prinderii pe care i-am facut-o eu (cam 23000 km), mi-a aparut o fisura in toba si apoi dupa ce a mai aruncat din vata din interior carcasa exterioara s-a crapat mai mult. Am scurtat toata toba de la 550 mm la 350 mm, ca sa elimin crapatura si de vreo 7000 km merg cu toba "scurtata". Nici o diferenta. Suna un pic mai tare , dar i-am montat DB-killer (home made) iar consumul e la fel. I-am verificat parametrii pe GS911 si nu da chestii aiurea. Cam asta e experienta mea.

Un prieten vinde un KTM SX 50 in stare foarte buna de functionare. Pret 1200 euro negociabil. Pt detalii suplimentare tel 0725641182.

Informare pentru cei curiosi cam care e fiabilitatea unui F 650 GS (Dakar). Pai cam asta este: deocamdata un pic peste 100.000 km facuti de la zero, fara probleme. Coafura rezista.

Freeride 250. Am si e grozav de fain. E usor 100 kile la plin. Trage de jos. Ulei in amestec de 80:1 conform cartii. De la Yamaha WR250F a fost o trecere faina. Totul iese mult mai usor. Recomand model incepind din 2015. Mai vechi, ai de surubarit ceva mai mult. Dar se poate si asa. O sa schimbi bendixul si electromotorul cu model 2015.

Ai putea detalia (chiar si pe PM) cum ai rezolvat cu Carnetul. Cei de la ACR au niste preturi nesimtite de-a dreptul (650 euro emiterea si 5500 euro depozitul). Mi s-a facut rau nu alta. ADAC-ul il elibereaza la 300 euro, ca doar nemtii sunt mai saraci ca noi.

Saptamana trecuta m-am intors din Iran si stiu ca ai dreptate. Sunt cei mai ospitalieri oameni pe care i-am vazut vreodata. Si nu vor sa-ti vinda nimic. Se opresc pe strada sa te intrebe cum te cheama, daca ai nevoie de ajutor, cum te simti, daca iti place in Iran, ce crezi despre ei si apoi se ofera sa-ti da un ceai sau te invita la masa. Este incredibil. Trebuie sa ma mai duc pe acolo. In ce priveste traficul, mi se pare ca sunt cei mai buni soferi si motociclisti din lume la felul cum se circula. Calatorii stiu de ce. )

Vind Yamaha PW 50 , stare foarte buna de functionare + casca copii 4 - 7 ani. Pret 750 euro negociabil. Tel 0725-641182

Vind Yamaha WR 250 F, an 2006, stare foarte buna de functionare, dotari : scut motor, aerisitoare furca, neoprene furca, ceas ore functionare, ghidon twin-wall, maneta ambreiaj "easy-clutch". Pornire pedala si electrica. Are acte pentru inmatriculare. Pret 2590 euro. tel 0722-202653

Multumesc pentru aprecieri. Trebuie sa fac o precizare: din cei cca 2800 km facuti, cam in jur de 900 km au fost in afara asfaltului. Evident ca cele mai multe poze sunt din acele zone deoarece ne-am si miscat mai incet. In ce priveste pozele, au fost facute cu mai multe device-uri; telefoanele, camera GoPro, un Canon A590 si un Sony Cybershot. Din pacate Canon-ul si-a dat obstescul sfirsit dupa Mostar, cind incercind la viteza mica sa fac o poza din mers, l-am scapat si a aterizat direct in obiectiv. Oricum, ca si in tura din 2015 am ales drumuri cit mai putin circulate, ceea ce a facut tura mult mai faina si relaxata chiar si in zonele asfaltate. Pentru cine e doritor pot sa dau track-urile GPS. Doar sa le cereti cu un mesaj pe PM insotit de o adresa de e-mail.

