Caucazul in portocaliu

[m0jave]

Ajuns acasa, debarcat bagaje, dat jos doua degete de praf si jeg, descalcit claia de par, dormit trei zile… Amu’ hai sa si povestim, zic.

Da’ sa ne prezentam intai. Micul nostru echipaj e format dintr-un El Capitan - Robert (don' sofer, entuziasmat oricand sa dea la cheie si surubelnita pe marginea drumului), una bucata sac de cartofi cu inclinatii artistice - subsemnata Catalina (omu’ cu planu’ si hartiile), si al nostru drag bombanitor portocaliu - Mr. Jinks (un KTM 990 SM pe care l-am cautat in lung si-n lat special pentru excursia asta, si care nu ne-a dezamagit in niciun moment, desi aici cred ca are si stimabilul Axa un merit ).

 

 

Dupa cateva luni de planificat, dat mailuri in dreapta si-n stanga, si citit pe la altii (bogdaproste tiyuta si mrwwwhite!), am plecat intr-o noua plimbare cu mii de km, de data asta prin Caucaz - Georgia, Azerbaijan, Armenia - cu intoarcere prin Turcia si Bulgaria. Cum concediul e standard, iar plimbari sunt multe, aveam doar doua saptamani la dispozitie, asa ca trebuia sa luam un ferry peste Marea Neagra - am decis noi la dus, ca sa vedem “miezu’” la inceput, odihniti.

 

Ma prezant eu cu lista de intrebari pe mail la nenea bulgaru’ mariner cu care mai fusesera si altii, “no problem no problem”, cica sa-i scriu din nou cu doua saptamani inainte, sa ne treaca pe lista. Booooon. Noroc cu nerabdarea, ca i-am scris din nou cu o luna inainte, ca sa aflu ca nava e la doftor, si pas plimbare dinainte sa inceapa. E, dar cum se stie ca planul B iese de multe ori mai bine ca planul A, aflu de un alt ferry, cam la aceiasi bani, un pic mai rapid (credeam eu - pampampam!), da’ din Odessa. Lux, bifam inca o tara nevizitata! Refac repejor traseul, bag o zi de vizitat Odessa (pentru ca ferry-ul, manca-l-ar mama, pleca duminica seara), si voila:

De ce bucatica mov cu trenul? Pentru ca motive, dar sa ajungem pana acolo. Intre timp eu ma uitam cu mare drag la opera mea si radeam ca hiena ca Georgia o s-o atacam ca armatele invadatoare, pe mare, pe uscat, si… pe sine? (Eu stiu? Poate or fi fost si invazii cu trenul). Pe El Capitan incepe sa-l ia o usoara durere de cap, adunand kilometrii. Ii trece…

Mai numaram noi niste zile, ore, minute... Ajunge si comanda de genti si tankbag cam in ultima clipa, si uite ca vine ziua cea mare. Sambata. Suna ceasul la 6. O formalitate pentru unii dintre noi care n-au dormit oricum toata noaptea vazand Svan-uri si baloane cu aer cald pe tavan.

Se prezinta si o pereche de parinti, inarmati cu camera video si multe batiste, si ne apucam sa instalam bagajele pe motor. Draci, cum veneau astea? Parca au mers mai usor ieri, la proba…

Suntem nervosi, grabiti, si nerabdatori. Terminam intr-un final cu bagajele, ne imbarcam, facem cu manuta, si ii dam bice…

 

Si pana la primul semafor, parca deja e soare. La primul camp deja suntem in concediu. Iupiiii!

 

 

 

Pana la vama moldoveneasca nimic deosebit de interesant. Suntem inca acasa, nu se pune.

 

Si apoi au inceput vamile… Ca sa ne facem introducerea in laitmotivul excursiei - statul in vama - incepem glorios cu vama Giurgiulesti, peste pod si o cale ferata mai ceva de circulata ca liniile din Gara de Nord.

Ne instalam comod in coloana, si ne amuzam fiecare cu ce poate. Unii admirand peisajul sauvage local…

...altii trosnind gimbal-ul de pe casca altora si chicotind incontrolabil cand revine hopa mitica…

Intr-un final se aliniaza planetele si ne punem si noi in miscare, primiti cu bratele deschise pe teritoriul fratilor moldoveni.

Drumurile moldovenesti sunt… pitoresti, sa zicem, cu dune de nisip in curbe si varii oratanii traversand agale. Ooo, daca stiam noi in momentul ala cat ar trebui sa le apreciem cat inca sunt asa (drumurile, nu orataniile). De asemenea, incepe sa se faca simtit fenomenul Lada, omniprezent de practic doar cativa km mai incolo.

Dar cum ne departam putin de granita, drumurile devin totusi interesante, as putea spune chiar frumoase, cu dealuri si vai micute in succesiune rapida, chiar daca hartoapele le fac sa ne aminteasca vag de montagne russe-ul din Orasel (pentru Bucurestenii dintre noi).

Si iaca, repejor, apare si granita cu Ucraina, unde, cum altfel?, ne asezam iar comod la coada. Trece si ne aduna pasapoartele o don’soara tinerica, draguta, da’ cu AK-u’ pe spate si fara simtul umorului, asa ca imi iau gandul (scurt, de altfel) de la selfie cu ea, si ma duc sa pozez mai bine floricele pe campii. Intre timp il aud pe Robert in surdina satisfacandu-i curiozitatile apropo de motoare unui padre de familia dintr-o masina de langa, posesor al celui mai dulce grai de Galati.

O data intrati in Ucraina, drumurile devin in mod interesant si mai proaste, cu portiuni unde trebuie sa facem slalom printre exacavatoare, masini si autocare, toate pe un foarte util substrat de pietris afanat, sau (in cazurile fericite) pe ceea ce a fost candva acum mult timp un fel de asfalt.

Pe la 6 seara ajungem in Odessa, zacem un pic prin camera, si iesim la plimbare (si mai ales la haleala).

Cu burtile pline, abordam orasul cu un aer usor filosofic, de oameni abia plecati de acasa de o zi, si o luam vitejeste la pas pe la toate stelutele pe care, in naivitatea mea, le pusesem cu darnicie pe harta.

Odessa e un amalgam interesant de paragina sovietica, santiere aparent uitate, si oaze de animatie si culoare. Parca mai tristut decat Bucurestiul, dar cu acelasi aer ca incearca din greu, totusi.

 

 

 

 

Puncte bonus cui stie ce scrie deasupra lui El Capitan.

