TET Grecia cu lamaia pe numar

[m0jave]

Anu’ Domnului 2020, si doi gugustiuci se dau pe-o vaca pe TET Romania. Gugustiucul din spate e atat de incantat de ideea ca e un gugustiuc neinfricat si ca se poate da si singur prin tara pe barzaunele propriu, incat ii incolteste in minte o idee si mai creata, cum ca poate ar fi momentul sa nu se mai cocoloseasca si sa-si ia si el niste picioroange mai inalte si mai rapide. Un an, un A cu coronita (din prima, bitches ) si o expeditie la Techirghiol mai tarziu, Jolene intra in peisaj si Player 2 enters the game...

 

 

(S-a strigat bingo pentru @Adrian M., care a suspectat inevitabilul.)

 

Si ce face proaspatul absolvent cu permis in buzunar de nici doua luni, dar plin de entuziasm dupa tura cu Bart? Pai se da jos de pe saua din spate, ingrasa porcul in weekendul de dinainte cu vreo 500km solo, apoi impreuna cu El Capitan fura idei de la altii (din nou), si pleaca la drum pe unde vede cu ochii, de data asta fiecare cu agregatul lui – eu pe don’soara roscata CRF „de-un sfert” de mai sus, el pe al lui Husqvarna „Rolf” 701 Enduro.

 

Planul? Was ist das?

 

Rezervam cazare doar pentru primele doua nopti si plecam la drum cu o intentie nedefinita de a ajunge „undeva” prin Grecia, pe niste tarana, apoi sa esuam cu burta la soare si sa bagam in noi fructe de mare pana ne rostogolim mai ceva ca rotile motoarelor.

 

What could possibly go wrong?

 

 

Ziua 1: Bucuresti – Veliko Tarnovo

 

Weeeeell, nu chiar Bucuresti. Pe langa Bucuresti. In directia gresita, evident. Asa ca marea mea expeditie initiatica incepe glorios cu un DN1 pe ploaie torentiala, si continua la fel de glorios, dar ceva mai „initiatic” cu un Bucuresti pe ploaie torentiala. Ma concentrez atat de tare sa nu ajung cu roatele-n sus inca din prima zi, incat nici nu-mi da prin cap sa pornesc GoPro-ul. Usurel, copacel, reusesc, totusi, sa ma tin binisor dupa El Capitan si al lui Rolf, iar dupa ce se opreste intr-un final si ploaia tragem pe dreapta intr-o benzinarie spre Giurgiu, pentru inspectii tehnice si momente artistice.

 

 

Toate bune si frumoase, pare ca incepe vag a se lumina, iar morcovul de proportii epice cu care am plecat de acasa prinde a se micsora incet-incet cu fiecare kilometru in care, in mod incredibil si total neasteptat, nu ajung in sant.

 

Si parca inainte sa-mi dau macar seama, ajungem la vecini.

 

 

 

Sarbatoresc prima granita trecuta ca motociclist cu acte-n regula cu un mic topait de Pokemon fericit pe marginea drumului (in privirile curioase ale trecatorilor), apoi ne punem din nou in miscare. Nu trece mult pana peisajul incepe sa arate foarte cunoscut si trecem pe sub deja celebrul cartier-peste-tunel, iar eu jur ca deja pot sa miros Adana kebab-ul de la Shtastliveca.

 

 

 

 

 

 

Ne lipim de un vinisor local cu care ne retragem la un pahar after-dinner, si asa se incheie prima zi de expeditie. Ploua din nou. Dar nu-mi pasa. Dupa atatia ani pe saua din spate am pierdut sirul plimbarilor pana in Veliko, ma simt aproape ca acasa aici. Si de data asta am venit pe rotile proprii. Pot sa vina si sezoane musonice, nimic nu-mi sterge ranjetul de pe fata.

 

 

 

 

Ziua 2: Veliko Tarnovo – Komotini

 

Dimineata ne intampina cu aceeasi ceata ca aseara, dar ploaia pare sa se fi imblanzit, si pana ne servim micul dejun si punem bagajele inapoi pe motoare, deja se lumineaza.