Ziua 12 Dukat (SRB) – Sokobanjia (SRB) Dimineatza pe racoare, dupa ce am luat micul dejun stropit din belsug cu ceai facut din menta salbatica culeasa de pe linga corturi, am strins calabalicul pe cai si am dat-o mai departe spre Dukat. La iesirea din Radovnica se termina si asfaltul si incepe o portiune de vreo 40 de km de macadam peste munti spre Dukat si mai departe spre Bosilegrad, pe linga granita cu Bulgaria. Drumul e frumos, vremea excelenta si noi ne bucuram din plin de peisaj. Dupa vreo 15 km de urcare ajungem sus in pas unde ne odihnim . Locul e cunoscut pe Internet pentru toaleta , separata pe sexe, situata “in the middle of nowhere”.Nu am inspectat-o, ne-am limitat sa o admiram de la distanta. Din pas o dam la vale spre Dukat, pe o coborire numai ace de par. Dupa vreo 10 km apare si asfaltul. Iesim mai apoi in soseaua nationala care merge de la Vranje spre Bosilegrad si mai apoi o luam in sus spre Vlasinsko Jezero. Ne oprim pe malul lacului la poze si la mincare. E deja prinzul si foamea bate in teava. Am dat de un restaurant ramas de pe vremea lui Tito cu chelneri tot de pe atunci. Mi-am adus aminte de Romania anilor 80 . Nashpa. A fost singurul loc de pe cuprinsul Jugoslaviei unde mincarea a fost microscopica, la fel si cheful de servire al personalului. Cu dezamagirea in suflet si foamea ametita am plecat mai departe spre Gadzin Han pe linga masivul Suva Planina. Dupa Niska Banja am luat-o peste niste dealuri foarte faine , unde drumarii sirbi au asezat un asfalt proaspat, negru de frumos si aderent , numai bun de polizat scarite. La un moment dat Yusef zice ca trebuie sa facem la dreapta. Facem. Asfaltul se strica. Apoi zice sa facem la stinga. Facem. Asfaltul se termina si urmeaza o ulita de sat. Ulita se termina si ea si urmeaza o urcare in panta accentuata pe niste pietre de riu lustruite. Trebuie dat gaz tare, ca altfel te impotmolesti si nu e placut de loc sa dai cu motorul de pamint in zona aia. Asa ca dau gaz si sper ca si oamenii mei fac la fel. Ajung sus la marginea satului in cimp si vad ca vin si ai mei. Ce nu stiu inca, e faptul ca vine si furtuna cu July a mea. Noroc ca am pastrat distanta , fiindca altfel ma alegeam cu un levier in cap. “Tu nu ai vazut ce asfalt fain era acolo???????? De ce ai luat-o pe aici??? Sa fac hard enduro cu frigiderul????” Am dat vina pe Yusef ca el oricum nu se putea apara si am promis ca de-acum o sa fie mai usor. A fost . Apoi am iesit la asfalt din nou si am dat-o pe niste drumuri frumoase si serpuite inspre Sokobanja. Cu vreo 10 km inainte de Sokobanja ne-am cautat un loc de somn si am gasit unul intr-o padure foarte faina de pini. Era ultima noapte din tura si deja nostalgia incepea sa se instaleze. Sunt tare ciudate finalurile astea de tura. Ziua 13 Sokobanja (SRB) – Timisoara “Azi noapte a venit o masina si a stat vreo citeva minute cu farurile pe noi” , imi zice July dimineatza. Habar nu am avut, ca am dormit lemn. Mai bine ca m-au lasat in pace. Eu cind sunt trezit aiurea din somn devin nervos. Probabil ca stiau si de aia au plecat. Noi am dormit linistiti, cel putin eu, si dimineatza am luat-o din loc fara sa deranjam pe nimeni. Am pornit la drum destul de devreme si de la Sokobanja ne-am indreptat spre Bor. Intr-un sat ne-am oprit sa ne refacem proviziile de apa. Il vad pe Mr. Dee stind de vorba cu un domn de la un magazin de piese auto. Ma mir , fiindca Mr. Dee nu stie sirbeste, doar daca a invatat azi noapte. Imi dau seama ca vorbesc in romaneste. Nenea e de etnie romana, dar in Serbia le zice “vlasi”. Ne zice ca si juniorul lui are motor si acum e plecat la un skup (intrunire). Ne bucuram sa auzim accentul deosebit cu care vorbeste si ne tragem in poza nationala. Frati de peste Dunare. De la Bor o dam inspre Majdanpek. Zona e foarte faina. O stiu de la ture anterioare, dar la Majdanpek nu am fost niciodata. Stiam ca au o exploatare de cupru in zona. Si la Bor este una si locul arata dureros, dar nu m-am asteptat sa vad asa ceva ca la Majdanpek. Au facut oamenii astia o groapa in pamint de toata “frumusetea” . Iar pe fundul ei a aparut si un lac albastru. Ce sa zic, pretul civilizatiei si al cablajului electric de pe motocicleta mea. Am coborit apoi spre malul Dunarii in directia Veliko Gradiste. E frumos pe malul Dunarii pe partea sirbeasca. As zice ca e mai frumos ca la noi. Am facut de multe ori drumul asta dar de fiecare data sunt incintat cind il parcurg. Dunarea vrem sa o trecem cu bacul de la Ram la Stara Palanka. Inainte de Ram, in fata mea un nene cu un camion duce lemne de foc. Da intr-o groapa chiar cind vreau eu sa-l depasesc si din camion sar trei butuci lungi cam de vreun metru. Doi cad exact acolo unde as fi fost eu daca mergeam un pic mai repede. Al treilea se pune transversal in fata mea. Nu am cum sa mai frinez. Bag mina in gaz cit pot de tare si sar peste butuc. Ai mei frineaza la disperare iar soferul se face verde ca si camionul. Noroc cu turele de enduro, ca alfel era neplacut sa o musc chiar la final. A iesit totusi bine. Traversarea Dunarii cu bacul e o experienta in sine pe care o recomand. La fel recomand si ciorba de peste de la restaurantul “Dunavski cvet” din Stara Palanka. E o nebunie, iar portiile sunt imense. Merita. De aici se vede locul de unde incepe Dunarea sa faca frontiera dintre Romania si Serbia. Trecerea frontierei si drumul pina acasa a fost linistit. Am ajuns in fata casei si am facut si pozele de final. M-am bucurat de fiecare metru facut in tura asta. Bosnia si Albania au fost preferatele mele intotdeauna. Sper sa mai pot merge pentru ca e “travel and adventure” si e bine ca e asa. In ce priveste costurile, pentru mine si July au fost cam asa: 2 oameni, 2 motociclete, cazare , mincare + bautura, benzina + aventura, timp de cca 14 zile = 850 euro in total. A meritat din plin. Mai vreau.

La 11 ani, cel mai potrivit ar fi Honda CRF 100 F. Motor in 4 timpi, pornire pedala, roata 19 fata si 16 spate. Ar mai fi Yamaha TTR 110 si cred ca si TTR 125 dar e ceva mai inalt. Cele indicate de tine sunt pentru virste mult mai mici si evident sunt mai joase. Depinde si de ce inaltime are pustiul tau. Am un bun prieten al carui copil se dadea la 11 ani pe un trial iar la 13 pe KTM Freeride 250. Dar s-a inaltat kinderul intr-un an de m-a speriat. Din pacate motoarele care ti le-am zis eu nu prea sunt comune in RO. Ar mai fi variantele de KTM SX 85, Yamaha YZ 85 dar sunt 2 timpi, pt cross, destul de violente pt un incepator. Am trecut si prin asta cu junioara mea. Dupa ce a crescut i-am luat un Honda CRF 230 F si ne-am putut da in voie pe unde am dorit. Cu YZ-ul s-a chinuit mult, dar macar a invatat sa mearga tare.