Si schlafen…

A doua zi ne trezim devreme, lasam bagajele la cazare, si-l luam pe Jinks la o plimbare scurta pana la celebrele Katakomby de sub Odessa, sau cel putin singurul lor punct vizitabil (fara ranga). Noroc cu stelutele mele pe harta si cu Gogu Gipiesu’, ca altfel ar fi fost cam greu spre imposibil de gasit, pe la marginea orasului, in semi-camp, si cu singurul indicator la vreo 50m de intrare. Oricum, drum pitoresc pana acolo, si mai socializam si noi cu soferii ucraineni.

Dar acolo liniste si pace, si totul inchis cu lacat.

2500 km de catacombe labirintice, diverse legende cu adolescenti rebeli rataciti prin ele de-a lungul timpului si gasiti dupa cativa ani, crame clandestine bine ascunse prin tuneluri, si noi sa nu vedem decat doua porti incuiate?!

Dam peste un nene asteptand autobuzul un pic mai incolo, si reusesc sa-l fac sa-mi arate pe degete la cat se deschide monumentu’ (is ambasador au ba?) si aparent avem noroc, in vreo 15 minute ar trebui sa apara cineva. Bene, intre timp pozez ce pot printre gratii, si descoperim un fel de anticamera pe care ori au uitat s-o inchida, ori, ne dam noi cu presupusul, au lasat-o de entertainment pentru turisti nerabdatori ca noi.

Trec cele 15 minute… si alte 15… si altele…. Tocmai cand dadeam sa plecam resemnati apare Natasa. Natasa nu vorbeste boaba de engleza si nici cu limbajul semnelor nu pare sa se descurce stralucit, dar are un manunchi de chei, ceea ce e tot ce ne trebuie. Credem noi… Descuie tacticos portile, da un telefon, ne face semn sa asteptam, si se piteste intr-un birou mic cu un ventilator mare.

Mai trec 15 minute. Apare o familie de turisti ucraineni. Asteapta si ei. Alte 15 minute. Deja e tarziu si noi avem un ferry de prins. Daca stiam noi cate ore urma sa asteptam degeaba in ziua aia, poate am fi asteptat-o si pe Natasa 2, dar cum nu stiam, ne multumim cu pozele pe care am reusit sa le furam prin porti, si plecam inapoi dupa bagaje.

Ajunsi inapoi la cazare, ne echipam de drum si ne indesam averea lumeasca in genti si topcase. Hmm… Poate am exagerat un pic cu proviziile de fructe pentru ferry. Unii dintre noi se cred marinari panditi de scorbut in lunile petrecute pe mare…

 

 

 

 

Ne urnim din loc si mergem la Borey, o cladire administrativa de langa port, unde aflasem eu ca trebuie sa ne facem un fel de check-in. Acolo prima surpriza, mi se spune ca nava nu mai ajunge in Batumi, cum scria pe rezervare, ci in Poti. “Da’ tot marti la pranz, da?” “Da, da, no problem no problem, tot marti la pranz”. Ioi… Incepe sa-mi dea palpitatii acest no problem, no problem.

Imi da nenea biletul si imi zice sa mergem intr-o benzinarie 1-2 km mai in fata, si vine cineva sa ne ia de acolo. O.... K.... interesanta procedura, dar in fine, oricum trebuia sa bagam benzina. Mergem, alimentam, dam din manute ca e un fel OMV cu Viva, bagam traditionalul jus d’orange, luam in fund o bordura langa motor si ne punem pe asteptat… Si nimic. Se apropie ora la care scria pe rezervare ca ar incepe imbarcare. Hmm… hai inapoi la Borey, poate n-am inteles eu bine.

Acolo, revelatie, nici nu oprim bine langa intrare, cand vedem patru motoare, doua Africane, un Transalp, si un R1200GS, toate noi, perfecte si lucioase, toate cu bagaje, stegulete, si Touratech pe toate partile. Si asa i-am gasit pe Thomas si trupa lui de lituanieni, in drum spre Georgia si ei, pe acelasi ferry. Intram cu ei in vorba, si aflam doua lucruri importante. Primul, ca ei vorbesc fluent rusa, glory hallelujah!, si al doilea, ca inteleseseram noi bine ca vine cineva sa ne culeaga din benzinarie, doar ca in partea asta de lume notiunile de timp sunt… altfel. Asa ca ne intoarcem in benzinarie, si ne asezam iar comod.

Intre timp apare si Wolfgang, un austriac tacut pe un alt R1200GS inmatriculat in Germania. Si ne intoarcem cu totii la activitatea zilei, asteptatul…

 

 

 

 

Pe la al patrulea jus d’orange, cand Liuba, responsabila cu portocalele, crescuse probabil deja doza la doua flegme per pahar, apare un nene grabit intr-un Renault vechi de cand lumea, cu o lista de pasageri in mana si o apriga dorinta de adunat pasapoarte. Fericire de jur imprejur, ne zice ca se intoarce in 20 de minute cu hartiile de imbarcare.

Alte 4 ore mai tarziu…..

Ne vedem in final cu totii la baza mamutului care ne va fi casa in urmatoarele cateva zile. Inca o portie de dat cu subsemnatul si ni se face semn ca ne putem imbarca, la mare fix sa prindem apusul romantic peste tiruri.

Dimineata se infatiseaza cu un anunt plictisit in rusa, informand (am suspectat noi) stimatii pasâjerî ca masa e pusa. Foame mare, sarim noi din pat, ne aranjam ca doua floricele ce ne aflam (ca doar nu vrem sa ne infatisam neingrijiti in fata fratilor tiristi), si ne prezentam in sala de mese. Masa se prezinta si ea. Facem cunostinta cu prima din multele forme si culori de terci pe care le vom afla in cursul (relativ) scurtei noastre calatorii pe mare.

Cumva mimoza din mine a avut de fiecare data oares’ce retineri in a poza fascinata meniul amorf cand tiristul de langa mine (acelasi la fiecare masa) parea de-a dreptul incantat de fiecare noua variatie a ferry haute cuisine, dar trebuie sa recunosc ca pelmenii (una din cine) mi-au placut, asa ca i-am pozat sincer, fara teama de acuzatii de hipsterism.

Dupa micul dejun am mai schimbat o vorba cu lituanienii, de trasee, plimbari trecute si viitoare, motoare, si “A, voua nu v-au zis? Ajungem miercuri dimineata, nu marti la pranz.”. Bun asa. OK, nu e chiar grav, ii dam blana pana-n Mestia si plecam direct spre Ushguli, in loc de a doua zi, cum era planul.