 

 

Ma urc pe Jolene si imi dau seama ca dupa o singura zi deja o privesc cu alti ochi. Nu mai e bestia grea si inalta care-mi da emotii de fiecare data cand se abate de la verticala. Incep sa ma simt comod pe ea. Incep s-o vad la fel ca pe Bart, extensie a mea si cel mai bun companion de drum. Eu si ea in lumea larga. Si El Capitan. E si el pe-acolo pe undeva.

 

 

 

 

Si tot asa mai trece o granita, apoi o zi. Pff... De ce-mi era mie asa frica? Ne cazam in Komotini si o luam agale spre vreo taverna sau alta, in timp ce mie nu-mi mai tace gura despre Jolene in sus si Jolene in jos, si cum descopar eu inclinatul in curbe, si cum nu e chiar atat de inspaimantator sa mergi peste 40, si cum cred ca o sa ma descurc minunat excursia asta. El Capitan rade de mine ca veteranul de razboi  uitandu-se la recrutii jongland cu grenade, ca si cum ar sti el ceva ce eu nu stiu. Ceea ce nu-i tocmai neadevarat. El stie ca maine urmeaza primul offroad...

 

 

 

 

Dupa cina ne retragem pe balconul hotelului cu o sticla de limoncello (hei, trebuie sarbatorita si a doua zi, nu?), si ne punem pe studiat harta. Cum prea mult asfalt strica, iar gugustiucului neexperimentat incepe sa i se urce la cap verticalitatea neintrerupta, planuim sa iesim in offroad drept din Komotini si sa facem vreo 70km de TET cu claia lui de curbe, apoi sa ne intoarcem pe asfalt in Iasmos, drept la vest de Komotini. De acolo tinem asfaltul tot spre vest pana-n Xanthi, unde avem iar un pic de offroad spre nord, pana la o cazare prin munte care gugustiucului fotograf ii aprinde tot felul de beculete artistice.

 

Parca mi se ofileste un pic entuziasmul ala debordant de prima zi de scoala, dar incerc sa ma conving ca nu poate fi chiaaaaar atat de greu. Toata lumea-mi spune ca offroad-ul e mai usor pe motor decat pe scuter. Nu? Nu??

 

 

Ziua 3: Komotini – Xanthi

 

Dimineata deja? Azi avem offroad? Sigur? Draci... O sa-mi rup gatul, nu-i asa?

 

Dar ma urc pe motor si iau ziua pas cu pas, straduta cu straduta in urma lui Rolf, pana iesim din Komotini si de pe asfalt, pe un drum pietruit, cu nimic mai parsiv decat o ulita a satului. Tragem pe dreapta sa-l schimbam pe Gogu cu navigatia de TET, si pentru un minut uit de emotii si ma pierd admirand motoarele. Ce bine le sade lor impreuna! Da’ parca-i mai mumos ala rosu, asa-i? Daaaaa, mult mai mumos, manca-l-ar mama!

 

 

 

Ulita se hotaraste totusi sa devina parsiva destul de repede, cu o bucata framantata de excavator, ca sa descurajeze din start doritorii de aventuri cu prea multe roti.

 

...Sau cu suficient de putine roti, nu suficient de multi kilometri in sa...

 

I-o predau pe Jolene lui El Capitan, care purcede la a desumfla toate cele patru roti (doua ale mele, doua ale lui) pana la nivelul „s**t just got real”, si la a trece sleaurile pe rand, cu fiecare agregat in parte.

 

 

 

 

 

Santurile dispar totusi la fel de brusc cum au aparut, si drumul devine din nou practicabil, chiar si pentru Pokemoni inepti. Dam chiar si de o bucata scurta de asfalt ratacit.

 

 

 

Facem din nou pauza dupa vreo ora de mers si imi dau seama ca incepe sa se incline inapoi balanta in favoarea placerii drumului, si in defavoarea temerilor. Stiu ca offroad-ul asta e inca autostrada fata de ce (probabil) urmeaza, dar hei, tot n-am cazut inca.