Ziua 10 Ohrid – Prilep Deci ni s-au facut planuri. Nu ca mi-as fi dorit neaparat, dar Kire tot umbla dupa mine de vreo citiva ani sa stau ceva mai mult timp in Macedonia ca sa-mi arate mai mult din ce e pe acolo. Marinimos cum sint, i-am acordat o zi. In mod normal, noi am fi vrut sa ajungem cit mai repede la Prilep, sa ne odihnim jumate de zi, dar omul meu a vrut altfel. Asa ca in loc sa dam blana cam 2 ore pe 120 km de la Ohrid la Prilep, am facut vreo 9 ore pe 250 km, cu vizitat diverse chestii. Si am inceput asa: capatul lacului Ohrid. Cum adica capatul? Pai lacul asta e de fapt o chestie curgatoare. La manastirea Sveti Naum, se alimenteaza din niste izvoare, iar la Struga , da peste nivel si se varsa formind riul Crni Drin. Debitul de apa de la intrare si de la iesire este impresionant. De la lac, ne-am dus la Vevcani. Asta e un sat macedonean care este ca o insula intr-o mare de sate albaneze. Nu e foarte departe de Struga, in schimb e aproape de granita cu Albania. In plus e si singurul sat de rit ortodox dintr-o zona extinsa musulmana. Aici ne-am dus sa vedem niste ape care izvorasc de prin pesteri. Pentru oamenii locului zona e interesanta fiindca e foarte multa umiditate intr-o zona pietroasa. Despre Vevcani sunt informatii pe net, referitoare la Republica Vevcani, moneda lor, precum si statutul de municipalitate constituita dintr-o singura localitate. Apoi ne-am continuat drumul inspre Debar in lungul vaii riului Crni Drin ( Drina Neagra). Drumul a fost Ok, asfalt bun, curbe o gramada si peisajul frumos. Dupa Debar, urmatoarea oprire a fost la manastirea Sveti Jovan Bigorski, care e un lacas de cult destul de vechi (sec XI) si impresionant. Cum ziceam si mai inainte , zona e plina de sate albaneze, si ca sa se compenseze dimensiunile, peste vale, intr-un sat de pe un deal din zona au ridicat oamenii locului o moscheie pe mai multe etaje, cu minarete care sa se vada frate, nu alta. Si se vad. De aici am continuat drumul spre Lacul Mavrovo din parcul national cu acelasi nume. Pe malul lacului am gasit o statuie cu un nene care dadea suparat o gaura intr-un pietroi. Cred ca si acum e acolo ca parea ca are mult de lucru. Mai departe am luat drumul catre Kicevo si de aici spre Prilep. Ce mi s-a parut interesant, e faptul ca zona dintre Gostivar si Kicevo e preponderent albaneza. In centrul fiecaruia dintre satele din zona respectiva exista cite un catarg mare si pe catarg e steagul national al Albaniei. Mi se pare extrem de ciudat ca intr-un stat suveran cum e Macedonia sa fie arborat in felul asta steagul unei alte tari . Nu cred ca am vazut pe acolo steagul Macedoniei. Dar nu va inchipuiti ca e un steag albanez normal. Nici vorba. E un steag supradimensionat, as zice chiar enorm. Pe linga asta , in zona se construieste foarte mult. Am vazut o gramada de case noi in constructie dar si la fel de multe moschei. Nu e ieftin nici la ei sa construiesti o casa si banuiesc ca nici o moscheie, asa ca as fi tare curios sa stiu de unde vin fondurile. Se zice ca de prin zona Golfului. Interesant, nu? Pe seara am ajuns la Prilep unde Kire ne-a aranjat o cazare la Hotel Salida, unde e chiar fain. Mai tirziu ne-am dus la el acasa ca sa exterminam niste mincaruri traditionale macedonene, insotite de niste brinza speciala din zona , totul udat corespunzator cu vin. Ca altfel nu aluneca. Si uite asa azi ne-am dat toata ziua pe asfalt si am vazut mai multe chestii in Macedonia despre care nu stiam. Ziua 11 Prilep (MK) – Dukat (SRB) Ieri ziceam ca am aflat chestii noi in Macedonia , chestii despre care nu stiam. Azi, am mai aflat una: in Prilep e o chestie normala sa maninci ciorba la micul dejun. Mi-a picat fatza cind ne-a intrebat chelnerul de la hotel, iar Kire si-a comandat una. Bai frate, e ora 9 dimineatza si tu maninci ciorba??? Cu nedumerirea cuibarita in inima si in suflet, noi ne-am mincat micul dejun normal si clasic si apoi am parasit Prilepul si peisajul lui selenar si cu culturile lui de tutun. Am luat-o pe drumul judetean R1312, care ajunge peste munti la Veles. Acum vreo 2 ani am vrut sa fac drumul in sens invers dar eram cu copiii pe motociclete si ala mic voia sa ajunga cit mai iute la mare in Grecia asa ca am sarit peste etapa asta. Acum ma bucur ca sunt in pozitia sa-l parcurg. Numai bine ca sarbatorim si implinirea a 2000 de kilometri facuti de acasa. Drumul e neasfaltat pe vreo 50 km si trece peste niste munti mai putin inalti, mai mult un fel de dealuri acoperite cu tufe. E in stare buna asa ca ne miscam destul de bine, mult mai repede decit in Bosnia sau Albania. In mod normal la Veles se poate ajunge mergind pe soseaua nationala si apoi pe autostrada. Dar daca e un drum neasfaltat in zona care ne scoate tot acolo, de ce am face-o, nu? La Veles ne-am oprit intr-o benzinarie sa rezolvam cu pofta de cafea si cu setea, iar dupa o pauza binemeritata am pornit mai departe pe nationalul de Stip. Drumul e lat bine de tot, si nu e rau ca e asa lat, fiindca bate vintul tare din lateral si cam serpuim pe sosea din cauza asta. La un moment dat, Yusef imi arata ca la urmatoarea intersectie trebuie sa facem la