Daca ajungem in Poti la 6 dimineata, cum le-au zis lor, cat poate dura pana suntem pe drum? O ora? Doua? LOL…

Impacati ca toate-s bune si ca avem timp sa recuperam intarzierea, revenim la oile noastre lenese, de doua zile pe mare, cu absolut nimic altceva de facut decat mancat, dormit, si citit. N-am idee cu ce se delecta El Capitan, dar eu ma simteam minunat in compania lui Sir Terry Pratchett.

Si asa au mai trecut doua apusuri…

Miercuri dimineata, Ziua Debarcarii! La propriu. Sau cel putin speram noi, desi dupa cum se miscau lucrurile la 6, cand teoretic trebuia sa fim in port, realitatea cruda a unui plan bun dus pe apa sambetei radea de noi si de naivitatea noastra. Am fost gata de debarcare la 12…

Mai pierdem inca vreo juma de ora cu un zigzag demn de Benny Hill intre cele trei iesiri din port, fiecare paznic/vames ridicand din umeri si pasandu-ne la urmatoarea, dar ne vedem intr-un final iesiti din port si pe pamant georgian.

Nu mai ajungem in Ushguli azi. Dar nu-i bai, mai schimbam o data planul. Deocamdata ne bucuram sa fim din nou pe pamant uscat, si suntem nerabdatori sa ajungem odata in Mestia, in acel Svaneti de care am citit si vazut atatea.

Cum bine mai zicea cineva tot prin partea asta de lume, blanaaaaaaa!!!!

[Va urma…]

 

[hondacbr1000rr]

Subscriu la restul aventurii

[Metal Heart]

Uau!

 

Hai mai departe!

[Flower-Power]

Vreau sa vin și eu așa ca aștept restul povestirii ca sa-mi imaginez ca sunt acolo

[alzayr]

Buna camera. Scoate pozele ok

[b374]

mno, as fi dat niste sfaturi.. dar e tardiv

[Stefrusu]

Ca-n viata: cand a devenit mai interesant,s-a oprit...

[wbmt]

mno, as fi dat niste sfaturi.. dar e tardiv

 

Poti sa dai sfaturile, pot fi utile altor calatori.

Si eu sunt tentat sa fac ceva asemanator in prima parte a lui Octombrie. (vremea in perioada aia?! din istoricul de pe net, nu e de speriat, dar daca aveti careva informatii)

 

Asteptam continuarea.

[RedRat]

Astept cu nerabdare continuarea

[Aries_Seira]

Hai, nu fi 'chitra' mai povesteste ! Mi se pare tare faina forma cum ai abordat relatarea : ceva gen Scheherazade din O mie si una de nopti . Noi auditoriu ( ma rog aici cititori) fascinati de intriga relatari, si tu, care opresti brusc povestea, trimitatndu-ne la culcare.

Editat August 18, 2017 de Aries_Seira

[TrekLens]

Abonat pentru aventură

[silvian74]

Foarte frumos....vrem si continuarea.

[stokerel]

Fa-bu-los! Scrii excelent!

Inca un abonat la aventura georgiana

[razvano]

Puncte bonus cui stie ce scrie deasupra lui El Capitan.

Saorma...dooh!

[Adrian M.]

subscribeeee,subscribeee.

hai cu postarile!

[m0jave]

OK, OK, nu sariti, zic mai departe!

 

Si multam de aprecieri!

----------------------------------------------------------------------

Booon, deci suntem in sfarsit in Georgia, in Poti, si o luam vitejeste spre Mestia. Nu mai avem noi timp de Georgian offroad experience pana in Ushguli azi, dar tot trebuie sa ajungem la cazare, sa vedem cum se prezinta drumul, daca putem sa mergem maine, etc. etc. etc.

 

Thomas si lituanienii au luat-o in partea cealalta, inapoi spre Batumi, iar Wolfgang vine cu noi spre Mestia. Ramane intr-o benzinarie sa mestereasca ceva pe la motor, iar noi o luam inainte.

 

Pana in Zugdidi nimic deosebit de interesant, in afara de combinatia amuzanta de palmieri in curti si brazi in fata.

 

 

 

 

n Zugdidi oprim putin sa schimbam niste Lari, ocazie cu care fac cunostinta pentru prima oara cu soferii georgieni, pentru care trecerea de pietoni pare o serie de dungi decorative, pe care e de datoria pietonului sa fuga din calea masinilor. Nu-i bai, e… pitoresc. Cand ajung inapoi la motor vad un sofer de taxi cum isi etala talentele de ambasador incercand sa-l vrajeasca pe Robert cu o cazare ‘eftina. Tot pitoresc.

 

Dar iesim repede din civilizatie si Georgia incepe sa se arate asa cum o vazuseram noi in poze. Drumul incepe sa urce, casele incep sa se rareasca, si muntii incep sa se iveasca ispititori de dupa fiecare curba.

La fel si vacile…

Tragem putin pe dreapta, si o iau un pic inainte sa le dau binete ungulatelor, daca tot am oprit pe langa ele. Prietenoase ele, asa, de felul lor, chiar dragute in varianta lor mini fata de cum suntem noi obisnuiti cu ale noastre.

El Capitan nu imi impartaseste afectiunea fata de ele…

Ii mai dam inainte o vreme, mai un stup pe stanga, mai o curba nisipoasa la dreapta, toate in parametri.

Nu apuca El Capitan sa-si intre prea bine in ritm, ca incep sa chitai iar de oprire de poze. E vina mea ca arata atat de bine drumul asta?

Da’ si lui Jinksy ii sade frumos pe el…

Ne punem din nou in miscare, dar iar nu prea departe, cand Robert trage pe dreapta (fara sa-i zic eu!) si il aud razand infundat in casca. Ma dau jos si inteleg de ce-a oprit. La o aruncatura de bat in urma noastra, apropiindu-se vijelios cu norisorul personal de praf in urma si o bulina portocaliu neon in varf, veneau Wolfgang si al lui Bemveu’.

El Capitan imi fredoneaza Valkyriile in casca. Ii dau un ghiont si incep sa-i fac cu manuta lui Ahnold. Face si el inapoi cu mare entuziasm si opreste langa noi. Pesemne ca si lui ii place Georgia pana acum.

Schimbam impresii poetice despre peisage, ne mai zgaim un pic la harta, si-i dam inainte. Nu mai e mult.