 

Si de unde Jolene mi se paruse pana acum la fel de mare si de intimidanta ca Rolf, uitandu-ma la motoare din lateral, unul langa altul, nu poate sa nu ma umfle rasul realizand pentru prima oara cat de tantar e ea fata de ditai burtosul.

 

 

 

Inainte sa ridicam ancora imi fac curaj si prind GoPro-ul de Rolf, pentru ca, nu-i asa, toti suntem niste mici narcisisti, iar unii dintre noi prea si-au facut un obicei din a sta pe partea gresita a aparatului.

 

 

 

 

 

 

Mai devreme sau mai tarziu se produce, totusi, inevitabilul. Imi fuge roata spate intr-un sant, ma dezechilibrez, reusesc s-o tin (am fost chiar mandra de mine), dar mi se opreste motorul. Repornesc, incerc sa plec (la deal), dar nu coordonez bine accelerarea cu lasatul franei, imi moare iar motorul, si de data asta nu mai reusesc s-o tin.

 

Gravitatia 1 – gugustiucul 0.

 

Jolene se culca gingas pe-o parte, iar eu raman in picioare (din nou, mandra de mine), cracanata cu un picior pe drum, si celalat pe un mic mal de pamant, undeva deasupra seii.

 

Asta... n-a fost chiar atat de rau. Chiar terapeutic, intr-un fel. Acum ca mi-am luat prima cazatura (desi tehnic vorbind, sa nu uitam ca eu am ramas in picioare), ma simt cumva usurata, ca si cum mi s-ar fi demonstrat ca nu e chiar sfarsitul lumii, si nici ceva de care trebuie sa fiu ingrozita. El Capitan vine la interventie, si apoi ne continuam plimbarea, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

 

Drumul devine mai abrupt si mai bolovanos, dar deja ma simt mai bine in sa. Incet, dar sigur, ma tin dupa Rolf si incepe iar sa apara ranjetul ala tamp de squid fericit. Il aud pe El Capitan razand in casca si spunandu-mi ca merg pe Jolene la fel cum merg pe Bart, incet si hotarat, ca pe un tractor de jucarie.

 

 

 

 

Mai cad o data cand uit sa iau o curba si-mi amintesc brusc prea tarziu, dar de data asta imi ridic singura motorul si ma pun in miscare repejor. Like a boss.

 

Cativa kilometri si multe urcari mai tarziu, peisajul se deschide si deja incep sa chitai la fiecare curba dupa pauza de poze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ne luam intr-un final la revedere de la drumurile de munte si ne intoarcem pe asfaltul nostru cel de toate zilele. Eu deja ma vad ca si ajunsa la cazare si sarbatorind inca o zi de mare succes, cand zeii motociclismului (si stradutele inguste, intortocheate si foarte, foarte abrupte ale Xanthi-ului vechi) gasesc cu cale sa intervina si sa-mi arda una peste bot.

 

Incerc sa iau o stanga stransa si foarte hotarata in sus cu mai mult entuziasm decat imi permite viteza, asa ca o culc iar pe Jolene. Iar daca primele doua cazaturi au fost complet fara pagube (la mine sau la ea), asta e usor dureroasa. Pentru mine.

 

Galeria de evacuare 1 – gugustiucul 0.

 

Trec cele mai lungi cateva secunde din viata mea pana reusesc sa ma ridic de pe ea, timp in care interiorul coapsei mi se coace apetisant prin pantalon.

 

Il las pe El Capitan s-o ridice pe tradatoare, iar eu intru in chioscul de langa si cer un Schweppes, perfect calma, ca si cum ar fi fost intentia mea de cand lumea sa ma imprastii in mijlocul satului. Il dau pe gat ca pe pietre incinse, ma urc din nou in sa si imi continuu drumul dupa El Capitan, cu coapsa pulsand dureros si moralul undeva sub nivelul marii. Aproape ca fusese o zi buna...