stinga spre Sveti Nikole. Sigur, asa facem. Ajungem la intersectie dar nu putem vira. Drumul e inchis fiindca construiesc oamenii un pod si o sosea pe acolo. Nici daca eram cu motorul de enduro nu puteam sa trec santul ala. OK, ma uit pe harta si vad ca la urmatoarea intersectie o putem face la stinga spre Erdelija si apoi continuam pina la soseaua spre Sveti Nikole. Gresit! La iesirea din sat, drumul e blocat si nu se poate trece. Il intreb pe Yusef daca ne poate scoate de aici inspre Sveti Nikole. Asta se scarpina pe memorie si zice:” daca mergi in fata pe drumul asta comunal si apoi pe poteca asta marcata cu linie intrerupta, ajungi cam la vreo 2 kilometri de sosea. De acolo pina la sosea te descurci tu cumva.” Asa ca am luat-o pe drumul ala comunal, si apoi pe poteca aia marcata cu linie intrerupta, ne-am descurcat vreo 2 kilometri printre lanurile de floarea soarelui si in final am ajuns undeva la soseaua care era in constructie. Am hotarit sa mergem apoi pe sosea cu orice risc, si bine am facut ca dupa vreo 5 kilometri am ajuns la Sveti Nikole. De aici soseaua era OK asa ca am putut sa mergem linistiti mai departe in drumul nostru. Adica inca vreo 30 km unde Yusef zice ca trebuie sa facem dreapta spre Kokoshinje. Ce frumos suna Kokoshinje. Aproape ca vezi palmierii. Track-ul pe aici l-am trasat pentru tura de acum 2 ani dar nu a fost sa fie atunci. Ei lasa ca o facem acum. Drumul pina in sat e OK si noi am vrea sa ajungem la Vakuf si mai apoi la Kratovo. In centrul satului ne oprim la verificat harta si track-ul lui Yusef. Nu prea le putem pune de acord asa ca ma duc la o casa sa vorbesc cu un nene care tencuia un perete. Incep eu: ” Zdravo, put Vakuf , ima?” ( Salut, drum Vakuf este?), “Ima” zice omul meu si incepe sa turuie de numai. Fac semn sa o lase mai usor ca vorbeste cu viteza TGV-ului. Omul se conformeaza si reduce debitul verbal la viteza de accelerat. Incep sa pricep si eu: “put” adica drum, “samo pravo” adica tot inainte, “asfalt” asta e clar pentru toata lumea, “pazi” hopa asta inseamna “ai grija”, nu suna chiar bine si nici incurajator, “levo” adica stinga, “devet kilometri” adica 9 km, Vakuf. Bun, nu am priceput mai nimic, asa ca il intreb hotarit: “Vakuf moje??” “Moje! Motociclet moje, nema problema”. E clar , e nashpa. De obicei in Romania cind mi se zice ca e OK cu motocicleta pe acolo, inseamna ca e crunt. De aia m-am invatat sa intreb daca cu Dacia se poate. Ei, macedoneaneanul meu nu cred ca stie ce e aia Dacie, dar l-as intreba daca cu Zastava merge, dar nu stiu cum sa zic asta si mi-e frica de fapt de raspuns. Ma intorc la ai mei si le zic povestea si pina la urma hotarim sa o dam totusi “samo pravo” si sa avem mare grija la “pazi”. Drumul inainte seamana mai mult cu o carare de animale, cu santuri stinga dreapta. Nu e foarte greu dar trebuie sa ai grija sa nu pici in ogase. Mergem cam vreun kilometru si la un moment dat urmeaza o portiune mai abrupta, dau gaz ajung sus si ma opresc sa vad ce fac colegii. Cind ma uit in jos: macel. July era cu Jesie blocata intr-un ogas , iar Mr. Dee il culcase pe Picamar transversal pe drum. Evaluam pagubele: Jesie OK, doar o oglinda slabita. Picamar OK, doar pedala de frina mototolita ca un bon fiscal de care nu mai ai nevoie la iesirea din unitate. Scot cheia franceza si levierele si dregem utilajul. Facem consiliu: continuam? Ma gindesc ca mai sunt 9 km pe un drum despre care nu stiu nimic, e deja 3 dupa amiaza si daca o tine tot asa s-ar putea sa nu ne placa. Hotarim: ne intoarcem si mergem pe national pina la Kumanovo, e mai sigur asa. De data asta nu vreau sa pun in aplicare sintagma: ” decit sa-mi para rau, mai bine sa-mi fie rau”. Prefer sa-mi fie bine. La intrare in Kumanovo eram deja rupti de foame. Oprim 2 scuteristi si-i rugam sa ne duca la o mincatorie. “Pui e bun?” zic ei. Bai, e bun orice numai sa fie comestibil. Ne-au dus baietii la un stabiliment unde frigeau aia pui in mod industrial. Si se bea bere si alte bauturi tot in mod industrial. Am parcat motoarele pe trotuar si ne-am alaturat si noi procesului de productie. Dupa vreo ora, cu planul cincinal indeplinit, am pornit spre punctul de trecere a frontierei cu Serbia, de la Prohor. Imediat dupa granitza e Manastirea Prohor, si am stabilit ca ne oprim acolo si cautam o cazare. Frontiera am trecut-o rapid si cu toate ca era destul de devreme, abia asteptam sa gasim un loc de dormit. Cind colo ce sa vezi, la manastire era nebunia de pe lume. De obicei locul e destul de linistit, acum insa trei sferturi din Serbia era acolo. Soseaua era blocata de lume si corturi cu mincare, bautura, muzica de pocneau timpanele, masini de politie si betivi cit cuprinde. Foarte fain, fix ce trebuie pentru odihna. Cred ca era ceva sarbatoare, ca altfel nu-mi explic tzurca de acolo. Decidem in 2 milisecunde ca nu avem ca cauta in zona asa ca o dam mai departe in cautarea unul loc de cort. Dintr-un sat ne-am aprovizionat cu mincare si bautura pentru seara si dupa inca vreo 50 de km aproape de Dukat, ne-am gasit si locul de cort pe malul unei ape si linga gradina unui om. Pina la urma a fost o zi interesanta.