Pe la 7 ajungem la cazare, putin dupa intrarea in Mestia. Vad in curte o tanti care pare de-a casei si dau sa o intreb de rezervare. Nici n-apuc sa-mi termin propozitia, ca ma intrerupe: “Yes, yes, motorcycle! WRITE YOUR MOTHER!!! She very worried!”. WTF?! In fine, trecand peste momentul de proactivitate maternala cand odrasla nu raspunde la esemes, ne caram catrafusele inauntru, apare si Wolfgang intre timp, si ne retragem fiecare la dusul lui.

Eu am tras paiul scurt, asa ca mai fac niste poze cu privelistea de pe balcon, cat imi astept randul.

Momentul de poezie e intrerupt rapid totusi de un bombanit foarte familiar venind din baie. Bombanitul acela de “Robert da cu capul de ceva”.

Problema lui, ce, eu l-am pus sa se uite crescand? Il las cu problemele lui existentiale si ma intorc la apusul feeric de peste munti.

Prea tarziu, acum pozez maidanul de sub balcon si doreii lucrand pe stil romanesc la gardul pensiunii.

Proaspat spalati, parfumati, si cu doar un pic de miros de esapament ramas in pletele acelora dintre noi mai dotati capilar, iesim la plimbare pe ulita, si (din nou) la haleala.

Mestia e… nu asa cum mi-am imaginat-o. OK, suspectam ca e turistica, dar de acolo si pana la a fi un fel de Bran mai prafuit era ceva drum.

Gasim cu greu un loc la o terasa si ne rupem dintii intr-un Shashlik de vita care as putea jura ca e la mana a patra dupa doua ghete si-un papuc. Berea-i buna, totusi.

Ma joc pozand un Svan mic de lemn si visand la cele reale din Ushguli.

Trebuie sa decidem cum schimbam planul. Suntem in urma cu o zi. O zi pe care trebuie sa o luam de undeva, si nu putem din Bucuresti. Sa renuntam la Ushguli? Nici cu ordin de la procuratura! Sa nu mai mergem in Baku? Ar fi o varianta… Dar piti din mine care tine numaratoarea a plecat in excursia asta chitita sa se intoarca ajunsa la 42 de tari si nu vrea 41. Pai… Ramane ziua in plus in Goreme. Planul fusese sa avem o zi de pauza in Cappadocia, inainte de maratonul spre casa, iar El Capitan o ofera sacrificiu. Avem zi relativ scurta inainte, zi relativ scurta dupa, deci avem o dupa-masa si o dimineata sa ne zgaim la baloane si ciuperci de piatra, asa ca e decis. Asa vom face si nu altfel!

O luam agale inapoi spre cazare, cu Robert minunandu-se in mers de ciudata flota auto locala. Cam jumate dintre masini sunt cu volanul pe dreapta (pe filiera japoneza, nu britanica), si aici par concentrate aproximativ toate Mitsubishi Delica fabricate vreodata. Par sa fie principalul mod de a trambala turisti dintr-o parte in alta, ceea ce e oarecum explicabil avand in vedere cate obiective offroad (soft sau mai putin soft) sunt prin zona.

Iar apoi il vad ca se opreste si incepe sa dea din manute entuziasmat, pentru ca a vazut asta:

Ma pune sa-i fac repede poze si sa-i trimit unui amic al nostru pasionat de masini cu istorie. OK, whatever… Am facut asta a doua zi, si mi-a raspuns respectivul amic dand (virtual) din manute aproximativ la fel de entuziasmat. Ugh… men!

Ajungem la cazare si ne bagam repede la somn. Zi grea maine. Abia astept!!!

…

Ne trezim cu noaptea-n cap si Robert se duce sa bage benzina, iar eu caut o patiserie sa iau ceva provizii pentru drum. Nada. Se pare ca nu la toti functioneaza obiceiul cu brutariile si patiseriile deschise la prima ora. Gasesc un minimarket unde greblez niste sticksuri si biscuiti. La tejghea un mosulet binevoitor care ma intreaba de unde sunt, si apoi imi enumera toate personalitatile romane de care a auzit, de la Ceausescu la Hagi.

Ies si o iau agale inspre benzinarie, scarpinand un tomberonez ciobanesc anatolian gigantic, dar foarte prietenos. Ma intersectez cu El Capitan, care iar nu-mi impartaseste afectiunea pentru necuvantatoarele locale (de data asta pentru ca l-au fugarit latrand), si o luam pe drumul spre Ushguli.

Nu ajungem prea departe, cand comunicatorul meu isi da obstescul sfarsit, dupa ce facuse el ceva figuri inca de dinainte de ferry. Nasol. Bine ca azi e zi de offroad lent, putem sa strigam unul la altul, caaaare-i problema?

Si ne vedem de drum. Si tare frumos e drumul asta!

Asfaltul se termina in curand, apoi si placile de beton, si ramanem pe drum de tarana. Avuseseram emotii in privinta drumului astuia. Cu vreo doua saptamani inainte incepusem sa dau refresh-uri pe Accuweather, si sansele pareau destul de mari sa ploua si sa nu putem face drumul pe rotile noastre de strada. Puteam oricand sa luam un tur 4x4 din zecile care plecau din Mestia, dar nu era varianta noastra preferata. Si acum suntem aici, nu e un nor pe cer, sunt 25 de grade, si n-a plouat de cateva zile in zona. Lux!

Cum stam noi si ne uitam in zare la munti, apare o masina de tur (hei, uite, o Delica!) si ne umple de praf, dar nu putem sa le-o luam in nume de rau cand ne saluta toti atat de prietenos.

Ne punem din nou in miscare, ii depasim in acompaniament de claxoane vesele si inca un rand de salutari, si ii dam putin mai tare, sa luam ceva avans.

Trecand pe langa un sat, ne apare in fata un grup de purcelusi minusculi alergand haotic dintr-o parte in alta. Eu incep sa chitai instant, iar El Capitan sa resemneaza sa ma astepte cat alerg (in van) pufoseniile. Rapizi ai naibii astia micii!

Oprim din nou mai tarziu pentru o scurta inspectie tehnica dupa niste bolovanis mai urat in drum, si descoperim cu mare amuzament ca Jinksy a devenit deja anonim.

Si ajungem si in Ushguli, putin inainte de 12. Bueno!

Intelegem de ce vin oamenii si stau aici cate o saptamana. In ciuda prezentei turistice surprinzator de ample (da, inclusiv japonezi cu palariute de soare si mai multe camere de gat), nu-mi pot imagina un loc mai linistit si mai tacut unde inca sa ai strictul necesar din civilizatie.