 

Complet desumflata si cu increderea in mine franjuri, abordez crispat si temator curbe pe care cu o zi inainte as fi zburat cu incantare, si simt ca parca nu mai ajungem odata.

 

Dar El Capitan ma stie mult prea bine, asa ca dupa cateva minute ma trage brusc pe dreapta, ma ia de-o aripa, si fara sa spuna un cuvant ma indreapta in directia unei mogaldete nedefinite in iarba.

 

 

Un chiot si o lunga sesiune foto-video mai tarziu, ma urc din nou in sa mult mai vesela. Uneori e util sa ai inertia psihica a unui copil de 5 ani.

 

Si asa ajungem in cele din urma la acea cazare de la capatul pamantului, fara alte incidente. And boy, did it deliver!

 

 

 

 

 

 

Suntem intampinati cu bratele deschise, mai ceva ca fiii ratacitori, de Kostas, la randul lui motociclist batran, care nu rateaza ocazia sa ne arate XT-ul lui matusalemic, dar ingrijit cu batistuta.

 

Noua ne aminteste instant si induiosator de Muttley, al nostru XT660X bombanitor care ne-a purtat pana-n Sicilia in prima noastra plimbare romantica pe doua roti, noi ii amintim lui Kostas de tineretile lui zbuciumate, se varsa o lacrima, se indoapa din partea casei doi gugustiuci amarati care deja se resemnasera la o cina de biscuiti, se admira un apus la o sticla de vin tot din partea casei (alcoolici? noi??), si noaptea cade peste doi calatori obositi si o basica de arsura mare cat pumnu’...

 

 

 

Ziua 4: Xanthi – Kavala

 

Azi ne continuam periplul prin offroad, dar cum, in ciuda numelui, si TET-ul mai are portiuni de asfalt, offroad-ul efectiv al zilei e relativ scurt, intrerupt, si nu foarte dificil, asa ca reusesc sa ma mentin pe doua si nu mai avem alte incidente.

 

Incepem drumul in compania delicioasa a lui Kostas, cu sotia Vicky in spate, pe XT-ul antic, conducandu-ne pana in Xanthi, pe drumul pe care merg oamenii normali, nu cel direct si ridicol, ca „altii”.

 

 

 

 

 

Ne intersectam scurt cu jungla provinciala greceasca, apoi alternam intre offroad simplut, asfalt decent, si pauze de mure, pana trecem de Kavala si ne cazam relativ devreme la un hotel generic pe plaja.

 

 

 

 

 

 

Cu prima cina de fructe de mare la activ, ne parcam pe balconul hotelului cu sticla de vin reportata de ieri (gratie ofertei mai bune a lui Kostas) si admiram apusul deasupra... benzinariei de peste drum, cum balconul e pe partea evident gresita.

 

Incepem sa cautam insula aia insorita, izolata, si utopica pe care sa ne petrecem vreo 3-4 zile de pauza la jumatea sejurul (planificat la doua saptamani de bananait incert), dar nu ajungem inca la nicio concluzie, asa ca rezervam deocamdata ceva mai la sud de Thessaloniki si ne bagam la somn.

 

 

Ziua 5: Kavala – Thessaloniki

 

Azi avem iarasi destul de mult offroad in plan, dar si o prognoza de ploi apocaliptice, asa ca ne rezervam cateva „portite” de revenit pe asfalt in caz de nevoie.

 

Incepem cu o urcare si o coborare destul de prafuite si alunecoase, deasupra marii si apoi pana la buza ei...

 

 

...Continuam cu o bucata de asfalt de-a lungul coastei...

 

 

 

...Si apoi o luam brusc si pieptis in sus, pe un drum de tarana relativ nivelat, dar abrupt si cu petice mari si inselatoare de nisip afanat, intre praguri bolovanoase foarte solide. Ce mai, reteta succesului.

 

Ma agat strans cu genunchii de Jolene ca de ultimul fir de iarba pe marginea prapastiei, ii dau hotarat gaz reechilibrandu-ma la limita de fiecare data cand imi fuge spatele, si reusesc sa urc cu bine pana pe un petic un pic mai plat, unde luam o pauza de evaluat situatia.