Orice ai incerca, nu vei putea face niciodata Dakarul sa tina pasul cu KTM-ul pe off-road . E o diferenta foarte mare de greutate si asta conteaza enorm. La fel si de suspensii, cutie de viteze, raport de transmisie la lant, etc, etc. Sunt motociclete din doua clase diferite. Poate doar daca ai fi la fel de bun ca si Graham Jarvis, dar in cazul ala ai avea deja alt motor.

@tavibasca , @easy ride on! , va multumesc pentru aprecieri. Genul asta de tura nu e greu de facut, e si aproape si in varianta in care am mers noi nici nu e foarte costisitor. Si nici extrem de lung. Oricum, pentru orice doritor , track-urile GPS sunt disponibile, fara nici o problema. Ziua 9 Peshkopi (AL) – Ohrid (MK) Seara la masa a fost consiliu. Chemat fiind sa raspund in fata colegilor mei de tura la intrebari referitoare la traseul de a doua zi, nu am putut decit sa declar adevarul: “ Da, si maine avem o tura cu drumuri neasfaltate”. “Citi kilometri ?” a sunat necrutatoare intrebarea. “Cam vreo 100”. Verdictul a fost dat apoi: “Esti nebun!! Daca ne-a luat 6 ore sa facem 65 km , cam cum crezi ca va fi la 100 ??? Cauta o alta varianta!” Initial facusem planul sa urmam un drum exact pe linga granita cu Macedonia si sa mergem la Librazhd. Avind in vedere hotarirea definitiva si irevocabila luata de forul decizional, am vorbit cu patronul hotelului la care am stat in Peshkopi si mi-a zis de un alt drum, tot neasfaltat, dar mult mai bun. Asa ca neavind incotro am pornit la drum din Peshkopi spre Ohrid pe varianta 2. Pina la Shupenze drumul era asfaltat si coincidea cu track-ul trasat de acasa. Apoi dupa ce am facut la stinga de pe drumul principal, l-am ascultat pe Paitim, care mi-a zis ca dupa ce trec podul peste Zalli, sa fac la dreapta ca drumul ala ma scoate la Librazhd. Intr-adevar , drumul era OK, iar fata de trecerea de ieri de la Kurbnesh, era chiar autostrada. Asa ca si noi am dat in gaz ca pe autostrada. Ce e frumos in Albania , dupa parerea mea, e faptul ca foarte multe drumuri merg cumva pe creasta si poti sa vezi de jur imprejur. Nici drumul asta nu face exceptie. Iar peisajul e chiar frumos. Dupa vreo 40 de km, la un moment dat ne reintilnim cu track-ul trasat de acasa, asa ca macar o parte din program o respectam. Am ajuns apoi intr-un punct de belvedere de unde se vede pina departe si urmeaza coborirea spre Librazhd. De la Librazhd incolo, am mers apoi pe asfalt pe soseaua nationala care leaga Elbasan de Pogradec. Evident ca m-am bucurat maxim sa ma dau printre camioane si masini, dar mai facusem drumul asta cu 2 ani inainte si stiam ce ma asteapta. Ce nu stiam, era faptul ca ma astepta si politia dincolo de o curba unde eu tocmai am prins o portiune dreapta si am tras o depasire aspra peste linie dubla continua. Dar linia asta tinea de citiva kilometri buni si continua tot la fel. Evident ca July si Mr. Dee tineau aproape de mine, asa ca intr-o haita triumfala si contraventionala am trecut pe linga ei. Culmea e ca nu ne-au oprit. Singurul semn care l-au facut a fost sa dea din mina in sensul ca “las-o mai usor”. Normal ca nu am lasat-o. Ajunsi la Qukës, am incercat sa-mi conving tovarasii de calatorie sa o luam pe track-ul stabilit. Erau vreo 50 km de macadam pina la Pogradec. Credeti ca am reusit? Daca ati raspuns : nu, inseamna ca ati stiut de undeva raspunsul corect. Asa ca ne-am continuat drumul pe asfalt pina la malul lacului Ohrid si mai departe spre Pogradec. In Makedonia am trecut pe la punctul de frontiera de la Sveti Naum, unde e si manastirea cu acelasi nume. Zona am mai vizitat-o in 2009 dar am vrut sa facem un redivivus, asa ca ne-am plimbat din nou cu barca pe lacul format de izvoarele care la rindul lor formeaza si alimenteaza lacul Ohrid. Apa este extrem de limpede. Apoi am dat o tura si pe la manastire, unde pe linga turisti e plin si de pauni. Toti fac cam aceeasi galagie. Dupa ce am terminat cu vizitele din programul turistic liber ales, l-am sunat pe prietenul meu Kire cu care trebuia sa ne intilnim si sa ne cazam la el in Ohrid. Mi-a dat adresa si am stabilit ca ne vedem la apartament. L-am intrebat pe Yusef daca e in stare sa ma ghideze pina acolo si mi-a zis ca nu e nici o problema. Nu a fost o problema, au fost mai multe. Pina la urma Kire ne-a pescuit intr-un final de undeva de prin oras si ne-a dus acasa la el. Ma rog, la resedinta de vara, ca aia permanenta e in alta parte. Seara ne-am bucurat de ospitalitatea mecedoneana, am dat ture prin centrul vechi si am facut planuri pentru a doua zi. De fapt ni s-au facut planuri, dar asta e alta poveste.