 

» Post actualizat in 18 Aug 2017 15:59

Hmm.... Cred ca trebuie sa scrie cineva ceva ca sa pot continua cu restul episodului. Prea multe poze, aparent. Halp?

[bursyllac]

Faine poze, faina poveste...

[m0jave]

Asa, multam! Revenind...

---------------------------------------

Cum inca e devreme, avem timp sa mergem mai departe pana la trecatoarea Zagar, dincolo de Ushguli, dar nu inainte sa scarpin si aici un anatolian matusalemic, dar la fel de prietenos, care motaia la umbra unei masini.

Dupa Ushguli drumul devine parca si mai salbatic si mai pietros, dar parca si mai spectaculos. Oprim din cand in cand pentru o poza, dar suntem rapid invadati de tauni, asa ca ii dam mai departe.

Mai mergem cat timp drumul continua sa urce, ne oprim la o poza si sa ne minunam de cei 2600m altitudine, apoi ne intoarcem in Ushguli.

Cum e tot destul de devreme, decidem sa mergem si la ghetarul Shkara (sau cat de aproape om putea), pe un drum ce se face tot din Ushguli, dar nu inainte sa-l rog pe El Capitan sa verifice din nou camera de pe casca. Imi place la nebunie sa fac asta, nu stiu exact de ce…

Si aici drumul devine interesant. Cum tot nu am comunicator sa ma conversez cu don’ sofer, imi fredonez in minte Mohombi cu Bumpy Ride in timp ce El Capitan negociaza intens cu bolovanii si cu cate un parau ocazional.

Lucrurile devin de-a dreptul palpitante cand apar si vietuitoarele preferate ale georgienilor, cat mai multe si cat mai in drum. Nu ca n-ar fi ceva complet natural pe drumul asta anume.

Mi se indica delicat sa ma dau jos si sa le conving sa se dea la o parte, daca tot ma inteleg atat de bine cu ele.

La capatul drumului realizabil pe roti (pentru noi, cel putin) s-au gasit niste oameni intreprinzator sa puna niste mese cu umbrelute si un frigider improvizat, toate pentru confortul calatorului obosit.

Il las pe Robertel cu nectarul lui de piersici (pe care avea sa-l regrete amarnic doar cateva ore mai tarziu) si plec sa mai fac niste poze imprejur.

Cand ma intorc il gasesc ocupat redandu-i lui Jinksy un pic de identitate. Dar doar un pic, prea mult strica.

Am mai zace noi un pic, dar taunii sunt din nou calare pe noi, asa ca ne echipam la loc si o luam catinel spre Mestia. De data asta sunt pe faza sa imortalizez trecerea prin cascada, pe care cumva o ratasem la dus.

Si inapoi la cazare, unde tanti vede stratul de praf si noroi de pe noi si ne intreaba direct, cu gura pana la urechi: Ushguli? Ushguli!

Ne taram cu greu pana la o noua cina dezamagitoare, pe care o punem totusi pe seama locatiei superturistice, mai degraba decat a naturii bucatariei georgiene, si la soooooomn….

Maine avem drum lung pana in Tbilisi, si trebuie musai sa nici nu ajungem prea tarziu, ca sa prindem deschisa casa de bilete din gara. Poveste lunga.

Mai aruncam o privire pe balcon la Svan-urile luminate si adormim in drum spre pat...

[Adrian M.]

No freakin way! Da i inainte in tromba ca e perfect

[Flower-Power]

go on !

[Mario MT 03]

Pfff ... de mult nu am mai citit asa topic captivant ! Frumos povestit si pictat cu poze, hai ca asteptam continuarea. Tot vreau sa imi schimb GSX ul pe un Super Tenere, ma uit la pozele voastre si imi dau seama ca e o alegere buna pentru genul asta de drumuri ...

[Andreea Quantum]

foarte frumos! asteptam continuarea

[m0jave]

Wow, multumim mult mult mult de aprecieri! "Episoadele" le postez pe masura ce triez si procesez pozele, nu de chitra, asa ca scriu mai departe imediat ce termin urmatoarea transa. Fac tot posibilul sa nu va tin prea mult in suspans .

 

 

Pfff ... de mult nu am mai citit asa topic captivant ! Frumos povestit si pictat cu poze, hai ca asteptam continuarea. Tot vreau sa imi schimb GSX ul pe un Super Tenere, ma uit la pozele voastre si imi dau seama ca e o alegere buna pentru genul asta de drumuri ...

 

 

Multumesc mult, ma bucur sa aud asta ! Cat despre XTZ, noi suntem mari fani Tenere si Super Tenere. Al doilea, cel vechi, a fost primul motor al lui El Capitan, de fapt, iar primul a fost si inca este pe lista scurta pentru plimbari lungi pe drumuri retardate (conceptul T7, cand o aparea, asteptam cu mare interes).

 

Pentru expeditia asta s-a nimerit pana la urma 990-ul si desi ar fi mers niste cauciucuri mai "dintoase" pe partile offroad (dar mergand per total distanta mai mare pe asfalt, printre soferi notoriu de dementi, a decis Robert ca ar fi mai potrivite niste cauciucuri bune pe franare de urgenta), motorul s-a comportat impecabil (din ce zice el si din cate mi-am dat si eu clar seama, stiind cum se comportau celelalte pe hartoape). Deci noi nu regretam in niciun fel alegerea, ceea ce nu inseamna ca nu balosim oricum cand vedem XTZ-uri pe strada :-".

 

 

 

A, si sa nu uit, erata: El Capitan ma informeaza ca Wolfgang nu avea R1200GS, ci R1150GS, mi scuzi! Si de asemenea, ca am pierdut mult mai mult de juma de ora cu zigzagul in portul din Poti (cred ca mi s-a parut prea amuzant ca sa-mi dau seama).

 

Ma intorc la triat poze, revin!

» Post actualizat in 19 Aug 2017 11:33

--------------------------------

 

 

 

O noua zi. Cu mari regrete, astazi parasim Svaneti si ne indreptam spre Tbilisi si Georgia urbana. Wolfgang se pare ca ne-a luat-o inainte, si nu-l mai vedem restul excursiei. Drum bun pe unde-o fi!

 

Plecam inapoi spre Zugdidi, dar tot nu ne putem abtine de la a mai opri de cateva ori sa mai spunem un la revedere muntilor.

...Si inca unul…

Pana si Jinks parca ar mai vrea sa ramana, sau cel putin asa ar parea dupa cum colectioneaza fiecare pietricica si fir de praf de pe drum.