 

Studiem harta, si drumul pare ca mai tine mult si bine tot asa, inca de cateva ori pe atat pana la urmatoarea posibila iesire pe asfalt, iar norii incep deja sa se arate urati la orizont. Ne multumim cu satisfactia ca am urcat pana aici macar pentru priveliste, intoarcem motoarele, mai stam cateva minute la poze, si o luam inapoi in jos.

 

 

 

 

 

 

Cu nu mai mult de vreun km de offroad  pana inapoi la asfalt, ma inec ca tiganul la mal si pe un damb de pamant pe care il coborasem fara probleme, la urcarea inapoi imi aluneca spatele pe margine si in sant, urmat prompt si de fata, si acolo raman. Nu imi moare motorul, nu scap agregatul, dar nici nu mai reusesc sa ies.

 

 

 

 

Nici nu iesim bine din offroad, ca amenintarile se concretizeaza si incepe sa toarne hotarat si abundent. Mergem o vreme incet si (ne)sigur, pana  gasim un colt unde sa ne refugiem ca doi sobolani murati ce ne aflam, ocazie cu care facem cunostinta cu fauna locala, la fel de murata ca si noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ploaia se potoleste intr-un final suficient cat sa ridicam din nou ancora, si mai oprim abia cand deja devine din nou uscat si cald, sa scapam de niste straturi si sa evacuam ceva balti clandestine.

 

 

 

Ocolim aglomeratia urbana din Thessaloniki si ne cazam undeva mai la sud, tot pe plaja, si de data asta admiram apusul de pe partea corecta.

 

 

 

 

 

Ne parcam pe balcon deasupra promenadei aglomerate si sclipicioase, cu restul de limoncello si cu harta in fata.

 

Plimbare, plimbare, dar noi unde zacem?

 

Dupa lupte seculare care au durat aproape doua pahare, ne gasim in sfarsit unicornul – o casuta  pe faleza, cu o mana de bolovani privati in apa, intr-un satuc necunoscut pe nume Lefokastro. Drum lungut pana acolo, pe la vreo 300km (sa nu va aud, unii dintre noi inca au cerneala uda pe permis), dar pe asfalt, si relativ drept si plictisitor.

 

Ne bagam la somn cu valurile marii in urechi si cu gandurile la paradisuri mediteraneene rupte de lume...

 

 

Ziua 6 – 9: Lefokastro

 

Conform asteptarilor, drumul de a doua zi e relativ nememorabil, dar are meritul de necontestat de a ne duce spre ceea ce se dovedeste a fi exact oaza la care speram, and then some.  Suntem intampinati de Apostolia si Nicolas, care ne lasa practic casa pe maini, si ne dedam cu incantare (pentru urmatoarele trei zile jumate) traiului boem pe care-l vanam de aproape o saptamana prin pietre si praf. Plaja, bai in mare, taverne, si multe, multe pisici...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

<...Va urma...>

Editat Octombrie 24, 2021 de m0jave

[mobiletron]

1 hour ago, m0jave said:

 

Scuze de deranj, poza aceasta este reala? Ma refer la cer, nici de pe munte in Romania nu am putut sa vad cerul astfel.

[ionutpm]

Frumoasa poveste si superbe fotografiile, de revista. De fapt ar fi frumos sa apara intr-o revista.

 

[gabyshor]

Super piesaje!

[bursyllac]

Faine toate: tura, povestea, pozele. Va invidiez ca faceti ture din astea in doi

[Adrian M.]

@m0jave, I KNEW IT!!!!

Foarte fain. Si uite ca prinde si CRFUL de doi juma 100, si duce calatorul-pardon, calatoarea, tocmai pana in Grecia. Foarte fain, mai fain in 2, cu 2 roti fiecare. 

Asteptam cuminti  in sertar, sa vina si restul.