Ziua 6, 7 Ulcinj (MNE) Soare, plaja si caldura. Mincare si bautura. Somn. Cam acesta a fost programul timp de 2 zile. As minti sa zic ca mi-a displacut. Nisipul a fost fin si apa a fost calda. Perfect. In plus combinatia de nisip negru cu apa verde arata fain . Ziua 8 De la Ulcinj am plecat dimineatza pe racoare. Adica pe la ora 9. Dupa 2 zile de putoreala la mare simteam cum ma roade sa o dau din nou la drum. Am luat-o inspre Shkoder pe national. La granita am ajuns foarte repede. Am fost surprins sa vad ce bun e drumul. Am facut acelasi traseu dar in sens invers in 2009, si totul era altfel. La granita erau doar niste containere metalice in care stateau politistii de frontiera iar drumul era ceva mai lat decit o caruta. Acum e ditamai terminalul integrat MNE-AL, dai pasaportul la un geam si la o gaura mai incolo il primesti deja si cu stampila albaneza. Iar drumul pina in granita e excelent. De la granitza am dat voiosi in gaz inspre Shkoder, dar nu am intrat in oras ci am luat-o pe nationalul de Tirana inspre Lezhe. Dar asta pentru putin timp, ca apoi am iesit de pe national si ne-am dus inspre Lezhe pe un drum judetean care mergea cumva pe la baza primului lant muntos paralel cu marea. La un moment ni se face sete si oprim intr-un sat la un fel de birt sa bem un suc. Vorbim gimnastica cu tanti de la bar si cu niste neni ce storceau niste sticle de bere. Ne intelegem de minune. Copilul femeii vine si se uita la motoare ca la acadele. Imi place de el asa ca il conving sa faca o tura scurta cu mine prin sat. Tanti e bucuroasa nevoie mare si in citeva secunde apar impreuna cu odrasla in poze pe reteaua de socializare numita Fatza-carte. Kinderul e bucuros . Nu o zice dar se vede. Ajungem la Lezhe si cautam un loc de schimbat bani. Dam din aia nemtesti pe din aia albanezi. Fiindca nu gasim singuri, intrebam doi scuteristi locali. Aia zic sa ne tinem dupa ei. Stiu ce inseamna chestia asta, asa ca uit de reguli de circulatie si bag mina in gaz ca sa ma tin dupa ei. Dupa slalom printre masini ajungem pe o strada si mai aglomerata si vedem si Kembim Valutor. Asta si cautam. Ce imi plac cuvintele astea albaneze. La coafor i se zice “salon bukurie”. Oare de ce? Pina se duce July sa kembim niste valuta eu ma intretin cu niste pui de tzigan albanez. Ei vrea neshte euro de la mine dar eu sunt atit de prost ca nu pricep. Ce sa fac, stiam si eu ca sunt tolomac. Intre timp ma salut si cu citiva politisti albanezi care trec pe acolo si-i iau la suturi pe aia mici. Dupa rezolvarea problemelor monetare internationale si urarile de sanatate si prosperitate cu puradeii, plecam in drumul nostru care ne duce pe un drum judetean asfaltat inspre Rreshen. La un moment dat trecem si pe deasupra de autostrada pe care au construit-o spre Kukes. Se pare ca au facut in ultimul timp albanezii mai multi kilometri de autostrada decit avem noi in Romania. Asta este, la noi relieful e mult mai dificil ca la ei. Facem o pauza de mincat si constat ca una din dozele de bere din top-case a cedat si cam tot ce e inauntru miroase a hamei si e ud. Ca sa nu repet greseala, a doua doza o terminam acolo in drum. Mr. Dee ma intreaba daca toata Albania e asa asfaltata, ca l-am amenintat cu niste drumuri mai aspre pe aici si uite au trecut 3 ore si nu am vazut nimic pina acum. Zimbesc timid si-i spun sa aiba rabdare. De la Reshen prindem drumul national SH34 si la vreo 15 km de la intrebarea lui Mr. Dee iesim de pe asfalt. Mergem spre Kurbnesh , Fushe-Lure si mai departe inspre Peshkopi, tinta noastra din seara asta. Cind am facut documentarea pentru tura am ales traseul pe aici stiind ca sunt vreo 65 km de macadam. Drumul trece prin Parcul National Lure ( Parku Kombetar Lura) si voiam sa vad Lacul Madth, care e un lac la vreo 2000 de metri dar are nuferi si peisajul asa cum l-am vazut in pozele diversilor calatori arata interesant. Drumul inspre Kurbnesh traverseaza vreo doua creste muntoase, dar asa e in Albania. Daca mergi de la vest la est, sau invers , urci-cobori, urci-cobori de vreo citeva ori, pina ajungi la destinatie. Vreo 5- 6 lanturi muntoase. Dupa 15 km ajungem la Kurbnesh unde ne bagam in magazinul satesc sa luam ceva de baut. Tanti de acolo nu vorbeste decit albaneza dar ne intelegem cu gimnastica. Pina ne bem noi sucurile tanti se aseaza intr-un colt si se uita la noi. Si ne zimbeste. Am plecat si ea zimbea in continuare. De la Kurbnesh pina la Fushe-Lure mai sunt tot 15 km. Aici drumul e ceva mai interesant, merge cind pe vale , cind pe creasta si e ceva mai rau. Normal, doar e nationalul SH 34. La Fushe –Lure ne oprim la o mica pauza la intersectia cu drumul care urca spre Lacul Madth. Un nenea calare pe un cal putere se uita la noi curios si prin semne si o albaneza aproximativa il intreb cit e pina la lac. El zice ca 3 km. Ii arat omului 3 degete si zice ca PO, adica DA. Pina sa ne clarificam ce vrem sa facem, dintr-o curte apare un baiat care intr-o engleza britanica perfecta ne intreaba daca ne poate ajuta. Pai evident boierule, ia zi tu citi km sunt pina la lac. Raspunde: 11. Bai esti sigur, ca omul cu calul lui zicea ca sunt 3. Prietene, 11 sunt , zice omul, ca doar aici locuieste tatal meu si stie. Ma uit la oamenii mei si-i intreb daca mergem. July zice: auzi, daca ne-a luat 3 ore sa facem 30 km asta inseamna ca pina la lac dus-intors, plus drumul pina la Muhur unde iesim la asfalt mai sunt in total vreo 60 km, deci 6 ore si cum acum e aproape 4 dupa amiaza, socoteste si tu daca se merita. Cu inima strinsa renunt sa urc la lac si o dam mai departe spre Peshkopi. Dupa nici 500 de metri, in centrul satului incepe asfaltul. Ma opresc si le zic sa ne intoarcem si sa mergem la lac. Exclus, mi se sopteste din regie. Dupa alte 200 de metri se termina asfaltul si incepe o portiune de drum spalata de apa si in panta accentuata. Ma bucur ca nu ne-am intors la lac. Asfaltul asta era doar o varianta demo. Drumul de aici inspre Muhur e mult mai hard-core decit pina acum. Drumul urca, una intr-una si la un moment dat ne scoate intr-un pas de unde se vede o bucata faina de Albania. Ne oprim la poze si sa ne mai tragem sufletul. Dupa pauza de poze incepem sa coborim . Se vede o coborire lunga pe un fel de curba de nivel. Nu pare mare lucru, dar dupa prima curba imi trece zimbetul. A urmat o portiune de vreo 2 km de coborire pe niste lespezi de piatra mari de sareau motoarele in toate partile. July mergea in fata mea si niciodata nu am vazut-o mergind atit de tare si atit de bine pe bolovani. Cred ca de frica ca sa nu dam cu bibelourile pe jos. Eu sunt invatat cu chestii de astea de la turele de hard enduro dar recunosc ca nici mie nu mi-a fost tot una. Intr-o zona mai ok ne oprim sa ne odihnim si intre 2 rasuflari mai ridem un pic, dar nu-i risul nostru. Mai avem vreo 30 de kilometri pina la asfalt si daca o tine tot asa o sa fie interesant. Pe masura ce o dam la vale drumul e ceva mai bun asta fiindca suntem mai aproape de sate si probabil e mult mai circulat. La un moment dat dupa o oprire la poze , cind sa plecam aud o bataie la motor. Ma cam tai ca maioneza, ca nu-s curios din nou de probleme tehnice in muntii Albaniei. Imi aduc aminte de tura din 2014 cind mi-am rezolvat in drum pompa de benzina mergind spre Gjirokaster. Ma opresc dupa citeva sute de metri, ridic motorul pe cric si inspectez. Nu vad nimic si nici bataia nu se mai aude. Apare la un moment dat un baiat cu o masina si din nou intr-o engleza buna ma intreaba daca am nevoie de ajutor. Sper din toata inima ca nu, dar il intreb citi kilometri mai sunt pina la asfalt. Zice ca 30. Ma mir , ca noi facusem deja vreo 15 km de unde calculasem eu ca mai sunt 30 dar omul parea convins de ce zice si e si localnic, nu cred ca trebuie sa-l invat eu. Am plecat mai departe incercind sa-mi dau seama daca motocicleta are ceva, dar nu am mai auzit nimic. Evident ca m-am bucurat si in plus dupa 13 km am ajuns si la podul de la Muhur de unde incepea asfaltul spre Peshkopi. Toata natia romana prezenta acolo s-a bucurat. Am facut cei 65 de km de macadam in 6 ore. Dragi tovarasi, nu ne-a fost usor, dar am izbindit. Pe seara, destul de tirziu am ajuns si la Peshkopi unde am tras la Hotel Piazza unde ne-am parcat motoarele in subteran si ne-am lasat cizmele si echipamentul la zvintat si aerisit pe balconul camerei, de au inceput sa se ofileasca si sa cada frunzele din copaci. Vazindu-ne rupti si flamanzi , patronul hotelului , pe numele lui Paitim, a deschis bucataria doar pentru noi si ne-a omenit cu cu niste coaste de ied facute conform bucatariei locale de as fi mincat si masa pe care erau puse atit erau de bune. Fiind in partea musulmana a Albaniei si pentru ca era si ultima seara de Ramadan am primit si o mincare traditionala pe baza de gris, specifica pentru seara respectiva. Dupa cina am dat o tura scurta pe intuneric prin centrul orasului sa vedem cam cine cu ce se maninca, dar era deja mult prea tirziu si lumea era acasa ca se termina Ramadan-ul, asa ca dupa ce am lins o inghetata, ne-am intors la hotel in camerele noastre extrem de mari si extrem de curate si am dormit in paturile extrem de largi si extrem de confortabile. A fost bine.