Dar nici nu parasim inca zona montana, ca ni se face deja introducerea in “civilizatia” georgiana. Desi nu e prima zi aici, azi e prima zi cand facem cu adevarat cunostinta cu soferii georgieni, in toata gloria lor. Distractia incepe inca de dimineata, pe serpentinele de dupa Mestia, cand intr-o curba la dreapta, fara vizibilitate, ne trezim cu o masina pe contrasens. Nu taind curba, sau mergand pe mijloc, ci cu totul pe sensul nostru de mers. Ceea ce fusese nimic mai mult decat o observatie amuzanta mai devreme - faptul ca paream sa tocim cauciucurile mai mult pe stanga decat pe dreapta, cum partea asta de lume nu pare un loc bun sa iei curbele cu vizibilitate mai proasta cu genunchiul pe jos - a fost ceva ce ne-a salvat cu ocazia asta, impreuna cu evitarea rapida a lui El Capitan. Ne strecuram gratios intre masina si peretele de stanca, soferul pare complet neimpresionat si ii da inainte pe contrasens, iar noi suntem doar recunoscatori ca ne putem vedea de drum. Ptiu!

Muntii se topesc in departare, iar noi vedem din ce in ce mai multe orasele, din ce in ce mai prafuite si mai inecate in trafic ce aminteste vag de filmele lui Kusturica. BMW-uri vechi de cand lumea, cu folii fumurii jupuite, dar jante sclipicioase, camionete atat de mancate de rugina incat pare interventie divina faptul ca inca stau la un loc, rate care calatoresc cu propriul nor apocaliptic de fum si praf in urma lor si din care populatia autohtona se uita la noi ca la extraterestri, si toate astea intr-o continua depasire pe contrasens, triplata, printre alte depasiri, si cu tras cu viteza fulgerului pe stradute secundare taind benzi fara numar in proces. Ca la nebuni.

Oprim pe dreapta sa ne tragem putin sufletul si aproape ca il vad pe El Capitan cum deja parca-i tresare nervos un ochi de la evitat toti sonatii. Ii dam repede mai departe pana nu ne ia vreunul cu fulgi cu tot de pe acostament.

Oprim in Kutaisi sa bagam benzina si, speram noi, sa stam undeva sa mancam, dar nu-i chip sa gasim nimic care ne-ar face cu ochiul. Tragem la un aprozar si incarcam cu fructe si apa, sa spele tot praful inghitit, si ii dam inainte.

La vreo 40km de Kutaisi, din Zestafoni, deviem pe un drum secundar care ocoleste pe la nord, prin Chiatura, unde ne spusese Thomas ca ar fi o manastire smechera de vazut. Drumul pare mult mai putin circulat, si aproape decent asfaltat, asa ca o luam ca pe o pauza binevenita de la traficul georgian.

Departandu-ne de Zestafoni, drumul devine placut, virajat larg printre dealuri line, cu cate o casa ici - colo, iar asfaltul, in ciuda unei portiuni scurte unde dispare inexplicabil, e surprinzator de bun.

Vedem in ultima clipa un semn de monument pe un drum de tarana la stanga, dar prea tarziu. Ii dam putin inainte cautand un loc bun sa intoarcem, dar pana sa-l gasim vedem alt semn, tot la stanga. A, clar, tot ala e, se poate ajunge pe ambele parti. Ne luam dupa el si ajungem la o manastire un pic mai sus pe deal. Oare asta o fi?

Parcam sub o umbra deasa si atat de dulce pentru capetele noastre incinse de caldura (in cazul meu) si de tensiunea constanta a condusului in jungla (in cazul lui don’ sofer), incat ne asezam intai la un mic picnic fructifer, lasand plimbarea printre cele sfinte pentru siesta.

Doua doamne in haine de duminica ies brat la brat din manastire si isi fac evlavios multiple cruci uitandu-se cu oroare la salbaticii satanisti care s-au aciuat langa lacasul lor sfant. Ptiu, drace! Nu ma pot abtine sa nu le zambesc larg in cea mai buna imitatie a mea de Jack Nicholson, si sa le vad cum grabesc imediat pasul. Micile placeri in viata…

O data rezolvate prioritatile elementare, El Capitan mormaie de pe bancuta lui ca nu se mai misca de aici, asa ca-l las motaind si ma duc sa investighez singura monumentu’.

Iar monumentu’ nu arata rau. Nimic atat de fascinant incat sa zici ca merita neaparat ocolul, dar merge.

Ma intorc la motor si Robert imi arata chicotind cum functioneaza restaurarea la georgieni…

...Cu beton. Artistic!

Ne rupem cu greu de sub copacul care pentru noi a fost mai sfant decat manastirea de langa, si decidem sa facem cale intoarsa pana in Zestafoni, cu putina benzina pe care o mai avem, cum in restul ocolului (cam inca pe atat) nu mai apare pe harta nicio benzinarie, si in plus, ultimii multipli kilometri par pe un drum neasfaltat.

Coboram dealul manastirii si cand ajungem inapoi la primul semn pe care il vazuseram, il vad pe El Capitan ca opreste, se gandeste un pic, si o ia in sus pe drumul de tarana. OK, hai sa vedem. Si ghici ce, nu erau unul si acelasi…

Dupa un scurt drum aproape forestier, intortocheat, cu pietre maricele, si foarte in panta (aproape ca-l auzeam pe El Capitan chiuind fericit in casca la fiecare hop), ajungem intr-o mica parcare si ne trezim uitandu-ne amandoi ca prostii in sus…

Aaaaa… Cred ca de manastirea ASTA zicea Thomas. Ya think?!

Lasam casti si geci pe Jinks si o luam hotarati pe drumul (pietonal) de acces pana la baza pilonului. Eu sunt trimisa scurt sa ma infasor intr-un sal, iar Robert o ia inainte cu ochii pe sus. Ma intorc echipata in cea mai trendy haute couture verde neon cu ciucurei, si purcedem sa dam roata pilonului. Urcarea pana in varf era, evident, interzisa.

Mai dam un ocol si o luam inapoi la vale spre Jinksy, care ne astepta rabdator la umbra.

...Dar nu inainte sa ma ratacesc pe la niste ciuperci fotogenice.

Acum ca suntem mancati, bauti, si impacati ca am gasit adevarata manastire, ii dam bice aproape intins pana in Tbilisi. Apropo, care erati cu numar de Bucuresti pe autostrada dinspre Kutaisi, la cativa km de intrarea in capitala, tot asa ca noi, doi pe-un cal, cu bagaje pe toate partile - nu stiu cat de bine ni se distingea numarul sub stratul sanatos de noroi, dar noi eram aia care v-au facut incantati cu toate manutele!