 

 

Acum 3 ore, bursyllac a spus:

Faine toate: tura, povestea, pozele. Va invidiez ca faceti ture din astea in doi

Idem. Eu am incercat sa o inscriu la scoala, ma rog, la o sedinta de test. S-a descurcat foarte bine, dar n-a facut click, nu a avut chef sa mearga mai departe. Deh, ce sa i faci

[m0jave]

Multam, multam!

 

Acum 18 ore, mobiletron a spus:

 

Scuze de deranj, poza aceasta este reala? Ma refer la cer, nici de pe munte in Romania nu am putut sa vad cerul astfel.

 

Niciun deranj . Are ajustari de luminozitate, contrast, saturatie, noise reduction, etc., dar este reala in sensul ca nu e compozit si nu e nimic adaugat sau sters fata de ce era efectiv in fata camerei. Ca idee, mai jos e poza originala (expusa 15 secunde pe trepied) direct din aparat (doar exportata din raw, fara nicio ajustare). In mare, daca e suficient de intuneric (crede-ma, la noi in varf de munte iti iese si mai bine de atat), prinzi conditii de vizibilitate buna pentru centrul caii lactee (perioada a anului, moment al noptii, faza a lunii, etc.), si echipamentul iti permite sa expui 10-15 secunde cu setarile potrivite, ai sanse destul de mari sa-ti iasa fix ceva in genul asta. In acelasi timp, e posibil sa fiu eu mai chioara, dar in experienta mea nu se vede niciodata chiar asa cu ochiul liber, deci asta e destul de normal.

 

 

 

Acestea fiind spuse, sa trecem la partea a doua, zic .

 

......................

 

 

Ziua 10: Lefokastro – Metaxochori

 

Dar cum toate lucrurile bune au un sfarsit (nu de alta, dar trebuie sa inceapa altele, la fel de bune), ne luam la revedere de la micul nostru paradis verde si albastru, ne facem incalzirea cu cateva curbe dragute pe asfalt...

 

 

 

...Oprim pentru cateva mici reparatii la Rolf, care, din exces de zel, isi parleste singur semnalul...

 

 

(Eu intotdeauna am sustinut ca oricare ar fi intrebarea, ciocolata e raspunsul...)

 

...Si ne intoarcem acolo unde ne sade cel mai bine, in praf si pietre, pe langa alte copitate prietenoase si dragi noua...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai oprim pentru niste alte mici reparatii, de data asta la Jolene, de a caror necesitate sunt complet, da’ complet! nevinovata, parol! Hei, nu e vina mea ca am handguard-uri din mamaliga.

 

 

 

Coboram (da’ nu prea mult) inapoi in civilizatie, si ne cazam intr-un orasel de munte cu nume imposibil (ei bine, nu chiaaaar imposibil, Metaxochori ii zice), care, in ciuda asteptarilor relativ scazute stiind de unde tocmai am plecat, ne primeste mai mult decat multumitor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ne sorbim tacticos cate un gin de seara (De unde gin?! N-am idee, aparent reusim sa gasim alcool si-n padure. E un talent.) si, inspirati de camera, adormim visandu-ne castelani.

 

 

Ziua 11: Metaxochori – Paralia Katerini

 

Inca sub impresia unicornului mediteranean al cazarilor, si incurajati de giuvaerul ascuns de care ne-am impiedicat imediat dupa, indraznim sa speram la inca o cazare antologica, dar hartile nu ne surad si nu gasim alta rima decat sa planificam urmatoarea oprire in Paralia Katerini. Meh... un pic de kitsch n-a omorat pe nimeni, si hai sa vedem, poate macar drumul pana acolo e decent...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hmm... Da, decent, decent. Sa zicem.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bine, bine, fie... Dupa un traseu ca asta m-as putea caza si intr-o cutie de carton si tot as fi fericita. Puncte bonus dupa ce reusesc si sa nu cad deloc toata ziua.

 

Si ca sa fie treaba rotunda, dupa (probabil) cea mai frumoasa sectiune de offroad din toata excursia, ne procopsim si cu niste twisties de mai mare dragul pe coborare, asa, pour la bonne bouche.