Ziua 5 In aburii somnului de dimineatza , 3 tractoare ma bizaie pe la ureche. Dau din mina sa le alung, dar fara succes. Ma trezesc de-a binelea si ma bucur ca nu sunt tintzari cu motor de tractor. Deschid geamul sa ma lamuresc ce-i cu harmalaia asta. Cine a fost in zona, stie ca locul asta e cel mai lat si mai plat din parcul Lovcen. Ei bine, acum oamenii coseau finul. Cu tractorul si cu mult zgomot. E bine si asa. Dupa ce ne-am lamurit cum stau lucrurile, mergem sa recoltam si noi micul dejun la bar. Mr. Dee trebuie sa dea un telefon in RO la lucru ca sa clarifice niste chestii si se lanseaza intr-o convorbire telefonica lunga lunga, incercind sa-i explice unui functionar public ca gindeste tare prost. Ia ghiciti: l-a convins, sau nu? Oricum lui Dee, ia crescut si pulsul si factura telefonica. Mult de tot. Noi intre timp am si mincat si ne-am si pregatit de drum. Deci, la drum! Azi vrem sa vizitam un pic Parcul National Lovcen. Vizitat , e prea mult spus. Mai degraba sintagma corecta ar fi : “vazut din mersul motoarelor”. La intrarea in parc, bariera. Bariera inseamna un singur lucru: taxa de intrare. Baietanul ala de acolo , cind ne ia banii ne intreaba de unde suntem. “Romania, e? Ati luat-o pe coaja cu albanezii, he, he!! “ Pentru mine fotbalul si politica sunt cam pe acelasi loc, dar tot nu mi-a placut. Ne indreptam incet incet spre Albania si ma gindesc ce o sa zica oamenii aia despre noi. Drumul e frumos, peisajul interesant si la un moment dat ajungem in locul de unde se vede golful Kotor. Dam de niste motociclisti polonezi care ca si noi rup aparatele foto. Se vede fain , dar un pic cam printre nori. O dam mai departe spre virf. Lasam motoarele in parcare si avem in fata 2 variante: varianta “civilizata” sau varianta “hard core”. Varianta civilizata e sa urcam pe niste trepte sapate in munte printr-un tunel, iar “hardcoreala” presupune sa urcam pe versant pe vechea cale. Suntem niste oameni comozi, ajunsi la o anumita virsta, e cald , asa ca alegem varianta “civilizata” pe la umbra si racoare. Recunosc ca nici asa nu a fost simplu. De sus se vede Crna Gora de jur imprejur. Nu e rau de loc. Facem poze, ne facem poze , pozam pe altii, ne uitam la altii cum se pozeaza, ce mai, activitate intensa sus. De la virf, drumul spre Cetinje a fost apoi cam asa: brrummm, frina, curba, brumm , frina , curba, frina , curba, curba, curba, si tot asa. Jos in Cetinje, eram deja ametit. Cred ca pe urcare ar fi fost mai interesant. De la Cetinje o luam inspre Budva, dar la un moment dat facem stinga printre munti inspre Virpazar. Drumul e ingust, asfaltat bineinteles si ne urca si coboara printre sate mici si munti inalti. La un moment dat ne oprim intr-un satuc sa ne mai treaca ametzeala. Dupa un minut apare un nenea care vine sa vorbeasca cu noi. Afla ca suntem romani si ne povesteste cum ani de zile a avut un baiat din Romania care a lucrat la el. Ma uit de jur imprejur si ma intreb cum de a ajuns romanul in pustietatile astea. De la Virpazar, prindem drumul care merge pe malul lacului Shkoder. Cind am facut planificarea turei m-am tot uitat sa gasesc un drum care sa ma duca spre granitza cu Albania, dar departe de “lumea dezlantuita” a turistilor care viziteaza coasta Adriaticii. Ei bine, drumul asta a fost exact ce trebuia. In dreapta munti inalti si spectaculosi, in stinga lacul - un peisaj superb. Drumul urca, urca, curbe una dupa alta, iar noi ne oprim din kilometru in kilometru sa facem poze. La un moment dat, ma uit pe bord si vad ca Duki al meu a ajuns la venerabila virsta de 90000 km. Am luat relatia noastra de la 0, deci as putea sa zic ca ne cunoastem de o viatza. Ne-am oprit, ne-am imbratisat, ne-am oferit flori si ne-am pupat. Bravo bai Duki, sa fii sanatos si sa ne tot dam impreuna. Dupa ceva vreme , evident ca ne-a lovit foamea. Din pacate pe drumul asta nu prea sunt locuri de mincat. La un moment dat vedem un umbrar si o tanti care vinde ceva. Ne oprim si constatam ca are doar un magar si vreo 2 pungi cu chips-uri. Magarul nu-l mincam ca e mijlocul de locomotie al femeii, in schimb dam iama in chips-uri. Stam de vorba cu femeia si ne povesteste cum , dragostea bat-o vina, a adus-o pe ea de la oras in vagaunile astea. Si pe noi tot dragostea ne-a adus. Dragostea de ture moto. Cu foamea cit de cit ametita, ne continuam drumul in lungul lacului. Din loc in loc sunt insulite care au manastiri pe ele. De sus se vede foarte fain si ma bucur din nou ca am ales drumul asta. Ajungem intr-un sat mai acatarii si ne infigem intr-o mincatorie, ca chips-urile au fost doar o amagire. Aici , chiar daca suntem in Crna Gora, toata lumea vorbeste albaneza. Chiar si politistul satului injura in albaneza. Prietenii lui stiu de ce. Dupa ce rezolvam gaurile din stomac, continuam drumul spre Ulcinj, ca sa ajungem pe malul marii. Trecem un pas de unde se vede pina in Albania la Shkoder si apoi coborim pe curbe foarte faine. Dupa o curba vad pe drum o broasca testoasa care traverseaza in fuga drumul. Probabil ca a inceput actiunea acum vreo ora si spera ca pina se intuneca sa parcurga toata latimea drumului. Nu e trafic mare asa ca ma opresc sa o ajut , ca sa nu piarda timpul aiurea. Poate are treaba. Pina ajung la ea , evita fulgerator 2 masini care trec pe deasupra ei. Era atit de concentrata incit inca mai dadea din picioare cind am luat-o sa o trec drumul. De la Ulcinj, ne-am dus inspre Doni Stoj ca sa cautam o cazare. Am gasit-o la tanti Anna, cu 20 de euro pe noapte camera dubla. Destul de OK. Tanti Anna vorbeste sirbeste , asa ca nu e o problema comunicarea. Si sotul ei vorbeste ceva, dar el mai mult poarta conversatie cu o sticla de rakia sirbeasca. A trebui sa ne conversam si noi cu sticla lui. Apoi ne-am dus direct pe plaja ca sa vedem apusul. Si tintarii. Caldura mare monser, azi. Asa ca niste zile de pauza si odihna, nu strica nimanui.