Si intram in Tbilisi. Tocmai murise bateria de la GoPro, asa ca n-am reusit sa imortalizez momentul, dar vazut in departare, orasul arata tare bine, cu cladiri inalte si lucioase rasarind dintre dealurile impadurite, si (cel putin in partea asta), drumuri largi, cu un puternic aer vestic.

Cat scotocesc eu dupa telefon sa fac traseul pana la gara, il simt pe El Capitan topaind vesel in sa si chiuind in gura mare (eu inca pas intercom, asa ca n-am idee ce se intampla acolo). Ma gandesc ca poate il fericeste teribil ideea ca am ajuns la sfarsitul zilei de mers, si il las in pace cu chiuitul lui, vazandu-mi mai departe de traseu.

Ajungem la gara si nu apuc bine sa debarc si sa ma duc sa rezolv cu biletele, ca vad un nou acces de fericire si El Capitan imi da vestea cea mare ca in sfarsit si-a revenit motorul. A, ok. Din ce si-a revenit? Mai tineti voi minte benzinaria aia misto din Odessa, unde am asteptat noi 8 ore, da’ am bagat benzina de-aia scumpa, de 98? Mda, cea mai proasta benzina din toata experienta lui El Capitan. Trei zile n-a tras motorul cum trebuie din cauza ei. Deci copii, tineti minte, daca sunteti prin partea aia de lume si vedeti un lant azer de benzinarii pe nume Socar - just say no!

Acum, de ce suntem la gara? Dupa cum a zis mai devreme, planul nostru era sa vedem si Azerbaijan, dar citind un pic pe la altii, am descoperit (din mai multe surse, chiar), ca azerilor li se pune din cand in cand pata (nici macar tot timpul, doar asa, cand au ei chef sa troleze straini) sa ia garantie la vama (una pana la cateva mii de euro) pentru vehiculele personale cu care se intra in tara. Bani pe care teoretic ti-i recuperezi la iesire, dar practic ei fac tot posibilul ca poate - poate sa uiti de ei. Cupland asta si cu faptul ca ar fi fost vreo mie de kilometri de condus in desert, am decis sa lasam motorul in Tbilisi si sa luam trenul de noapte pana in Baku, umblam ziua, vedem orasul, si seara luam acelasi tren de noapte inapoi. Toate bune si frumoase.

Singura problema e ca respectivele bilete nu se puteau rezerva online decat pe directia Baku - Tbilisi (si asta, dupa cum am aflat ulterior, cand chiar am incercat, doar cu card azer, deci… practic nici alea), asa ca aveam o oarecare sansa sa nu mai gasim cand ajungeam in gara. La dus n-ar fi fost asa o mare problema - asta e, nu mai vedem Baku, dar daca apucam sa mergem, trebuie, evident, sa ne si intoarcem. Iar daca nu mai gasim bilete la intoarcere, nu prea avem de ales decat sa venim cu avionul, la 2 noaptea, si de trei ori mai scump. Dar om vedea.

Pana una alta, la dus se pare ca avem noroc. Doua bilete la cuseta clasa I (adica doua paturi) la baietii!

Parasim repede gara care arata ca o combinatie neapetisanta de Gara de Nord, BIG Berceni si Magazinul Unirea si mergem in sfarsit la cazare.

Un dus rapid, un schimb de haine, si o imbratisare lasciva cu ventilatorul din camera mai tarziu, iesim la plimbare. Dupa impresiile provinciale de pana aici, Tbilisi e o revelatie! Sau, cel putin, centrul, unde avem cazarea, si pe care il luam acum la pas. Cochet, curat, cu magazine frumoase si petice dese de verdeata.

Incerc sa merg relaxata, cu mainile in buzunare, stiind, pentru prima seara de cand am plecat de acasa, ca maine am o zi intreaga sa fac poze cu tot orasul. Seara asta vreau doar sa ne plimbam printre localnici, ca si cum am fi dintre ei. Dar din cand in cand tot mi-e greu sa ma abtin…

Ajungem intr-o zona foarte animata, plina de terase si restaurante, si suntem vrajiti de zecile de arome care se ciocnesc si se impletesc intre ele (la fel ca localnicii si turistii care trec suvoaie pe langa noi), care mai de care mai exotice si mai imbietoare. Un kebab in dreapta, o narghilea in stanga, o patiserie traditionala georgiana peste drum… Ochii si nasurile ne fug intr-un zigzag delicios.

Alegem o terasa intr-o curte minuscula intre cladiri, iluminata discret de ghirlande de lampioane, si atacam infometati meniul. Las in urma, in praf, experienta culinara din Mestia si aleg cel mai georgian lucru pe care imi pica ochii, la care visasem inca de dinainte de plecare: Khinkali!!! Robert gineste un kebab grasan, il garniseste cu o salata cu de toate, si sa te tii!

Ioi… Nu mai pot sa ma ridic! Nu putem sa ne rostogolim inapoi la cazare?

E la deal…

Ufff….

O luam agale (foarte agale…) inapoi spre cazare, dar oricat de plini am fi, intodeauna merge un jus d’orange proaspat stors, mai ales ca tanticile de la standurile cu presa aflate la tot pasul prin centru par mult mai prietenoasa ca Liuba. This is the life!

Mai fac o poza in trecere...

...Si urcam in camera.

 

Imi place tare mult orasul asta. Abia astept sa-l vad pe indelete! Ne trezim devreme maine?

<Mormait infundat din perna>.........

 

Editat August 19, 2017 de m0jave

[Mario MT 03]

Hai ca iti bag eu un break mic, ca sa poti continua .

[m0jave]

Ha! Stiam eu ca tre' sa mai fie cineva pe aici si in weekend . Multam, Mario!

 

 

--------------------------------------------

 

 

 

De trezit ne trezim noi devreme, dar cumva tot abia la 10 reusim sa iesim pe usa. Dar nu-i bai, a fost cu folos. Cat de des poti spune ca ti-a luat o ora jumate sa servesti micul dejun pentru ca te conversai cu un backpacker ceh umblat prin toata lumea cu mainile in buzunare? Iar cand cazarea arata asa…

...cum sa nu te imbie la vorba cu oamenii cu care te intersectezi in drum spre bucatarie?