 

 

 

 

 

Ajungem in Paralia, care arata si suna fix cum ne imaginam (si amintim), dar e greu sa te plangi cand e prima localitate din ultimele trei zile in care ai sanse sa gasesti un spray cicatrizant pentru arsuri si niste pansamente mari. Because... reasons.

 

Iesim la cina si mai mult din inertie imi iau si aparatul cu mine, dar tot gasesc cate o dragalasenie sau alta de pozat.

 

 

 

Gin tonic. In caz ca se intreba cineva.

 

 

Ziua 12: Paralia Katerini – Naousa

 

Si am ajuns si aici... Ultima zi de offroad. Ne departam iarasi de coasta si parasim repede asfaltul, parca grabiti sa mai prindem inca un pic, si inca un pic, si inca un pic de distractie inainte s-o luam pe lungul drum spre casa. Iar Grecia nu ne dezamageste.

 

Ca si cum n-ar vrea sa ne lase sa plecam acasa fara sa degustam fiecare „aroma” de drum frumos de care e capabila, azi, in ultima zi, ne scoate in cale un peisaj cu totul diferit de ce-am mai vazut plimbarea asta, si care ne aminteste in acelasi timp de casa. „La asta va intoarceti? Uite, am si eu!”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ca sa nu ne para chiaaaar atat de rau ca plecam spre casa, imediat ce ne dam jos din offroad incepe sa ploua, si nu se mai opreste. Vreo doua ore mai tarziu ajungem cu bine la cazare, o pensiune foarte dragalasa in padure, dar atat de murati incat nu mai reusim decat sa trantim repede pe plita din camera niste gyros congelat de care ne-am lipit in ultima localitate, sa ne incalzim un pic cu un pahar de vin, si apoi sa adormim in drum spre pat.

 

 

Ziua 13: Naousa – Belogradchik

 

Cum nu mai avem cine stie ce planuri pana acasa si nici destul timp de rezerva cat sa incropim unele, iar majoritatea concediilor noastre din ultimii ani ne-au lasat cu o nevoie dureroasa de concediu dupa concediu (asta nefiind o exceptie), ne propunem sa comprimam intoarcerea spre casa (in jur de 900km) la un tur de forta de doua zile, si apoi sa ne refacem un weekend intreg pana sa ne intoarcem fiecare pe plantatia lui.

 

Bun, bun, si unde tragem linie intre ziua 1 si ziua 2? Hmmmm... stii ce e mai mult sau mai putin la mijlocul drumului si tot vrem sa vedem de cativa ani?

 

Punem cetatea celebra a vecinilor pe GPS si de data asta il lasam pe Gogu sa ne duca pe unde stie el, fara zigzaguri prin boscheti. Si uite asa iata-ne batand 550km intr-o zi, mare parte din ei pe autostrada, buna parte din aia pe ploaie...

 

 

 

 

 

 

Ajungem la cazare, apoi la cetate (fix dupa colt) cu un sfert de ora inainte de inchidere, si ni se spune sa venim a doua zi. Nu-i bai, oricum suntem prea rupti s-o apreciem in momentul asta, si nici n-avem vreun plan sa plecam cu noaptea-n cap.

 

Halim ceva in oras si bagam cornu-n perna, dar nu inainte de o sangria la cutie de care n-am putut sa nu ne lipim in supermarketul din Naousa. Surprinzator de buna.

 

 

Ziua 14: Belogradchik – Home

 

Ne trezim cu forte proaspete, servim micul dejun al campionilor bulgari (placinta cu branza facuta de gazda cu manuta ei – ne-am lins pe dej’te), si o luam hotarat la pas sa vedem cetatea. Iar cetatea... ne demonstreaza din nou, de parca n-am sti deja foarte bine, ca exista multe locuri pe lumea asta pe care oricat de bine crezi ca le cunosti din poze, tot le vezi cu gura cascata cand ajungi acolo. Unele dintre ele mult mai aproape de casa decat ai crede...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu greu parasim si Minas Tirith-ul bulgaresc, ultima atractie a expeditiei, si o luam multumiti spre casa. Tonight. We Dine. At home!!!