Ziua 4 Stiti somnul ala fain, in cearceafuri racoroase care miros bine? Sentimentul ala placut ca poti sa mai lenevesti in pat fiindca nu esti pe fuga iar perna e fix cit trebuie de tare? Ei bine cam asa a fost la Villa Milas. Dimineata micul dejun a fost la fel de generos ca si anul trecut. Dupa actiunea de mestecare, am trecut la incarcarea bagajelor pe cai. Linga Villa Milas e o vulcanizare. Ei nu stiu ca eu am nevoie de ajutorul lor. Nici eu nu stiu inca chestia asta, dar am aflat cind July imi zice despre vulcanizare si imi arata cauciucul de pe spate care zimbeste putin. Are un zimbet lat si plat. Se pare ca reparatia cu spray de pana de la Novi Sad a tinut pina la Mostar adica pret de vreo 700 km. Nu e rau. Demontez roata si ma duc 6 metri pina la baiatul care lucreaza acolo. Stie engleza , asa ca avem o conversatie interesanta: - Poti sa ma ajuti? - Nu facem roti de motocicleta! - De ce? - Nu avem leviere care sa se potriveasca! - Am eu - Dar nu avem petece pt camera! - Am eu - Si daca e rupta valva, nu avem valve sau camere de rezerva! - Am eu - Bine, te ajut! Omul depreseaza cauciucul de pe janta cu masina de dejantat , dupa care intru eu in scena si ma apuc sa scot camera. Constat ca are intr-adevar valva rupta scot camera de rezerva, o montez si terminam toata treaba foarte repede. Il intreb cit ma costa si zice ca oricum eu am lucrat asa ca ar trebui sa ma plateasca el pe mine. Mai stam un pic de vorba despre Bosnia si imi dau seama ca tensiunile interetnice inca mai sunt prezente. E dezamagit de viata, de perspectivele lui ca tinar la 20 de ani. Nu pot sa-i spun altceva decit ca peste tot e greu. Nici in Romania nu zburda cainii cu covrigi in coada, dar clar nu e ca in Bosnia. Totusi ii zic sa se bucure ca e pace si ca e sanatos. Cit e pace poti sa-ti mai faci planuri si daca esti sanatos poti sa ai sanse sa le indeplinesti, altfel .... Dupa rezolvarea problemelor logistice o luam pe drumul national inspre Blagaj si mai departe spre Nevesinje. Drumul ne duce printr-o zona impadurita si inainte de Nevesinje, intram din nou in Republica Srpska. Sus pe un virf de munte se vede o emblema construita din pietre. Mi se pare destul de greu sa urci pina acolo, darmite sa mai muncesti sa aduni toate pietrele alea ca sa faci emblema. Nu stiu ce reprezinta dar mi se pare o pierdere de timp si de resurse. Ziceam ca suntem in Republica Srpska si asta se vede clar in Nevesinje. Pe un fronton al unei case am vazut un desen cu generalul radko mladic. Era un fel de omagiu pentru respectivul personaj. Se pare ca in zona era si inca este popular. Din pacate nu am facut o poza ca sa pot vedea ce scrie, mai ales ca era scris cu litere chirilice. Poate alta data, daca nu dispare desenul , odata cu personajul. Eu sper sa dispara. De la Nevesinje ne indreptam spre Bileča. Deja avem cca 1000 de km facuti asa ca tragem poza de rigoare. Mergem pe un drum care e construit pe o curba de nivel in lungul unui deal deasupra de Dabarsko Polje. De sus este o privelista extrem de faina cu valea de sub noi. Dupa ce iesim in nationalul care vine de la Dubrovnik si merge inspre Foča, evitam elegant un radar pus la dispozitia noastra de politia bosniacă-srpskă, apoi intr-o benzinarie dam si de “pitecantopul de Bosnia”. E sofer de camion si daca el vrea sa bage motorina ce mai conteaza ca noi suntem cu furtunurile in rezervor la pompa din fata lui. N-are a face. El merge cu camionul inainte pina cind ajunge sa-si poata umple butoaiele din bena. Asta inseamna cu 2 metri peste noi. Avem 2 variante: a) sa ne punem cu pitecantropul, dar asta insemna sa ne culegem motocicletele de pe sub camion, sau b ) sa evacuam zona cit mai repede, cam ca si potirnichile , sa lasam pitecantropul sa se desfasoare. Evident ca am ales varianta b. De la Bileča am luat-o spre punctul de trecere a frontierei de pe malul lacului Bilečko inspre Muntenegru. Am ales varianta asta ca e mult mai putin aglomerata decit trecerea de la Trebinje. Granita am trecut-o rapid si dupa vreo 3 km ne-am oprit sa mincam si noi ceva ca era deja trecut de amiaza si stomacul incepea sa bata in teava. La fel si glicemia, ca astia doi am auzit ca umbla impreuna. Am gasit un loc fain de unde se vedea lacul. Si noi priveam in jos in Bosnia. Asa cum se stie, in Muntenegru, foarte multe drumuri sunt asfaltate. Nu sunt ele mai late de 2 metri dar sunt asfaltate. Asa ca in timpul documentarii pentru excursie, am gasit si eu un drum din asta, care sa ne duca spre Cetinje, peste munti. Curbe, curbe, curbe, curbe, pina am ametit. Apoi o linie dreapta de 50 de metri. Apoi curbe , curbe, curbe, curbe. Drumul destul de pustiu. In 60 de km am intilnit 3 masini. Si citeva monumente jugoslave. Din loc in loc pe coclaurile astea cite o asezare. Nu stiu cum se simt ei , dar mie mi se pare ca sunt “in the middle of nowhere”. Aproape de Cetinje am luat-o inspre Parcul National Lovcen pe care voiam sa-l vedem a doua zi. Dupa alte citeva kilograme de curbe am ajuns la un loc de somn. Am gasit o cazare la Etno Selo Kadmi intr-un bungalow OK. Dupa o zi calduroasa a urmat o seara racoroasa. Am racorit-o cu mincare si bere. Berea am consumat-o responsabil. Responsabilul am fost eu.