Ne retragem intr-un final fiecare la treburile lui. In cazul nostru - El Capitan la convins gazda ca are loc de depozitare pentru bagajele noastre pana ne intoarcem din Baku, chiar daca el se gandea la doi rucsaci, si noi la un topcase, doua genti, un tankbag, doua geci, doua casti, si o pereche de cizme, iar eu - sunt sigura ca faceam si eu ceva util....

Ne luam jos la revedere de la Jinksy pentru urmatoarele doua zile, si plecam sa vedem orasul.

El Capitan isi asuma rolul de navigator ca sa nu dea peste mine autobuzele pe strada, stand cu un ochi in aparatul foto si unul in GPS, si luam la rand galaxia de stelute de pe harta. Aveam planuri mari!

Se termina destul de repede centrul modern si cochet si orasul incepe rapid sa-si arate istoricul sovietic.

In unele feluri, parca ne aminteste oarecum de Bucuresti. Cladiri moderne langa blocuri gri, monumente ciudatele cu aer de arta moderna, graffiti-uri criptice, dar vag haioase… Ca acasa.

Prima steluta pe harta s-a nimerit sa fie piata de fructe si legume. De ce era o steluta? Pe scurt, pentru ca olandezii pe care ii citisem eu la capitolul “ce e de vazut prin Tbilisi” n-au mai vazut in viata lor o piata est-europeana, si eu am uitat ca-s olandezi. “I am Jack’s complete lack of surprise”.

Desi nimic nemaivazut, e totusi colorata si draguta, cu cate ceva interesant din loc in loc. Hei, cel putin stim de unde sa facem aprovizionarea pentru expeditia cu trenul, fiind fix alaturi de gara.

Tot aici reintalnim si o veche cunostinta de pe partea cealalta a marii, in cel mai lucios si mai ingrijit exemplar de pana acum.

Si totusi partea asta a orasului pare un fel de Ferentari al lor. Nu ca ar parea nesigura, dar fatadele scorojite, cu balcoane improvizate din petice si resturi, sau strazile in lucru care par sa fi fost uitate asa nu spun o poveste foarte frumoasa.

Mergem totusi mai departe spre urmatoarele stelute, si strazile incep incet - incet sa arate mai bine. Tot sub un strat gros de ani de paragina, dar se vede ca au fost totusi si cladiri frumoase.

Si cineva inca tine la ele.

Din pragul unei case in renovare (nu demolare, speram noi), o pisica ne urmareste atenta cu privirea. In spatele ei se aud ciocane si moloz cazand. Reusesc sa-i fur repede o poza inainte s-o zbugheasca inauntru.

Aproape ca sunt tentata s-o urmaresc, sa vad cum aratau si inauntru cladirile acestea candva frumoase, dar mergem inainte. Robert imi spune sa nu ma mai opresc in dreptul gangurilor spre curti interioare si sa ma zgaiesc inauntru. Uff…

Dupa o vreme deja ne simtim de-ai locului, si traversam cot la cot cu georgienii, prin mijlocul drumului. When in Rome…

Mai mergem cateva strazi amuzandu-ne periodic de serpisorii lor de litere si de numele lungi cat o zi de post…

...apoi ceva se schimba. Fatadele cladirilor de pe-o parte si pe alta a strazii inguste incep sa se curete si sa se indrepte, si pe ele sa apara graffiti-uri si apoi adevarate picturi murale din ce in ce mai mari si mai complicate.

Cred ca am ajuns.

Fabrika, din cate citisem, e un hostel si centru de workshopuri si diverse activitati culturale foarte cunoscut in Tbilisi. Dar dupa cum aratau atat cladirea cu marea curte interioara, cat si oamenii care defilau pe acolo, pare mai mult de atat. Pare un fel de Mecca a oamenilor din Tbilisi care vor mai mult decat un fost oras sovietic. La o prima impresie, ai putea spune ca pare centrul hipsteresc al orasului (si nu pot nega ca avea un oarecare aer), dar dupa blocurile descompuse si cladirile in paragina, pe mine personal nu ma deranja absolut deloc.

Chitaim un pic la Africana care astepta cuminte langa scuterele de inchiriat…

...si ne asezam la o masa la una dintre terasele din interior, sa ne mai odihnim picioarele. El Capitan se duce dupa doua limonade si se intoarce chicotind, povestindu-mi cum barmanul i-a marturisit jenat ca nu mai are zahar, asa ca l-a intrebat daca ne poate servi cu un Sprite cu suc de lamaie si menta. Ce se poate intampla, e practic acelasi lucru… (Nu, nu e, e mai bun decat orice limonada pe care am baut-o vreodata, cum de n-am stiut asta pana acum???)

Mai zacem o vreme, si cand sa plecam, il aud pe Robert cum incepe iar sa rada ca hiena, de data asta de mine si de tricoul meu cu care ai putea asezona o oala intreaga de sarmale…

Caldura mare, monser. Am mentionat ca erau 40 de grade?

In fine, mergem mai departe. Destinatia urmatoare? Centrul vechi. Minuscul, dar foarte dragut si cochet, cu terase ingrijite si magazine lucioase. Ne hotaram ca dupa ce terminam (sau ne plictisim) de marsaluit prin oras sa venim aici sa mancam si probabil sa frecam menta pana la tren.

La capatul strazii care e practic… centrul centrului vechi suntem informati in serpisori, dar si caractere umane, ca de acum ne puteam astepta ca lucrurile sa devina usor fanteziste.

Zis si facut.

“Podul Pacii” pe numele lui real, a fost construit si dezvaluit publicului cu mare tam-tam, ca o cale de unire simbolica a orasului vechi cu cel nou, de dincolo de raul… umm… Kura. In zilele noastre, totusi, e mult mai bine cunoscut de turisti si de localnici ca “Podul Always Ultra”, din motive total misterioase.

Ceea ce nu-l impiedica, totusi, sa fie un puternic magnet de selfie-uri si fotografii profi cu mireasa. Si de ce nu? Atata timp cat nu-l prinzi de la distanta, arata aproape interesant.

Cu cateva mici exceptii, Tbilisi-ul nou de pe partea cealalta a raului nu arata deosebit de nou sau interesant, asa ca mai fac cateva poze si o luam agale inapoi spre o terasa din centrul vechi.

Ginim o terasa cu un ventilator cu pulverizare si eu ma postez la masa fix in fata lui. My precioussss! Robert e tentat sa asculte de pernute…

...dar se abtine pana la urma.

Un kebab si cateva limonade mai tarziu, ne urcam in tren. Baku, venim! Lent… Foarte lent… Dar venim!