 

O „Нова Европа”, o oprire in Craiova (pentru Rolf, zis si „Mananca Ulei pe Autostrada”), si vreo 400km mai tarziu, ne vazuram si acasa...

 

 

 

 

 

Si pentru ca acasa n-ar fi acasa fara cele mai dragi trei nasuri de pe lume, ne bucuram de toata intampinarea cu blana, bale si multa, multa fericire pe arcuri.

 

 

Iar dupa 14 zile, 2600km, 6 cazaturi, si mai mult offroad decat ma credeam vreodata capabila...

 

 

...ma uit la Jolene si un singur lucru imi trece prin minte:

 

 

 

THE END

[MirceaB]

Foarte frumoasa povestea. Felicitări pentru poze.

[dupre]

Acum ca stau sa ma gândesc, cred ca v-am văzut într-o vineri oarecare pe A1. Chiar mă gândeam ce cauta oamenii ăștia pe dual sport și murdari de noroi pe autostrada. 

[m0jave]

Acum 18 ore, MirceaB a spus:

Foarte frumoasa povestea. Felicitări pentru poze.

 

Sar'na fain!  

 

Acum 5 ore, dupre a spus:

Acum ca stau sa ma gândesc, cred ca v-am văzut într-o vineri oarecare pe A1. Chiar mă gândeam ce cauta oamenii ăștia pe dual sport și murdari de noroi pe autostrada. 

 

Dap, probabil noi eram...

[Silver Arrow]

@m0jave

Bravo!

O incantare sa citesc povestea voastra.

Asta inseamna bucuria plimbarii cu motocicleta (oricare ar fi aceasta).

 

 

[m0jave]

La 26.10.2021 la 14:07, Silver Arrow a spus:

@m0jave

Bravo!

O incantare sa citesc povestea voastra.

Asta inseamna bucuria plimbarii cu motocicleta (oricare ar fi aceasta).

 

Ma foarte bucur sa aud asta, multumim mult!  

[trasan]

Foarte frumos.

Felicitari pentru poveste!

O astept pe urmatoarea

 

[Metal Heart]

Fain! Fain!

 

Rugaminte: o poza cu bagajele voastre se exista? Rucsaci, genti, din astea. Eu si cand merg doua zile la mare, unde teoretic iti trebuie doar slapi, chiloti de baie si prosop, cocosez ditamai Octavia... Cam asa sunt si cunoscutii mei

 

[ninel60]

Frumoase poze,frumos povestit,felicitări!

[prafrau]

Acum 3 ore, Metal Heart a spus:

Fain! Fain!

 

Rugaminte: o poza cu bagajele voastre se exista? Rucsaci, genti, din astea. Eu si cand merg doua zile la mare, unde teoretic iti trebuie doar slapi, chiloti de baie si prosop, cocosez ditamai Octavia... Cam asa sunt si cunoscutii mei

 

nu cred ca avem poze

pe motorul meu in laterale erau 2 genti mici unde aveam haine minime pentru 8 zile, o pereche de incaltaminte, cateva produse de igiena personala, 2 power bank-uri, cateva incarcatoare usb si agatat era shell-ul meu impermeabil (24 de litri in total) - 6 kg

pe codita aveam o geanta de 6 litri cu scule si o camera de 21 - 5.5 kg

in spate aveam un ruscac cu 3 litri de apa, o pereche de adidasi (nu mi-au incaput in bagaj dar erau usori), un polar, o pereche de ochelari clari, un briceag multifunctional, o lanterna mica si trusa de prim ajutor - 5 kg

 

pe motorul ei era un tankbag de 4 litri unde tinea 2-3 sticle de 0.5 de apa, servetele, sanitizer, prinderi de go pro si ce mai arunca din buzunare (vreo 2 kg)

in spate avea un rucsac cu echipamentul foto, o pereche de ochelari clari, un briceag multifunctional si un polar (mai greu de 5 kg)

 

o concluzie trasa a fost ca tenisii gen converse sunt cei mai eficienti din punct de vedere al spatiului